Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat “de o veritabila campanie de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate nenorocirile imperiului” [Sf. Ioan Damaschin].

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea. Daca luam in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si “lupta intre puterea civila si comunitatile religioase”, iconoclasmul apare din punct de vedere politic, ca o “reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretentiile si incalcarile ei“.

Dar iconoclasmul a fost un “fenomen complex”, cu un pronuntat caracter religios. El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea “nestorianism“. Mai mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) “condamna chiar cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor“. Sa nu uitam ca “monofizitii erau ostili cultului icoanelor“.

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni “cu o credinta profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor” ce inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul “aparea ca o reactie violenta impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor“, trebuie sa avem in vedere insa faptul ca “folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica, nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului crestin, uman in imperiul harului”. Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta “facea parte integranta din viata ortodocsilor” , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau “marturia asigurarii binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai“. In momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730) refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, “astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat numai in numele imparatului, ci si al Bisericii“.

Constantin V Copronimul (741-775), urmand calea tatalui sau, convoaca la 754 al doilea sinod iconoclast, care da opt anatematisme, atat impotriva cultului sfintelor icoane, cat si a zugravirii si folosirii lor. Paralel cu cresterea actiunii iconoclaste se intensifica actiunea de rezistenta iconofila. Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din Rasarit, n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, si cum situatia lor in pamant musulman le sustragea actiunii imparatului, ele au proclamat legitima vechea practica iconofilă [cultul icoanelor]. Biserica apuseana se pronunta impotriva iconoclasmului printr-un sinod de la Roma din 731, atitudine in urma careia Italia centrala se rupe definitiv de Bizant.

Ortodoxia se restabileste si in Biserica Constantinopolului sub imparateasa Irina (797-802), care convoaca cel de al VII-lea Sinod ecumenic, la Niceea in 787. Chiar daca in secolul urmator are loc o a doua faza iconoclasta, pana ce o alta imparateasa, Teodora, va restabili Ortodoxia in 843, lupta era castigata de iconofili inca din 787. Prin op-ul sinodal, citit de Teodor, episcop de Taurianum, in cea de a VI-a sesiune, din 13 octombrie 787, a celui de al VII-lea si ultimul sinod ecumenic, nu numai ca Ortodoxia era restabilita, dar invatatura Bisericii se imbogatea cu o expunere explicita a teologiei icoanelor.

Unul dintre cei care au adus cea mai substantiala contributie la triumful Ortodoxiei impotriva ereziei iconoclaste a fost Sfantul Ioan Damaschin, ultimul Sfant Parinte din Rasarit (676- 749).

“Teologul icoanelor”, cum a fost numit Sf. Ioan Damaschin, a scris trei tratate impotriva ereziei iconoclaste dupa cum urmeaza: primul tratat intre anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, si 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II-lea, imediat dupa depunerea patriarhului Gherman al Constantinopolului, 730; si al III-lea, imediat dupa al doilea. Sistematizator al teologiei Parintilor de pana la el, Sf. Ioan Damaschin isi baza invatatura sa pe intreaga traditie a Bisericii patristice. “La sfarsitul fiecarui tratat sunt aduse marturii din Parintii si scriitorii bisericesti pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul intai sunt citate 28 de marturii; la tratatul al doilea sunt reproduse marturiile din tratatul intai, plus 7 marturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de marturii, dintre care 9 sunt reproduse din primul si al doilea tratat“. Sf. Ioan Damaschin “scrie tratatele sale despre apararea sfintelor icoane in care ofera aparatorilor credintei o baza teologica ce va fi reluata de teologii ortodocsi de dupa el“, baza teologica pe care se va construi formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).

Marele dialectician crestin care a fost autorul “Fantanei cunostintei”, cunoscand lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a inteles ca primul pas ce trebuie facut in aceasta directie este lamurirea si stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie sa intelegem prin termenul de “icoana” si prin cel de “inchinaciune”. Daca astazi prin icoana intelegem indeobste reprezentarea grafica a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoana tot ceea ce reproduce si se aseamana cu un anumit prototip, dar de care se deosebeste in ceva. “Icoana este asemanare, care infatiseaza originalul – spune autorul celor trei tratate impotriva iconoclastilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoana si original, deoarece icoana nu se aseamana in totul cu originalul“.

Pornind de la ceea ce deosebeste originalul de icoana, autorul imparte icoanele in 6 grupe :

1) Icoana naturala: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatalui “deosebindu-se in aceea numai ca este cauzat: Tatal este cauza naturala, Fiul cel cauzat, pentru ca nu este Tatal din Fiul, ci Fiul din Tatal. Caci Fiul are din El – desi nu dupa El – aceeasi existenta, pe care o are Tatal, care L-a nascut“.

2) Paradigmele divine care “sunt icoane si exemple ale lucrurilor ce vor fi facute” de Dumnezeu, in sfatul caruia “cele hotarate mai dinainte de el si cele ce aveau sa existe, in chip neschimbat, au luat forma si s-au infatisat in icoana inainte de devenirea lor“.

3) “Al treilea fel de icoana este cel facut de Dumnezeu prin imitare, adica omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeasi fire cu ziditorul altfel decat prin imitare ?“.

4) “Al patrulea fel de icoana este cel intrebuintat de Scriptura, care atribuie forme, figuri si chipuri celor nevazute si necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slaba idee despre Dumnezeu si ingeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fara de formele care sunt corespunzatoare naturii noastre“.

5) Al cincilea fel de icoana se numeste acela care infatiseaza si schiteaza mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), roua de pe lana (Jud., VI, 36), toiagul (Numeri, XVII) si vasul cu mana (Exod, XVI, 33) preinchipuiesc pe Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu. Sarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa si norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).

6) Al saselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtutii. In aceasta categorie se incadra icoana propriu-zisa pe care Sf. Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Traditiei in fata iconoclastilor.

Dupa ce stabileste felurile si intelesurile icoanei, autorul trece la a arata intelesul “închinăciunii”, termen la randul sau cu mai multe intelesuri :

1) Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu “singurul prin fire demn de inchinaciune”.

2) Inchinaciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor si slujitorilor Lui. Dupa cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) si Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au inchinat ingerului.

3) Inchinaciunea adusa locurilor lui Dumnezeu, dupa cum zice David: “Sa ne inchinam in locul, in care au stat picioarele lui” (Ps. 13, 17).

4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, dupa cum intreg Israelul se inchina cortului.

5) Acela potrivit caruia ne inchinam unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu si suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu.

6) Inchinaciunea data celor care conduc si stapanesc (Rom. XIII, 2).

7) Acela potrivit caruia se inchina robii stapanului si cei care au nevoie de ajutorul altora, binefacatorilor lor, dupa cum Avraam s-a inchinat fiilor lui Emor, cand a cumparat pestera dubla pentru mormant.

Din impartirea aceasta observam ca prin inchinaciune teologul icoanelor intelegea un anumit fel de relatii interpersonale pe care le claseaza dupa un anumit criteriu, aratand ca inchinaciunea este “simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii si al smereniei“.

Ceea ce retinem este ca numai lui Dumnezeu ii datoriam inchinaciune pentru fiinta sa, adica adorare, pe cand inchinaciunea sau relatia pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai in functie de pozitia acestora fata de Dumnezeu, deci in fond si aceasta inchinare are directia tot spre Dumnezeu – “Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relatie, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu“.

Cei care s-au ridicat impotriva icoanelor au invocat printre altele si motivul cum ca dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate si marginite in forme materiale. La aceasta autorul raspunsese in parte prin gruparea sensurilor notiunii de icoana, in care arata ca icoana oglindeste fidel prototipul, fara a-i repeta fiinta, numai in cazul primei grupe icoana are aceeasi fiinta ca si orginalul, Fiul ipositaziază fiinta Tatalui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat invatatura despre posibilitatea pictarii si folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic.

“Zugravesc pe Dumnezeu nevazut, nu ca nevazut, ci, ca pe unul care s-a facut vazut pentru noi prin participare la corp si sange. Nu zugravesc Dumnezeirea nevazuta, ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu”.

Cat priveste mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit caruia Dumnezeu ar fi oprit in mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sf. Ioan Damaschin arata ca o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denota necunoasterea exacta a Sfintei Scripturi. Autorul arata ca Scriptura uneste adorarea cu inchinarea, de unde intelegem ca in textul din decalog este oprita adorarea altor persoane sau lucruri in afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor “din pricina lesnei lor inclinari spre idolatrie“. Daca insa am vedea in textul respectiv oprirea oricarui fel de reprezentare a celor duhovnicesti ar insemna sa-L punem pe Dumnezeu in contradictie cu sine insusi, caci tot in Vechiul Testament El insusi poruncise lui Moise sa faca cortul marturiei (Exod XXXI, 1-6) in care erau reprezentati heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege nu are autoritate si asupra noastra, a celor de sub har, “care am primit de la Dumnezeu puterea de discernamant si stim ceea ce poate fi infatisat si ceea ce nu poate fi infatisat in icoana”. De altfel cel care a facut cel dintai icoana a fost insusi Dumnezeu, care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut si Cuvantul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, si chip cu totul asemenea al vesniciei Lui”.

Pictarea si folosirea icoanelor ne apare nu numai indreptatita si bazata pe revelatie, ci si utila prin faptul ca astfel ne sunt mijlocite adevarurile mantuitoare. Asa “putem sa facem icoanele tuturor formelor pe care le-am vazut, le intelegem insa asa cum au fost vazute. Caci desi uneori prin intermediul ratiunii intelegem figurile, totusi ajungem la intelegerea acestora pe temeiul celor ce am vazut”.

Adversarii icoanelor au fost impartiti in doua mari grupe: 1) cei radicali, care condamnau atat folosirea, cat si cultul icoanelor, si 2) cei moderati care condamnau numai cultul icoanelor. Prima grupa reprezenta situatia din Bizant, schitata mai sus, iar cea de a doua reprezinta pe dusmanii icoanelor in Occident.

Chiar si iconoclastii cei mai radicali acceptau ca Sfintei Cruci si Sfintei Evanghelii sa li se aduca inchinare, dupa cum reiese din cele 8 anatematisme date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sf. Ioan Damaschin ajunge foarte usor la a demonstra legitimitatea cultului Sfintelor icoane, aratand ca “daca ne inchinam chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne inchinam icoanei celui rastignit”. Pe baza specificarii termenelor aratate mai sus, autorul ne spune ca “cinstea adusa icoanei se indreapta catre cel infatisat in icoana“, in acest caz icoana va fi cinstita si venerata, “nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului intrupat“.

Dar aceasta n-ar insemna ca ne inchinam materiei din care este facuta icoana, ci “acelora care sunt infatisati de ea”, tot asa “dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii“.

Sf. Ioan Damaschin se conduce si de aceasta data de criteriul hristologic al demonstratiei sale, ceea ce avea sa-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu cauta sa demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mantuitorului, ci si al icoanei Sfintilor, care sunt “fiii lui Dumnezeu” (Rom. VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai imparatiei, mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna-mostenitori ai lui Hristos (Rom. VIII, 17; Gal. IV, 7).

Cum sfintii “sunt cu adevarat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de inchinaciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza ca au in ei pe Cel prin fire demn de inchinaciune, in acelasi chip, in care fierul inrosit nu este prin fire cu neputinta de atins si arzator, ci pentru ca participa celui arzator prin fire. Ne inchinam deci Sfintilor, ca unora ce sunt slaviti de Dumnezeu, ca unora ce sunt facuti de Dumnezeu tematori potrivnicilor si binefacatori celor care se apropie de ei cu credinta; nu ne inchinam lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei si binefacatori, ci ca unor servi si slujitori ai lui Dumnezeu“.

Prin invatatura acestui frumos pasaj, Sf. Ioan Damaschin restabileste nu numai legitimitatea cultului Sfintilor in raport cu cultul Mantuitorului, ci si cultul icoanei sfintilor in raport cu cultul icoanei Mantuitorului. Definitia Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, aratand ca inchinarea datorata lui Dumnezeu se numeste adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclastilor ne indeamna:
“sa ne inchinam si sa ne adresam numai Ziditorului si Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi inchinat. Sa ne inchinam si Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului intrupat. Sa ne inchinam si sfintilor, ca prietenilor alesi ai lui Dumnezeu si ca unora ce au dobindit deplina incredere pe langa El“.
De remarcat ca autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare si cel datorat sfintilor in general. In acest context este justificata aceasta nedeosebire pentru ca se are in vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de inchinare prin firea Sa, iar pe de alta parte, cultul datorat creaturilor, intre care intra si Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de inchinaciune numai prin relatia lor cu Dumnezeu.

