S-a aratat deci ca Dumnezeu – Cuvantul, Intelepciunea, Puterea – e facator al firii omenesti, dar fara a fi constrans sa zideasca pe om, ci, dimpotriva, din prisosinta dragostei Sale creandu-l pe acesta. Caci altfel nici lumina lui Dumnezeu nu ar fi fost vazuta, nici slava Lui nu ar fi fost preamarita, nici bunatatea Lui nu ar fi fost gustata si toate celelalte lucruri cate se vad in natura divina ar fi zacut in nelucrare, daca n-ar fi fost cineva care sa le fie partas si sa se bucure de ele. Asadar, daca pentru aceasta omul ajunge sa se nasca, anume pentru a fi partas al bunurilor dumnezeiesti, in chip necesar el este astfel alcatuit incat, in chip potrivit, sa se poata bucura de aceste bunuri; […]

Omul fiind facut sa se bucure de bunurile dumnezeiesti a fost inzestrat si cu viata, si cu cuvant si cu intelepciune, si cu toate bunurile proprii lui Dumnezeu, pentru ca, prin fiecare dintre aceste bunuri, sa duca dorul Aceluia cu care este inrudit. Fiindca unul dintre atributele naturii divine este si vesnicia, trebuia neaparat ca nici de acest bun sa nu fie dezmostenita zidirea firii noastre, ci sa aiba si ea nemurirea, pentru ca, prin aceasta putere, sa poata sa cunoasca pe Cel mai presus de ea si sa fie stapanita de dorinta vesniciei dumnezeiesti..

Aceste lucruri le-a aratat, intr-o expresie cuprinzatoare, Cartea Facerii, zicand ca omul a fost facut “dupa chipul lui Dumnezeu”. Intr-adevar in asemanarea dupa chip se fac cunoscute insusirile care-L caracterizeaza pe Dumnezeu; in aceasta privinta Moise, infatisandu-ne adevaruri in chip de povestire, vine sa intareasca aceasta invatatura. Caci acel rai si insusirea deosebita a fructelor lui, a caror mancare nu aducea saturarea pantecelui, ci dadea celor care le gustau cunoasterea si vesnicia vietii, sunt in armonie cu cele ce am vazut mai inainte in privinta omului, in intelesul ca, la inceput, natura noastra era buna si se gasea intre lucruri bune.

Dar impotriva celor spuse se ridica poate cel care priveste la starea de acum a omului si socoteste ca poate dovedi ca nu e adevarat ceea ce se spune, deoarece omul de astazi traieste nu in mijlocul acelor lucruri bune, ci chiar in cele contrare lor. Intr-adevar, unde este chipul sufletului asemenea cu Dumnezeu? Unde este lipsa de suferinta a trupului? Unde este vesnicia vietii omenesti? Omul e o fiinta muritoare, expusa nenorocirilor, slaba, supusa cu trup si suflet la tot felul de suferinte. Spunanad aceste lucruri si altele de acest fel si criticand firea de acum a omului, va socoti ca poate rasturna cele spuse despre om. Dar pentru ca afirmatia noastra sa nu se abata de la logica gandirii, vom discuta, in cateva cuvinte, si despre aceste lucruri.

Cauzele suferintei omenesti

Faptul ca acum viata omeneasca decurge in imprejurari nepotrivite firii ei nu este o dovada suficienta ca omul nu a trait niciodata in alte conditii. Intr-adevar, dat fiind ca omul este creatia lui Dumnezeu, care, datorita bunatatii Sale, l-a adus pe acesta la viata, nimeni n-ar putea avea vreo banuiala impotriva Aceluia a carui bunatate este cauza zidirii omului.

Dimpotriva, alta este pricina faptului ca noi ne gasim acum in aceasta stare si ca suntem lipsiti de bunuri mai de pret. Acela care l-a facut pe om spre a fi partas al bunatatilor Sale si care i-a sadit in fire ravna spre cele bune, pentru ca dorinta lui sa fie indreptata mereu catre Facatorul sau, nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai frumos si mai de pret bun, adica de harul libertatii. Caci daca asupra vietii omenesti ar fi stat vreo constrangere, s-ar fi falsificat chipul omului in acea parte, instrainandu-se de prototipul dupa care  a fost facut, din pricina neasemanarii acelei parti a omului cu prototitpul. Intr-adevar, o natura supusa unor constrangeri cum ar mai putea fi dupa chipul Celui care imparateste? Ei bine, fiinta care se aseamana in toate privintele cu Dumnezeu trebuia ca neaparat sa aiba in fiinta sa vointa neatarnata si pe deplin libera, pentru ca participarea la bunurile divine sa fie ca rasplata a virtutii sale.

Insa, vei zice, cum acela care a fost cinstit in toate insusirile sale cu cele mai frumoase daruri a schimbat pe cele bune cu cele rele? Dar aveam si in aceasta privinta o explicatie.

Niciun rau n-a aparut din vointa divina; [răul] ar fi, desigur, in afara de orice invinuire daca l-ar avea pe Dumnezeu tata si facator al lui; dimpotriva, răul se naste inlauntrul omului, la libera lui alegerea, luand fiinta atunci cand sufletul se indeparteaza de bine. Caci, dupa cum vederea este o insusire a firii noastre, iar orbirea este lipsa acestei insusiri, tot asa si virtutea sta ridicata impotriva raului. Nu se poate inchipui o alta pricina a raului decat lipsa de virtute. Caci dupa cum intunericul urmeaza luminii atunci cand aceasta dispare si cum intunericul piere atunci cand lumina reapare, tot asa, cat timp binele salasuieste in firea omului, raul nu poate patrunde; iar alungarea binelui da nastere a ceea ce este contrar [răului].

[…]
Deoarece lumea spirituala exista de mai inainte, fiecare dintre puterile ingeresti fiind harazita de puterea cea atotstapanitoare sa mentina laolalta Universul, era si o putere oranduita spre mentinerea si stapanirea pamantului, avand aceasta tarie de la puterea care chiverniseste Universul. Apoi s-a facut faptura pamanteasca, chip al puterii de sus; aceasta fiinta era omul. Si era in el frumusetea dumnezeiasca a naturii pe care o percepem cu mintea, amestecata in el printr-o putere tainica.

Cel ce a dobandit putere pamanteasca socoteste insa ca-i lucru de nerabdat daca din cei ce sunt in stapanirea sa se ridica cineva cu vrednicia mai presus de el. Dar discutia amanuntita despre cum acela care nu fusese zidit din rautate [Lucifer – n.a.] de catre Cel care a zidit totul in bunatate a alunecat spre patima invidiei nu tine de preocuparea de fata; ar fi totusi cu putinta, ca in putine cuvinte, sa explicam aceasta alunecare pentru cei care sunt mai neincrezatori.

Deosebirea dintre virtute si rautate nu este privita ca si cum acestea ar fi doua lucruri deosebite dupa natura lor, ci raul se deosebeste de virtute in chipul in care ceea ce nu exista se deosebeste de ceea ce exista; […] noi spunem ca existenta este contrariul inexistentei; in acelasi fel raul este potrivnic ideii de virtute, nu in sensul ca raul exista in sine insusi, ci fiind conceput ca o lipsa a manifestarii binelui. Si dupa cum vederea se deosebeste de orbire, nu in intelesul ca orbirea exista in sine insasi, in natura, ci in intelesul ca este lipsa starii de mai inainte, tot asa spunem ca si raul se vede din lipsa binelui, ca un fel de umbra care cade o data cu retragerea razei de lumina. (de urmarit video-ul de mai jos)

Fiindca natura care n-a fost zidita nu cuprinde in sine miscarea care se produce prin schimbarea si alterarea firii sale si pentru ca tot ceea ce exista prin zidire este supus schimbarii, caci zidirea insasi a fos conceputa prin schimbare, cand ceea ce nu exista a fost adus la existenta printr-o putere dumnezeiasca, si puterea de care am amintit [ingerii cazuti – n.a.] a fost zidita, infaptuind liber ceea ce voia. Dar deoarece aceasta putere a respins binele asemeni celui care, stand la soare si inchizand ochii, nu mai vede lumina, tot asa si acesta, prin insasi faptul ca nu a voit sa cugete la bine, a cugetat la potrivnicul binelui, si aceasta era invidia.

Dar se stie ca inceputul oricarui lucru este cauză a lucrurilor care urmeaza; asa cum sanatatii ii urmeaza bunastarea, activitatea, viata placuta, iar bolii ii urmeaza slabiciunea, lipsa de activitate, amaraciunea, tot asa si toate celelalte lucruri urmeaza propriile lor cauze. Dupa cum, nepatimirea este inceputul si temelia vietii virtuase, tot asa inclinarea prin invidie spre rau s-a facut cale a tuturor relelor care s-au aratat dupa ea.

Intr-adevar, dupa ce o singura data a inclinat spre rau acela care, prin respingerea lucrului bun, a dat nastere in sine insusi invidiei – dupa cum o piatra care se rostogoleste, impinsa de propria-i greutate, spre campie, instrainandu-se si aplecandu-se spre rau de la sine, parca impins de o putere, a alunecat spre cea din urma margine a răului; iar puterea cugetatoare pe care o avea de la Ziditorul sau drept ajutoatare la savarsirea lucrurilor rele, cu iscusinta l-a stapanit pe om prin inselaciune, convingandu-l sa-si fie siesi pierzator.

Intr-adevar, omul, intarit prin binecuvantarea dumnezeiasca, era inalt in vrednicie: doar fusese pus sa stapaneasca pamantul si toate cate sunt pe pamant. Si fiindca era frumos la chip, caci fusese facut sa fie un exemplu al frumusetii dintru inceput, fiindca firea lui nu era supusa suferintei, caci era chip al Celui fara de suferinta, fiindca era plin de curajul de a vorbi liber, caci se bucura de vorbirea directa cu Dumnezeu, aceste insusiri ale omului erau pentru vrajmasul ca niste arsuri provocate de patima invidiei, fiindca vrajmasul nu era in stare, prin propriile puteri, sa faca ceea ce-si punea in gand, caci puterea binecuvantarii lui Dumnezeu intrecea puterea lui.

Din aceste pricini vrajmasul a vrut sa-l scoata pe om din puterea care-l intarea, pentru ca astfel, omul sa poata fi prins in cursa mai usor. Si dupa cum o lampa se stinge atunci cand fitilul, luand foc, cineva nepuatand sa stinga flacara prin suflare, toarna apa in untdelemn, tot asa vrajmasul, prin inselaciune infiltrand raul in libera vointa a omului, a alungat binecuvantarea divina. Iar cand aceasta lipseste, locul ei este ocupat de potrivnicul.

Impotriva vietii sta moartea, impotriva puterii, slabiciunea, a binecuvantarii, blestemul, a curajului, rusinea; si astfel tuturor celor bune le sunt vrajmase lucrurile potrivnice lor.

Acesta este motivul pentru care omul se gaseste acum in starea de fata, de vreme ce un inceput rau nu putea avea decat o urmare pe masura.
Sfantul Grigorie de Nisa

Din cartea “Marele cuvant catehetic”- Edit. Sophia, 1998

Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Liturghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chemarea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: “Luati, mancati…, Beti dintru acesta toti… “. In liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la cina cea de taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Duhului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos si-a inceput si-si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Persoana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hristos insusi care S-a inaltat de la noi.

In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul distinctiei filosofiei aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinul sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in trupul si sangele Domnului, fara asemenea precizari.

In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinului, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.

Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman, in intregimea lor, Trupul Domnului, facanduse prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea.Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestansii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.

Daca luteranii, calvinii si neoprotstantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolici despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se inpartasesc deTrupul si Sangele Domnului odata cu mancarea painii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se inpartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.

La catolici, accidentii painii si vinului nu fac parte din trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor.11,27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin asfel: “painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa tot cum prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devine un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot asfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin chemarea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire; in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelas”.

Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nasterea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul nevazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea lui materiala vazuta.

Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele lui. E ceea ce spune Sfantul Simion Noul Teolog: “Noi ne facem madularele lui Hristos, si Hristos se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El “.

Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre dumnezeirea lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre trupul lui Hristos, facut intreg lumina de dumnezeirea lui sau de Duhul lui cel Sfant, fara ca noi sa-l vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul lui isi extinde prezenta lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul sau de lumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperii prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii.

Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa sfanta impartasanie: “Da noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale”. Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau, din care se face painea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.

Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si al vinului in starea lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. in viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare caci jertfa inseamna daruirea creatiei tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae