Bucură-te, Marie, cea plină de dar! Maica noastră care ne învrednicește și astăzi, în aceste zile grele prin care trecem, să-i cântăm Acatistul în fața icoanei sale făcătoare de minuni din Solea muntoasă. “Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub Acoperământul tău!”

Arareori s-a auzit acest imn de o mai mare actualitate ca în ziua de azi. Realitatea acestei cântări este de necontestat, pentru că toată nădejdea noastră o punem în Maica lui Dumnezeu, Maria, să ne păzească mereu sub Acoperământul ei în aceste momente în care mulți, foarte mulți, cler și popor, se tem, ne temem, de boli molipsitoare. Și noi, cei puțini, cei puțin-credincioși – pentru că cine îndrăznește să spună că are credința sfinților, când puțina-credință dă târcoale inimii fiecărui creștin și fiecărui om de pe pământ?! Doar Sfinții au credința pe care o caută Dumnezeu, deoarece ei și-au curățat inima, au căpătat minte trează, minte ce se coboară în inimă și se liniștește, se așază acolo și se unește cu inima. Un rezultat al acestei uniri, al acestei însoțiri binecuvântate dintre minte și inimă – repet, atunci când inima se curăță de dorințe, de gânduri și de patimi, adică de bolile sufletului -, [este că] o mare boală a sufletului și a trupului fuge ca un demon. Pentru că nu poate să rămână într-o inimă curată și o minte trează aflată în pocăință, FRICA! Asta este problema noastră azi. Nu boala așa zisă a coronavirusului. Problema noastră este FRICA!

Evanghelistul Iubirii, Sfântul Ioan Teologul, prietenul lui Hristos, ucenicul Domnului, spune că iubirea desăvârșită alungă frica. Cine îndrăznește însă să spună: eu am iubire desăvârșită? Personal, eu nu îndrăznesc să exprim așa o ipocrizie. Mă asemăn mai degrabă apostolului Petru, care atunci când a început să se scufunde în apă, când a înțeles că merge pe apă în fel minunat, imediat ce s-a îndoit, a început să se scufunde. Și atunci i-a zis Hristos acel cuvânt frumos: Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și în altă parte, auzim cum un alt personaj al Evangheliei striga: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“

Așadar, fiecare cuvânt al nostru are în el și o urmă de necredință, de teamă. Dar această teamă nu trebuie să ne covârșească. Să fie puțină. Și să existe mereu în noi și un colț care să fie al lui Hristos. Este așa de smerit Dumnezeul nostru că se mulțumește cu un colț al inimii noastre! Dar trebuie să fie curat! Altfel nu va veni Hristos. Dacă toată casa noastră e murdară, dar a rămas un colț în bună stare, Hristos vine cu Duhul Său Sfânt ca să ne curățească și să Se așeze cu smerenie în noi Domnul Slavei, Iisus Hristos. Ajunge ca noi să Îi batem la ușă. Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide. Ajunge să nu fim căldicei, cum îi spune episcopului din Laodiceea din Apocalipsă: “Am venit și nu te-am găsit nici cald, nici rece, te-am găsit căldicel. De aceea te voi scuipa.”

Hristos nu este doar smerit și Dumnezeul Iubirii, este și Dumnezeul dreptății. De aceea, în aceste clipe când este încercată credința noastră, a tuturor și în primul rand a mea, care zic cuvinte mari, primul lucru sănătos să-l zicem este: “Cred Doamne, ajută necredinței mele!” Anumite colțuri în care se găsește frica există și în inima mea. Asta este sănătos și ortodox [să recunosc], deoarece acesta este duhul smerit. Cel ce se smerește, se va înălța. Și cum se vede duhul smerit? Atunci când îmi recunosc boala, boala inimii mele.

Repet, acum problema nu este coronavirusul și boala molipsitoare, este și asta, dar în mai mică măsură decât felul în care ni se prezintă situația. Desigur că trebuie să avem grijă, chiar dacă are grijă și Dumnezeu de noi. Dar nici asta ce se întâmplă nu este bine, nu este normală această panică, această frică. Toți să ne închidem în casă ca să facem ce? Să trăim online? Adică să adâncim boala care caracterizează epoca noastră? Toate să se întâmple electronic, adică să nu mai trăim, să nu mai comunicăm cu aproapele nostru și să nu ne mai împărtășim cu Dumnezeul nostru? Asta nu se întâmplă doar acum din cauza virusului, se întâmplă de mulți ani, de mai mult de zece ani. Cei mai mulți am uitat cum să comunicăm cu frații noștri și cum să ne împărtășim de Dumnezeu – acesta este adevărul!  Și acum se desăvârșește apostazia noastră și din viața de zi cu zi, care este fratele nostru, și din cea cerească, care este Sfânta Liturghie, sfintele ierurgii și Biserica Dumnezeului Treimic, plină de energia și harul Duhului Sfânt.

