Dogmele sunt adevarurile de credinta ale religiei crestine. Adevarurile acestea sunt revelate, adica insuflate si descoperite de Dumnezeu.

«Niciodata proorocia (invatatura biblica) nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant» (2 Petr. 1:21). La fel zice si Sf. Apostol Pavel: «Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu» (2 Tim. 3:15). De aceea se si numeste Biblia, de foarte multe ori, cuvantul sau cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai insiram locuri si texte; numai cu acestea s-ar putea scrie o carte intreaga, insasi valoarea deosebita, neintrecuta, exceptionala si universala a Bibliei, fata de toate celelalte carti din lume, este, in privinta aceasta, o marturie care graieste de la sine.

Dogma este un cuvant biblic. In cartea Faptele apostolilor se numesc dogme (ta dogmata) „hotararile” luate in sobor de catre apostolii si presbiterii Bisericii din Ierusalim (pe la anul 50-52; FA 16:4). Hotararile acestui sinod se numesc dogme. De atunci si pana astazi se numesc dogme hotararile sinodale ale Bisericii, privitoare la invataturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevarurile de credinta, date la cea mai inalta autoritate bisericeasca: Sinodul ecumenic. Sf. Ignatie Teoforul numeste dogme invataturile Domnului si ale apostolilor, cand scrie magnezienilor, cap. 13: „Sarguiti-va sa fiti tari in dogmele Domnului si ale apostolilor”.

Prin dogme intelegem, asadar, invataturile de temelie ale religiei crestine, adevarurile revelate de Dumnezeu, lamurite de Sf. Apostoli si urmasii lor, Sfintii Parinti, in sinoadele ecumenice, pastrate de Biserica si, prin urmare, necesare mantuirii. Toate dogmele crestine laolalta formeaza crezul Bisericii. Mai pe larg, dogmele sunt cuprinse in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie sau Predanie (in scrierile Sf. Parinti, in hotararile dogmatice ale soboarelor ecumenice si in cartile rituale ale Bisericii); sistematizate si documentate sunt cuprinse in Dogmatica (stiinta si cartea dogmelor). Mai pe scurt sunt cuprinse in Catehism.

Ce suntem datori sa stim despre dogme?

I. De unde avem dogmele?
II. Cine le invata si le lamureste?
III. Cine le pastreaza, le apara si le propaga?

I. De unde avem dogmele?

Intai de toate trebuie sa ne insemnam ca dogmele nu sunt de la oameni.

Oamenii nu au putere si autoritate asa de mare ca sa descopere adevaruri vesnice, invataturi mantuitoare, de-a pururea vii si fara de greseala (infailibile). Dogmele sunt de la Dumnezeu; sunt adevaruri sfinte descoperite de Dumnezeu. Asa e scris: «Dumnezeu, in multe randuri si in multe chipuri, a grait in vechime parintilor nostri prin prooroci, iar in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait (apostolilor) prin Fiul»(Evr. 1:1-2). Descoperirea dogmelor s-a facut de catre Dumnezeu, prin sfintii prooroci si apostoli si mai ales prin Fiul-Hristos. Forta dogmelor vine de la Dumnezeu. Puterea si veritatea lor este de la Dumnezeu, nu de la om. De aceea se si numesc de catre Sf. Parinti dogme dumnezeiesti, iar evanghelistii si apostolii sunt numiti „invatatorii dogmelor .

Din faptul ca unele dogme din crezul Bisericii au fost stabilite in soboarele Sfintilor Parinti, unii eretici sunt de parerea ca dogmele nu sunt de la inceputul crestinismului, ci de mai tarziu. Obarsia lor nu ar fi de la Dumnezeu, ci de la oameni; sunt adica produsul timpului, ca fructele si semintele dupa coacere. De aici raceala si uneori nepasarea fata de ele. Parerile si socotintele acestea sunt insa, in intregime, gresite, din urmatoarele pricini.

Orice religie – si cu deosebire crestinismul – religia lui Iisus Hristos, a profetilor si apostolilor, are de la inceput un manunchi de invataturi noi, prin care se deosebeste de alte invataturi. In crestinism avem de la inceput credinta in Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant, invataturile despre creatiunea lumii, despre crearea, fericirea, caderea, mantuirea si sfintirea omului prin harul sfintelor Taine, despre Biserica si pastorii ei, despre virtuti, porunci si fapte bune, despre fagaduinte, despre nemurirea sufletului, invierea trupurilor si viata vesnica.

Acestea sunt invataturile Evangheliei, fara de care nu ne putem inchipui religia crestina. Acestea sunt dogmele, adevarurile vesnice, credintele sfinte, de la inceputul si de la temelia religiei crestine. Profetii, apostolii, apologetii (aparatorii), teologii (invatatii cuvantatori de Dumnezeu) nu fac altceva decat le precizeaza, le propaga, le apara, le documenteaza, le sistematizeaza, dar nu le creeaza. Ei le propovaduiesc mai departe unii cu mai multa ravna misionara (ca de pilda Apostolii Petru si Pavel), altii cu mai putina, altii cu mai mult avant poetic (ca Apostolul Ioan, Efrem Sirul, Ioan Damaschin), altii cu mai putin; altii cu mai multa eruditie, stiinta si filozofie (ca Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul), altii mai simplu. Dar ei nu creeaza invataturi sau dogme noi, ci propaga, apara si lamuresc pe cele primite de la Mantuitorul.

In fond, cel mai intelept ierarh are, marturiseste si pastreaza aceeasi credinta si aceleasi dogme ca si cel mai simplu credincios. Acest rapt il talcuieste Si. Parinte Irineu (+ 202) in urmatoarele cuvinte frumoase: „Precum soarele, aceasta faptura a lui Dumnezeu, este unul si acelasi in toata lumea, asa si predica adevarului straluceste pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care doresc a veni la cunostinta adevarului. Si cel mai tare in cuvant dintre ierarhii bisericesti nu va spune altceva cu privire la invatatura, fiindca nimeni nu e mai presus de invatator, nici cel slab nu va micsora predania. Caci credinta este una si aceeasi si cine poate spune multe despre ea, nu adauga nimic, si cine spune putine nu o scade. Cunostinta mai tare sau mai mica a unora, dupa masura priceperii fiecaruia, nu consta in schimbarea continutului, nici in inventarea altui Dumnezeu, sau altui Hristos, ci in cercetarea cu ingrijire a ideii expusa in parabola si in armonia ei cu invatatura credintei.”

Din constatarea aceasta urmeaza logic si limpede ca, intr-adevar, dogmele sunt cuprinse in crestinism, dupa cum florile si fructele sunt cuprinse in samanta, insa nu in momentul culesului de toamna, cand se incheie ciclul vegetatiei si se culeg roadele, ci primavara, cand incepe lucrarea ogoarelor, cand se face insamantarea, fara de care nu exista nici flori, nici fructe. Gramatica (stiinta cu regulile scrierii corecte) si retorica (arta vorbirii frumoase) n-ar fi existat niciodata daca n-ar fi fost mai intai scriitorii, poetii, oratorii (creatorii); tot asa niciodata n-ar fi existat teologie (stiinta religiei), daca n-ar fi existat mai intai religia cu un manunchi de adevaruri pe care sa le studieze, sa le apere de atacurile ereticilor si ale necredinciosilor si sa le pastreze curate si tot asa sa le propage mai departe.

De ce trebuie sa ne cunoastem dogmele?

Exista, desigur, pe langa obarsia divina, si o istorie, o evolutie, o desfasurare, un necontenit progres al dogmelor. Pe de alta parte, Sfintii Apostoli si primii crestini se multumesc sa creada in Dumnezeu-Creatorul, in Fiul-Mantuitorul si in Duhul Sfant-Mangaietorul si Sfintitorul; sa se boteze in credinta aceasta, sa o marturiseasca si sa o propovaduiasca si la altii. Cu vremea, insa, s-au ivit invataturile (controversele) eretice. Pentru un singur cuvant din crez (cuvantul deofiinta) lupta cu ereticii tine peste doua veacuri.

Acelasi lucru se intampla cu toate dogmele Bisericii. Eresurile silesc Biserica sa defineasca si sa precizeze dogmele, ortodoxia, dreapta credinta.

Noua religie trebuie sa se legitimeze, sa-si arate originalitatea si superioritatea fata de celelalte religii. Iisus Hristos isi formeaza apostolii, iar apostolii cauta ucenici; ajung in fata instantelor civile, in fata sinedriului si areopagului. Pretutindeni, ei si urmasii lor, vestesc in propozitii simple, scurte si precise ca si la Botez sistemul credintei crestine si apara dogmele revelate cu pretul vietii lor. In chipul acesta isi lamureste noua religie ratiunea de a fi si isi afirma forta de a cuceri mintile si inimile ascultatorilor, prin adevarurile ei, in continua desfasurare, in continua lupta, in continuu progres.

Sf. Vicentiu Lerineanul aseamana istoria si progresul dogmelor cu cresterea copilului si cu samanta boabelor de grau. Prin crestere copilul nu primeste membre noi, ci marirea, intarirea, desavarsirea celor cu care s-a nascut. Asa si dogmele in evolutia lor nu schimba adevarurile descoperite, ci le intareste si le rodeste intocmai ca si samanta de grau prin crestere tot grau rodeste. „In Biserica lui Hristos, progresul trebuie sa fie o realitate, iar nu o schimbare a credintei.

Progresul consta in perfectionarea lucrului in sine insusi, iar schimbarea in incetarea aceluia ce a fost ceva si prefacerea lui in altceva. Creasca dar si progreseze in curgerea anilor si a veacurilor pana la cel mai inalt grad intelegerea, cunoasterea si intelepciunea atat a fiecarui crestin, cat si a tuturor la un loc, atat a fiecarui om cat si a Bisericii intregi, dar numai in acelasi gen, adica in una si aceeasi dogma, in unul si acelasi inteles, in una si aceeasi parere. Cu adaugirea anilor, corpurile cresc si-si dezvolta membrele, totusi ele raman ceea ce au fost. Timpul de inflorire al copilariei, barbatia si batranetea difera foarte mult intre ele: batranii aceia care au fost mici, inainte copii, devin cu toate acestea asa, ca desi statura si figura unuia si aceluiasi om se schimba, totusi natura lui nu se schimba, personalitatea lui ramane una si aceeasi. Membrele sunt mici la prunci, mai mari la tineri, totusi ele sunt unele si aceleasi.

Cate membre sunt la prunci, atatea si la tineri si daca se adauga ceva dupa trecerea anilor, apoi toate acestea au existat mai inainte in germen, asa incat mai tarziu, la barbati, nu se arata nimic nou care sa nu fi existat mai inainte la copii. Acestei legi a progresului trebuie sa-i urmeze neaparat invatatura dogmatica a credintei crestine, adica aceasta cu anii sa se intareasca, cu timpul sa se dezvolte, cu veacul sa se inalte, dar sa ramana neclintita, nescbimbata, intreaga si deplina in toate partile ei, prin urmare fara cea mai mica schimbare, fara nici o pierdere in cuprins, fara nici o alterare a hotararilor sale. Pe campul bisericesc, stramosii nostri au semanat in vechime samanta graului, a credintei. Dar pentru ca sfarsitul nu trebuie sa se contrazica cu inceputul, apoi va fi drept si consecvent ca din cresterea semanaturii graului sa capatam rodul graului dogmatic. Fie ca semanaturile de la inceput, dezvoltate in curgerea timpului, sa se imbunatateasca si sa impraseasca si acum, dar insusirile germenilor nu pot fi schimbate in nici un caz.

Poate sa li se dea chip, forma, impartire, dar natura fiecarui fel trebuie sa ramana aceeasi.

Cu timpul, prin munca sfintilor, prin grija Bisericii si prin ostenelile predicatorilor, dogmele devin tot mai luminoase si tot mai intelese de mintea credinciosilor, dar niciodata schimbate sau inlocuite.

Filosofia inca a ajutat la definirea, limpezirea, adancirea si propagarea dogmelor, dar nu la crearea lor. Prin filozofie dogmele poarta pecetea vremii si arata cum si cand au fost ele sustinute, aparate, propagate cu ajutorul ei, dar nu descoperite sau create. Mare deosebire! Teologia foloseste filosofia, dupa cum foloseste si arta, stiinta, tehnica si toate produsele culturii si civilizatiei, ca sa probeze adevarurile religiei, sa le vadeasca sfintenia, frumusetea si puterea, dar nu ca sa le inventeze, sa le nascoceasca.

Teologia e stiinta religiei, asa dupa cum istoria e stiinta intamplarilor din trecutul omenirii si dupa cum bilogia e stiinta vietii trupesti, matematica stiinta numerelor si muzica stiinta sunetelor. „Fara religie teologia ar putea exista tot asa de putin cum ar putea rezista istoria fara omenire, biologia fara viata, matematica fara numere, muzica fara sunete. Si iarasi, teologia creeaza tot atat de putin dogmele, cum creeaza istoria omenirea, biologia viata, matematica numerele, muzica sunetele sau cum creeaza gradinarul zarzavaturile, pomii sau florile din gradina”.

Dogmele, prin urmare, au existat deodata cu religia, de la inceputul ei, ca si pomul in radacina si planta in samanta din care se dezvolta. Ele sunt un climat constitutiv, esential si fundamental in crestinism, de la intemeiere, de la Iisus Hristos, de la Dumnezeu.

II. Cine le invata si le lamureste?

Mai departe, cei ce lamuresc, cei ce adancesc si raspandesc dogmele sunt sfintii, invatatii crestini care intre toti oamenii se bucura de cea mai inalta autoritate morala.

Toti crestinii sunt datori sa-si apere religia si sa-si traiasca viata dupa luminile adevarurilor sfinte si vesnice ale Evangheliei. Aceia insa care s-au ridicat deasupra tuturor oamenilor prin viata lor curata si frumoasa, care au vestit in lume si au aparat cu stiinta, cu intelepciunea si cu pretul vietii lor crezul Bisericii, dogmele religiei crestine, sunt Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, ai lumii mari dascali si ierarhi: Sf. Nicolae, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Grigorie de Nyssa, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si ceilalti luminati care stralucesc ca stelele pe cerul Bisericii. Ei sunt primitorii, nu datatorii dogmelor, pazitorii, nu autorii dogmelor; invatatorii, nu creatorii; talcuitorii, predicatorii si aparatorii, nu descoperitorii dogmelor. Dupa cuvantul Sf. Vicentiu, ei grau si aur au primit, grau si aur au dat mai departe, graul si aurul adevarului crestin.

Cine critica dogmele ataca pe Hristos si pe sfinti. Cine-i nemultumit cu crezul Bisericii, are indrazneala necugetata sa se ridice impotriva Evangheliei lui Iisus Hristos si impotriva sfintilor si impotriva celor mai mari prieteni si iubiti ai lui Dumnezeu. Mare neobrazare, draceasca revolta!… mai mult: cine se ridica impotriva sfintilor, se ridica impotriva lui Dumnezeu Duhul Sfant, sub razele caruia au lucrat sfintii.

De la inceput, din vremea apostolilor, hotararile de credinta ale sinoadelor ecumenice sunt insuflate, lamurite si date de catre sfinti, cu impreuna lucrarea Sfantului Duh, dupa formula consfintita: «Parutu-s-a Duhului Sfant si noua…»(FA 15:28). De aceea hotararile lor, invataturile de credinta pe care le definesc si le propaga ei, se numesc dogmele credintei, Evangheliei, crezul, dogmele Bisericii.

III. Cine le pastreaza, le apara si le propaga?

Adevarurile sfinte si vesnice ale religiei crestine, le pastreaza si le apara de atacuri si de eresuri, Sfanta Biserica „stalpul si temelia adevarului” (I Tim. 3:55), regula si norma credintei mantuitoare. Biserica este invatatoarea, pazitoarea vestitoarea si aparatoarea dogmelor.

Biserica iarta pe toti pacatosii de orice pacate, daca se pocaiesc. Numai pe eretici nu-i iarta din motivul ca nimeni nu are dreptul sa atace, sa schimbe, sau sa atinga cu ceva adevarurile care nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aici nu este si nu poate sa fie nici o targuiala. Fara masura aceasta de aparare, Biserica si prin ea insasi crestinismul ca religie, nu ar fi dainuit de douazeci de veacuri nici doar doua veacuri.

Din faptul ca ereticii sunt excomunicati din sanul Bisericii, dusmanii religiei au tras concluzia ca dogmele sunt impotriva libertatii de gandire si de constiinta. Desigur, concluzia e in intregime falsa. Dogmele Bisericii lui Hristos, ca si legile statului legal constituit, nu restrang si nu vatama libertatea nimanui. Intai de toate Biserica n-ar mai fi ea insasi, nu ar mai fi pastratoarea adevarurilor Evangheliei, daca nu le-ar feri de parerile schimbatoare ale oamenilor si in randul al doilea, Biserica nu impune nimanui dogmele sale. Ereticilor le ia prin excomunicare dreptul de a se mai numi fiii si membri ei. Atat. Lucrul acesta se obisnuieste in toate asezamintele si societatile cu membri incorecti. Cu atat mai mult e obligata Biserica (pazitoarea dogmelor). Odata ce dogmele sunt descoperite de Dumnezeu si lamurite de sfinti din cel mai curat interes al adevarului, ele nu mai pot fi lasate la bunul plac al fiecaruia.

Prin urmare, intre toate invataturile si adevarurile, dogmele religiei crestine se bucura de cea mai mare autoritate si putere, pentru ca:

● dogmele sunt descoperite de Dumnezeu
● dogmele sunt stabilite, lamurite, adancite si propovaduite de catre sfinti, de catre invatatii si inteleptii crestini, care prin sfintenia vietii lor se bucura in toata omenirea de cea mai mare autoritate morala;
● dogmele sunt pastrate si invatate de Biserica in toata curatenia lor evanghelica.

De aici vine autoritatea, sfintenia si puterea lor luminatoare, mantuitoare si totdeauna biruitoare, fapt care nu trebuie uitat niciodata. De obicei noi primim usor parerile oamenilor, pentru ca sunt usoare si slabe, dar primim foarte cu greu dogmele, pentru ca sunt grele si sanatoase, – grele de adevar si sanatoase in tot miezul lor.
Dogmele sunt temelia de stanca a Bisericii. In fata vanturilor, a furtunilor si a valurilor, a gandurilor, ispitelor, parerilor si indoielilor omenesti, ele ne imprumuta lumina si putere neinfranta…: «Si a cazut ploaie si au venit raurile si au suflat vanturile si au lovit in casa aceea si nu a cazut, ca era intemeiata pe piatra» (Mt. 7:25), pe dogmele credintei crestine.

Crestinismul e tare, cel mai tare intre toate religiile, pentru ca se intemeiaza pe dogme, pe cugetari si axiome sfinte, pe adevaruri revelate, neclintite, eterne. Aceste adevaruri sunt descoperite de Iisus Hristos, sunt lamurite de Sfantul Duh in soboarele sfintilor ca si ale celor 318 de la Niceea – si sunt pastrate de Biserica.

Dascalii nostri sunt dogmele iar ucenicii faptele bune, virtutile religioase si morale, roadele dogmelor. Dupa cum ucenicii nu sunt mai mari ci sunt mai multi decat dascalii, tot asa si faptele de virtute se cuvine sa intreaca numarul dogmelor,- sa nu se arate mai mari ci mai multe decat dogmele.

Drept aceea, crestini «fiti tari in dogmele Domnului si in virtutile sfintilor. Inger din cer daca ar vesti alta Evanghelie, decat aceea vestita de Apostolii Domnului, anatema sa fie» (Gal. 1:8). Alta Evanghelie inseamna alte invataturi, sucite, pretinse de la Hristos; inseamna alt Hristos, alta biserica, alte dogme, alt crez, si in cele din urma nici un crez, nici o credinta.

Doamne ajuta-ne sa fim tari in adevarurile tale sfinte, sa fim tari in dogmele Evanghelice si ale apostolilor, asa dupa cum au fost ele invatate si marturisite in soboarele sfintilor si pastrate in crezul Bisericii tale, in sanul mamei noastre ocrotitoare, nutritoare si mantuitoare.

“Tu Doamne, lumina mea, in lume ai venit, lumina cea sfanta, care intorci din intunericul necunostintei, pe cei ce te lauda pe tine cu credinta”. (Canon: Cantarea 5 Irmos, Minei 13 Februarie).

Parintele Ilarion Felea

sursa: crestin-ortodox.ro

Citiţi şi:

● Dogma crestin-ortodoxa

Dumnezeu a adus din nefiinta la fiinta toata lumea, pe cea vazuta cat si pe cea nevazuta (lumea ingerilor). O parte din lumea nevazuta a cazut, din pricina semetiei. Ea a format imparatia intunericului. Odata cu lumea incepe si timpul. Primul om, facut de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, nu a ascultat insa de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea. In bunatatea si iubirea Sa fata de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Sau, Care s-a nascut din Sfantul Duh si din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat si a salasuit printre oameni, invatandu-i care este Calea cea adevarata, care este Adevarul si care este Viata.

“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

Dupa cum prin neascultarea lui Adam lumea cazuse in pacat, se departase de Dumnezeu si ca urmare portile imparatiei cerurilor ii fusesera inchise, prin ascultarea care a mers pana la supunerea de buna voie mortii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizandu-i din nou portile Imparatiei cerurilor. Vestea cea buna adusa oamenilor de Iisus Hristos si Jertfa de pe cruce cu corolarul Invierii din morti si Inaltarii la ceruri sunt stancile de granit pe care este cladita temelia Bisericii crestine. Pentru ca oamenii sa se poata impartasi din mantuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lasat Bisericii Sale mijloacele sfintitoare (Sfintele Taine), asigurand pe urmasii Sai, Sfintii Apostoli, ca si pe urmasii acestora, episcopi si preoti, de asistenta si conlucrarea permanenta a Sfantului Duh.

Sfintele Taine lasate Bisericii Sale de Mantuitorul Iisus Hristos sunt in numar de sapte. Ele imbratiseaza toate nevoile sufletesti ale credinciosilor crestini pe calea cea noua trasata de El, ca si toate nevoile Bisericii crestine pentru propagarea in lume a operei Sale mantuitoare:

1. Prin Taina Sfantului Botez, individul este introdus in sanul comunitatii crestine spalandu-se de pacatul stramosesc (daca este mic) si de toate celelalte pacate facute pana intr’acea clipa (daca este mare).
2. Prin Taina Ungerii cu Sfantul Mir (taina), celui iesit din baia Sfantului Botez i se impartaseste Sfantul Duh spre intarire si progres pe calea virtutilor crestine
3. Prin Taina Sfintei Euharistii credinciosul implineste cuvantul lui Iisus Hrisos: Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu… (Matei 26, 26-28) caci daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi (Ioan 6, 53).
4. Prin Taina Pocaintei (Spovedaniei) credinciosul care a calcat legea morala crestina cuprinsa in invatatura evanghelica are putinta de a se ridica iarasi pe planul spiritual inalt pe care se gasea mai inainte de pacat
5. Prin Taina Sfantului Maslu, credinciosul capata iertarea pacatelor si vindecare de suferintele sufletului si trupului
6. Prin Taina Casatoriei se intemeiaza familia crestina si se pun bazele traiului dupa vointa lui Dumnezeu prin dobandirea de prunci si perpetuarea neamului omenesc si intrajutorarea sotilor spre mantuire
7. Prin Taina Preotiei, sunt unsi aceia dintre credinciosi, care voiesc si sunt considerati capabili sa devina propagatori ai operei Mantuitorului Iisus Hristos in lume si impartasitori ai Sfantului Duh.

Sufletul omului este nemuritor. Dupa moartea trupului, sufletul asteapta bucurandu-se daca a facut cele bune in viata si parandu-i rau daca a facut cele rele, pana la a doua venire a lui Iisus Hristos, cand vor fi judecati atat cei vii cat si cei morti si cand fiecare isi va primi rasplata dupa faptele lui: cei buni fericirea vesnica iar cei rai chinurile vesnice. Dupa moarte nu mai este cu putinta pocainta pentru cei care au respins-o cu hotarare in viata. Pentru cei care insa au fost rapiti de greutatile vietii si, fara a dori sa lucreze raul, nu au izbutit a vietui deplin crestineste, rugaciunile Bisericii mijlocesc inaintea lui Dumnezeu imblanzirea pedepsei si chiar iesirea din Iad.

Izvoarele din care isi scoate Biserica Crestina ortodoxa principiile sale morale si adevarurile sale religioase, sunt:

• Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament (Biblia)
• Sfanta Traditie (consemnata in scris de Sfintii Parinti si Scriitori bisericesti) si
• Hotararile celor sapte Sinoade Ecumenice

Biserica crestina ortodoxa se simte cu tenacitate legata de acestea si isi face o adevarata onoare din lupta pe care o duce pentru pastrarea lor fara schimbare. Ele sunt norma credintei celei drepte, de accea Biserica crestina ortodoxa , legata exclusiv de aceasta norma, isi merita pe buna dreptate numele ce-l poarta [orthos doxa – credinta cea dreapta].

Citiţi şi:

● Ce sunt si de unde avem DOGMELE?

Aţi văzut şi întotdeauna vedeţi că mai înainte de a se face ziuă, de a răsări soarele, flutură o geană de ziuă. Către răsărit se vede o lumină mai întâi puţin gălbuie şi apoi tot mai alburie, până când se ivesc razele soarelui. Iar razele soarelui crescând mereu şi luminând sub cer, în toate părţile, se iveşte la orizont şi frumosul şi prealuminosul soare, strălucind cu atâta putere încât, dacă te-ai uita mai mult la el, te orbeşte.

Iată, aşa să socotiţi şi despre Dumnezeu. Bunul şi Veşnicul Dumnezeu, Cel ce este izvorul a toată lumina şi strălucirea de la începutul lumii, S-a arătat mai întâi numai ca Ziditor şi ca Făcător. Faptul că El e în trei feţe, adică în trei ipostasuri, a început să se arate fiinţei omeneşti celei slabe şi neputincioase numai cu încetul şi în chip umbrit. Astfel, se ştia încă înainte de legea veche, chiar de la Adam, că există Ziditorul Dumnezeu. Dar, cum zice Sfântul Grigorie Palama, nu se ştia desăvârşit, ca azi, că El este în trei ipostasuri. Pentru că nu era încă în puterea minţii omeneşti să înţeleagă că Dumnezeu este în trei feţe şi de o singură fiinţă. Dar în chip umbrit a început a ne învăţa pe noi, aşa cum învaţă profesorul pe copii la şcoală, că Dumnezeu, deşi este Unul după fiinţă, este în trei feţe sau ipostasuri. Încă la facerea omului, în rai, a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26). N-a zis să fac, ci „să facem”, arătând prin plural şi celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi, care erau lângă Tatăl. Iar la amestecarea limbilor, la Turnul Babel, a zis: „Să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facerea 11, 27). Deci iarăşi s-a arătat că Dumnezeu este Unul după fiinţă şi trei după feţe. Iar mai târziu, David proorocul, mai luminat de Duhul Sfânt, a spus şi a mărturisit că trei sunt feţele Prea Sfintei Treimi. Căci zice în Psaltirea sa: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmii 32, 6). Deci Domnul este Unul, Cuvântul este altul şi Duhul gurii Lui, altul. Astfel i-a arătat Prea Sfântul Duh că cele trei ipostase ale Sfintei Treimi sunt de o fiinţă, de o putere, de o domnie şi de o împărăţie.

Patriarhii cei mai vestiţi au fost trei: Avraam, Isaac şi Iacov. Trei au fost şi coconii din cuptor. Deci şi alte multe simboluri vorbesc despre Sfânta Treime.

Iar în legea darului, încă de la începutul slujirii Mântuitorului, Prea Sfântul Dumnezeu S-a arătat ca fiind un Dumnezeu în trei feţe, sau în trei ipostasuri. Chiar de la Botezul Mântuitorului S-a arătat Prea Sfânta Treime la Iordan. Căci Părintele a zis de sus: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit” (Matei 3, 17); iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumb, iar Fiul era, întrupat în firea noastră, în apele Iordanului.

Iată de ce Biserica cântă: „În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat” (troparul praznicului). Astfel, prin legea darului, Dumnezeu S-a arătat în chip desăvârşit că, deşi este Unul după fiinţă, sau după fire, după feţe e Întreit. Aceasta a înţeles şi dumnezeiescul Ioan Evanghelistul în epistola sa cea dintâi, când zice: „Trei sunt Care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi aceştia trei Una sunt” (I Ioan 5, 7).

Mai târziu, dumnezeieştii Părinţi au arătat că Sfânta Treime este de un singur scaun, de-o singură dumnezeire, de-o singură fiinţă şi fire, de-o singură voie şi împărăţie şi domnie, dar este în trei ipostasuri, iar aceste trei ipostasuri sunt deosebite după însuşirile lor.

Mai întâi să cunoaşteţi chipul subzistenţei fiecăruia. Tatăl are ca chip al subzistenţei nenaşterea şi nepricinuirea; căci nu se naşte din nimenea şi nu e pricinuit de nimenea. Fiul are ca chip al subzistenţei Sale naşterea mai înainte de toţi vecii din Tatăl, precum se naşte cuvântul din minte. Iar Duhul are ca chip al subzistenţei Sale un altul decât cel al Fiului: El are purcederea, adică porneşte, purcede din Tatăl. Dar – cum zice Sfântul Grigore de Nyssa – o dată cu naşterea Fiului, cea mai dinainte de toţi vecii, purcede şi Duhul Sfânt. Nu a fost o vreme – cum spune Arie hulitorul – când Hristos n-a fost împreună cu Tatăl. Cum se putea ca Tatăl să fie fără de Cuvânt? Dumnezeu are Cuvânt, Dumnezeu are şi Duh. Deci n-a fost niciodată când să nu fi fost Cuvântul la Tatăl. Cum n-a putut să fie Tatăl fără Cuvânt, aşa nu s-a putut să fie o vreme când Cuvântul să nu fi fost la Tatăl, şi Duhul să nu purceadă în chip negrăit, adică să nu fie la Tatăl, pentru că Cel ce are Cuvânt are şi Duh. Uitaţi-vă la noi: avem minte, cuvânt şi duh, că suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face parte chiar din fiinţa Sa, e chiar de o fiinţă cu El, de un scaun, de o voie şi de o dumnezeire cu El.

Acestea, fraţii mei, sunt lucruri subţiri, nu le puteţi înţelege toţi, dar trebuie să le spunem, că azi e sărbătoarea Sfintei Treimi. Iată, v-am spus chipul subzistenţei celor trei ipostasuri: nenaşterea, naşterea şi purcederea. Însuşirile ipostasurilor sunt chipul subzistenţei lor în Treime. Tatăl este Tată fiindcă naşte mai înainte de toţi vecii pe Fiul şi purcede pe Duhul deodată cu naşterea Fiului, fără de vreme şi fără de ani. Dar în alt chip purcede pe Duhul şi în alt chip naşte pe Fiul. Aşa zice Iosif Vrienie, marele teolog din sec. al XIV-lea, că Tatăl se cheamă Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului. Dar Fiul se zice şi Cuvânt. Fiul subzistă prin naştere şi Duhul prin purcedere. Fiul şi Duhul se mai numesc şi cele două raze gemene ale Tatălui (Iosif Vrienie, Cuvântul 4 despre Prea Sfânta Treime).

Şi aceste două raze, care pornesc din Minte, adică din Dumnezeu Tatăl, sunt ipostasuri ca şi Tatăl. Dintre cele trei ipostasuri ale prea Sfintei Treimi, unul are însuşirea de Tată, altul de Fiu şi altul de Duh Sfânt. Ele se deosebesc, dar sunt şi unite, însă unirea lor nu le amestecă (Dogmatica, cap. 8, p. 19). Ipostasurile Prea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart fără despărţire. Gândiţi-vă la trei sori, care ar fi deopotrivă de mari, deopotrivă de luminoşi şi ar ieşi pe cer deodată, unite într-un glob şi într-o putere. Cele trei ipostasuri sunt ca trei sori având aceeaşi căldură şi lumină, aceeaşi fiinţă. Gândiţi-vă la trei sfeşnice cu trei lumini în ele, iar luminile deopotrivă de mari şi de luminoase, şi amestecaţi aceste trei făclii la un loc. Ce se întâmplă? Vedeţi o singură lumină. Sunt unite, dar nu amestecate. Şi-a păstrat fiecare lumina şi însuşirea ei. Iată, aşa e cu ipostasurile Prea Sfintei Treimi. Sunt unite împreună în aceeaşi fiinţă, dar fiecare ipostas păstrează însuşirea Sa. Acestea vi le-am spus în treacăt, căci avem de spus multe.

Iată câte ceva din Epistola 38 a Marelui Vasile către Sfântul Grigore de Nyssa în privinţa ipostasurilor Prea Sfintei Treimi. Iată ce spune el: un curcubeu care se formează din razele puternice ale soarelui, ce cad asupra unui nor care e plin de apă şi de rouă, dă la iveală o mulţime de culori; dar noi vedem că aceste culori se deosebesc, una fiind galbenă, alta albastră, alta roşie, alta portocalie, dar niciodată nu putem înţelege unde se unesc ele şi de unde până unde ţine galbenul, de unde până unde portocaliul sau verdele; aşa se înţeleg şi ipostasurile Sfintei Treimi: ele se unesc şi se pare că se amestecă. Dar nu, nu se amestecă, ci păstrează fiecare însuşirea sa. Dar fiinţa este una. Şi noi nu putem pricepe cât sunt de unite; ştim doar atâta: că sunt unite, dar nu se amestecă, şi se împart, dar fără să se despartă după fiinţă.

Dar, fraţii mei, naşterea Fiului e de două feluri, sau El are două naşteri: o naştere a Lui e cea mai înainte de toţi vecii, din Tatăl, şi altă naştere e cea de sub vremi, din Prea Curata Fecioară Maria.

Oare cu Duhul tot aşa este? Duhul Sfânt are şi El o purcedere din Tatăl, mai înainte de toţi vecii, o dată cu naşterea Fiului, dar şi o arătare sub vremi. Când? La Cincizecime, când Se pogoară peste Sfinţii Apostoli în chip de limbi ca de foc (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., cap. 8, pp. 20, 25, 35). N-am zis în chip de limbi de foc, ci „ca de foc”, căci focul Duhului Sfânt e foc duhovnicesc. Dar oare, fraţii mei, dacă aceste două ipostasuri ale Prea Sfintei Treimi, Cuvântul şi Duhul Sfânt, sunt raze gemene, de o fiinţă, de-o fire şi de un scaun, de o domnie cu Tatăl, dar din Tatăl, este în ele vreo micşorare? Nu. Dar auzim în Evanghelie pe Mântuitorul zicând: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”. De aici arienii şi alţi eretici din sec. al III-lea şi al IV-lea, pe baza acestui cuvânt al Domnului, „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, zic că Tatăl e mai mare decât Fiul cu dumnezeirea, cu fiinţa, cu firea, cu domnia, cu stăpânirea, cu voia, cu începătoria. Dar niciodată nu trebuie să înţelegem că Tatăl e cu fiinţa sau cu dumnezeirea mai mare decât Fiul. Căci atunci cădem în hula lui Arie şi a altor eretici, cu care s-a luptat Biserica 630 de ani până când i-a lămurit. Tatăl este mai mare decât Fiul şi decât Duhul Sfânt numai în calitate de cauză, pentru că Tatăl este cauza Fiului, căci Fiul se naşte din Tatăl, nu Tatăl din Fiul; şi Duhul purcede negrăit din Tatăl mai înainte de toţi vecii; deci cauza amânduror acestor ipostasuri din Sfânta Treime este Tatăl. A unui ipostas prin naştere şi a altuia prin purcedere. Deci Tatăl este mai mare prin calitatea Sa de cauză, nu cu dumnezeirea. Dacă vom zice cu dumnezeirea, hulim şi ne facem eretici. Hristos zice în Evanghelie: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, dar în alt loc zice: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”(Ioan 10, 30). Zicând aici „una”, arată identitatea fiinţei, pentru că sunt de-o-fiinţă. În altă parte, Filip zicând: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, Mântuitorul îi răspunde: „Filipe, atâta vreme fiind cu Mine n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl?” (Ioan 14, 8-11). Iată altă dovadă. Acolo unde Hristos zice: „Tatăl Meu mai mare decât Mine este”, arată pricina, că Tatăl este pricina Fiului şi a Duhului Sfânt. Iar acolo unde zice: „Eu şi Tatăl una suntem”, arată identitatea fiinţei, că sunt de-o-fiinţă. Iar acolo unde zice: „Tatăl Meu întru Mine petrece şi Eu întru Tatăl”, arată nedespărţirea fiinţei. Că nu S-a despărţit niciodată Tatăl cu fiinţa de Fiul şi de Sfântul Duh. Iar acolo unde zice: „Toate ale Mele ale Tale sunt” – în rugăciunea arhierească – şi „toate ale Tale ale Mele sunt”, arată cele ce sunt de obşte Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, adică voia, dumnezeirea, domnia (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap. 18).

Fraţii mei, acestea sunt mai grele pentru unii dintre dumneavoastră. Dar să ştiţi că e nevoie să ne interesăm şi să învăţăm despre Sfânta Treime. Auzi ce spune Sfântul Maxim către Talasie: „Cunoştinţa Sfintei Treimi şi a Celei de o fiinţă Treimi este sfinţire şi îndumnezeire pentru îngeri şi pentru oameni”. E prea de nevoie să cunoaştem despre Sfânta Treime cât este cu putinţă omului. Dar oricât ar învăţa oamenii, nici îngerii, nici Heruvimii, nici Serafimii nu pot dogmatisi şi teologhisi despre Sfânta Treime cât trebuie. Dar toţi suntem datori să învăţăm cât putem despre Sfânta Treime.

Vreau să vă mai spun ceva. Poate v-aţi minunat că aseară n-a fost privegherea ca la Paşti. De ce nu se face priveghere ca la Duminica Mare, ca la Ispas, ca la Buna Vestire, ca la celelalte praznice mari, mai ales că azi se serbează Dumnezeirea toată, adică Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi deci ar fi trebuit să fie praznic mai mare ca la Paşti. Să vă spun: este o teologie în Biserică numită apofatică sau negrăită (Sfântul Talasie Libianul, Filocalia, vol. IV). Ea propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin ceea ce poate spune mintea, ci prin ceea ce e mai presus de minte. Ea e cea mai înaltă teologie de sub cer şi face minţile iscoditoare să nu mai iscodească despre Dumnezeu. Căci ea zice: Ce este Dumnezeu, minte? Nu! Dumnezeu este izvor a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Ce este Dumnezeu, putere? Nu-i putere. Dar ce? Este Dumnezeul puterilor, izvor a toată puterea. Ce este Dumnezeu, frumuseţe? Nu! Dumnezeu este izvor a toată frumuseţea şi mai presus de toată frumuseţea. Ce este Dumnezeu, bunătate? Nu! Dumnezeu este izvor a toată bunătatea şi mai presus de toată bunătatea. Ce este Dumnezeu, milă? Nu-i milă. E izvor a toată mila şi mai presus de toată mila. Ce este Dumnezeu, înţelepciune? Nu! Este izvor a toată înţelepciunea şi mai presus de toată înţelepciunea. Ce este Dumnezeu, pronie (adică purtare de grijă)? Nu! E izvorul a toată pronia şi mai presus de toată pronia. Astfel se odihneşte mintea când spune că Dumnezeu e mai presus de minte.

De ce nu s-a pus la această sărbătoare slavoslovie mare? Pentru că spun dumnezeieştii Părinţi: „Nici îngerii Tăi, Doamne, nici Heruvimii Tăi, nici Serafimii nu Te pot slăvi după vrednicie”. Ca să ne smerim, punem o slavoslovie de zi la această negrăită sărbătoare, ca să arătăm că nu putem să slăvim pe Dumnezeu după putere şi după cuviinţă, adică după cum ar merita să-L slăvim. Că de am avea limbi şi minţi îngereşti şi de Heruvimi, tot n-am putea să-l slăvim pe Dumnezeu cu atâta slavă cât trebuie să-I dăm Lui şi câtă slavă are El. Nici îngerii şi nici oamenii nu pot să slăvească Sfânta Treime după mărimea Ei şi după cinstea Ei, care o are în Sine ca Dumnezeu cel nemărginit întru slavă, şi la a Cărui slavă nu putem ajunge cu limbile cele de ţărână şi cu minţile cele slabe ale noastre.

Dar este şi o teologie numită catafatică, sau afirmativă, sau pozitivă. Ea spune tot ce se poate vorbi de Dumnezeu în mod pozitiv. În această teologie noi zicem aşa: Dumnezeu e atotbun, atotmilostiv, atotîndurat, atotputernic, atotştiutor, nemărginit, neînscris împrejur, şi celelalte. Dar când veţi auzi că Dumnezeu este adâncul milei şi atotbun şi atotputernic, să nu crezi că vorbim de fiinţa Lui. Vorbim de-abia de însuşirile fiinţei lui Dumnezeu şi de tot ce se poate spune că e împrejurul fiinţei lui Dumnezeu. Iar a voi să vorbim de însăşi fiinţa lui Dumnezeu, ar fi o nebunie! Că fiinţa lui Dumnezeu e neapropiată minţii îngereşti şi omeneşti şi nu se poate vorbi de fiinţa Lui, că dacă s-ar putea vorbi, n-ar mai fi Dumnezeu. Ceea ce se poate circumscrie de vreo minte nu mai e Dumnezeu, fiindcă e mărginit. De aceea, Dumnezeu, fiind mai presus de mintea omului, nu poate fi tâlcuit de ea şi nici nu poate fi spus vreodată de mintea sau de limba omenească ceea ce este El după fiinţă. Ci noi vorbim despre însuşirile Lui. Spunem că este atotbun, atotmilostiv ş.a.m.d. Iar de ce este Dumnezeu după fiinţă nu se pricepe nici o fiinţă şi nici o minte să vorbească. Şi deci se cinsteşte prin tăcere sau, cum zice dumnezeiescul Nicodim Aghioritul, după teologia catafatică, sau afirmativă; mintea vorbeşte despre Dumnezeu cu toată puterea ei, cât poate pricepe: că Dumnezeu e îndelung răbdător, că-i atotcreator, că-i veşnic, că-i izvorul luminii şi orice ar vrea să spună ea; dar după teologia apofatică, tace şi amuţeşte şi-L propovăduieşte pe Dumnezeu nu prin cuvânt, ci prin altceva. În teologia apofatică, mintea proslăveşte Sfânta Treime numai prin frică şi minunare şi tăcere. Se înspăimântă de oceanul negrăit al fiinţei lui Dumnezeu, se minunează şi tace. Căci noi cinstim pe Dumnezeu prin cuvânt până la un loc, iar mai departe prin spaimă şi minunare şi tăcere. Atunci ne dăm seama că Dumnezeu e negrăit, că e Dumnezeu a toată mintea şi mai presus de toată mintea. Fraţii mei, ar trebui să vorbesc mai multe despre aceasta, dar nu intrăm în amănunte, să nu vă obosesc mai tare.

Să coborâm la unele care sunt mai pe înţelesul nostru şi mai uşoare. Aţi auzit că se spun despre Dumnezeu unele lucruri trupeşte. Aţi auzit că se vorbeşte în Sfânta Scriptură despre ochiul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu, piciorul lui Dumnezeu, mâna lui Dumnezeu, mirosul lui Dumnezeu, genele lui Dumnezeu. Căci se zice: „Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti, ochii Lui spre neamuri privesc” (Psalmul 118). Sau în altă parte se spune: „Şi a mirosit Domnul Dumnezeu miros de bună mireasmă” (Facerea 8, 21); sau în altă parte se vorbeşte de somnul lui Dumnezeu: „Scoală-Te, Doamne, pentru ce dormi?” (Ps. ). Sau în altă parte aţi auzit de umbletele lui Dumnezeu. Căci zice: „Umbletele Tale, Dumnezeule, întru cele înalte” (Psalmul 88). Ce înseamnă umblarea lui Dumnezeu? Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu, urechea lui Dumnezeu? Căci se zice: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea” (Psalmii 142, 1). Are Dumnezeu ureche, are Dumnezeu ochi, are Dumnezeu picioare, are Dumnezeu mână, are Dumnezeu miros, are Dumnezeu gene, are Dumnezeu nas? Doamne fereşte, să nu vă închipuiţi aşa ceva! Sfânta Treime sau Dumnezeu este o realitate simplă, în înţelesul că necompusă din părţi. Dar de ce vorbim noi atunci de urechea lui Dumnezeu, de nările lui Dumnezeu, de mâna lui Dumnezeu, de piciorul Lui şi de ochiul Lui?

Iată de ce. Fiindcă la Dumnezeu – cum v-am spus, după teologia apofatică – toate sunt mai presus de minte, dar noi prin cele ale noastre (arată dumnezeiescul Damaschin şi Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu) pe cele mai presus de noi ale lui Dumnezeu le înţelegem. Deci ce înseamnă ochiul lui Dumnezeu? Ochiul lui Dumnezeu înseamnă puterea lui Dumnezeu cea atotprivitoare. Că zice Solomon: „Ochii lui Dumnezeu sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu există la El întuneric”. Căci se zice: „Întunericul nu se va întuneca de la Tine, Doamne, şi noaptea ca ziua se va lumina” (Psalmul 118). Ai văzut care sunt ochii lui Dumnezeu? Puterea lui Dumnezeu cea atotvăzătoare, care cercetează inimile şi minţile şi gândurile noastre. Ce înseamnă piciorul lui Dumnezeu? Prezenţa Lui în tot locul. Ce înseamnă urechea lui Dumnezeu? Înseamnă puterea atotauzitoare a lui Dumnezeu; El ne aude oriunde, şi în iad, şi în cer, şi pe pământ, oriunde am fi noi. Ce înseamnă genele Lui? Căci zice: „Ochii Lui peste neamuri privesc. Genele Lui întreabă pe fiii omeneşti” (ibidem). Genele Lui sunt neîncetata luare-aminte a Lui spre rugăciunea celor drepţi şi spre faptele tuturor oamenilor, spune dumnezeiescul Damaschin. Ce înseamnă mâna lui Dumnezeu? Căci zice: „Mâinile Tale m-au făcut” (Psalmii 118, 73) şi „Dreapta Ta, Doamne, s-a proslăvit întru tărie”. Are Dumnezeu dreaptă? Are Dumnezeu stângă? Doamne fereşte! Noi aici, prin cele ale noastre, înţelegem cele mai presus de noi. Dreapta lui Dumnezeu este dreptatea şi puterea Lui cea dreaptă. Stânga lui Dumnezeu sau mâinile Lui sunt puterea cea atotlucrătoare, atotfăcătoare, prin care a făcut universurile, lumea cea gândită şi cea văzută, şi aşa mai departe. Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea lui Dumnezeu pentru rugăciunea celor drepţi. Căci se zice: a mirosit Dumnezeu miros de bună mireasmă la Abel, şi la Moise, şi la Avraam, când au adus ei jertfă. Mirosul lui Dumnezeu este plăcerea pe care o are de jertfele curate ce se aduc pentru slava numelui Său.

Dar Hristos n-a avut mâini şi picioare? Da! Tocmai de aceea a venit în trup, căci noi nu puteam înţelege în vecii vecilor pe Dumnezeu, dacă nu Se arăta prin faţa Fiului Său şi nu se făcea asemenea nouă. Căci este scris: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit printre noi”. Dar ai să spui, poate: „Părinte, dacă Dumnezeu n-are barbă şi n-are plete, şi n-are mâini şi n-are picioare, de ce e făcut în icoană cu barbă albă? Şi Duhul Sfânt – ca porumb, şi Hristos – sau în chip de copil, sau ca tânăr, sau altădată pe cruce?” Răspunzând la aceasta, vom răspunde şi acelor bârfitori care zic că icoana e idol. Dacă noi zugrăvim pe Dumnezeu cu ochi, cu barbă, cu mâini, cu picioare ş. a., prin aceasta nu zugrăvim pe Dumnezeu în ceea ce este El după fiinţă, ci aşa cum a binevoit El să Se arate oamenilor, luând chip. Iar cinstea icoanei trece la Cel înfăţişat în chip. Îl zugrăvim pe El om bătrân, cu barbă albă, pentru că Dumnezeu, Cel ce nu este compus şi n-are ochi şi picioare şi mâini, fiind nemărginit şi necuprins de nici o zidire, a binevoit să Se arate aşa pentru neputinţa noastră. Căci spune Daniil: „Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise”(Daniil 7, 9-10). Dumnezeu Cel necompus, Cel nemărginit, Cel fără de ani, a binevoit să Se arate omului aşa cum poate să-L înţeleagă el. S-a arătat ca un om vechi de zile, ca un moş bătrân, bătrân de tot. Şi înaintea Lui stăteau mulţimi nenumărate de îngeri şi de oameni slujind Lui. Dacă aşa a binevoit să Se arate lui Daniil, şi în alte chipuri S-a arătat şi lui Moise, şi lui Ilie, în Horeb, aşa L-au pictat pictorii. Pentru că Dumnezeu, ştiind neputinţa noastră de a-L înţelege după fiinţă, S-a arătat asemenea nouă, ca să putem să-L pictăm, să-L înţelegem măcar din cele ale noastre, ca să ne putem sui cu mintea la cele mai presus de noi. De ce pe Duhul Sfânt Îl pictăm în chip de limbi de foc sau de porumb? Fiindcă aşa a binevoit să Se arate: la Iordan ca porumb, iar la pogorârea Sa la Rusalii în chip de limbi de foc. Şi deci, dacă aşa a binevoit să Se arate Cel nemărginit, Cel veşnic şi fără de început, aşa Îl pictăm.
De ce pe Hristos Îl zugrăvim copil şi pe cruce, şi tânăr şi predicând pe munte? Pentru că aşa a fost pe pământ. De aceea dumnezeiescul Damaschin, în cele trei tratate ale sale despre Sfintele Icoane, zice: de n-ar fi venit Hristos în trup, nu ne-am închina la icoane. Dar Hristos venind, ni S-a arătat ca icoana Tatălui şi ca chipul ipostasului Său viu, şi fiindcă aşa s-a închipuit ipostasul lui Dumnezeu în Hristos, aşa Îl pictăm şi noi. De aceea pictăm şi în icoane Sfânta Treime aşa, pentru că aşa ni S-a arătat în dumnezeiasca Scriptură, pentru înţelegerea noastră.

Dar să trecem şi la altceva. Fraţilor, oare care sunt rugăciunile cele mai potrivite pentru Sfânta Treime? Care sunt rugăciunile cele mai scurte şi mai mântuitoare către Sfânta Treime? Către Maica Domnului avem multe rugăciuni, către Sfânta Treime şi mai multe. Dar care-i cea dintâi rugăciune de slavoslovie către Sfânta Treime? Ştiţi care este? Aceasta pe care-o auziţi mereu în Biserică: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Aceasta e prima rugăciune către Sfânta Treime şi cea mai scurtă şi cea mai dreaptă în conţinutul ei dogmatic. Pentru că prin aceste cuvinte slăvim persoanele Sfintei Treimi deopotrivă: întâi pe Tatăl, pricina; al doilea, pe Fiul, Cel născut mai înainte de toţi vecii; al treilea, pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede, fiind de un scaun şi de o fiinţă cu Fiul şi cu Tatăl. Şi care e rugăciunea de cerere cea mai scurtă către Sfânta Treime? Rugăciunea începătoare: „Prea Sfântă Treime, miluieşte-ne pe noi”. Să o zicem aceasta mereu, căci nu ştim multe rugăciuni către Sfânta Treime. Zi acasă şi pe drum: „Prea Sfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”; „Prea Sfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. Şi iarăşi: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Acestea le poţi zice oricând; şi făcând aşa, te rogi Prea Sfintei Treimi cu rugăciune preaputernică şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic. Dar mai este o rugăciune – nu tare lungă şi foarte dreaptă în conţinutul ei dogmatic – alcătuită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii din vechime: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Când zicem „Sfinte Dumnezeule”, ne adresăm Tatălui; când zicem „Sfinte tare”, Fiului; când zicem „Sfinte fără de moarte”, Duhului Sfânt; iar la urmă, când zicem „miluieşte-ne pe noi”, ne închinăm tuturor persoanelor Sfintei Treimi deopotrivă (vezi Pidalion, Soborul IV ecumenic, an 451), ca Unui Singur Dumnezeu în Treime. Şi de aceea această cântare exprimă miezul credinţei noastre.

Iubiţii mei fraţi, am să închei acum cuvântul acesta, că sunteţi obosiţi. Vă spun numai: oriunde mergeţi pe drum, oriunde staţi, ziceţi către Sfânta Treime, cu glas sau în gând: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, Slavă Ţie!”, sau: „Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”, sau: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Amin!

Parintele Ilie Cleopa

sursa: cleopasihastria.wordpress.com

Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chemarea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: “Luati, mancati…, Beti dintru acesta toti… “. In liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la cina cea de taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Duhului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos si-a inceput si-si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Persoana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hristos insusi care S-a inaltat de la noi.

In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinul sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in trupul si sangele Domnului, fara asemenea precizari.

In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.

Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman, in intregimea lor, Trupul Domnului, facanduse prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea.Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestansii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.

Daca luteranii, calvinii si neoprotstantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolici despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se inpartasesc deTrupul si Sangele Domnului odata cu mancarea painii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se inpartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.

La catolici, accidentii painii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor.11,27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin asfel: “painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa tot cum prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devine un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot asfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire; in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelas”.

Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul nevazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea lui materiala vazuta.

Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele lui. E ceea ce spune Sfantul Simion Noul Teolog: “Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El “.

Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre dumnezeirea lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre trupul lui Hristos, facut intreg lumina de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfant, fara ca noi sa-l vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul lui isi extinde prezenta lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul sau de lumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperii prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii.

Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa sfanta impartasanie: “Da noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale”. Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau, din care se face painea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.

Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si al vinului in starea lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. in viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare caci jertfa inseamna daruirea creatiei tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae