Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet şi cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfăţişări are şi cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte câte capete are această înfricoşată fiară a mândriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cât de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: “Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaânalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile… Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorâ, în temeliile pământului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este “amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora“.

Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, aşa se ruga întru sine: “Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mândrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osândeşte cu mândrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicând: “Taci tu, să vorbească faptele tale” (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trâmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osândind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: “Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…?“. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osândeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă când posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: Postesc de două ori pe săptămână (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învaţă: Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mândria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tâlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mâinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzând că moare, a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mântuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfântul Efrem Sirul despre acest tâlhar: “O, tâlharule, şi al raiului tâlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tâlharule preaânţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!” Vedeţi cât de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mândria şi izbăveşte de osândă sufletele noastre, când nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfânta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tâlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfânta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfânt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorât acesta la casa sa, decât fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot aşa neamul omenesc a fost mântuit şi ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mândrie, tot aşa pocăinţa, mântuirea şi nemurirea noastră începe întâi prin smerenie. De aceea s-au şi rânduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită “a Vameşului şi a Fariseului”, ca să ne amintească de moartea noastră prin mândrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită “a Fiului Risipitor”. Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post este numită “a Înfricoşatei judecăţi”, când se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfârşitul lumii şi de Judecata de apoi, când fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte “a izgonirii lui Adam din rai”. Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mândriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începând din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mândria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mândru.

Mare păcat este mândria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mânie, care este fiica mândriei, şi în lenevire la biserică şi în amânarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mândru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpâneşte. Mai cumplită este mândria minţii, când omul se crede mai capabil, mai bun decât alţii. Cea mai grea este, însă mândria sufletului, când omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât mulţi şi chiar decât toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpâniţi de duhul mândriei, sunt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrânare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mândrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfânta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mândrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mândria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mândriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mândria diabolică care a umplut pământul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osândă veşnică. În locul mândriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădând orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngâmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de păcatul cel greu al mândriei şi să ne îmbrace în veşmântul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mântuirea sufletelor. Amin.

Ieromonah Ilie Cleopa

Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

– Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
– Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
– Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
– Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
– Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
– Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
– Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
– Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamânt, ci doreste sa fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade în slava desarta, sarbatoarea lui ia sfârsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin si framânta sufletul. […] Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau.

Nu vreau sa scriu mult, ci va rog numai aceasta: iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu. Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor; dar nu întârzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace în sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate Domnul da harul Sau. Încearca cu tine însuti: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate si într-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie în suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.

Adeseori, pentru un singur cuvânt bun sufletul simte în el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci însa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se întoarca în sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost învatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie în Dumnezeu. În flecare secunda simte mila Lui, astfel încât, chiar daca vorbeste cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit si, din îndelungata sa lupta cu vrajmasii, sufletul îndrageste înainte de toate smerenia si nu lasa pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati. Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. […]

Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si când îl napadeau, el fugea de ei, dar ei îl urmareau. Daca ti se întâmpla si tie ceva asemanator, nu te înspaimânta si nu fugii, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: „Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos” si demonii pier; dar daca vei fugi în chip las, ei te vor goni în prapastie. Adu-ti aminte ca în ceasul când te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum îti pui nadejdea în El. Chiar daca îl vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa înrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie în Domnul si spune: „Sunt mai rau decât toti” si vrajmasul se va departa de tine.

Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […]

Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului.

Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei.

Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […]

Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu.

Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […]

Siluan Athonitul

“Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei“, Editura: Deisis. Sibiu 2000, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Sursa: mantuire.50webs.com