– Avem mai multe intrebari privitoare la pierderea trairii celor care L-au cunoscut pe Dumnezeu: Cum facem ca intalnirea cu Dumnezeu in Biserica sa nu devina o rutina? Cum sa ne pastram trairea si emotia intalnirii cu Dumnezeu?

– O ispita a tineretii este si aceasta sete de impresii, sete de noi trairi. Si o nestatornicie, as zice asa, o neasezare, o lipsa de statornicie.

Caut sa va citesc aici din Apocalipsa ce i s-a spus ingerului Bisericii din Sardes:

“Stiu faptele tale, ca ai nume ca traiesti, dar esti mort. Privegheaza si intareste ce a mai ramas si era sa moara, caci n-am gasit faptele tale depline inaintea Dumnezeului meu“.

Si iata ca ne si spune ce e de facut:

“Drept aceea, adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur si nu vei sti in care ceas voi veni asupra ta“.

Deci aceasta are de facut cel cu nu a ramas in Harul cel dintai: “Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit”; doar tu stii, stii mai bine ca oricine ce a fost in inima ta atunci. Trebuie sa-ti spuna cineva din afara? Tu stii bine!

“Adu-ti aminte cum ai primit si ai auzit si pastreaza si te pocaieste“.

De aceea avem Taina Pocaintei in Biserica. Noi cred ca nu ne folosim indeajuns de ea, nu constientizam indeajuns cat de mare este puterea acestei Taine. Nu este om care sa fi venit la Taina Pocaintei cu sinceritate, cu dorinta sincera de indreptare, cu marturisire sincera, in orice fel de pacate ar fi cazut el si care sa nu simta in el dupa Taina Sfintei Spovedanii improspatandu-se lucrarea Harului. E adevarat, omul care a cazut din Harul cel dintai trebuie sa-si asume ca pe un canon tot chinul care urmeaza pe drumul intoarcerii lui la Dumnezeu. Calea lui nu va fi lina, el trebuie sa fie constient de lucrul acesta. Ai primit o data un Dar, Dumnezeu ti-a dat Harul Lui in dar, te-a chemat in Dar cu dragostea Lui. Ai dispretuit Harul Lui, l-ai calcat in picioare, l-ai ingropat, l-ai intunecat cu mandria, cu mania, cu desfranarea, cu pacatele trupesti, cu slava desarta. Acum nu te astepta ca drumul intoarcerii sa-ti fie usor. Toate pe care le-ai facut se vor scula acum cumva asupra ta, dar in Taina Pocaintei primesti puterea sa te lupti cu ele. Calea celui care se pocaieste nu mai este lina si usoara. Calea celui care se pocaieste este, sa zic asa, o cale intre bucurie si durere; el simte cand bucuria si incredintarea ca va fi iarasi cu Dumnezeu, cand simte teama si durerea si chinul pentru ca pacatele vechi il urmaresc.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune ca prin pacatele noastre am dat drepturi celui rau impotriva noastra si de acum el are putere sa ne ispiteasca. Imi aduc aminte de un lucru pe care il spune el, ca sa vedeti cum stau lucrurile aici. El spune ca un monah care a plecat din manastirea lui din neascultare – s-a suparat pe acolo, sa zicem, la un moment dat; s-a suparat pe duhovnic sau pe staret si a plecat din manastirea lui – chiar daca se caieste si se intoarce in manastire i-a dat drepturi celui rau sa-l ispiteasca pana la moarte cu gandurile de nestatornicie. El nu va mai fi in Harul cel dintai. In Harul cel dintai, gandurile nu aveau atata putere asupra lui. Acum va trebui sa rabde aceasta hartuire a gandurilor poate pana la moarte pentru ca el singur a dat putere celui rau impotriva lui. Dar in Taina Pocaintei – repet – primeste puterea sa se lupte. Deci cel care a pierdut Harul cel dintai nu trebuie sa se astepte ca sa-i fie usoara calea de intoarcere, ci trebuie sa-si asume barbateste greutatile drumului de intoarcere si sa alerge mereu la Taina Pocaintei, sa improspateze in el mereu Harul pocaintei.

– Parinte, care este rostul si rolul canonului dat de duhovnic? Suntem biruiti de pacate mai usor daca nu ne indeplinim canonul?

– Fara indoiala ca da. As zice ca este asemanator cu rolul dietei pe care i-o prescrie medicul unui bolnav care tocmai s-a vindecat. Nu tine dieta, se imbolnaveste din nou foarte usor. Acelasi este rolul canonului si este exact rolul pe care il are dieta pentru omul care s-a vindecat de o anumita boala.

– Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

– Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curate si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara.

– Ce poate face cineva care, desi este de multa vreme in Biserica, nu se poate izbavi de o patima?

– Daca ai lovit o data un copac si n-a cazut, ce faci? Lasi toporul jos si te culci? Dai si a doua oara, si a zecea oara, si a mia oara pana o sa cada. Cu cat un obicei este mai adanc inradacinat, cu atat mai greu este de scos din suflet, e adevarat. De aceea nu trebuie sa dormim, de aceea trebuie sa fim cu sufletul foarte treaz, sa taiam raul cat este mic.

Daca raul a crescut prin obisnuinta indelungata, prin repetarea deasa a unui pacat, daca raul a crescut, atunci e nevoie de multa staruinta, de spovedanie si de multa staruinta. Si fara indoiala ca va fi incununata de biruinta.

– Parinte, cum trebuie sa privim asa numitele semne ale sfarsitului: cardurile electronice de identitate, codul de bare, numarul 666 care este raspandit in jurul nostru sub diferite forme? Sunt acestea semne autentice? Si daca da, cum ne putem feri de ele?

– (…)  Cu privire la noile buletine si la semnele sfarsitului, se discuta foarte mult despre lucrurile acestea si uneori cred ca se face si foarte multa tulburare in multe suflete pentru ca sunt pareri diverse. De accea nici nu as vrea sa spun nimic despre asta. Trebuie sa primim noile buletine, nu trebuie sa le primim? Ce trebuie sa facem, cum trebuie sa facem?… As zice ca daca ne tot intrebam atata deja este rau. Pai ce fel de crestini suntem noi? Sa ne temem ca vom fi pusi in situatia de a ne lepada de Hristos si sa nu stim ca ne-am lepadat? Chiar asa sa fim? Deci problema noastra nu este asta, nici masonii nu-s problema noastra, nici noile buletine nu sunt problema noastra.

Nu asta este problema noastra. Spuneti-mi, in ce staruiau primii crestini? Ati vazut, “in invatatura Apostolilor, in impartasire, in frangerea painii si in rugaciuni“. Asta era treaba lor. Si inca mai spune ceva autorul Faptelor Sfintilor Apostoli: “Sufletul si inima multimii celor ce au crezut erau una. Si nimeni nu zicea ca ceva este al sau, ci toate le erau de obste“.

Asta este viata crestina. S-o traim si toate celelalte probleme se vor dezlega de la sine la momentul potrivit.

Eu nu zic ca nu ne pasc niste primejdii, o spun parintii in care avem incredere, caci stim ca prin ei a vorbit Duhul Sfant, oameni induhovniciti. Nu spun ca nu ne pasc niste primejdii, dar cred ca discutiile acestea de multe ori sunt vatamatoare, ne dezbina. Nu vedeti ca ne dezbina? De foarte multe ori ne dezbina, ne judecam unii pe altii, fiecare tine la dreptatea lui si are impresia ca toti ceilalti sunt in ratacire si in apostazie. Noi, intre noi, frati, ne dezbinam. Unde mai este unitatea duhului? Unde se mai pastreaza unitatea duhului intru legatura pacii?

Deci problema este una launtrica. Sfantul Apostol Pavel spune undeva, sper sa citez cat mai exact ce spune el. Spune : “Incercati-va pe voi insiva, cercetati-va daca sunteti in credinta. Oare nu va cunoasteti voi pe voi insiva ca Hristos Iisus este intru voi? Ci afara numai daca nu sunteti netrebnici“. Deci asta este problema noastra. Daca il avem pe Hristos salasluit in noi, ne mai putem teme de ceva? Ne mai putem teme de ceva? Nu vom sti singuri cand va veni momentul acela cand fiecare va fi pus in fata situatiei, sa se lepede sau sa nu se lepede de Hristos. Nu va sti fiecare ca va veni momentul acela? Adica tu sa pierzi Harul Sfantului Duh si sa nu stii sa l-ai pierdut? Daca punem asa problema, inseamna ca noi nu avem clar constiinta ce este viata crestina. Ca scopul nostru asta este: dobandirea Harului Sfantului Duh.

Cine pune intrebari legate de problema asta, ar trebui sa se intrebe el pe el insusi mai intai: ‘Ce este in inima mea? Am agonisit acolo Harul?’ Ca daca nu l-am agonisit, pot sa-mi pun eu mii de probleme si sa primesc mii de raspunsuri, ca atunci cand se va ivi situatia sa ma lepad de Hristos, tot mai voi lepada de El. Pot sa stiu bine ce trebuie facut. Pot sa stiu ca primirea buletinului inseamna lepadare de Hristos si tot il voi primi daca ma va parasi Harul Sfantului Duh. Deci problema mea asta este.

Imi vine in minte acum o intamplare pe care iarasi cred ca o stiti cu Sfantul Nichifor si Saprichie preotul. Au fost prieteni foarte buni la inceput, apropiati, dar intre ei la un moment dat a strecurat vrasmasul diavol samanta invidiei. Saprichie s-a suparat pe Nichifor si nu vroia sa-l ierte. Fiind ei suparati unul pe celalalt, s-a intamplat ca Saprichie sa fie prins si sa marturiseasca pentru Hristos. L-au supus la chinuri, l-au batut in toate felurile, nu s-a lepadat de Hristos. Au hotarat sa-l omoare, sa-i taie capul. Nichifor a aflat ce s-a petrecut si si-a zis el, in mintea lui: “Uite, sa nu plece la Dumnezeu neimpacat cu mine“, pentru ca e cuvant dumnezeiesc “Daca nu veti ierta fiecare din inima fratelui sau greselile lui, nici Tatal vostru nu va va ierta voua greselile voastre.” Si a zis el: “Nu cumva sa-l pagubesc, sa plece la Dumnezeu neimpacat cu mine si sa piarda cununa muceniciei. Hai s-o dobandeasca!” si a iesit in intampinarea lui ca sa-i ceara iertare, ca Saprichie sa mearga la moarte impacat deplin, sa mearga inaintea lui Dumnezeu sis a primeasca cununa muceniciei. I-a iesit si i-a zis: “Robule al lui Dumnezeu, iarta-ma!” iar asupra lui a venit un duh de impietrire, invidia. Si nu, s-a uitat de sus la el si – ce-o fi zis? – “Eu, marele marturisitor, nu te iert!”. A venit a doua oara: “Iarta-ma, robule al lui Dumnezeu! Iarta-ma!”. Nimic. A ramas in impietrirea lui. L-au dus, i-au plecat capul pe butuc si calaul a ridicat securea. Si atunci, parca s-ar fi trezit – zic s-ar fi trezit, de fapt a murit – si a zis: “Stati! De ce vreti sa imi taiati capul?“. “Pentru ca nu vrei sa aduci jerfa idolilor.” Zice: “Nu, nu, aduc. Aduc jerfa idolilor. Aduceti aici ce trebuie si voi aduce jertfa idolilor.” Si a facut asa si s-a lepadat de Hristos. Harul Sfantului Duh l-a parasit pentru neiertare, pentru impietrirea lui l-a parasit Harul Sfantului Duh atunci. A avut putere sa duca lupta marturisirii. Harul l-a asteptat. L-a intarit sa duca lupta marturisirii pana atunci, pana aproape de sfarsit. Dar pentru ca el nu l-a iertat pe aproapele lui, Harul l-a parasit atunci, cand mai avea un pas pana sa primeasca cununa. Si n-a mai avut taria sa duca lupta mai departe. N-a avut taria sa mai primeasca moartea daca Harul l-a parasit. Si Nichifor a spus atunci: “Eu sunt crestin! Si eu sunt crestin! Luati-ma pe mine in locul lui!” Si l-au luat, si i-au taiat capul si a primit el cununa in locul lui Saprichie.

sursa: cuvantul-ortodox.ro

“Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine.”

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov [de fapt, Sf. Serafim de Varita si Sf. Lavrentie de Cernigov – n.n.], că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni.

Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare.

Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în dreapta credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana!

Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”.

Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.

[…]

– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg.

[…]

În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.

Articolul integral: cuvantul-ortodox.ro

Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

– Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
– Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
– Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
– Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
– Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
– Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
– Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
– Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamânt, ci doreste sa fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade în slava desarta, sarbatoarea lui ia sfârsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin si framânta sufletul. […] Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau.

Nu vreau sa scriu mult, ci va rog numai aceasta: iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu. Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor; dar nu întârzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace în sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate Domnul da harul Sau. Încearca cu tine însuti: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate si într-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie în suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.

Adeseori, pentru un singur cuvânt bun sufletul simte în el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci însa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se întoarca în sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost învatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie în Dumnezeu. În flecare secunda simte mila Lui, astfel încât, chiar daca vorbeste cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit si, din îndelungata sa lupta cu vrajmasii, sufletul îndrageste înainte de toate smerenia si nu lasa pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati. Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. […]

Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si când îl napadeau, el fugea de ei, dar ei îl urmareau. Daca ti se întâmpla si tie ceva asemanator, nu te înspaimânta si nu fugii, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: „Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos” si demonii pier; dar daca vei fugi în chip las, ei te vor goni în prapastie. Adu-ti aminte ca în ceasul când te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum îti pui nadejdea în El. Chiar daca îl vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa înrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie în Domnul si spune: „Sunt mai rau decât toti” si vrajmasul se va departa de tine.

Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […]

Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului.

Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei.

Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […]

Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu.

Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […]

Siluan Athonitul

“Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei“, Editura: Deisis. Sibiu 2000, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Sursa: mantuire.50webs.com