Daca cultul si folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifica atunci cand avem in vedere rolul sfintelor icoane in cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodata si motivul forte care impune icoana in evlavia crestina. Acest rol are un dublu aspect : a) instructiv-educativ si b) harismatic.

a) Instructiv-educativ. – Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum cand cultul ei fusese atacat de iconoclasti, dar uzul icoanelor era vechi in Biserica, impus mai ales pentru folosul sau didactic. Invocand texte mai vechi, mai ales din Parintii capadocieni, care au evidentiat acest aspect al importantei icoanelor in cult, Sf. Ioan Damaschin precizeaza ca:
“icoanele sunt carti pentru cei nestiutori de carte si cronici care vorbesc neincetat, ai cinstirii sfintilor, instruind fara cuvinte pe cei care le vad si sfintind vederea. Nu am prea multe carti – continua eruditul autor al “Sfintelor Paralele, – si nici nu am timp liber spre a citi , intru insa in biserica, spitalul obstesc al sufletelor, inabusit de ganduri ca de niste spini, podoaba picturii ma atrage sa nu uit, imi desfateaza vederea ca o livada si, pe nesimtite, marirea lui Dumnezeu patrunde in suflet. Am privit rabdarea mucenicului, rasplata cununilor si ma aprind ca prin foc cu dorinta de a-l imita. Cazand la pamant ma inchin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului si ma mantui“.
Este schitat aici intr-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele isi indeplinesc rolul instructiv prin faptul ca ne pun mereu in fata faptele trecute, minunile sau virtutile “spre slava, cinstea si cunoasterea celor care au invins si s-au distins in virtute“, dar aceasta instruire se face cu un scop educativ : “Ca sa evitam cele rele si sa ravnim virtutile“.

Rolul icoanelor n-are numai o directie umana, ci in acelasi timp el are si o directie spre Dumnezeu, caci “sunt facute spre slava Lui si a Sfintilor Lui, spre ravnirea virtutii si evitarea viciului si spre mantuirea sufletelor“.

b) Harismatic. – Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin “a largit dezbaterea, legand foarte abil problema cultului si a folosirii icoanelor, in legatura cu rolul jucat de riturile si obiectele sensibile in opera mantuirii si a sfintirii noastre, de problema posibilitatii sfintirii si ridicarii materiei la o stare supranaturala”. Este adevarat ca “a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentala, este una dintre problemele teologiei bizantine”, dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfantului Ioan Damaschin, in ele este abia atinsa aceasta problema si asa destul de sensibila.

Asa cum se da har dumnezeiesc “celor materiale din pricina numelor celor pictati pe icoane“, tot asa “daca cel zugravit este plin de har, participa si icoanele la har in masura credintei“.
Prin aceasta se contureaza deplin pozitia si rolul icoanelor in cultul crestin din totdeauna, in cadrul caruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ si harismatic, devenind “un mijloc de comuniune intre cel care se roaga si Dumnezeu, Fecioara sau sfinti” .

Din perspectiva secolelor care au trecut si care au confirmat ortodoxia invataturii autorului celor trei tratate impotriva iconoclasilor, este foarte usor sa apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a tinut sa specifice ca invatatura sa este “traditia Bisericii”, afirmatie justificata mai ales de bogatele citate din Sfintii Parinti cu care se incheie fiecare tratat.

Prin invatatura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana in cultul Bisericii, unde ea exista de la inceput, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, dupa criteriile Revelatiei din Sf. Scriptura si Sf. Traditie. Icoana reprezinta una dintre functiile materiei de a mijloci intelegerea celor nevazute, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care stiu sa citeasca, de a tine locul cuvantului, fie pentru cei care n-ar sti sa citeasca, de a face vii in mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfintilor, spre a ne indemna la a-i imita, spre a mijloci harul mantuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta invatatura, teologul icoanelor lasa Bisericii truda vietii si rodul evlaviei lui, incheind prin moartea sa perioada patristica, aceea care a dat crestinatatii pe marii si neintrecutii ei aparatori. Prin hotararea dogmatica a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat si oficializat invatatura Sf. Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane in cultul crestin. Aceasta invatatura se bucura si astazi de aceeasi valabilitate in Biserica Ortodoxa. (…)

Pr. Prof. Viorel Ionita

sursa: crestinortodox.ro

* * *

Sfantul Ioan Damaschin – “Despre Icoane”

“Pentru că unii ne hulesc că ne închinăm şi cinstim icoana Mântuitorului şi a Stăpânei noastre şi încă şi a celorlalţi sfinţi şi slujitori ai lui Hristos, să audă că dintru început Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său. Pentru care motiv, oare, ne închinăm unii altora, dacă nu pentru motivul că suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu? După cum spune grăitorul de Dumnezeu Vasile cel prea renumit în cele dumnezeieşti, „cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre originalul ei” (Despre Sfântul Duh, către cel întru sfinţi Amfilohie, episcopul Iconiei). Dar originalul ei este cel înfăţişat în icoană, cel după care se face icoana. Pentru care pricină poporul mozaic se închina de jur împrejurul cortului, care purta în el icoana şi tipul celor cereşti, dar mai degrabă al întregii creaţii? Dumnezeu spune lui Moise: „Vezi vei face pe toate după chipul care ţi-a fost arătat în munte” (Iesirea 25, 40; Evrei 9, 5.).

Heruvimii, apoi, care umbreau ilastiriul (chivotul) (Iesirea 5, 20; 16, 9), nu erau lucrurile mâinilor omeneşti? Ce era templul prea renumit din Ierusalim? Nu făcut de mâini şi construit prin meşteşugul oamenilor? (III Regi 6, 1-37; II Paralipomena 3, 1-16).

Dumnezeiasca Scriptură, însă, acuză pe cei care se închină celor cioplite, dar şi pe cei care jertfesc demonilor. Jertfeau păgânii, dar jertfeau şi iudeii. Pagânii jertfeau demonilor, iar iudeii lui Dumnezeu. Jertfa pagânilor era de dispreţuit şi de condamnat; jertfa drepţilor, însă, bine primită de Dumnezeu. Noe a jertfit şi „Dumnezeu a mirosit mireasma cea cu bun miros”(Facerea 8, 21) a bunei lui voinţe primind mireasma cea bine plăcută a bunei voinţei sale către El. Astfel idolii pagânilor sunt de dispreţuit şi opriţi, căci erau închipuirile demonilor.