Să începem acum, din cauza unui virus, să ne îndoim de puterea Fiului lui Dumnezeu? Și de icoana lui Dumnezeu? Nu doar de cele zugrăvite care se găsesc în bisericile ortodoxe, dar și de aproapele nostru. Orice om este icoană a lui Dumnezeu sau, mai bine zis, este un candidat întru devenire icoană a lui Dumnezeu. Ajunge ca fratele meu și eu să învingem două lucruri: mânia și dorințele (păcătoase). Iarăși vorbim de pocăință, inimă curată zidește întru mine și minte trează [duh drept]. Iarăși, însoțirea inimii și a minții, iarăși, curățirea acelui colțișor din inima noastră în care să poată să Se sălășluiască Hristos. Se pare nu doar că ne îndoim de fratele nostru, ci și de icoanele sfințite la care ne închinăm dintotdeauna, după tipicul ortodox, fie că există coronavirus, fie că există ciumă, holeră, lepră sau orice altă boală molipsitoare. Tipicul spune că la finalul slujbei mă închin la icoana Maicii Domnului și sărut mâna preotului sau a arhierelui. De ce? Pentru că atât icoana, cât și mana arhiereului sunt pline de energii ale Duhului Sfânt.

Și vă zic, orice om, când ne apropiem de el cu milostivire, cu compătimire, cu iubire, cu bună intenție și slujire, nu din interes sau cu invidie, sau antagonism – acestea creeaza microbi, mai întâi duhovnicești și apoi biologici – dar dacă ne apropiem de fratele nostru cu bunătate și milostivire se dezvoltă alte forțe, dumnezeiești, îngerești, cerești. Doamne al puterilor, fii cu noi! Cine este Domnul puterilor? Domnul îngerilor.

Vedeți că i-am cerut sorei Isidora mai devreme să aprindă și lumânările cele mari de sus. Și s-a mirat sora de ce i-am cerut asta. Știe bine tipicul. Acestea de obicei nu se aprind în seara asta. Se aprind doar în timpul Sfintei Liturghii și sunt lumânările îngerilor. Lumânările de jos sunt ale noastre, ale oamenilor. I-am spus să le aprindă și pe acelea, deoarece așa de puțini oameni vin în aceste momente și în aceste zile în biserică, încât avem și mai mare nevoie de prezența îngerilor ca să fim mai mulți. Și, prin harul Domnului, au venit și vin Sfinții Îngeri, deoarece aceștia au iubire desăvârșită care alungă frica si Îl iubesc pe Domnul Iubirii în mod desăvârșit, și Îl slăvesc mereu, fără teamă. Și voi, după ce se va termina slujba, veți merge unul câte unul să vă închinați la icoana Maicii Domnului și, cine vrea și îndrăznește, să sărute și mâna mea, a păcătosului. Să știți că după ce vă veți închina la Maica Domnului, Preacurata – azi cuvintele parcă capătă sensuri noi – veți veni la mine cel molipsit, cel murdar, cel rănit, șchiop, dar Episcop, care are tot Harul Duhului Sfânt – și oricine se închină cu credință, se eliberează de orice rană, de orice molimă, de orice necurăție, de orice virus. Aici să vă văd! Acum a venit momentul în care va da examen credința noastră! Ce credință are fiecare…

A zis odată un intelept teolog, Părintele Ioannis Romanides, care a adormit în 2001, că de acum înainte problema va fi la episcopii noștri, adică la noi, la mine. Mai exact, ce credință vor avea. Și asta deja se vede în aceste zile. Nu este atât de mult problema voastră, cât a noastră, a arhiereilor și a preoților. Ce credință avem! Credem ce scrie în cărțile noastre? În Evanghelie? În binecuvântările Bisericii? Atunci oricare ar fi rana, inclusiv molima, cu credința ne vom închina.

Continuarea articolului

“Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine.”

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov [de fapt, Sf. Serafim de Varita si Sf. Lavrentie de Cernigov – n.n.], că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni.

Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare.

Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana!

Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”.

Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

[…]

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg.

[…]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

Articolul integral: cuvantul-ortodox.ro