Pe lângă acestea cine poate să facă chipul Dumnezeului nevăzut, necorporal, necircumscris şi fără de formă? Este culmea nebuniei şi a lipsei de credinţă să înfăţişezi Dumnezeirea. Pentru acest motiv în Testamentul Vechi nu era obişnuită întrebuinţarea icoanelor. Dar când Dumnezeu, din pricina milostivirii milii Lui, s -a făcut om cu adevărat pentru mântuirea noastră şi s-a făcut om, nu cum s-a arătat lui Avraam în chip de om (Facerea 18, 1; 19, 27) şi nici cum s-a arătat profeţilor, ci s-a făcut om în chip substanţial şi real — a locuit pe pământ, a petrecut cu oamenii, a făcut minuni, a suferit, a fost răstignit, a înviat, s-a înălţat şi toate acestea sau întâmplat în chip real şi a fost văzut de oameni; deci când s-au făcut acestea, s-a înfăţişat în icoană chipul Lui spre a ne aduce aminte de El şi spre a căpăta învăţătură noi, care n-am fost de faţă atunci, pentru ca fără să fi văzut, dar auzind şi crezând, să avem parte de fericirea Domnului.

Dar pentru că nu toţi ştiu carte, şi nici nu se ocupă toţi cu cititul, părinţii au socotit ca să fie pictate acestea în icoane ca nişte fapte de vitejie spre a ne aduce aminte repede de ele. Într-adevăr, de multe ori neavând în minte patima Domnului, dar văzând icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mântuitoare, şi căzând în genunchi ne închinăm. Nu ne închinăm materiei, ci celui ce este înfăţişat în icoană, după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii. Deci prin ce se deosebeşte crucea care are chipul Domnului de una care nu-l are?

Tot astfel şi cu privire la Maica Domnului. Cinstea dată ei se urcă spre Cel întrupat din ea. Tot astfel şi cu isprăvile sfinţilor bărbaţi, isprăvi care ne îndeamnă spre bărbăţie, spre râvnă, spre imitarea virtuţii lor şi spre slava lui Dumnezeu. Căci după cum am spus, cinstea dată de cei împreună robi către cei buni este dovada dragostei faţă de stăpânul obştesc, şi cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană. Tradiţia închinării la icoane este nescrisă, după cum nescrisă este şi închinarea spre răsărit, închinarea la cruce, şi altele foarte multe asemenea acestora.

Se povesteşte şi o istorie: Pe când Avgar era împărat în oraşul edesenilor, a trimis pe un pictor să picteze chipul Domnului, dar din pricină că pictorul n-a putut să-l picteze din cauza luminii strălucitoare a feţii, Domnul, punând haina pe obrazul Lui dumnezeiesc şi de viaţă făcător, s-a imprimat pe haină chipul Lui şi astfel a trimis-o lui Avgar, care o dorea. [Acest fapt mai este menţionat de Sf. Ioan Damaschin în: “Primul tratat apologetic contra celor care atacă Sfintele icoane, sub această formă”: „A venit la noi cuvânt din bătrâni, că Avgar, regele Edesei, auzind de Domnul, s-a aprins de dragoste dumnezeiască şi a trimis soli, cerându-i să-L viziteze; iar dacă ar refuza să facă aceasta, a poruncit unui pictor să-i facă chipul Lui. Lucrul acesta ştiindu-l cel care cunoaşte toate şi poate toate, a luat o bucată de pânză şi lipind-o de faţa Sa a imprimat acel chip, care se păstrează până azi”. (Sf. Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor icoane)].

Dar că şi apostolii au predat foarte multe în chip nescris o scrie Pavel, apostolul neamurilor: „Deci dar, fraţilor, staţi bine şi ţineţi predaniile noastre pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (II Tesaloniceni 2, 15). Iar către Corinteni spune: „Vă laud, fraţilor, că vă aduceţi aminte de toate ale mele, şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat” (I Corinteni 11, 2).

Sf. Ioan Damaschin

Din lucrarea “Dogmatica“, capitolul “Despre cinstirea icoanelor” (Traducere Pr. D. Fecioru)

Dogmele sunt adevarurile de credinta ale religiei crestine. Adevarurile acestea sunt revelate, adica insuflate si descoperite de Dumnezeu.

«Niciodata proorocia (invatatura biblica) nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait purtati fiind de Duhul Sfant» (2 Petr. 1:21). La fel zice si Sf. Apostol Pavel: «Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu» (2 Tim. 3:15). De aceea se si numeste Biblia, de foarte multe ori, cuvantul sau cuvintele lui Dumnezeu. Nu mai insiram locuri si texte; numai cu acestea s-ar putea scrie o carte intreaga, insasi valoarea deosebita, neintrecuta, exceptionala si universala a Bibliei, fata de toate celelalte carti din lume, este, in privinta aceasta, o marturie care graieste de la sine.

Dogma este un cuvant biblic. In cartea Faptele apostolilor se numesc dogme (ta dogmata) „hotararile” luate in sobor de catre apostolii si presbiterii Bisericii din Ierusalim (pe la anul 50-52; FA 16:4). Hotararile acestui sinod se numesc dogme. De atunci si pana astazi se numesc dogme hotararile sinodale ale Bisericii, privitoare la invataturile Evangheliei, canoanele sau decretele privitoare la adevarurile de credinta, date la cea mai inalta autoritate bisericeasca: Sinodul ecumenic. Sf. Ignatie Teoforul numeste dogme invataturile Domnului si ale apostolilor, cand scrie magnezienilor, cap. 13: „Sarguiti-va sa fiti tari in dogmele Domnului si ale apostolilor”.

Prin dogme intelegem, asadar, invataturile de temelie ale religiei crestine, adevarurile revelate de Dumnezeu, lamurite de Sf. Apostoli si urmasii lor, Sfintii Parinti, in sinoadele ecumenice, pastrate de Biserica si, prin urmare, necesare mantuirii. Toate dogmele crestine laolalta formeaza crezul Bisericii. Mai pe larg, dogmele sunt cuprinse in Sf. Scriptura si in Sf. Traditie sau Predanie (in scrierile Sf. Parinti, in hotararile dogmatice ale soboarelor ecumenice si in cartile rituale ale Bisericii); sistematizate si documentate sunt cuprinse in Dogmatica (stiinta si cartea dogmelor). Mai pe scurt sunt cuprinse in Catehism.

Ce suntem datori sa stim despre dogme?

I. De unde avem dogmele?
II. Cine le invata si le lamureste?
III. Cine le pastreaza, le apara si le propaga?

I. De unde avem dogmele?

Intai de toate trebuie sa ne insemnam ca dogmele nu sunt de la oameni.

Oamenii nu au putere si autoritate asa de mare ca sa descopere adevaruri vesnice, invataturi mantuitoare, de-a pururea vii si fara de greseala (infailibile). Dogmele sunt de la Dumnezeu; sunt adevaruri sfinte descoperite de Dumnezeu. Asa e scris: «Dumnezeu, in multe randuri si in multe chipuri, a grait in vechime parintilor nostri prin prooroci, iar in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait (apostolilor) prin Fiul»(Evr. 1:1-2). Descoperirea dogmelor s-a facut de catre Dumnezeu, prin sfintii prooroci si apostoli si mai ales prin Fiul-Hristos. Forta dogmelor vine de la Dumnezeu. Puterea si veritatea lor este de la Dumnezeu, nu de la om. De aceea se si numesc de catre Sf. Parinti dogme dumnezeiesti, iar evanghelistii si apostolii sunt numiti „invatatorii dogmelor .

Din faptul ca unele dogme din crezul Bisericii au fost stabilite in soboarele Sfintilor Parinti, unii eretici sunt de parerea ca dogmele nu sunt de la inceputul crestinismului, ci de mai tarziu. Obarsia lor nu ar fi de la Dumnezeu, ci de la oameni; sunt adica produsul timpului, ca fructele si semintele dupa coacere. De aici raceala si uneori nepasarea fata de ele. Parerile si socotintele acestea sunt insa, in intregime, gresite, din urmatoarele pricini.

Orice religie – si cu deosebire crestinismul – religia lui Iisus Hristos, a profetilor si apostolilor, are de la inceput un manunchi de invataturi noi, prin care se deosebeste de alte invataturi. In crestinism avem de la inceput credinta in Dumnezeu Tatal, Fiul si Duhul Sfant, invataturile despre creatiunea lumii, despre crearea, fericirea, caderea, mantuirea si sfintirea omului prin harul sfintelor Taine, despre Biserica si pastorii ei, despre virtuti, porunci si fapte bune, despre fagaduinte, despre nemurirea sufletului, invierea trupurilor si viata vesnica.

Acestea sunt invataturile Evangheliei, fara de care nu ne putem inchipui religia crestina. Acestea sunt dogmele, adevarurile vesnice, credintele sfinte, de la inceputul si de la temelia religiei crestine. Profetii, apostolii, apologetii (aparatorii), teologii (invatatii cuvantatori de Dumnezeu) nu fac altceva decat le precizeaza, le propaga, le apara, le documenteaza, le sistematizeaza, dar nu le creeaza. Ei le propovaduiesc mai departe unii cu mai multa ravna misionara (ca de pilda Apostolii Petru si Pavel), altii cu mai putina, altii cu mai mult avant poetic (ca Apostolul Ioan, Efrem Sirul, Ioan Damaschin), altii cu mai putin; altii cu mai multa eruditie, stiinta si filozofie (ca Atanasie cel Mare, Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Maxim Marturisitorul), altii mai simplu. Dar ei nu creeaza invataturi sau dogme noi, ci propaga, apara si lamuresc pe cele primite de la Mantuitorul.

In fond, cel mai intelept ierarh are, marturiseste si pastreaza aceeasi credinta si aceleasi dogme ca si cel mai simplu credincios. Acest rapt il talcuieste Si. Parinte Irineu (+ 202) in urmatoarele cuvinte frumoase: „Precum soarele, aceasta faptura a lui Dumnezeu, este unul si acelasi in toata lumea, asa si predica adevarului straluceste pretutindeni si lumineaza pe toti oamenii care doresc a veni la cunostinta adevarului. Si cel mai tare in cuvant dintre ierarhii bisericesti nu va spune altceva cu privire la invatatura, fiindca nimeni nu e mai presus de invatator, nici cel slab nu va micsora predania. Caci credinta este una si aceeasi si cine poate spune multe despre ea, nu adauga nimic, si cine spune putine nu o scade. Cunostinta mai tare sau mai mica a unora, dupa masura priceperii fiecaruia, nu consta in schimbarea continutului, nici in inventarea altui Dumnezeu, sau altui Hristos, ci in cercetarea cu ingrijire a ideii expusa in parabola si in armonia ei cu invatatura credintei.”

Din constatarea aceasta urmeaza logic si limpede ca, intr-adevar, dogmele sunt cuprinse in crestinism, dupa cum florile si fructele sunt cuprinse in samanta, insa nu in momentul culesului de toamna, cand se incheie ciclul vegetatiei si se culeg roadele, ci primavara, cand incepe lucrarea ogoarelor, cand se face insamantarea, fara de care nu exista nici flori, nici fructe. Gramatica (stiinta cu regulile scrierii corecte) si retorica (arta vorbirii frumoase) n-ar fi existat niciodata daca n-ar fi fost mai intai scriitorii, poetii, oratorii (creatorii); tot asa niciodata n-ar fi existat teologie (stiinta religiei), daca n-ar fi existat mai intai religia cu un manunchi de adevaruri pe care sa le studieze, sa le apere de atacurile ereticilor si ale necredinciosilor si sa le pastreze curate si tot asa sa le propage mai departe.

De ce trebuie sa ne cunoastem dogmele?

Exista, desigur, pe langa obarsia divina, si o istorie, o evolutie, o desfasurare, un necontenit progres al dogmelor. Pe de alta parte, Sfintii Apostoli si primii crestini se multumesc sa creada in Dumnezeu-Creatorul, in Fiul-Mantuitorul si in Duhul Sfant-Mangaietorul si Sfintitorul; sa se boteze in credinta aceasta, sa o marturiseasca si sa o propovaduiasca si la altii. Cu vremea, insa, s-au ivit invataturile (controversele) eretice. Pentru un singur cuvant din crez (cuvantul deofiinta) lupta cu ereticii tine peste doua veacuri.

Acelasi lucru se intampla cu toate dogmele Bisericii. Eresurile silesc Biserica sa defineasca si sa precizeze dogmele, ortodoxia, dreapta credinta.

Noua religie trebuie sa se legitimeze, sa-si arate originalitatea si superioritatea fata de celelalte religii. Iisus Hristos isi formeaza apostolii, iar apostolii cauta ucenici; ajung in fata instantelor civile, in fata sinedriului si areopagului. Pretutindeni, ei si urmasii lor, vestesc in propozitii simple, scurte si precise ca si la Botez sistemul credintei crestine si apara dogmele revelate cu pretul vietii lor. In chipul acesta isi lamureste noua religie ratiunea de a fi si isi afirma forta de a cuceri mintile si inimile ascultatorilor, prin adevarurile ei, in continua desfasurare, in continua lupta, in continuu progres.

Sf. Vicentiu Lerineanul aseamana istoria si progresul dogmelor cu cresterea copilului si cu samanta boabelor de grau. Prin crestere copilul nu primeste membre noi, ci marirea, intarirea, desavarsirea celor cu care s-a nascut. Asa si dogmele in evolutia lor nu schimba adevarurile descoperite, ci le intareste si le rodeste intocmai ca si samanta de grau prin crestere tot grau rodeste. „In Biserica lui Hristos, progresul trebuie sa fie o realitate, iar nu o schimbare a credintei.

Progresul consta in perfectionarea lucrului in sine insusi, iar schimbarea in incetarea aceluia ce a fost ceva si prefacerea lui in altceva. Creasca dar si progreseze in curgerea anilor si a veacurilor pana la cel mai inalt grad intelegerea, cunoasterea si intelepciunea atat a fiecarui crestin, cat si a tuturor la un loc, atat a fiecarui om cat si a Bisericii intregi, dar numai in acelasi gen, adica in una si aceeasi dogma, in unul si acelasi inteles, in una si aceeasi parere. Cu adaugirea anilor, corpurile cresc si-si dezvolta membrele, totusi ele raman ceea ce au fost. Timpul de inflorire al copilariei, barbatia si batranetea difera foarte mult intre ele: batranii aceia care au fost mici, inainte copii, devin cu toate acestea asa, ca desi statura si figura unuia si aceluiasi om se schimba, totusi natura lui nu se schimba, personalitatea lui ramane una si aceeasi. Membrele sunt mici la prunci, mai mari la tineri, totusi ele sunt unele si aceleasi.

Cate membre sunt la prunci, atatea si la tineri si daca se adauga ceva dupa trecerea anilor, apoi toate acestea au existat mai inainte in germen, asa incat mai tarziu, la barbati, nu se arata nimic nou care sa nu fi existat mai inainte la copii. Acestei legi a progresului trebuie sa-i urmeze neaparat invatatura dogmatica a credintei crestine, adica aceasta cu anii sa se intareasca, cu timpul sa se dezvolte, cu veacul sa se inalte, dar sa ramana neclintita, nescbimbata, intreaga si deplina in toate partile ei, prin urmare fara cea mai mica schimbare, fara nici o pierdere in cuprins, fara nici o alterare a hotararilor sale. Pe campul bisericesc, stramosii nostri au semanat in vechime samanta graului, a credintei. Dar pentru ca sfarsitul nu trebuie sa se contrazica cu inceputul, apoi va fi drept si consecvent ca din cresterea semanaturii graului sa capatam rodul graului dogmatic. Fie ca semanaturile de la inceput, dezvoltate in curgerea timpului, sa se imbunatateasca si sa impraseasca si acum, dar insusirile germenilor nu pot fi schimbate in nici un caz.

Poate sa li se dea chip, forma, impartire, dar natura fiecarui fel trebuie sa ramana aceeasi.

Cu timpul, prin munca sfintilor, prin grija Bisericii si prin ostenelile predicatorilor, dogmele devin tot mai luminoase si tot mai intelese de mintea credinciosilor, dar niciodata schimbate sau inlocuite.

Filosofia inca a ajutat la definirea, limpezirea, adancirea si propagarea dogmelor, dar nu la crearea lor. Prin filozofie dogmele poarta pecetea vremii si arata cum si cand au fost ele sustinute, aparate, propagate cu ajutorul ei, dar nu descoperite sau create. Mare deosebire! Teologia foloseste filosofia, dupa cum foloseste si arta, stiinta, tehnica si toate produsele culturii si civilizatiei, ca sa probeze adevarurile religiei, sa le vadeasca sfintenia, frumusetea si puterea, dar nu ca sa le inventeze, sa le nascoceasca.

Teologia e stiinta religiei, asa dupa cum istoria e stiinta intamplarilor din trecutul omenirii si dupa cum bilogia e stiinta vietii trupesti, matematica stiinta numerelor si muzica stiinta sunetelor. „Fara religie teologia ar putea exista tot asa de putin cum ar putea rezista istoria fara omenire, biologia fara viata, matematica fara numere, muzica fara sunete. Si iarasi, teologia creeaza tot atat de putin dogmele, cum creeaza istoria omenirea, biologia viata, matematica numerele, muzica sunetele sau cum creeaza gradinarul zarzavaturile, pomii sau florile din gradina”.

Dogmele, prin urmare, au existat deodata cu religia, de la inceputul ei, ca si pomul in radacina si planta in samanta din care se dezvolta. Ele sunt un climat constitutiv, esential si fundamental in crestinism, de la intemeiere, de la Iisus Hristos, de la Dumnezeu.

II. Cine le invata si le lamureste?

Mai departe, cei ce lamuresc, cei ce adancesc si raspandesc dogmele sunt sfintii, invatatii crestini care intre toti oamenii se bucura de cea mai inalta autoritate morala.

Toti crestinii sunt datori sa-si apere religia si sa-si traiasca viata dupa luminile adevarurilor sfinte si vesnice ale Evangheliei. Aceia insa care s-au ridicat deasupra tuturor oamenilor prin viata lor curata si frumoasa, care au vestit in lume si au aparat cu stiinta, cu intelepciunea si cu pretul vietii lor crezul Bisericii, dogmele religiei crestine, sunt Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti, ai lumii mari dascali si ierarhi: Sf. Nicolae, Sf. Atanasie, Sf. Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Grigorie de Nyssa, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si ceilalti luminati care stralucesc ca stelele pe cerul Bisericii. Ei sunt primitorii, nu datatorii dogmelor, pazitorii, nu autorii dogmelor; invatatorii, nu creatorii; talcuitorii, predicatorii si aparatorii, nu descoperitorii dogmelor. Dupa cuvantul Sf. Vicentiu, ei grau si aur au primit, grau si aur au dat mai departe, graul si aurul adevarului crestin.

Cine critica dogmele ataca pe Hristos si pe sfinti. Cine-i nemultumit cu crezul Bisericii, are indrazneala necugetata sa se ridice impotriva Evangheliei lui Iisus Hristos si impotriva sfintilor si impotriva celor mai mari prieteni si iubiti ai lui Dumnezeu. Mare neobrazare, draceasca revolta!… mai mult: cine se ridica impotriva sfintilor, se ridica impotriva lui Dumnezeu Duhul Sfant, sub razele caruia au lucrat sfintii.

De la inceput, din vremea apostolilor, hotararile de credinta ale sinoadelor ecumenice sunt insuflate, lamurite si date de catre sfinti, cu impreuna lucrarea Sfantului Duh, dupa formula consfintita: «Parutu-s-a Duhului Sfant si noua…»(FA 15:28). De aceea hotararile lor, invataturile de credinta pe care le definesc si le propaga ei, se numesc dogmele credintei, Evangheliei, crezul, dogmele Bisericii.

III. Cine le pastreaza, le apara si le propaga?

Adevarurile sfinte si vesnice ale religiei crestine, le pastreaza si le apara de atacuri si de eresuri, Sfanta Biserica „stalpul si temelia adevarului” (I Tim. 3:55), regula si norma credintei mantuitoare. Biserica este invatatoarea, pazitoarea vestitoarea si aparatoarea dogmelor.

Biserica iarta pe toti pacatosii de orice pacate, daca se pocaiesc. Numai pe eretici nu-i iarta din motivul ca nimeni nu are dreptul sa atace, sa schimbe, sau sa atinga cu ceva adevarurile care nu vin de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aici nu este si nu poate sa fie nici o targuiala. Fara masura aceasta de aparare, Biserica si prin ea insasi crestinismul ca religie, nu ar fi dainuit de douazeci de veacuri nici doar doua veacuri.

Din faptul ca ereticii sunt excomunicati din sanul Bisericii, dusmanii religiei au tras concluzia ca dogmele sunt impotriva libertatii de gandire si de constiinta. Desigur, concluzia e in intregime falsa. Dogmele Bisericii lui Hristos, ca si legile statului legal constituit, nu restrang si nu vatama libertatea nimanui. Intai de toate Biserica n-ar mai fi ea insasi, nu ar mai fi pastratoarea adevarurilor Evangheliei, daca nu le-ar feri de parerile schimbatoare ale oamenilor si in randul al doilea, Biserica nu impune nimanui dogmele sale. Ereticilor le ia prin excomunicare dreptul de a se mai numi fiii si membri ei. Atat. Lucrul acesta se obisnuieste in toate asezamintele si societatile cu membri incorecti. Cu atat mai mult e obligata Biserica (pazitoarea dogmelor). Odata ce dogmele sunt descoperite de Dumnezeu si lamurite de sfinti din cel mai curat interes al adevarului, ele nu mai pot fi lasate la bunul plac al fiecaruia.

Prin urmare, intre toate invataturile si adevarurile, dogmele religiei crestine se bucura de cea mai mare autoritate si putere, pentru ca:

● dogmele sunt descoperite de Dumnezeu
● dogmele sunt stabilite, lamurite, adancite si propovaduite de catre sfinti, de catre invatatii si inteleptii crestini, care prin sfintenia vietii lor se bucura in toata omenirea de cea mai mare autoritate morala;
● dogmele sunt pastrate si invatate de Biserica in toata curatenia lor evanghelica.

De aici vine autoritatea, sfintenia si puterea lor luminatoare, mantuitoare si totdeauna biruitoare, fapt care nu trebuie uitat niciodata. De obicei noi primim usor parerile oamenilor, pentru ca sunt usoare si slabe, dar primim foarte cu greu dogmele, pentru ca sunt grele si sanatoase, – grele de adevar si sanatoase in tot miezul lor.
Dogmele sunt temelia de stanca a Bisericii. In fata vanturilor, a furtunilor si a valurilor, a gandurilor, ispitelor, parerilor si indoielilor omenesti, ele ne imprumuta lumina si putere neinfranta…: «Si a cazut ploaie si au venit raurile si au suflat vanturile si au lovit in casa aceea si nu a cazut, ca era intemeiata pe piatra» (Mt. 7:25), pe dogmele credintei crestine.

Crestinismul e tare, cel mai tare intre toate religiile, pentru ca se intemeiaza pe dogme, pe cugetari si axiome sfinte, pe adevaruri revelate, neclintite, eterne. Aceste adevaruri sunt descoperite de Iisus Hristos, sunt lamurite de Sfantul Duh in soboarele sfintilor ca si ale celor 318 de la Niceea – si sunt pastrate de Biserica.

Dascalii nostri sunt dogmele iar ucenicii faptele bune, virtutile religioase si morale, roadele dogmelor. Dupa cum ucenicii nu sunt mai mari ci sunt mai multi decat dascalii, tot asa si faptele de virtute se cuvine sa intreaca numarul dogmelor,- sa nu se arate mai mari ci mai multe decat dogmele.

Drept aceea, crestini «fiti tari in dogmele Domnului si in virtutile sfintilor. Inger din cer daca ar vesti alta Evanghelie, decat aceea vestita de Apostolii Domnului, anatema sa fie» (Gal. 1:8). Alta Evanghelie inseamna alte invataturi, sucite, pretinse de la Hristos; inseamna alt Hristos, alta biserica, alte dogme, alt crez, si in cele din urma nici un crez, nici o credinta.

Doamne ajuta-ne sa fim tari in adevarurile tale sfinte, sa fim tari in dogmele Evanghelice si ale apostolilor, asa dupa cum au fost ele invatate si marturisite in soboarele sfintilor si pastrate in crezul Bisericii tale, in sanul mamei noastre ocrotitoare, nutritoare si mantuitoare.

“Tu Doamne, lumina mea, in lume ai venit, lumina cea sfanta, care intorci din intunericul necunostintei, pe cei ce te lauda pe tine cu credinta”. (Canon: Cantarea 5 Irmos, Minei 13 Februarie).

Parintele Ilarion Felea

sursa: crestin-ortodox.ro

Citiţi şi:

● Dogma crestin-ortodoxa

Dumnezeu a adus din nefiinta la fiinta toata lumea, pe cea vazuta cat si pe cea nevazuta (lumea ingerilor). O parte din lumea nevazuta a cazut, din pricina semetiei. Ea a format imparatia intunericului. Odata cu lumea incepe si timpul. Primul om, facut de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, nu a ascultat insa de porunca lui Dumnezeu. Prin neascultarea lui, a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea. In bunatatea si iubirea Sa fata de neamul omenesc, Dumnezeu a dat pe Fiul Sau, Care s-a nascut din Sfantul Duh si din Fecioara Maria, mai presus de fire, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat si a salasuit printre oameni, invatandu-i care este Calea cea adevarata, care este Adevarul si care este Viata.

“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

Dupa cum prin neascultarea lui Adam lumea cazuse in pacat, se departase de Dumnezeu si ca urmare portile imparatiei cerurilor ii fusesera inchise, prin ascultarea care a mers pana la supunerea de buna voie mortii de pe cruce, Fiul lui Dumnezeu apropie din nou lumea de Dumnezeu, deschizandu-i din nou portile Imparatiei cerurilor. Vestea cea buna adusa oamenilor de Iisus Hristos si Jertfa de pe cruce cu corolarul Invierii din morti si Inaltarii la ceruri sunt stancile de granit pe care este cladita temelia Bisericii crestine. Pentru ca oamenii sa se poata impartasi din mantuirea adusa de El lumii, Iisus Hristos a lasat Bisericii Sale mijloacele sfintitoare (Sfintele Taine), asigurand pe urmasii Sai, Sfintii Apostoli, ca si pe urmasii acestora, episcopi si preoti, de asistenta si conlucrarea permanenta a Sfantului Duh.

Sfintele Taine lasate Bisericii Sale de Mantuitorul Iisus Hristos sunt in numar de sapte. Ele imbratiseaza toate nevoile sufletesti ale credinciosilor crestini pe calea cea noua trasata de El, ca si toate nevoile Bisericii crestine pentru propagarea in lume a operei Sale mantuitoare:

1. Prin Taina Sfantului Botez, individul este introdus in sanul comunitatii crestine spalandu-se de pacatul stramosesc (daca este mic) si de toate celelalte pacate facute pana intr’acea clipa (daca este mare).
2. Prin Taina Ungerii cu Sfantul Mir (taina), celui iesit din baia Sfantului Botez i se impartaseste Sfantul Duh spre intarire si progres pe calea virtutilor crestine
3. Prin Taina Sfintei Euharistii credinciosul implineste cuvantul lui Iisus Hrisos: Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu… (Matei 26, 26-28) caci daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi (Ioan 6, 53).
4. Prin Taina Pocaintei (Spovedaniei) credinciosul care a calcat legea morala crestina cuprinsa in invatatura evanghelica are putinta de a se ridica iarasi pe planul spiritual inalt pe care se gasea mai inainte de pacat
5. Prin Taina Sfantului Maslu, credinciosul capata iertarea pacatelor si vindecare de suferintele sufletului si trupului
6. Prin Taina Casatoriei se intemeiaza familia crestina si se pun bazele traiului dupa vointa lui Dumnezeu prin dobandirea de prunci si perpetuarea neamului omenesc si intrajutorarea sotilor spre mantuire
7. Prin Taina Preotiei, sunt unsi aceia dintre credinciosi, care voiesc si sunt considerati capabili sa devina propagatori ai operei Mantuitorului Iisus Hristos in lume si impartasitori ai Sfantului Duh.

Sufletul omului este nemuritor. Dupa moartea trupului, sufletul asteapta bucurandu-se daca a facut cele bune in viata si parandu-i rau daca a facut cele rele, pana la a doua venire a lui Iisus Hristos, cand vor fi judecati atat cei vii cat si cei morti si cand fiecare isi va primi rasplata dupa faptele lui: cei buni fericirea vesnica iar cei rai chinurile vesnice. Dupa moarte nu mai este cu putinta pocainta pentru cei care au respins-o cu hotarare in viata. Pentru cei care insa au fost rapiti de greutatile vietii si, fara a dori sa lucreze raul, nu au izbutit a vietui deplin crestineste, rugaciunile Bisericii mijlocesc inaintea lui Dumnezeu imblanzirea pedepsei si chiar iesirea din Iad.

Izvoarele din care isi scoate Biserica Crestina ortodoxa principiile sale morale si adevarurile sale religioase, sunt:

• Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament (Biblia)
• Sfanta Traditie (consemnata in scris de Sfintii Parinti si Scriitori bisericesti) si
• Hotararile celor sapte Sinoade Ecumenice

Biserica crestina ortodoxa se simte cu tenacitate legata de acestea si isi face o adevarata onoare din lupta pe care o duce pentru pastrarea lor fara schimbare. Ele sunt norma credintei celei drepte, de accea Biserica crestina ortodoxa , legata exclusiv de aceasta norma, isi merita pe buna dreptate numele ce-l poarta [orthos doxa – credinta cea dreapta].

Citiţi şi:

● Ce sunt si de unde avem DOGMELE?

Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chemarea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: “Luati, mancati…, Beti dintru acesta toti… “. In liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la cina cea de taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Duhului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos si-a inceput si-si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Persoana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hristos insusi care S-a inaltat de la noi.

In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinul sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in trupul si sangele Domnului, fara asemenea precizari.

In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.

Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman, in intregimea lor, Trupul Domnului, facanduse prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea.Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestansii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.

Daca luteranii, calvinii si neoprotstantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolici despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se inpartasesc deTrupul si Sangele Domnului odata cu mancarea painii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se inpartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.

La catolici, accidentii painii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor.11,27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin asfel: “painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa tot cum prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devine un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot asfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire; in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelas”.

Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul nevazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea lui materiala vazuta.

Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele lui. E ceea ce spune Sfantul Simion Noul Teolog: “Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El “.

Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre dumnezeirea lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre trupul lui Hristos, facut intreg lumina de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfant, fara ca noi sa-l vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul lui isi extinde prezenta lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul sau de lumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperii prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii.

Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa sfanta impartasanie: “Da noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale”. Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau, din care se face painea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.

Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si al vinului in starea lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. in viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare caci jertfa inseamna daruirea creatiei tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae