Iubiti credinciosi,

Astazi rasuna glas de bucurie in tot pamintul. Astazi Arhanghelul Gavriil ii vesteste Fecioarei Maria ca va lua in pintece si va naste in lume pe Fiul lui Dumnezeu, mintuirea intregului neam omenesc. Ziua de astazi este mai sfinta si mai veselitoare decit toate zilele veacurilor, caci aduce bucurie si vesteste mintuirea in toata lumea. Astazi, Dumnezeu a cautat cu mila si cu indurare din cer spre pamint si a auzit suspinele stramosilor nostri si plingerea tuturor celor ce se chinuiau in iad de la inceputul lumii.

Atit de adinca este taina dumnezeiescului praznic, incit nici mintile serafimilor si ale heruvimilor nu o pot patrunde. Aceasta parere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos care cinta: Taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta. Dar oare a fost cu totul ascunsa de ingeri si de oameni aceasta taina a intruparii lui Dumnezeu Cuvintul? Nu! Caci a fost cunoscuta de ingeri si revelata prin prooroci, insa in chip cu totul umbros. Caci ingerii au vestit-o patriarhilor, iar sfintii prooroci cu mult inainte prin tainice profetii mesianice au descoperit venirea Mintuitorului pe pamint. Dar ceea ce nici de ingeri, nici de oameni nu s-a stiut, a fost chipul zamislirii lui Dumnezeu din Fecioara. Aceasta o adevereste iarasi Biserica prin cintarea: Iar minunea nasterii Tale, a o spune limba nu poate (Axion).

Dar sa arat mai intii cum a luat fiinta acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfinta Evanghelie de la Luca ne spune: In luna a sasea – adica in luna martie, caci la evrei anul incepe la 1 septembrie, – a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se numea Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si intrind ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvintata esti tu intre femei… (Luca 1, 26-28). Dar fecioara s-a spaimintat si s-a tulburat la vederea ingerului si mai ales la auzirea cuvintelor lui, si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Iar ingerul Domnului, vazind-o pe dinsa asa de tulburata, i-a linistit sufletul cu aceste cuvinte: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu si, iata, vei lua in pintece si vei naste Fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducindu-si aminte cum sarpele a inselat pe Eva si pe Adam in rai, gindea intru sine: “Oare ce este lucrul acesta, ce mi se arata? Vreo nalucire sau ispita? Sa nu fie cumva vreo inselaciune de la diavolul!” Apoi a zis catre inger: “Vad chipul tau ca te arati mie ca un om, dar graiul si portul tau nu sint din lumea aceasta. Mie imi spui lucruri mari si minunate pe care nu le pricep cum ar putea sa fie. Tu zici ca Dumnezeu Se va salaslui in mine, dar cum poate sa incapa in mine Dumnezeu Care a creat toata zidirea si pe Care nici o faptura nu-L poate incapea? In ce chip sint cuvintele acestea de care eu ma mir si ma minunez?”

Iar arhanghelul, voind a-i lamuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte mari si preaslavite minuni ale lui Dumnezeu din vechime si ii zise: “Adu-ti aminte, preafericita fecioara, ca la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinta (Luca 1, 37). Adu-ti aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odraslit (Numerii 17, 8). Adu-ti aminte cum Sarra, femeia lui Avraam, stearpa si batrina, a nascut pe Isaac (Facere 21, 2-3). Adu-ti aminte cum Ana, mama ta, stearpa si ea fiind, te-a nascut pe tine. Apoi, cum rugul, pe care l-a vazut Moise proorocul in muntele Sinai arzind cu para de foc, nu se mistuia (Iesire 3, 2). Asa si tu vei lua intru tine focul dumnezeiesc si nu te vei arde. Duhul Sfint se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri (Luca 1, 35). De vrei sa te incredintezi si de alta minune mai noua, du-te la rudenia ta, Elisabeta si vei vedea ca si ea, fiind stearpa, este acum in a sasea luna de cind a zamislit” (Luca 1, 36).

Ascultind cu mare atentie cuvintele dumnezeiescului arhanghel si intelegind ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfinta Fecioara Maria a primit cuvintele lui si hotarind din toata inima sa asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisa ei prin ingerul Gavriil, cu mare smerenie a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! (Luca 1, 38). In clipa aceea, cind Fecioara a acceptat porunca si a rostit cuvintul Fie mie dupa cuvintul tau!, S-a si zamislit Iisus Hristos in preacuratul ei pintece. Iata deci, cum a inceput prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care astazi il praznuim. Odata cu inceputul acestui dumnezeiesc praznic s-a inceput si plinirea planului lui Dumnezeu pentru mintuirea neamului omenesc si al descoperirii tainei celei din veac ascunse si de ingeri nestiuta.

Acest inceput al mintuirii noastre dupa toata dreptatea il praznuieste Biserica lui Hristos astazi, cintind: “Astazi este incepatura mintuirii noastre si aflarea tainei celei din veac“. Si iarasi: “Astazi se binevesteste pamintului o mare bucurie“. Cu adevarat, fratilor, astazi este ziua din luna a sasea in care prin Arhanghelul Gavriil, s-a adus bucuria cea mare a rascumpararii neamului omenesc. Arhanghelul a fericit-o pe Fecioara Maria, spunindu-i mai intii “Bucura-te!” si apoi “Ceea ce esti plina de har, ca prin tine vine bucuria la toata lumea si intristarea neamurilor se risipeste“. Preacurata si Preasfinta Fecioara Maria este cu adevarat plina de har caci este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh; iar pentru a va da seama de acest lucru si adevar am sa folosesc o asemanare intre cetele ingeresti si Maica Domnului.

Sfintii Maxim Marturisitorul, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu, Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, ca si Sfintul Nicodim Aghioritul spun ca ingerii au luat de la Dumnezeu o deosebita vrednicie si negraite daruri dumnezeiesti. Si daca aceste preasfinte cete ingeresti au o mare felurime de calitati si daruri firesti si spirituale si vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria pe toate aceste cete ingeresti le covirseste cu vrednicia, cu slava si cu darul (Luca 1, 28).

Ingerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul si vrednicia de a sluji si ajuta la mintuirea sufletelor omenesti si de a povatui pe oameni la vietuirea crestineasca si cu fapte bune, pentru a indeplini astfel voia lui Dumnezeu (Evrei 1, 7-14), iar Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prin harul dat ei de la Dumnezeu, mai mult decit toti ingerii se roaga si povatuieste pe cei credinciosi pe calea mintuirii, spune Sfintul Ioan Damaschin.

Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorocilor si a face cunoscuta voia lui Dumnezeu oamenilor. Dar Preasfinta Fecioara Maria inca din acest veac a luat de la Dumnezeu darul proorociei. Astfel, proorocind prin Duhul Sfint, mai intii a aratat slava ei viitoare, zicind: Iata, de acum ma vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48). Iar dupa ce a nascut pe Mintuitorul, a covirsit cu sfintenia si cu darul toate cetele arhanghelilor. Ingerii din ceata sfintelor incepatorii sint mai mari peste cetele cele de jos si slujesc la indreptarea a toata lumea si la pazirea tuturor conducatorilor, a tarilor, cetatilor si a tuturor tinuturilor.

Apoi Preasfinta Fecioara Maria, fiind imparateasa tuturor cetelor ingeresti, cu sfintele si preaputernicile ei rugaciuni lucreaza mai mult decit oricare ceata de ingeri la indreptarea si mintuirea oamenilor si pazeste prin rugaciunile ei toate popoarele lumii. Daca ingerii din ceata sfintelor stapinii au stapinire asupra diavolilor si cu putere ii opresc si-i potolesc de a nu vatama pe cineva din oameni cit ar voi ei, apoi cita stapinire nu are Preasfinta Fecioara Maria asupra diavolilor, care ispitesc pe oameni, oprind puterea lor de a face rau celor binecredinciosi care o lauda si se inchina ei cu credinta si umilinta?

Ingerii din ceata sfintelor puteri din cer, prin harul cel dat lor de Dumnezeu, pot sa reverse darul facator de minuni celor placuti ai lui Dumnezeu si sa intareasca pe oameni cu rabdare si tarie de suflet in necazurile si suferintele lor. Apoi cit dar si putere de facere de minuni nu are Maica Domnului si cit intareste si imbarbateaza in necazuri pe toti cei ce au dreapta credinta si o cheama pe ea din inima spre ajutor? Ingerii din ceata Domniilor au darul si puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalti ingeri, care sint mai jos decit ei, de a invata pe oameni, de a stapini simturile si patimile lor si a se face domni peste voile lor cele patimase. Apoi cita putere nu are imparateasa tuturor ingerilor si doamna lumii, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, de a domni si imparati lumea aceasta, de a povatui tot sufletul cel binecredincios si a stapini simturile si poftele cele patimase pentru a ajunge, prin harul lui Dumnezeu, domni si imparati peste toate patimile si voile lor cele rele?

Ceata fericitelor tronuri, mai mult decit alte cete din cer, are darul de a se odihni si a purta pe Dumnezeu, dupa har, nu dupa fiinta, caci dupa fiinta este necuprins. Apoi care dintre ingeri si dintre oameni a odihnit si a purtat pe Dumnezeu mai mult decit Preasfinta Fecioara Maria, care a purtat in pintecele si in bratele ei pe Dumnezeu-Cuvintul, facindu-se prin aceasta scaun insufletit si cuvintator al Imparatului slavei? Despre aceasta si Biserica lui Dumnezeu adevereste, zicind: Ca mitrasul tau, scaun l-a facut si pintecele tau mai desfatat decit toate cerurile l-a lucrat.

Ceata sfintilor si inteleptilor heruvimi mai mult decit alte cete ingeresti care stau mai jos decit dinsii, pururea stralucesc cu lumina intelegerii si cu revarsarea intelepciunii si cunostintei dumnezeiesti si sint luminati in chip covirsitor de Dumnezeu spre a intelege marea adincime a tainelor Sale si au putere a lumina pe ingerii cei mai de jos cu intelegerea celor dumnezeiesti. Apoi cita intelegere duhovniceasca si cita adincime de taine dumnezeiesti nu poarta intru sine Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, care s-a facut pe sine salas al intelepciunii lui Dumnezeu.

Dumnezeiestii serafimi sint prea infierbintati de dragostea lui Dumnezeu si au indoita putere dumnezeiasca si indoita putere de inaltare si slavoslovie, mai mult decit toate celelalte cete ingeresti care stau mai jos decit ei (Psalm 44, 11). Apoi cita fierbinte si dumnezeiasca dragoste nu are Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, care L-a purtat in pintece pe Hristos, izvorul cel fara de margine al dragostei si L-a nascut mai presus de legile firii? Si de cita vedere dumnezeiasca nu este plina Maica Domnului, care sta de-a pururea de-a dreapta Preasfintei Treimi, ca o imparateasa a cerului si a pamintului in haina aurita si cu toata stralucirea frumusetilor duhovnicesti impodobita si preainfrumusetata? (Psalm 44, 15). Si daca Dumnezeu se imbraca in haina de lumina, (Psalm 103, 2), apoi de cita slava si inaltare duhovniceasca nu s-a invrednicit Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, incit toata Biserica lui Hristos o numeste pe ea Maica Luminii.

Iata, dar, iubitii mei frati, pentru care pricina am zis ca Maica Domnului este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh. Iata pentru care pricina Biserica lui Hristos cinta Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, zicind: “Ceea ce esti mai cinstita decit heruvimii si mai slavita fara de asemanare decit serafimii“… Aceasta cintare este sfinta, pentru ca, asa cum am mai aratat, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria covirseste pe toate cetele ingeresti cu vrednicia, cu cinstea si cu toate darurile duhovnicesti cu care a impodobit-o Duhul Sfint. Aceasta o adevereste si dumnezeiescul parinte Ioan Damaschin in una din cele mai alese si multe laude pe care le-a alcatuit in cinstea Maicii Domnului, zicind: “Infrumusetatu-te-ai mai mult decit toata cuviinta ingerilor, ceea ce ai nascut pe Facatorul lor“.

Pina aici, dupa a mea slaba putere, v-am aratat in ce chip Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu a fost si este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh si pentru care pricina Biserica lui Hristos o numeste pe ea “Mai cinstita decit heruvimii si mai slavita fara de asemanare decit serafimii“.

In cele ce urmeaza vreau sa va arat care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras cel mai mult asupra ei harul Duhului Sfint si indurarea lui Dumnezeu. Fecioara Maria a fost impodobita de Dumnezeu cu toate darurile Preasfintului Duh. Insa cel mai mare dar care a invrednicit-o sa fie Nascatoare de Dumnezeu si i-a adus negraita cinste si slava a fost, nu fecioria, ci darul smereniei. Fara acest dar toate celelalte nu i-ar fi fost de folos. Smerenia a fost adevarata pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioarei, mai mult decit toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfintului Duh, a cautat Domnul spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48) si a ridicat-o pe ea la atita slava si cinste, spre a fi laudata in cer de toti sfintii si de ostile ceresti, iar pe pamint, fericita de “toate neamurile”.

Smerenia a fost cea dintii pricina si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia l-a inaltat pe Avraam si l-a facut prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri (Facere 17, 4), caci se socotea pe sine a fi pamint si cenusa. Smerenia l-a inaltat pe Iosif si l-a facut mai mare peste tara Egiptului (Facere 41, 40-41). Smerenia l-a facut pe Moise cel gingav la limba povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel, caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea poporului din robia Egiptului (Iesire 4, 10, 13). Smerenia l-a aratat pe David a fi “dupa inima lui Dumnezeu”, caci se socotea pe sine vierme si nu om (Psalm 21, 6).

Cu smerenia au stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri din cuptorul Babilonului, marele prooroc Isaia si, mai mult decit toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul care nu se socotea pe sine vrednic a dezlega cureaua incaltamintei lui Hristos (Matei 3, 11). Pentru adincimea smereniei lui s-a invrednicit a fi martorul cel mai vazator al Preasfintei Treimi la Iordan (Matei 3, 17) si s-a numit de Insusi Hristos cel mai mare om nascut din femeie (Luca 7, 28). Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat atit de mare smerenie, apoi cine poate intelege adincimea smereniei care a fost in inima Preasfintei Fecioare Maria? Ca ea, auzind si intelegind de la arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfint si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a inaltat cu inima, ci cu mare smerenie socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! (Luca 1, 38).

Aici, cu adevarat, s-a implinit cuvintul Sfintei Evanghelii, care zice: Cine se va smeri pe sine, se va inalta (Matei 23, 12). Iar Sfintul Efrem Sirul zice: “In inima adinca se va inalta Dumnezeu”. Deci daca, dupa marturia acestui sfint parinte, toate lucrurile cele mai inalte pe cele smerite se reazama, apoi si la Preasfinta Fecioara Maria, toate darurile cele mai inalte si duhovnicesti cu care a fost impodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica smerenia ei.

Spre a deslusi mai luminat cele amintite despre smerenia Maicii Domnului, o sa va spun o istorioara. Se zice ca pe vremuri un vestit sculptor, Apeles, a facut, pe linga alte statui vrednice de lauda si de mirare si un minunat spic de griu de care atirna un porumbel. Toti se minunau de aceasta mare maiestrie in sculptura, deoarece se parea ca in ea mesterul nu urmeaza firii, ci o depaseste chiar. Dar aici era o taina de nedezlegat. Cum un spic de griu sa poarte pe el greutatea unui porumbel fara sa se fringa?

Dezlegarea tainei insa arata si inchipuieste pe Preacurata Fecioara Maria, prin spicul de griu, iar porumbelul era chipul Sfintului Duh, care se odihnea peste dinsa, aratind prin simbol smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie atunci cind Duhul Sfint a venit peste ea si a invrednicit-o, mai presus de mintea noastra, sa nasca in lume pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35). Asadar, fratilor, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de lauda si de cinste si de inaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atit mai mult la Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Dar sa stiti si sa intelegeti ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului si Dumnezeului si Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte, si inca moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Insa aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 9-10).

Iar de va intreba cineva: “ce este smerenia?”, la aceasta voi raspunde, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintului Isaac Sirul care zice: “Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a imbracat Dumnezeu cind a binevoit a veni in lume si S-a imbracat in firea noastra cea smerita“. Iar daca dorim sa stim din ce fapte bune se naste ea, auzim pe Sfintul Ioan Scararul zicind ca smerenia se naste din ascultare si din taierea voii. Si iarasi, de se intreaba cineva: “Pentru care motiv smerenia este atit de mare?” Raspundem impreuna cu Sfintii Parinti: “Pentru ca numai ea poate ucide cel mai mare pacat care este mindria!” Caci prin acest cumplit pacat ingerii au cazut din cer, iar stramosii nostri Adam si Eva au cazut din rai; caci ascultind de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei (Facere 3, 5).

Astazi Fecioara Maria a zamislit in pintece da la Duhul Sfint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii. Astazi Arhanghelul Gavriil aduce Fecioarei si intregii omeniri cea mai mare bunavestire de la intemeierea lumii, adica venirea pe pamint a Fiului lui Dumnezeu, ca sa ne rascumpere din robia pacatului, sa ne scape de moarte si sa ne faca din nou fii ai lui Dumnezeu dupa har. Pentru aceasta este atit de mare si necuprinsa cu mintea sarbatoarea de astazi. Ea se praznuieste primavara, in luna Martie, care este luna creatiei, pentru ca prin venirea lui Hristos in lume omenirea se reinnoieste, se naste din nou prin credinta, prin botez si fapte bune. Sa laudam deci pe Preacurata Fecioara Maria ca s-a invrednicit sa zamisleasca in trup pe Mesia cel mult asteptat. Sa laudam si pe Gavriil arhanghelul ca a adus pe pamint cea mai sfinta si mintuitoare veste buna. Apoi sa ne silim a urma exemplul Maicii Domnului si a imita virtutile ei care au facut-o vrednica sa fie Maica si Nascatoare de Dumnezeu. Adica fecioria, rugaciunea, smerenia si ascultarea ei.

Tinerii si fecioarele sa imite fecioria ingereasca a Preasfintei Fecioare Maria. Sotiile crestine sa fie ascultatoare de sotii lor, precum Fecioara de batrinul Iosif, cu care era logodita. Mamele crestine sa urmeze Maicii Domnului, care a primit sa nasca pe Hristos prin Duhul Sfint si sa nu-si paraseasca datoria de a naste copii, pentru care au o mare raspundere. Preotii si calugarii sa se roage mult, cit mai mult lui Dumnezeu, pentru lume, pentru mintuirea oamenilor si pentru pace pe pamint. La fel si fratiile voastre sa va rugati mai mult, ca numai prin rugaciune putem vorbi cu Dumnezeu, ne impacam cu toti oamenii, ne intarim in credinta si sporim in fapte bune, fara de care nu ne putem mintui. Sa nu uitam ca si Fecioara Maria a primit bunavestire de la inger, in casa ei din Nazaret pe cind se ruga. Caci atunci cind ne rugam, sintem asemenea ingerilor, cintam si laudam impreuna pe Dumnezeu si cu rugaciunea ardem pe diavoli. Mai ales Acatistul Bunei Vestiri, cel mai vechi acatist din Biserica noastra, ca si Paraclisul ei sa nu ne ramina necitite in fiecare zi si sarbatoare.

Pe linga acestea, sa avem smerenie si dragoste catre toti oamenii, stiind ca fara smerenie, fara iubire si credinta dreapta nimeni nu se poate mintui. Am cazut din rai prin mindrie. Sa ne urcam din nou la Dumnezeu prin smerenie. La toate faptele bune sa adaugam si postul. Iata, sintem in Sfintul si Marele Post. Sa ne silim sa postim dupa putere, ca mare putere are rugaciunea unita cu postul. Nu uitati sa va spovediti toti din timp, cu evlavie si cainta, ca sa ne ierte Dumnezeu pacatele si sa ne facem vrednici de Sfinta Impartasanie si de lumina si bucuria cea mintuitoare a Sfintelor Pasti.

Va indemnam iarasi, fratilor, sa aparati sfinta si dreapta credinta ortodoxa printr-o viata crestineasca exemplara. Iubiti Sfinta Biserica si ascultati de pastorii pe care vi i-a rinduit Dumnezeu. Feriti-va de adunarile rele, de crestinii dezbinati si de sectanti, caci ei s-au rupt de Biserica lui Hristos si hulesc si defaima Sfinta Cruce, sfintele icoane si pe Maica Domnului. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Cu mila şi cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns şi în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt şi mare praznic împărătesc se mai numeşte şi “Arătarea Domnului” sau “Epifania“.

Dar pentru care pricină nu se zice Naşterii Domnului, Arătarea Lui, ci Botezului Domnului?

Acest lucru îl arată, desluşit şi luminat, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, zicînd că Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd S-a născut, ci cînd S-a botezat. Iar cum că mulţi nu-L cunoşteau şi nu ştiau cine era, să ascultăm pe Botezătorul Ioan care spune: Se află în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L ştiţi (Ioan 1, 26). Dar pentru ce să ne mirăm că ceilalţi nu-L cunoşteau, cînd însuşi Botezătorul nu-L cunoştea pînă în ziua aceea? Căci zice: Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt (Ioan 1, 33).

Pentru că am arătat că Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea Domnului, este bine să ştim că două sînt arătările Domnului. Iată ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Este necesar să arătăm dragostei voastre că nu este o singură Arătare a Domnului, ci sînt două arătări. Una este aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea care va să vină şi care se va face cu slavă mare la sfîrşitul lumii“. Astăzi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amîndouă arătările Domnului, în Epistola către Tit.

Despre arătarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţîndu-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Aşteptînd fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta şi proorocul Ioil spune că soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată (Ioil 3, 4).

Astăzi, cînd prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm cîte sînt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la credinţă în Hristos. Iată ce spune Sfîntul Ioan Botezătorul: Eu vă botez pe voi cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Aşadar, Ioan pregătea şi curăţa mai dinainte cu apă, în vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de către Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu că avea nevoie de curăţire, ci pentru că Şi-a luat asupra Sa curăţirea mea şi ca să zdrobească capetele balaurilor din apă, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca să se înece păcatul, ca să înmormînteze pe Adam cel vechi în apă şi să-l sfinţească pe botezător. Ca să împlinească Legea, ca să descopere taina Treimii şi ca să ne dea nouă pildă şi exemplu cum să ne botezăm.

Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfînt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este mîntuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile noastre harul Sfîntului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez desăvîrşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mîntui. Se zice că Hristos botează “cu foc”, pentru că a revărsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), după cum spune Însuşi Domnul: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt, nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5).

Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sînge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pîngăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte.

Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

Iubiţi credincioşi,După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Să dăm cîteva explicaţii despre Taina Sfîntului Botez pe înţelesul tuturor.

Cine poate boteza? Dreptul de a boteza îl au numai episcopii şi preoţii (Canonul 46-50 Apostolic). La mare nevoie, ca pruncul să nu moară nebotezat, poate boteza şi un diacon, un călugăr simplu, un mirean – bărbat sau femeie – şi chiar părinţii copilului. Cum se săvîrşeşte botezul de către mireni cînd copilul este în primejdie de moarte? Afundînd pruncul de trei ori în apă curată şi rostind formula sfîntă a Botezului: “Se botează robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin; şi al Fiului, Amin; şi al Sfîntului Duh, Amin.” (Canonul 44-45 al Sfîntului Nichifor). Dacă cel botezat rămîne în viaţă, preotul va completa slujba Botezului după rînduiala obişnuită, dar numai de la cufundare înainte; adică îl unge cu Sfîntul Mir, citind rînduiala pînă la capăt (Liturgica, Bucureşti, 1877, p.183).

Botezul se săvîrşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii. Canoanele opresc săvîrşirea Botezului atît în case, cît şi în paraclisele din casele particulare (Can. 31 şi 59 Sinod.VI ec.). Numai în cazuri foarte rare şi de mare nevoie, cum ar fi frig puternic, boală, pericol de moarte pentru prunc etc. se îngăduie săvîrşirea Botezului în case. Cît despre timpul cînd se săvîrşeşte Botezul, pentru prunci nu există zile sau ceasuri hotărîte ca nu cumva să moară nebotezaţi. Dacă pruncul moare nebotezat, părinţii lui sau preotul, din cauza căruia a murit neunit cu Hristos, săvîrşeşte un păcat de moarte. Pentru cei morţi nebotezaţi, Biserica nu mai poate face nimic, rămînînd toate la mila lui Dumnezeu. Dacă pruncul este firav şi există temerea că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere. Dacă pruncul este sănătos, Botezul se face de obicei la opt zile de la naştere, în orice zi de sărbătoare, după săvîrşirea Sfintei Liturghii.

Cei ce vin sau sînt aduşi la botez trebuie să aibă naşi. Nimeni nu poate fi botezat cu sila, dacă este matur, şi este dator să aibă naşi ortodocşi. Naşii sînt persoanele în vîrstă care însoţesc pe prunc la botez, răspunzînd şi făcînd cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sînt părinţii sufleteşti ai pruncului, care îl nasc duhovniceşte pentru o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii l-au născut pentru o viaţă trupească. Naşii sînt totodată garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru finul ce se botează, că va fi crescut în credinţa creştină şi va fi un bun credincios. Naşul trebuie să fie creştin ortodox, să fie evlavios, iubitor de biserică, bun cunoscător al credinţei, în vîrstă şi de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un naş.Naşul este dator să se îngrijească de viaţa religioasă şi morală a finului şi la vremea cuvenită să-l înveţe rugăciuni, Crezul şi principalele învăţături de credinţă creştină ortodoxă. Să fie îndrumător în cele sufleteşti şi un exemplu viu, sîrguindu-se să facă din el un vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rîndul său, finul este dator să asculte pe naş şi să-l respecte la fel ca pe părinţii săi după trup.

Cei care iau parte cu atenţie la săvîrşirea Botezului, trebuie să ştie că înainte de Botez se împlineşte rînduiala facerii catehumenului, adică se face pregătirea celui ce are să fie botezat. Această rînduială se face în pridvor, în faţa uşilor bisericii, deoarece cel nebotezat, nefiind încă spălat de păcatul strămoşesc, nu este mădular al Bisericii şi nici cetăţean al cerului, ale cărui uşi ni le deschide numai Taina Botezului. De aceea Botezul se numeşte uşa Tainelor. Slujba catehumenului are trei părţi: exorcismele, lepădările şi unirea cu Hristos.

Exorcismele sînt trei rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului. Lepădările şi unirea cu Hristos sînt formate din întreita lepădare a catehumenului sau a naşului – în numele catehumenului – “de satana şi de toate lucrurile lui”, urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos. În timpul lepădărilor, catehumenul stă întors cu faţa spre apus, suflînd şi scuipînd într-acolo de trei ori, deoarece apusul închipuieşte locul de unde vine întunericul şi locul celui rău, a Satanei, care este numit şi “stăpînitorul întunericului” (Efeseni 6, 12), urmînd astfel cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii(Romani 13, 12). Catehumenul scuipă pe diavolul în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de toate lucrurile lui, adică de păcat. Iar cînd catehumenul împreună cu naşul mărturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre răsărit, căci într-acolo era sădit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului. Unirea cu Hristos se face prin credinţă. Iar dovada este mărturisirea credinţei creştine prin rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare, sau de naş, în numele pruncului, şi nu de altcineva.

Prin exorcismele şi lepădările ce se fac la Botez, nu înseamnă că Biserica socoteşte pe cel venit să se boteze ca stăpînit cu adevărat de diavol, cum sînt cei îndrăciţi sau cei munciţi de duhuri rele. Ele vor să spună numai că cel ce nu are încă pe Hristos, se află în robia păcatului şi deci în puterea diavolului care stăpîneşte pe cei robiţi de păcat sau pe cei din afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din această robie îl eliberează Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepădări, trecîndu-l sub puterea lui Hristos, Stăpînul nostru cel adevărat şi bun.

Iată şi părţile cele mai de seamă ale Botezului. Prima parte este sfinţirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la urechi, la mîini şi la picioare. Acest untdelemn este binecuvîntat înainte de preot prin rugăciuni deosebite şi din el se pune şi în cristelniţă, de trei ori, cruciş. Ungerea aceasta însemnează mai multe lucruri în sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul măslinului, ungerea cu el este semn al milei şi al bunătăţilor dumnezeieşti, prin care catehumenul a fost izbăvit de noianul păcatelor. Acest untdelemn sfinţit ne aduce aminte de ungerea cu care erau unşi în Legea Veche arhiereii, împăraţii şi proorocii şi cu care a fost uns Însuşi Mîntuitorul numit “Unsul Domnului” (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Luca 4, 18). La această ungere ne-a făcut şi pe noi părtaşi, căci însuşi numele de creştin vine de la cuvîntul grecesc “Hristos”, care înseamnă “Uns”. Ungerea de la Botez mai închipuieşte şi aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apă, îngroparea împreună cu Hristos şi învierea împreună cu El.

A treia parte a Botezului este însăşi săvîrşirea Tainei, adică întreita afundare a pruncului în apă sfinţită, în numele Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul în mîini şi, ţinîndu-l drept, caută spre răsărit şi îl afundă de trei ori, zicînd la prima afundare: “Botează-se robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin“; la a doua afundare: “şi al Fiului, Amin“, iar la a treia afundare: “şi al Sfîntului Duh, Amin“.

Această întreită afundare arată, pe de o parte, că temeiul credinţei noastre este Sfînta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormînt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viaţa în păcate de pînă aici şi îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieşirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viaţa cea nouă întru El.

Prin Botez, spălîndu-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfîntul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, cînd preotul rosteşte cuvintele: “Pecetea harului Duhului Sfînt”, şi apoi Sfînta Împărtăşanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfînt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfînta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Astfel, sîntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Cristelniţa şi apa botezului sînt pentru noi mormînt şi maică duhovnicească, născîndu-ne pentru Hristos şi ţinînd astfel locul pîntecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a născut Domnul (Sf. Simion Tesalonicul, Despre Sfintele Taine, cap. 62,63,64, pp. 77-80; şi Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 326-331).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit cîteva cuvinte despre Botezul lui Hristos şi despre Taina Sfîntului Botez, prin care devenim fii ai Bisericii şi fii ai lui Dumnezeu după har.

Cu adevărat, mare este sărbătoarea de astăzi. Căci astăzi pentru prima dată ni se arată la Iordan cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se botează în Iordan de la Ioan; Tatăl grăieşte din ceruri, zicînd: Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit, iar Duhul Sfînt se pogoară ca un porumbel peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astăzi ni s-a descoperit mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astăzi cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astăzi Stăpînul Se smereşte şi cere să fie botezat de slugă. Astăzi Cel fără de păcat primeşte botezul pocăinţei de la Ioan, ca să ne înveţe pe noi taina pocăinţei, a mărturisirii şi a spălării păcatelor prin căinţă şi lacrimi.

Astăzi se sfinţeşte apa Iordanului şi toate apele şi izvoarele pămîntului. Astăzi se sfinţeşte aghiasma mare prin semnul Crucii şi prin pogorîrea darului Sfîntului Duh. Deci să mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al Bobotezei şi să ducem cu evlavie sfînta aghiasmă în casele noastre. Prin ea ne sfinţim cu toţii, se sfinţesc casele şi fîntînile noastre şi se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului Sfînt.

Astăzi Hristos, Mîntuitorul nostru iese în public la vîrsta de 30 de ani. Se arată lumii, se pregăteşte să vestească pe pămînt Evanghelia mîntuirii şi vine să caute şi să mîntuiască sufletele noastre. Să coborîm şi noi astăzi la Iordan, adică să venim la biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu. Aici este Iordanul şi apa cea vie care spală, adapă, dă viaţă şi înnoieşte lumea. Aici este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt împreună cu toţi sfinţii.

Să ieşim întru întîmpinarea lui Hristos. Dar pentru aceasta se cere să ne căim de păcatele făcute, să ne spălăm în apele Iordanului, adică să spălăm păcatele prin spovedanie şi lacrimi de pocăinţă. Apoi să ne împăcăm unii cu alţii, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Să ascultăm glasul Tatălui, Care ne grăieşte din cer; să ne înfricoşăm de smerenia Fiului, Care Se botează de către Ioan în Iordan şi să odihnim în inimile şi casele noastre porumbelul Duhului Sfînt.

Deci, închinîndu-ne cu credinţă şi evlavie Preasfintei Treimi, să cîntăm împreună cu Biserica această sfîntă cîntare:

În Iordan botezîndu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvîntului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire Ţie!

Amin.

Par. Ilie Cleopa

De citit si:

Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24)

Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa face praznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a stralucit in lume cu viata sa sfinta, faptele cele bune, fiind impodobita de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevointa si petrecerea sa fara de prihana a binevoit Dumnezeu sa o proslaveasca pe pamint cu faceri de minuni si sa o puna ca o faclie mult luminoasa in sfesnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toti si a fi rugatoare, ajutatoare si mingiiere tuturor celor ce alearga la dinsa cu credinta.

Sfinta Cuvioasa Maica noastra Parascheva s-a nascut in pamintul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, intr-un sat ce se chema Epivat, din parinti macedo-romani dreptcredinciosi, care umblau neabatuti in toate poruncile lui Dumnezeu, impodobindu-si viata lor cu milostenii si cu faceri de bine. Parintii fericitei Parascheva au dat celor doi copii ai lor o crestere cu totul aleasa, deprinzindu-i dragostea de Dumnezeu si mila pentru oameni. Apoi parintii ei, trecind in cerestile locasuri, au lasat pe Parascheva mostenitoarea casei impreuna cu fratele sau Eftimie, care mai tirziu a fost Episcop al Maditiei si multe si preaslavite minuni a facut acolo, atit in viata sa, cit si dupa moarte.

Dupa moartea parintilor ei, fericita Parascheva a inceput o viata de aspra nevointa in rugaciune, post si milostenii, pasind pe calea cea sfinta care duce la imparatia lui Dumnezeu. Apoi, aprinzindu-se de rivna pentru cele ceresti nu a voit sa vietuiasca mai mult in lumea cea plina de tulburari. Deci, parasind toata grija paminteasca s-a dus la o manastire de calugarite din pustiul Iordanului si acolo petrecea viata ingereasca, urmind vazatorului de Dumnezeu Ilie si lui Ioan Botezatorul, mincind numai verdeturi si din acelea foarte putine. Apoi se chinuia de frig si de arsita si cauta cu ochii mintii sale numai la Cel ce poate a mintui de imputinarea sufletului pe cei smeriti cu inima. Dar cine va putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva si suspinele ei cele neincetate? Sau ostenelile si privegherile de toata noaptea, ispitele de la diavoli si metaniile ei cine le va povesti, decit Unul Dumnezeu, care stie si vede toate?

Ea nu mai purta grija de cele pamintesti, ci numai de cele sufletesti si de ceasul judecatii ce va sa fie. Ca mireasa a lui Hristos neincetat se pregatea sa iasa intru intimpinarea mirelui iubit, zicind: “Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si pe Tine Te cauta inima mea”. Apoi cugeta si la cuvintele din Cintarea Cintarilor: “Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?”; gindul ei era numai la cele de sus, adica, cum isi va impodobi candela sa si cum va iesi cu fecioarele cele intelepte intru intimpinarea Mirelui si va auzi glasul cel dulce al Lui si se va indulci de vederea frumusetii Lui. Alteori, pe cind se ruga, zicea: “Cind voi veni si ma voi arata inaintea fetei lui Dumnezeu?”

Asa vietuind ea in pustie, vicleanul diavol zavistuia bunatatile ei si se sirguia s-o infricoseze cu naluciri si aratari mincinoase. Dar Sfinta Parascheva, mireasa cea buna a lui Hristos, isi punea nadejdea sa spre Cel Preainalt si, facind rugaciuni cu lacrimi, se insemna cu semnul Sfintei Cruci si indata se risipeau toate cursele vrajmasului ca o pinza de paianjen.

Cu niste osteneli ca acestea si cu multe fapte bune impodobindu-si sufletul, Cuvioasa Parascheva s-a facut mireasa iubita a lui Hristos si camara de taina a Preasfintei Treimi, devenind astfel biserica a Dumnezeului Celui Viu, curata si neintinata de pacat.

Dupa cinci ani de nevointa in pustiul Iordanului, pe cind se ruga cu miinile inaltate spre cer dupa obiceiul sfintilor, a vazut pe ingerul Domnului in chip de tinar luminos, care i-a zis: “Lasa pustiul Iordanului si te intoarce in patria ta, pentru ca acolo ti se cuvine sa-ti dai trupul pamintului, iar sufletul tau sa treaca la cerestile locasuri!”

Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei si intelegind ca porunca este de la Dumnezeu, se bucura de moartea cea trupeasca, dar se intrista de parasirea pustiului, pentru ca nimic nu curateste asa de bine sufletul si nu-l aduce la chipul cei dintii, precum viata de pustie si linistea.

Lasind fara de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit in imparateasca cetate Constantinopol, s-a inchinat in Biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a impartasit cu Trupul si Singele lui Hristos, apoi s-a dus in patria sa Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbindu-si osteneala cea pustniceasca, adica postul, rugaciunea si privegherile de noapte. Sosind ziua mutarii sale catre Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserica, pentru sfintii slujitori, pentru sihastri, pentru cei bolnavi si pentru toata lumea, apoi si-a dat sufletul cu pace in miinile Domnului, iar trupul sau, dupa obiceiul crestinesc, s-a ingropat in pamint la un loc neinsemnat pe malul marii.

Mai tirziu, vrind Dumnezeu sa proslaveasca pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit sfintele ei moaste intr-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stilpnic aproape de locul unde era ingropata Cuvioasa. Deci s-a intimplat ca a murit un corabier acolo, al carui trup mirosea greu. Oamenii au sapat o groapa sa ingroape trupul corabierului. Dar dupa rinduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei Parascheva zacind in pamint, si fiind oameni nepriceputi, au aruncat alaturi de moastele Cuvioasei trupul corabierului si, acoperindu-l cu pamint, s-au dus acasa.

Intr-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe cind se ruga lui Dumnezeu in casa sa, a adormit si a vazut in vedenie o imparateasa sezind pe scaun luminat si multime de ostasi stind imprejurul ei. Unul din acesti ostasi, luindu-l de mina, l-a ridicat de jos si i-a zis: “Gheorghe, pentru ce ati trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva si ati ingropat la un loc cu dinsul trupul cel necurat si stricat? Deci, scoateti-l din groapa si-l puneti la un loc ales, ca a voit Dumnezeu sa proslaveasca pe roaba sa pe pamint”. Asemenea si acea imparateasa in vesminte luminate i-a zis: “Degraba scotind moastele mele, la loc insemnat sa le puneti, pentru ca si eu am fost ca si voi si patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiti!”

In aceeasi noapte, o femeie cinstita, anume Eufimia, a avut aceeasi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredinciosi. Apoi au alergat cu luminari in miini la moastele Cuvioasei Parascheva, pe care aflindu-le in pamint intregi si binemirositoare ca o comoara de mult pret, le-au asezat cu mare bucurie in biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel din satul Epivatului.

Dupa multa vreme, credinciosul imparat romano-bulgar Ioan Asan, auzind de minunile ce se faceau la moastele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu multi episcopi si preoti si a adus cinstitele ei moaste in orasul Tirnovo, unde se tamaduiau numerosi bolnavi care veneau aici cu credinta. Dupa o vreme, cind turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu ingaduinta lui Dumnezeu, sultanul Baiazid da moastele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Batrin, domnul Tarii Romanesti in anul 1393. Dar nu stau aici decit trei ani, ca miniindu-se turcii pe Mircea cel Batrin, dupa luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare pret cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau multi bolnavi. Si au stat moastele Cuvioasei Parascheva la sirbi, in Belgrad 124 de ani, din 1396 pina in 1520, cind sultanul Soliman le stramuta la Constantinopol. Sfintele moaste sint rascumparate apoi de la turci de Patriarhia din Constantinopol, unde stau 120 de ani.

In anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminind de zidit biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, dorea sa impodobeasca ctitoria sa cu moastele unui sfint renumit spre mingiierea poporului nostru binecredincios. Deci, auzind Vasile Lupu de moastele Cuvioasei Parascheva si dorind sa le aduca la Iasi, i-a implinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari datorii catre sultan si neavind de unde plati, patriarhul Partenie a acceptat sa daruiasca moastele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu conditia ca domnul Moldovei sa-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor. Deci achitind toata datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de mult pret, adica moastele Sfintei Parascheva, aduse la Iasi cu mare alai si cinste la 13 iunie, 1641, de catre trei mitropoliti – Ioanichie al Iraclei, Partenie al Adrianopolei si Teofan al Paleopatariei.

In marginea Iasilor sfintele moaste, insotite de Vasile Lupu si Mitropolitul Varlaam al Moldovei, au fost intimpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi si credinciosi cu faclii aprinse in miini si au fost asezate cu mare cinste in biserica Sfintii Trei Ierarhi. Din anul 1641 pina astazi se face praznuirea anuala, la 14 octombrie, a Sfintei Parascheva.

Moastele Cuvioasei Parascheva au stat in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi timp de 250 de ani, adica pina la 12 decembrie, 1888, cind au fost stramutate in noua catedrala mitropolitana unde se afla si astazi. Aceasta stramutare s-a facut in urma unei mari si infricosate minuni, pe care o aflam scrisa in Vietile Sfintilor si in Mineiul pe octombrie. Si iata ce scrie despre aceasta: Moastele Cuvioasei Parascheva se pastrau iarna in sala gotica a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul manastirii. Iata insa ca din neglijenta sau si cu oarecare ingaduinta dumnezeiasca, in anul 1888, in noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o luminare aprinsa in sfesnicul de lemn de linga racla sfintei, dupa slujba de miezul noptii. Dupa un ceas sau doua, s-au aprins: sfesnicul, asternuturile, baldachinul si vesmintele.

Apoi insusi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flacari. Totul era o vatra de jaratec. Din aceasta cauza s-au topit definitiv sicriul de aur, daruit de domnul Vasile Lupu si multe alte odoare de mare pret. Abia in zorii zilei a fost simtit focul. Un elev de la scoala ce functiona in curtea Manastirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-a adunat lumea, a venit si batrinul mitropolit Iosif si vazind paraclisul in flacari si sicriul invaluit de jaratec, plingeau cu totii si ziceau cu durere: “Au ars moastele Cuvioasei Parascheva!” Dar, stingindu-se putin vapaia, au rascolit jaratecul si au vazut o infricosata minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era invaluit de flacari. Tot aurul si argintul erau topite si risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe dinafara. Apoi, saltind capacul de lemn, au vazut ca nici urma de foc sau de caldura, nu patrunsese inauntru. Numai perna de sub capul sfintei era putin afumata. Aceasta a fost cea mai mare minune facuta de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit ea focul sa nu arda sicriul de lemn si nici un vesmint din sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte intreaga, nevatamata de jaratec, ca pe pat moale imparatesc asternut cu flori? Cit de minunat este Dumnezeu intre sfintii Sai! Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc…

Deci, plingind cu toti de bucurie si dind slava lui Dumnezeu si multumita Cuvioasei Parascheva, au cazut cu totii in genunchi si au facut acatistul Sfintei. Apoi, insusi mitropolitul impreuna cu clericii, au luat sfintele moaste si le-au dus in noua catedrala. Iar in locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit de credinciosi “cel sfint”, a facut un nou sicriu de argint care se vede si astazi, a pus in el sfintele moaste si le-a asezat in partea dreapta a catedralei, unde se pastreaza nestramutate pina in zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafara, se pastreaza in biserica de alaturi, ca o marturie a minunii ce s-a facut atunci de Cuvioasa Maica noastra Parascheva.

Iubiti credinciosi,

Astazi toti credinciosii sint in sarbatoare. Astazi se praznuieste patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastra Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugatoarea si grabnic ajutatoarea tuturor credinciosilor care cer mijlocirea ei. In aceasta zi se aduna la Catedrala mitropolitana de la Iasi, inca din ajun, mii de credinciosi care vin sa se roage, sa se inchine si sa sarute cu evlavie racla cu moastele Sfintei Parascheva. Iata sint aproape 350 de ani de cind aceasta mireasa a lui Hristos ne ocroteste cu sfintele ei moaste. Ce slujbe frumoase si cintari alese nu se fac acum in sfintele noastre manastiri, in cinstea Cuvioasei Parascheva? Si cite credincioase nu-i poarta cu evlavie numele, ii citesc acatistul si isi dobindesc cererea lor? Dar cine poate spune de cite primejdii nu ne-a scapat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, frati crestini, sintem datori sa cinstim pe sfinti ca ei sint “prietenii lui Dumnezeu” si rugatorii nostri la cer. Sa cinstim cu credinta si pe Cuvioasa Parascheva, sa-i sarutam cu evlavie sfintele ei moaste ori de cite ori avem posibilitatea. Apoi sa citim adesea acatistul ei, cintindu-i cu totii intr-un glas aceasta scurta rugaciune:

Bucura-te, Sfanta Parascheva, mult folositoare!

Amin.
Parintele Ilie Cleopa

De citit si:

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi (I)

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva (II)

• La racla Sfantei Parascheva

Toate praznicele de peste an din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, rânduite spre cinstirea sfinţilor, aduc mare bucurie duhovnicească binecredincioşilor creştini. Dar oricât de mare ar fi slavoslovia pe care o aducem sfinţilor, ea nu se poate asemăna cu aceea pe care trebuie să o aducem lui Dumnezeu, Ziditorul sfinţilor.

Astăzi nu este praznic de sfinţi, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea dreptmăritoare prăznuieşte şi sărbătoreşte pe Împărăteasa tuturor îngerilor şi a tuturor sfinţilor. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraţilor. Astăzi este praznic împărătesc, pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să ştiţi cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-a mutat Maica Vieţii de la noi la cer. Iată cum:

Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Acelaşi dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naşte pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum şi-i vesteşte mutarea din această viaţă pământească la odihna cea veşnică şi la slava şi cinstea cea negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Şi venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea şi pământul acesta, s-a întors acasă cu multă bucurie şi şi-a gătit casa ei cu lumânări şi cu tămâieri; şi rugându-se, a ieşit din casă şi s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său Fiu şi Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor şi rugându-se Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare şi prea slăvită: măslinii şi toţi copacii de pe muntele acela, şi toţi pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat şi ei cu dânsa până la pământ. Şi de câte ori se închina ea, şi copacii se plecau până la pământ, în semn de cinste mare şi de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieţii. După aceasta, s-a întors acasă şi s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei. Şi ea a căzut la rugăciune şi a aprins iarăşi lumânări şi tămâie, şi a chemat pe toate sfintele femei împreună vieţuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosiţe şi pe prietenele ei, şi le-a spus: „Iată, vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu şi Dumnezeul meu”. Şi s-au întristat foarte şi au plâns mult sfintele femei şi mironosiţele şi toate acele sfinte văduve şi fecioare care urmau Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi învăţăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare şi un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care veneau de la marginile lumii, unde fuseseră trimişi la propovăduire) să ia parte la cinstirea şi îngroparea Prea Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuşi Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai multă cinste şi slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Şi când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinţii mei ucenici şi ai Fiului meu Apostoli şi ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să mă mut; am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să trec la ceruri şi de acolo să vă ajut”.

Şi au plâns toţi dumnezeieştii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieţii şi a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe Dumnezeul meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se părea că El Însuşi petrece pururea cu noi şi că-L văd chiar pe Dânsul. Şi multă mângâiere am avut noi, apostolii, avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci şi tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veşnică. Dar noi ne şi bucurăm, ne şi întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte locuri şi la veselia cea fără de margini, dar ne şi întristăm că rămânem aici pe pământ fără vederea şi fără blândeţea ta, şi fără sfintele tale povăţuiri şi sfintele tale rugăciuni cele prea puternice” (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Aşa au vorbit şi ceilalţi apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ţinut ultimul cuvânt şi le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu şi voi aşeza trupul meu aşa cum îmi va fi voia, iar voi aşa să-l lăsaţi.” Şi zicând aceasta, şi-a luat iertare de la toţi cei de faţă, de la dumnezeieştii apostoli şi de la sfintele femei, şi făcându-şi semnul Sfintei Cruci, s-a culcat pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept şi şi-a dat duhul.

Şi o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică şi-a dat duhul ei preasfânt şi preacurat în mâinile Fiului Său, toţi orbii şi toţi ologii, şchiopii şi bolnavii care veniseră acolo, din oraş şi de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut sănătoşi! Muţii vorbeau, surzii auzeau, leproşii s-au curăţit, şchiopii umblau, că aşa a binevoit Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici, cu minuni preaslăvite, ca să ştie toţi că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului, Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieştii apostoli, îndată ce Maica Domnului şi-a dat preacuratul ei suflet, au început să audă mii şi milioane de cântări îngereşti în văzduh, care lăudau şi cântau cântări pentru ieşirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Şi au început a cânta şi ei, ca şi îngerii în văzduh. Şi luând patul acela cu preacuratul şi preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Şi erau însoţiţi de cântările îngereşti din văzduh, iar apostolii şi mulţimea creştinilor şi toţi ucenicii lui Iisus Hristos cântau pe pământ. Şi era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe pământ şi a celei înţelegătoare din cer, adică a îngerilor. Şi petreceau şi cerul, şi pământul – adică şi oamenii, şi îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt.

Mergând ei astfel şi auzindu-se cântările şi simţindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; şi unii dintre ei s-a dus cu mare îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit chiar să se apropie şi să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – toţi cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit şi nu mai vedeau nici de unde au venit şi nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă braţele, rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leşinat şi aproape mort. Şi cerea iertare Maicii lui Dumnezeu şi cei orbiţi, şi cel căruia i se tăiaseră mâinile.

Şi atunci, dumnezeiescul apostol Petru, luând de pe pieptul Maicii Domnului, de pe năsălie, ramura de finic pe care i-o adusese Arhanghelul Gavriil, a pus-o pe ochii celor orbiţi şi deodată s-au făcut sănătoşi, şi atingând cu ea mâinile celui căruia i-au fost tăiate de îngerul nevăzut, s-au prins mâinile înapoi! Şi aşa s-au săvârşit minunile preaslăvite ale Maicii Domnului. Aceasta i-a făcut pe toţi să strige într-un glas: „Mare este Dumnezeu Iisus Hristos şi mare este Prea Curata Lui Maică, Prea Sfânta Fecioară Maria!”.

Şi mergeau cu toţii împreună. Mergeau chiar şi cei ce zavistuiau mai înainte, cântând şi mărturisindu-şi păcatele lui Hristos Dumnezeu, şi căindu-se ei de greşeala cea mai dinainte, lăudau pe Maica milostivirii, pe Maica Domnului, care nu a ţinuse păcatul lor, ci îi iertase pe toţi şi le dăduse vindecare.

Şi ajungând la Ghetsimani, au pus preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu în mormânt de piatră nouă, care era întocmit de mai înainte, şi punând piatra pe uşa mormântului, au auzit trei zile şi trei nopţi cântări îngereşti împrejurul mormântului Maicii Domnului.

Apoi s-a întâmplat alt lucru minunat. Apostolul Toma, care nu fusese nici la Învierea Domnului şi de aceea nu crezuse că S-a arătase Mântuitorul Cel Înviat celor zece ucenici, a întârziat şi acum, prin iconomie dumnezeiască. Şi nu a fost adus pe norii cerului o dată cu toţi ceilalţi, ci pe dânsul l-a adus un nor după înmormântarea Maicii Domnului. De aceea era trist şi mâhnit foarte, zicând: „Oare pentru care păcate ale mele nu m-am învrednicit să mai văd o dată în trup pe Maica lui Dumnezeu? Pentru care păcat am fost zăbavnic cu credinţa şi la înviere şi am întârziat şi acum, la adormirea Maicii lui Dumnezeu?”. Şi atunci a sfătuit Dumnezeu pe apostoli ca, prin sfat de obşte, să deschidă mormântul Maicii Domnului, ca să sărute şi Toma picioarele Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, în sicriu, şi să ia mângâiere şi nădejde tare că este primită şi propovăduirea Evangheliei lui Iisus Hristos de către el.

Şi deschizând mormântul şi sicriul Maicii Domnului – o, minunile tale, Maică a lui Dumnezeu! – nu au mai aflat acolo trupul Prea Sfintei Fecioare Maria, ci numai giulgiul singur, cum rămăsese şi la Mântuitorul Hristos în mormânt, după Înviere, căci Prea Sfântul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luat cu trup cu tot pe Maica Sa cea Prea Sfântă la ceruri şi a aşezat-o la locul unde El ştie.

Acesta este fapt adevărat, fraţilor, şi adevărul acesta s-a predat până azi pe temeiul celor întâmplate la Adormirea Maicii lui Dumnezeu. Dar luaţi seama că şi la patima cea înfricoşată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la răstignirea şi la moartea Lui, s-au făcut minuni mari. Acolo s-a făcut întuneric de la al şaselea până la al nouălea ceas peste tot pământul. Acolo s-a cutremurat pământul şi pietrele s-au despicat în două la Ierusalim. Acolo mormintele s-au deschis şi morţii au înviat. Deci aşa cum la moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-au făcut preaslăvite şi măreţe minuni, aşa a binevoit Prea Sfântul ei Dumnezeu şi Fiu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să cinstească şi adormirea Prea Sfintei Sale Maici cu minuni preaslăvite. Acestea au fost: venirea Arhanghelului Gavriil, aplecarea pomilor care se închinau ei în muntele Măslinilor, venirea dumnezeieştilor apostoli pe nori, orbirea şi tăierea mâinilor celor îndrăzneţi şi vindecarea lor după ce s-au căit, cântările îngereşti care se auzeau în toate părţile în chip nevăzut, petrecând pe Maica Domnului la mormânt, şi apoi înălţarea ei cu trupul la cer şi lăsarea preasfântului ei giulgiu acolo, drept mângâiere celor de pe pământ.

Dar pentru ce s-au făcut atâtea minuni? Pentru ce, când şi-a dat duhul Maica lui Dumnezeu, s-au vindecat atâţia orbi şi surzi, şi leproşi, şi şchiopi, şi ciungi, şi ologi, şi tot felul de bolnavi? Pentru ce cu atâtea preaslăvite minuni a încununat Prea Sfântul Dumnezeu adormirea Prea Curatei Sale Maici? Iată pentru ce:

Pentru noi şi pentru credinţa noastră, ca să ştim până la sfârşitul lumii cine a fost Maica lui Dumnezeu pe pământ, cine s-a mutat atunci la cer. Cea care s-a mutat atunci la cer e fiica lui Dumnezeu – căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită poporul…” şi celelalte – şi, în acelaşi timp, Maica Cuvântului după trup. Aceasta ne mai spune iarăşi Duhul Sfânt: că atunci s-a mutat la cer mireasa cea cu totul fără de prihană, palatul cel împărătesc al Prea Sfântului Duh, cămara Duhului cea preasfântă şi preacurată.

Iar de vom întreba pe sfinţi, pe prooroci şi pe câte unul în parte, vom auzi de la toţi: astăzi s-a mutat la cer porumbiţa cea duhovnicească şi cuvântătoare, care a adus în lume semnul încetării potopului păcatului, ramura de măslin pe care o purta porumbiţa lui Noe, semnul milostivirii lui Dumnezeu spre mântuirea neamului omenesc. Aceasta ne-o vor spune şi dumnezeieşti prooroci: astăzi s-a mutat la cer scara cea înţelegătoare, scara cea duhovnicească prin care firea omenească s-a mutat de jos până la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl prin trupul cel îndumnezeit al lui Iisus Hristos. Să întrebăm pe David, preafericitul ei strămoş şi părinte, tatăl lui Dumnezeu după trup, şi ne va spune şi el: astăzi s-a mutat la cer Împărăteasa care stă de-a dreapta Sfintei Treimi, cu haină aurită şi împodobită şi preaînfrumuseţată. Iezechiel proorocul ne va spune: astăzi s-a mutat la cer uşa lui Dumnezeu cea încuiată, prin care nimenea n-a trecut, decât Domnul Dumnezeu, şi încuiată o a lăsat pe dânsa, nestricând peceţile fecioriei ei. De vom întreba pe proorocul Isaia, ne va spune de asemenea: astăzi s-a mutat la cer Fecioara care a născut pe Emanoil, adică pe Hristos Dumnezeu, care pururea este şi va fi cu noi. De vom întreba pe Ghedeon, ne va spune şi el: astăzi lâna cea plină de rouă a Duhului Sfânt s-a mutat la ceruri. De vom întreba pe Avacum proorocul, ne va spune la rându-i: astăzi muntele cel cu umbră deasă al lui Dumnezeu s-a mutat la cer. Şi iarăşi ne va spune David: astăzi s-a mutat la cer muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască. De vom întreba pe toţi proorocii, toţi vor spune că astăzi Maica lui Dumnezeu Cuvântul, Maica Vieţii, Maica milei şi a milostivirii, s-a mutat de la noi la ceruri.

Aşa fraţilor, am avea atâtea de vorbit despre Maica Domnului, dar nu se pot spune în cadrul unei liturghii, că este prea scurt timpul şi nimeni nu poate să o laude pe dânsa după vrednicie. Dar să ştim că astăzi s-a mutat la cer Maica noastră, Maica milei şi a milostivirii. Toţi care avem pe Dumnezeu ca Tată, avem ca Maică duhovnicească pe Maica Domnului, care pururea se roagă şi pururea mijloceşte pentru noi şi pentru mântuirea neamului omenesc. De multă vreme ar fi pierdut Dumnezeu lumea, cum spun dumnezeeştii Părinţi, pentru multele păcate cu care oamenii mânie pe Dumnezeu; dar Maica Domnului, aşa cum L-a legat pe Iisus Hristos cu scutece şi L-a înfăşat pe El în iesle, tot aşa leagă ea şi acum mânia Domnului şi o opreşte, ca să nu piardă neamul omenesc. Căci nu voieşte Maica milei şi a milostivirii ca Dumnezeu să piardă sufletele oamenilor, pentru că ştie că dacă s-ar aprinde mânia Domnului, ar pierde toată lumea, care s-a făcut sălaş al atâtor păcate şi răutăţi.

Prea Sfânta Fecioară Maria, care a slujit Tatălui ca fiică, lui Hristos ca Maică şi ca sfântă slujitoare a Sfântului Duh, care pururea rămâne slujitoarea şi roaba Domnului, cum s-a spus în Evanghelie, care pururea slujeşte Prea Sfintei Treimi în ceruri, împreună cu toţi sfinţii şi îngerii, după ce I-a slujit Lui neîncetat pe pământ până la ultima suflare, pururea mijloceşte şi pururea se roagă pentru noi şi pentru mântuirea noastră.

Avem acolo, în cer, o Mamă bună şi milostivă. Să nu credeţi că dacă astăzi s-a mutat Maica Domnului la cer, a părăsit lumea. Nu! O dată ce s-a dus acolo având mai mare putere, cu mai multă putere ne ajută nouă. Ea e acum mai aproape de scaunul dumnezeirii, s-a dus acolo ca pururea să privească spre nevoile săracilor, spre rugăciunile văduvelor, spre cei sărmani, spre cei închişi, spre cei care sunt prigoniţi, spre cei din dureri, spre cei bolnavi. Acolo ea s-a făcut Maică ajutătoare pentru toţi cei din necazuri, pentru toţi cei asupriţi şi pentru toţi cei ce o iubesc pe dânsa şi o cheamă în ajutor din toată inima. Avem în cer o Mamă prea bună, o Maică a milei şi a milostivirii, care pururea se roagă pentru toată Biserica lui Hristos şi pentru fiecare fiu al bisericii lui Hristos în parte.

Fericiţi, de trei ori fericiţi sunt creştinii care au icoana Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu în casele lor şi care în fiecare zi citesc acatistul ei, paraclisul şi alte rugăciuni către Maica Domnului.

Nu există în cer şi pe pământ altă faţă mai puternică, după Sfânta Treime, ca Maica Domnului, care poate să ne ajute nouă.

Dacă pomenirea dreptului este cu laude, câtă laudă se cade să aducem noi Maicii lui Dumnezeu, care este Împărăteasa tuturor drepţilor, a tuturor sfinţilor şi a tuturor îngerilor lui Dumnezeu.

Iar dacă este Împărăteasă, are de la Prea Sfântul Dumnezeu şi putere foarte mare ca să ne ajute nouă, să ocrotească lumea, să vie în ajutor şi celor mici şi celor mari, şi celor bogaţi şi celor săraci, şi celor înţelepţi şi celor simpli, şi celor bolnavi şi celor sănătoşi, şi tututror credincioşilor, fiind în acelaşi timp Mama noastră din ceruri.

Ferice de creştinii care, îndată după Sfânta Treime, o cinstesc pe Maica Domnului, din toată inima şi oriunde se duc, zicând aşa: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”.

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeţi cât de grabnică ajutătoare este Maica Domnului celor care o au pe dânsa ca pe o mamă şi o cinstesc ca pe o Maică a lui Dumnezeu Cuvântul, şi cât de aproape este de cei ce cred în ea şi o cheamă pururea în ajutor.

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soţul încă de când era tânără şi îi rămăseseră doi copilaşi. Şi biata femeie avea o gospodărie, dar era şi cinstitoare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în braţe dumnezeiescul prunc. Şi ea i-a învăţat pe copii de mici să se închine, să zică Tată nostru, să zică Crezul şi, deocamdată, măcar rugăciunile cele mai scurte către Maica Domnului. Şi copiii întrebau, ca nişte prunci ce erau: „Mamă, dar cine e aceea de pe icoană?”. Şi ea le spunea: „Aceea e Mama voastră, adevărata voastră Mamă”. „Dar dumneata nu ne eşti mamă?”. Ea zicea: „Nu, Mama voastră cea adevărată este în ceruri şi o cheamă Maica Domnului”. „Dar cine e copilul acela pe care-l ţine ea în braţe?”, întrebau ei. „E Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a zidit pe noi şi Care a fost purtat în pântecele Maicii Domnului, pe Care L-a născut ea de la Duhul Sfânt şi a fost Dumnezeu şi om desăvârşit”.

Aşa îi învăţa biata mamă pe copii cine este Maica Domnului, şi-i învăţa pe dânşii din toată inima că Maica Domnului este adevărata Maică a lor. De aceea copiii, când se sculau dimineaţa, mai înainte de a vorbi cu mama lor, fugeau înaintea Maicii Domnului, făceau câteva metanii, ziceau Tatăl nostru şi apoi rugăciuni către Maica Domnului, cinstind-o pe dânsa, aşa mici cum erau, după puterea înţelegerii lor.

Iar odată biata femeie trebuia să se ducă să secere în ţarină şi nu avea cu cine să lase copiii. Dar avea obiceiul să lase copiii încuiaţi singuri în casa lor. Şi aşa a chemat copiii, le-a lăsat de mâncare şi le-a spus: „Voi rămâneţi acasă; eu mă duc la lucru, că am mult de secerat”. Iar copiii au întrebat: „Dar noi cu cine rămânem?”. „Iată, rămâneţi cu Mama voastră” – şi le-a arătat icoana Maicii Domnului, înaintea căreia ardea candela. Şi le-a mai spus: „Mama voastră rămâne cu voi şi o să vă apere, dar voi să fiţi cuminţi şi să vă rugaţi când o să fiţi la nevoie, să strigaţi la ea, că ea vă apără!”.

Copiii s-au încredinţat de la maica lor că nu rămân singuri, ci rămân cu Mama lor cea din ceruri. Şi s-a dus biata femeie degrabă la treburile ei, pe ţarină. Dar copiii rugându-se, mintea lor pururea se mişca şi nu sta într-un singur gând. Deci au uitat de sfaturile mamei. S-au rugat ei un timp, apoi s-au apucat de jucării şi au început să umble cu focul. Mama lor am spus că îi încuiase în casă, ca să nu iasă afară şi să nu plece de acasă, ştiind că abia peste o jumătate de zi se va întoarce înapoi. Şi copiii, umblând cu focul, casa a luat foc. Şi ei, când au văzut că au luat foc hainele din casă, covoarele şi ce mai era în ea, şi când au văzut că toată casa a luat foc şi nimeni nu putea sări să-l stingă, că era vară şi oamenii erau plecaţi la lucru, au fugit la icoana Maicii Domnului, s-au prins cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, nu ne lăsa!”. Şi – o, minunile tale, Maica lui Dumnezeu! – casa a ars toată, dar focul nu s-a atins de peretele pe care era icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu împreună cu aceşti doi copilaşi!

Femeia a auzit în ţarină, că i-a adus vestea cineva: Măi femeie, să ştii că ţi-a ars casa! Iar ea, săraca, zice: „Vai de mine, că am lăsat copiii în casă!”. Dar acela nu ştia să-i spună de minunea ce s-a întâmplat cu copiii, ci-i spuse numai atâta: Du-te, că am auzit că este scrum casa ta! Ea când a auzit, biata, ştiind că a încuiat copiii în casă, a luat-o la fugă, că-i ieşea inima de alergare şi de spaimă. Şi când a ajuns la marginea satului, a întrebat: „Mi-a ars casa?”. Da, i se spuse, ţi-a ars casa, s-a văzut la dumneata foc mare şi s-au dus oamenii să-l stingă, dar casa a ars. Iar ea a strigat: „Maica Domnului, cum de ai lăsat copii mei, că eu în seama ta i-am lăsat!”. Şi văitându-se şi plângând, alerga aproape ca nebună. Şi când a ajuns, văzu cum se uita toată lumea la o minune preaslăvită: casa arsese, dar peretele cu icoana Maicii Domnului era neatins şi copilaşii se ţineau cu mâinile de icoană şi strigau: „Mamă, mamă!”. Şi văzând aceasta biata femeie, s-a aruncat prin foc la icoana Maicii Domnului şi cu mare recunoştinţă a mulţumit Maicii Domnului că pe acei prunci, pe care îi încredinţase ei, i-a păzit sănătoşi.

Aceasta v-am spus-o ca să vă arăt că cine are mamă şi ocrotitoare pe Maica Domnului, ea îl va apăra şi pe el, şi pe copiii lui, şi vitele lui, şi toată agoniseala lui. Să aveţi această credinţă întotdeauna, să nu vă lipsească acatistul şi cinstitul paraclis al Maicii Domnului din casă, şi ori la ce scârbă veţi ajunge, ori la ce necaz, chemaţi pe Maica Domnului din toată inima şi negreşit pururea va fi de faţă, cu grabnicul ei ajutor, cu preasfintele şi preaputernicele ei rugăciuni.
Să ştiţi că nu există suflet sub cer care şi-a pus nădejdea în Maica Domnului şi să rămâie ruşinat până la urmă. Prin rugăciunile ei va avea în veacul de acum linişte, alinare, acoperire şi sprijinire, iar în vremea morţii mila Maicii Domnului nu îl va lăsa; şi în ziua judecăţii, Maica Prea Sfântă va sta în genunchi înaintea Prea Sfântului şi Prea Dulcelui ei Fiu şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos şi va zice: „Doamne Dumnezeule şi Fiul meu, acest suflet necăjit, chiar dacă a greşit, dar pururea mi-a cerut să mă rog Ţie. Iartă-l, miluieşte-l şi fă cu dânsul milă”. Şi aşa vom câştiga prin rugăciunile Maicii Domnului milă şi în veacul de acum, şi în vremea morţii, şi în ziua judecăţii. Amin!

Par. Ilie Cleopa

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu –”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

din vol. “Predici la Triod si Penticostar”

Sursa: voscreasna.com

Vedeti si:

• Predica la Duminica Floriilor – Sf. Nicolae Velimirovici
• Cuvant la Duminica Floriilor – Par. Constantin Galeriu

Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine, zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.”

Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand ingerul, i-a zis: Duhul Sfant se va pogori iata, Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau!” Si ingerul a plecat de la ea.

(LUCA 1:24-38)

Soarele se oglindeste in apa cea limpede si cerul in inima curata.

Dumnezeu Duhul Sfant are multe salasuri in aceasta lume intinsa, dar inima neprihanita a omului este locasul in care Ii este cel mai bine-placut sa Se salasluiasca. Acesta este adevaratul Lui salas; toate celelalte sunt numai locuri in care Isi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodata pustie. Intotdeauna este plina cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se afla in inima este prin sine legat de curatia ei.

Era o vreme cand inima omului era plina numai cu Dumnezeu – o oglinda a frumusetii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme cand totul se afla intru adevar, in mana lui Dumnezeu, in afara de primejdii; dar cand omul, in nebunia lui, a luat lucrurile in mainile sale, multe fiare salbatice au atacat inima omului; si de aici a venit in launtru robia inimii omului si, in afara, ceea ce se intelege ca istorie a omenirii.

Fiind neputincios sa ia in mainile sale purtarea de grija a inimii, omul a cautat sprijin in lucrurile – insufletite si neinsufletite – pe care le avea in jurul sau. Dar tot ce a gasit omul ca sa-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti si a i-o rani.

O, sarmana inima de om, care esti stapanita de multi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un margaritar in mijlocul porcilor! Cat de greu ai strabatut robia ta indelungata si cat de innegurata esti de povara intunericului! Domnul Insusi S-a coborat din Ceruri ca sa te slobozeasca din robie, sa te izbaveasca din intuneric, sa te tamaduiasca de lepra pacatului si sa te intoarca iarasi in mana Lui.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai inalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curata si a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurata.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stalp care arde in intunericul cel mai adanc. Vestea acestei veniri a inceput cu un inger si o fecioara, cu o convorbire intre curatia cea cereasca si cea pamanteasca.

Cand o inima necurata sta de vorba cu o inima necurata, se isca un razboi. Cand o inima necurata sta de vorba cu una curata, se isca un razboi. Doar atunci cand o inima curata sta de vorba cu o alta inima curata este veselie, pace si minune mare.

Arhanghelul Gavriil este primul purtator de cuvant al vestii celei bune pentru mantuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – intrucat mantuirea omului nu putea veni fara fapta cea minunata a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioara Maria a fost prima care a primit aceasta veste buna si a fost cel dintai om care s-a cutremurat de frica si de bucurie. Cerul se oglindea in inima ei curata precum soarele in apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi si Innoitorul celei vechi, urma sa-si odihneasca capul in inima ei si sa se imbrace in trup.

Evanghelia de astazi vorbeste despre aceasta: Iar dupa aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zamislit si cinci luni s-a tainuit pe sine zicand: “Ca asa mi-a facut mie Domnul, in zilele in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.” Care zile? Dupa zilele care pregateau marea zi a Nasterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urma, cand toate marile proorociri se vor implini, cand va veni vremea proorocita de Proorocul Daniel, cand nu va mai fi nici o capetenie a casei lui Iuda, cand omul cel slab va suspina impreuna cu zidirea slaba a naturii din jurul sau, nemaiasteptand mantuire de la om ori de la natura, ci numai de la Dumnezeu – in vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zamisleste. Ce legatura are cu mantuirea omului femeia cea stearpa a lui Zaharia? Aceasta este legatura: ea trebuie sa nasca pe Inaintemergatorul Mantuitorului, care va merge inainte ca un soldat care sa anunte venirea Conducatorului. Aceasta femeie stearpa, trecuta cu varsta, putea da nastere numai vestitorului mantuirii, iar nu Mantuitorului. Ea este imaginea adevarata a lumii celei vechi, care era trecuta cu varsta si stearpa, fara copii si fara roada, flamanda si insetata, o imagine a lumii vestejite care este ca un copac batran si uscat, care inca mai poate in chip minunat sa inmugureasca si sa vesteasca venirea primaverii, dar nu este in stare sa aduca roada.

In zilele acelea, ca in toate zilele, o femeie stearpa s-a rusinat de nerodirea ei – s-a rusinat inaintea lui Dumnezeu si a omului. Care este rostul casatoriei daca barbatul si femeia sunt fara de copii? Daca insusi Raiul poate deveni un loc al ispitei si caderii pentru cei casatoriti, fara de copii, atunci pe pamant ce poate fi? O familie stearpa atribuie rusinea unul celuilalt. Fiecare apare celuilalt ca un smochin verde fara roada si, cu infricosare si in tacere, se simt amandoi aruncati in adancurile sufletelor lor. Cea mai mare amaraciune – si acest lucru este astazi adevarat – sta in aceea ca cei doi incep sa se banuiasca unul pe celalalt de patima si necuratie, fie ca isi dau seama de aceasta sau nu, si apare o recunoastere a patimii si necuratiei, mai ales daca acestia nu-L cunosc pe Dumnezeu si nu simt mana lui Dumnezeu lucrand asupra lor. Din aceasta pricina, casatoriile fara copii au o durata scurta si o bucurie care se stinge indata. Nimic in lume nu este mai amagitor pentru oameni decat dorintele fara roada, chiar si atunci cand se intrece masura cu mult. Cea dintai porunca a lui Dumnezeu: “Cresteti si va inmultiti” (Facerea 1:28) se pogoara ca un munte peste familia stearpa, chiar daca ei nu sunt constienti de aceasta. Fiind neinvatati, se poate ca ei sa nu priceapa ceea ce inteleg sau nu, dar, desigur ca aceasta porunca trebuie sa fie in inimile lor, prin simtamintele lor, intrucat aceasta se simte ca un semn puternic asupra fiecarui suflet omenesc, asa cum se afla toate poruncile de baza ale lui Dumnezeu. Despre durerea unei familii neroditoare se spun multe in Sfanta Scriptura, dar si experienta zilnica a tuturor popoarelor din toate vremurile ofera destule exemple.

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zamislit la varsta ei inaintata. “Cum poate fi aceasta?”, se intreaba cei care trec ametitor peste suprafata lucrurilor ca peste gheata unui lac plin de putere si viata. Chiar si cei care simt si recunosc ca lumea nu poate fi mantuita in nici un alt chip decat prin lucrarea minunata a lui Dumnezeu isi intorc capul in alta parte si nu primesc lucrul minunat, intrebandu-se cum se poate aceasta. Daca Dumnezeu nu ar fi viu si atotputernic, atunci nu ar exista nimic si nu ar mai veni nimic la viata; nu s-ar putea intampla absolut nimic. Nu ar putea aduce viata pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpa. Dar, intrucat Dumnezeu, Cel viu si Atotputernic, exista, atunci totul este cu putinta, mai ales pentru ca Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat sa le lege, nu El Insusi, ci altii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasa. La fel cum un lucru facut de om nu opreste libertatea omului atunci cand il foloseste intr-un fel sau altul, tot asa lumea creata de Dumnezeu, cu legile ei firesti, nu opreste libertatea lui Dumnezeu de a lucra intr-un fel sau altul, dupa milostivirea Sa si dupa nevoile oamenilor. Ca si cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere si nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grija aparte de viata si o da asa cum doreste El; dand rod acolo unde doreste El si oprind rodul acolo unde El nu doreste. Asa ca se intampla uneori ca o familie, desi implineste legea firii, nu are copii; si uneori o familie trecuta cu varsta, impotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vietii si urmeaza ca numai El Isi arata stapanirea, firea si legile firii nu au nici o putere. Si mai putin fac descantatoarele si vrajitorii, catre care se indreapta spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscand faptul ca acestia sunt slujitorii puterilor intunericului dracilor si nu ai puterii luminii, dumnezeiesti.

Omul asteapta minuni de la Dumnezeu, dar atunci cand minunea vine el nu crede in ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul asteapta sa-L viziteze pe Dumnezeu – si se teme de vizita lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu nu-l viziteaza, se plange; dar cand El o face, omul nu-L primeste. Precum atunci, in Rai, Adam a fost asezat intre doi copaci: acela al vietii si al cunoasterii, tot asa si urmasii lui Adam sunt asezati intre doi copaci: Dumnezeu ca pom al vietii si firea ca pom al cunoasterii; intrucat libertatea, ascultarea si smerenia se pot incerca acum ca si atunci. Trebuie puse la incercare intelepciunea omului, inima omului si vointa omului. Fara ispita nu exista libertate si fara libertate nu exista oameni, ci numai doua feluri de pietre – miscatoare si nemiscatoare.

Toate aceste adevaruri, atat de simple in limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu intelegere pamanteasca si pe care acesta nu le poate cunoaste, intrucat pacatul a acoperit vederea duhovniceasca, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie batrana simpla si credincioasa. Asadar ea nu s-a mirat ca a ramas insarcinata la varsta ei inaintata, ci a raspuns indata zicand simplu si pe inteles despre rodirea nefireasca din pantecele ei: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea.” De ce? Ea totusi nu stie, nici nu ar putea, in smerenia ei, sa cuteze sa-si inchipuie ce mare pret si insemnatate va avea rodul pantecelui ei. Ea nu stie nimic despre insemnatatea fara de asemanare pe care trebuie sa o aiba fiul ei in istoria mantuirii neamului omenesc: Prooroc, Inaintemergator si Botezator. Nici nu cunoaste scopurile adanci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfarsitul veacurilor, nici nu intelege cum Dumnezeu Isi implineste aceste scopuri prin slujitorii Lui; in taina, tacut si incet, dar fara cadere ori impiedicari. Ea stie doar un motiv simplu si miscator pentru milostivirea lui Dumnezeu fata de ea: “Si asa mi-a facut mie Domnul in zilele acelea.” zice ea, “in care a socotit sa ridice dintre oameni ocara mea.” Ea socoteste minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Asa este, dar asta nu este tot. Daca ar fi socotit aceasta minune ca un semn al milei lui Dumnezeu fata de intreaga omenire de pana atunci, asa cum era ea stearpa, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin aceasta minune, Dumnezeu a pregatit o mare minune, prin care El a dorit sa ridice ocara intregii lumi sterpe in privelistea ingerilor.

Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu intr-o cetate din Galileea, al carei nume este Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A sasea luna” se refera la rodul din pantecele Elisabetei, de la zamislirea lui Ioan Inaintemergatorul. De ce a sasea? De ce nu a treia, a cincea ori a saptea? Pentru ca omul a fost zidit in a sasea zi, dupa zidirea intregii naturi. Hristos este Innoitorul intregii zidiri. El vine ca ziditor nou si Om nou. Totul se face nou in El. In aceasta zidire, Ioan este Inaintemergatorul lui Hristos, cu toate ca intaia plasmuire a naturii de catre Dumnezeu a fost inaintemergatoare a vechiului Adam. Ioan Ii prezinta lui Hristos Domnul, intreaga fiinta pamanteasca impreuna cu omul cel vechi, care vine la pocainta in el. El va merge inaintea Domnului, in numele oamenilor, ca traitor si propovaduitor al pocaintei. Aceasta luna a sasea, in care pruncul Ioan a saltat in pantecele mamei sale, arata si al saselea veac in care S-a nascut Mantuitorul, si pecetea a sasea, din Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul (6:12).

In luna a sasea, atunci, a fost trimis ingerul Gavriil. In marea drama a primei plasmuiri, ingerii se arata mai intai: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi intelegem ingerii din toate cetele ierarhiei ceresti. Si aici iarasi, chiar la inceputul marii drame a noii plasmuiri, ingerii trebuie sa apara primii. Un inger, prin gura Proorocului Daniel, a hotarat vremea nasterii Imparatului imparatilor; un inger, prin gura Proorocului Isaia si ale altor Prooroci, au vorbit despre felul nasterii Lui; un inger i-a vestit lui Zaharia Inaltul Preot despre nasterea Inaintemergatorului si un inger vesteste acum nasterea lui Dumnezeu Insusi intrupat. Cand se naste Dumnezeu intrupat, cete de ingeri canta deasupra pesterii din Betleem.

Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, caci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, asa cum sustin diferite filozofii nestiutoare si religii pagane mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu si El are mare placere sa-Si impartaseasca bucuria cu altii. O bucurie care izvoraste curat din iubire este acel lucru din cer si de pe pamant care sporeste cand este impartasit si nu se micsoreaza, daca cineva cuteaza sa vorbeasca despre o sporire a bucuriei din iubire intru Dumnezeu, Izvorul atat al bucuriei cat si ai iubirii. De aceea, zidind ingerii in prima parte a creatiei, Dumnezeu indata i-a facut impreuna-lucratori in urmatoarele Sale lucrari. Zidindu-l pe Adam, El indata i-a facut un ajutor intru stapanirea Raiului si a tuturor vietuitoarelor din el. Asa este cu Noua Zidire: ingerii si heruvimii lui Hristos, Noul Om; randuind Imparatia Sa, Domnul indata a facut Apostolii impreuna-lucratori ai Sai, apoi alti oameni, sa lucreze cu El nu numai aici pe pamant, in vremea vietii pamantesti, ci si dupa moartea lor trupeasca. In aceasta ajutorare impreuna lucratoare, Domnul numeste, chiar pana in zilele noastre, sfintii, mucenicii si pe toti cei care au fost si sunt vrednici de aceasta.

Cui ar trebui sa fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iata ce spune Sfantul Ioan Hrisostom in Omilia la Bunavestire: “A fost trimis un razboinic sa dezvaluie taina imparatului, o taina care se cunoaste prin credinta dar nu se poate patrunde din iscodire; o taina in fata careia omul trebuie sa se plece cu smerenie, fara sa judece cu judecata omeneasca; o taina care se intelege cu intelegere Dumnezeiasca, nu omeneasca.” Cui a fost trimis Arhanghelul? Catre o fecioara logodita cu un barbat al carui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a aparut unei fecioare, caci printr-o fecioara, Preacurata, trebuie sa vina El, care trebuie sa puna inceput lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie sa fie smerenie si curatie, impotriva lumii vechi stricate care s-a facut necurata prin neascultarea indarjita fata de Ziditor. Fecioara trebuie sa slujeasca drept usa prin care va intra Mantuitorul lumii in lume, ca loc de lucrare si salas al Sau: o fecioara, nu o femeie, intrucat o femeie, la orice inaltimi duhovnicesti ar putea ajunge, este legata de lumea veche si de zidirea veche, fiind legata de barbatul ei si astfel ea nu este libera de doririle lumesti si de o intelegere lumeasca. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioara, Preacurata, daruita desavarsit numai lui Dumnezeu si despartita de lumea aceasta in inima ei. O asemenea fecioara a crescut in aceasta lume stricata, ca un crin pe o gramada de balegar, neatins de stricaciunea lumii.

Aceasta fecioara aleasa a fost logodita cu Iosif, rudenia ei. De ce ea a fost logodita? De ce a fost logodita? Iconomia lui Dumnezeu a hotarat astfel, ca ea sa fie ocrotita de batjocura dracilor si a oamenilor. Daca ea nu ar fi fost logodita inainte de nastere, care dintre oameni ar fi crezut ca Fiul ei nu S-a nascut in faradelege? Asa, care judecator pamantesc ar fi scapat-o de stransoarea Legii? Dumnezeu, in iconomia Lui, nu a dorit sa aduca tulburare asupra alesei Sale, nici ispita mare asupra oamenilor si astfel a randuit El sa ascunda Fecioara si nasterea ei sub infatisarea logodnei (“Cand Insusi Hristos a ascuns multe lucruri dintru inceput, numindu-Se Fiul Omului si nedezvaluind pretutindeni in chip vadit unimea Sa cu Tatal, de ce atunci sa ne mire aceasta tainuire, in pregatirea unei astfel de taine minunate si fara de asemanare?” – Sfantul Ioan Gura de Aur: Omilia la Matei). De ce numele barbatului era Iosif? Sa ne amintim ca acel Iosif minunat si curat si-a pastrat curatia trupeasca si sufleteasca in mijlocul dezmierdarilor Egiptului; si, in felul acesta, sa usureze constiinta credinciosului pentru a crede ca rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era intr-adevar de la Duhul Sfant si nu din patimile pamantesti ale oamenilor.

Si intrand ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei.” Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu si pentru om; de aceea incepe cu bunavestire: “Bucura-te!”. Cu acest cuvant a inceput drama noii zidiri. Este primul cuvant, de inceput, auzit pe cand abia se ridica cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericita” deoarece sufletul ei era, ca o biserica, plin cu daruri datatoare-de-viata ale Sfantului Duh, cu mireasma si curatie cereasca. Nefericiti sunt aceia ale caror suflete sunt inchise pentru Dumnezeu si sunt deschise numai catre pamant, avand mirosul pamantului, al pacatului si al mortii. “Binecuvantata esti tu intre femei.” Cea cu care se afla Domnul este la fel de binecuvantata. Lipsa Domnului este lipsa binecuvantarii. Departarea lui Dumnezeu de om inseamna osanda vesnica; venirea Lui inseamna binecuvantare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul ca Dumnezeu nu Se va departa niciodata de om decat numai daca omul se indeparteaza mai intai de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu in lume marturiseste aceasta iubire nemarginita a lui Dumnezeu pentru om. Daca omul a prilejuit o indepartare a lui de Dumnezeu, chiar si atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega aceasta ruptura. Mai intai o femeie a deschis prapastia dintre om si Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prapastie. Eva a cazut intai in pacat si aceasta s-a intamplat in minunatia Raiului, unde totul o ferea de pacat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele si aceasta s-a intamplat in intunericul lumii, unde totul impinge spre pacat. De aceea Eva cea cu vointa slaba a dat nastere, ca rod al ei pe pamant, lui Cain, ucigasul fratelui sau, in timp ce Maria cea mareata a dat nastere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra pacatului si a mortii rodul Evei celei neascultatoare si necurate.

Iar ea, vazandu-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevarat un copil. Domnul a spus: “De nu va veti intoarce si veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia Cerurilor.” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte si patimi, indata il imbatraneste pe om. Copilaria noastra este scurta si in vremurile moderne se face si mai scurta. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost si a ramas asa toata viata ei, prin curatia si intreaga ei intelepciune, prin frica ei de Dumnezeu si ascultarea de El. Nu ar fi intrat in Imparatia Fiului Ei chiar inainte de a predica El despre Imparatie? Doamne, Imparatia lui Dumnezeu era in launtrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de aratarea ingerului; ca un copil, ea cugeta intru sine ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefacut sau inselator in ea, ci totul era copilaros – simplu, neprihanit, curat si nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de fata la facerea omului si la inceputul veacurilor si care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gandurile framantate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decat putem judeca noi. Atunci, el a vazut nedumerirea sufletului ei si s-a grabit sa o linisteasca cu aceste cuvinte blande:

“Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu.” Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plina de har! Nu te teme, preabinecuvantata tuturor celor muritori, pentru ca binecuvantarea Domnului se va pogori prin tine peste toti oamenii! Nu te teme, caci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se impotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “conceptia imaculatei”, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului ca Fecioara Maria s-a nascut din parinti care nu aveau nici o urma din pacatul lui Adam sau din urmarea acelui pacat. Daca ar fi fost asa, de ce ar fi spus ingerul ca a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are si intelesul de iertare, este aflat de catre cel caruia ii este de folos harul si de catre cel care il cauta. Preacurata Fecioara se ostenise cu vrednicie ca sa-si inalte sufletul la Dumnezeu si fusese intampinata de harul lui Dumnezeu pe calea acestei inaltari.

(Sfantul Andrei Criteanul, cugetand prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comenteaza la Bunavestire despre Preasfanta Fecioara: “Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simtit; ai aflat harul de care nici macar marea Ana nu a fost vrednica, nici Penina, potrivnica ei. Desi au ajuns mame, ele si-au pierdut fecioria, dar tu, ajungand mama, ti-ai pastrat fecioria intreaga. Asadar nu te teme, caci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la inceputul veacurilor si nimeni altcineva!”)

Sufletul Fecioarei Maria linistindu-se, vestitorul inaripat al lui Dumnezeu ii vesteste cea mai de pret veste din ceruri: “Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema si domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit.” Vestitorul lui Dumnezeu vorbeste lamurit si amanuntit. Vei lua in pantece: adica in trup. Psalmistul a folosit aceeasi expresie cand a spus: “si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Intarind cuvintele “in pantece”, este ca si cum Arhanghelul vrea sa se pazeasca dinainte impotriva teoriei gresite a docetistilor eretici, ca Hristos nu a avut trup adevarat, nici nu S-a nascut cu adevarat; ca El nu a fost adevarat, om cu trup, ci asemanarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Iosua” in ebraica este de asemenea plin de inteles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit catre Pamantul Fagaduintei, prefigurand astfel menirea si faptele Mantuitorului Iisus, care a dus lumea in Pamantul Fagaduintei, adevarat si nemuritor, Imparatia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia sa lamureasca Fecioara ca Fiul ei va fi asteptat ca Mesia; ca El va fi Fiul Celui Preainalt; ca El va primi de la Dumnezeu tronul lui David si ca El va fi Imparat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau in constiinta fiecarui iudeu si mai ales in constiinta aceleia care era luminata duhovniceste, Fecioara Maria, trebuind numai sa-L cunoasca pe Mesia Cel asteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce ii era cunoscut ei ca proorocire si era pe intelesul ei din Sfanta Scriptura. El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzatoare si cea pamanteasca a lui Iisus, a Lui ca Mantuitor al tuturor oamenilor si popoarelor si neamurilor omenesti, nici ca Intemeietor al imparatiei duhurilor, nici ca Judecator al celor vii si al celor morti si inca si mai putin despre El ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane vesnice ale Sfintei Treimi. Daca i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost si mai derutata. Intreaga ei intelepciune, si curatia ei, nu au facut-o atotstiutoare. Ea trebuia sa invete multe de la Fiul ei atat vremelnic cat si vesnic, ea pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51). Arhanghelul tinea la asprimea predaniilor evreiesti. El a adunat laolalta tot ceea ce se aflase pe ici si pe colo de la prooroci si ceea ce ii era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevarul si nu-l va lepada: “Din rodul pantecelui tau voi pune pe scaunul tau.” (Psalm 131/132:11), “Cuvant va trimite Domnul peste Iacob si el se va pogori peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind aceasta veste din cer, Fecioara Maria, in curatia ei ca de copil, l-a intrebat pe vestitorul cel neobisnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” Aceste cuvinte nu arata neincrederea ei in bunavestire a ingerului, ci curatia si nevinovatia ei. Ce ar fi raspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobisnuit dintre oaspeti? Ti-ar fi venit mai intai acelasi raspuns in cutremurarea inimii tale? Totusi Fecioara Maria nu a spus nimic fara de folos. Poate ca daca intrebarea ei a fost fara de folos pentru ea, aceasta nu a fost si pentru noi fara de folos. Duhul ei binecuvantat a pus intrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi sa-si puna intrebarea, gandind la legea fireasca. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un barbat – unde se afla barbatul? Asa ne-am fi intrebat toti, fiind foarte departe de libertatea in care se veseleste Atotputernicul Dumnezeu si fiind inrobiti de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria sa puna intrebarea si ca noi sa auzim raspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost raspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea cea numita stearpa. Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.”

Un raspuns intreg si deplin, care aduce multumire. Dumnezeu, acolo unde El voieste, indeparteaza legile firii. Firea si randuiala firii sunt ca si cum nu ar exista, atunci cand Dumnezeu cel viu implineste voia Lui in lucrarea mantuirii omului. “Harul nu intra in legea firii”, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Insusi Innoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereste ca Duhul este cel ce da viata (Ioan 6:63). Duhul da viata in chip nemijlocit si mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip nemijlocit in Rai, inainte de pacat. Dupa pacat, Duhul lui Dumnezeu a dat viata in chip mijlocit, prin zidirea sufletului si a trupului. Socotim ca aceasta lucrare mijlocita a Duhului este “fireasca”, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemarginita de a da viata in chip nemijlocit, dupa voia Sa cat si dupa voia lui Dumnezeu, pentru mantuirea oamenilor. Dar, in legatura cu darul mijlocit al vietii, Duhul este Domnul si Datatorul-de-viata. Firea, in sine, este numai o umbra, o perdea, prin care lucreaza Duhul. Dar exista trepte de lucrare mijlocita, caci Duhul lucreaza uneori mai mult, alteori mai putin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod si la cele fara rod. Cazul batranei Elisabeta a fost mijlocit, dar intr-o masura mai mica, la fel si cu mama lui Isaac, si a lui Samson, si a lui Samuel. Zamislirea de catre o femeie mai varstnica nu se poate numi lucrare mijlocita a Duhului, ca si a tuturor femeilor de la Eva incoace, cu rod sau fara, care fac pacate, mai multe sau mai putine, legate de poftele si patimile lor pamantesti. Singura zamislire printr-o bunavestire nemijlocita, prin lucrarea Duhului vietii, este zamislirea de catre Preacurata Fecioara Maria. In istoria facerii de la Adam pana la Hristos nu fusese niciodata un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor si singurul in vesnicie, apartinand atat acelei vremi, cat si vesniciei, acela al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

“Caci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta.” Aceasta inseamna ca tot cuvantul lui Dumnezeu este deplin in desavarsirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeste astfel: “Iata, fecioara va lua in pantece si va naste fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmeaza sa se intample. Chiar de la intemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus si s-a facut!” “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit in foc, curatat de sapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la indoiala cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Daca s-ar fi indoit, asa cum s-a indoit preotul Zaharia, ar fi fost si ea pedepsita ca si Zaharia. Desi exista o asemanare in intrebarile puse ingerului de catre Zaharia si Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – si Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fara de asemanare pot da glas acelorasi cuvinte.

Ascultand istorisirea data de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerita dintre toate fecioarele cele smerite, a sfarsit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte linistite: “Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau.” Ea nu spune: “Iata roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului”, intrucat ea stie ca Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu si ca el, desi puternic si nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de alta parte, ea nu spune: “fie mie dupa cuvantul Domnului”, ci”dupa cuvantul tau”, aratand astfel cinste fata de capetenia nemuritoare a ostii ceresti. Atat un gand cat si celalalt arata ascultarea cea mai binevoitoare si smerenia cea mai desavarsita. Un raspuns atat de chibzuit putea fi dat numai de catre o inima curata in chip desavarsit, caci intr-o asemenea inima se toarna cel mai indata dreapta judecata. In clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, si a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei facandu-se necurata in clipa aceea. Din pricina acestei necuratii, dreapta ei judecata a parasit-o. Inima Evei s-a necuratit din pricina mandriei si a neascultarii si mintea ei s-a intunecat; din pricina mandriei si a neascultarii fata de Dumnezeu, lumea cea veche a cazut, oamenii s-au facut stricaciosi, si intreaga zidire se afla in suferinta. Lumea cea noua se zideste pe smerenie si ascultare. Smerenia si ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grai in cuvinte. Numai Fiul ei, Mantuitorul si Innoitorul intregii zidiri o va intrece prin smerenia si ascultarea Lui.

La sfarsit, binevestitorul inaripat al “inceputului mantuirii noastre” (din troparul Praznicului Bunavestirii) zboara intr-o lume mai inalta, printre nemuritorii sai. Vestea sa cea buna nu este numai o vorba, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeste – si se face. Nici un vestitor, blestemat prin indepartarea de Dumnezeu si in unire cu puterile intunecate ale lui Satan, nu a adus vreodata pe pamant vesti mai pline de bucurie, decat numai stralucitul si minunatul Arhanghel Gavriil. Care limba nu i-ar aduce slava si care inima nu ar fi plina de recunostinta?

Niciodata apa cea limpede nu a oglindit atat de curat soarele ca oglinda curatiei Preacuratei Fecioare Maria. Asa cum scrie despre curatie Efrem Sirul:

“O, curatie care dai bucurie in inima si aduci raiul in suflet!

O, curatie care esti o mare bogatie neintinata de fiarele salbatice!

O, curatie care te salasluiesti in sufletele blande si smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!

O, curatie care inmuguresti ca o floare in suflet si in trup, umpland intreaga casa cu mireasma ei!”

Zorii diminetii din care se naste soarele, ar fi rusinate inaintea curatiei Fecioarei Maria, din care S-a nascut Soarele vesnic, nemuritor, Mantuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca inaintea ei si care gura nu ar striga cu glas mare “Bucura-te, o, binecuvantato! Bucura-te, zorii mantuirii noastre! Bucura-te, ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii! Slava Fiului tau, Domnului Iisus Hristos, dimpreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n veci vecilor. Amin.”

Sf. Nicolae Velimirovici

sursa: crestinortodox.ro

Iubiti credinciosi,

Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.

Sfantul Apostol Andrei era frate dupa trup cu Sfintul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, si se indeletniceau cu pescuitul.

La inceput, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfintului Ioan Botezatorul. Apoi, auzind de intruparea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus in Capernaum, unde locuia Domnul si L-a intrebat: Invatatorule, unde locuiesti? Iar Domnul i-a raspuns: Vino si vezi! (Ioan 1, 38-39). Si a ramas cu El in ziua aceea. Astfel, Sfintul Apostol Andrei a fost cel dintii chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.

Nu dupa multe zile, Andrei si Simon-Petru se aflau intr-o corabie cu tatal lor, Iona; voiau sa plece pe mare la pescuit peste. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amindoi la apostolie, zicindu-le: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).

Din clipa aceea au lasat toate si au urmat lui Hristos pina la moarte si inviere, fiind martori ai minunilor si Invierii Lui. Iar dupa inaltarea Sa la cer, tragind sorti unde sa plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfintului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa increstineze mai ales tarile din jurul Marii Negre.

Deci, mai intii a crestinat Armenia, Iviria si Scitia Mare, adica Ucraina de astazi, infigind Sfinta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a crestinat Crimeea, sudul Basarabiei si, trecind pe la Gurile Dunarii, a zabovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe multi din Scitia Mica, adica Dobrogea de azi.

El a stat cu ucenicii sai intr-o pestera din apropiere, unde facea Sfinta Liturghie, de teama paginilor inchinatori la idoli. Pestera poarta numele Sfintului Apostol Andrei pina astazi si se afla in comuna Ion Corvin din sud-vestul judetului Constanta. Astazi s-a construit acolo o minastire mare cu hramul „Sfintul Apostol Andrei”.

Dupa ce a hirotonit episcopi si preoti la Tomis – Constanta de azi – Sfantul ApostolAndrei a trecut prin Tracia – Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia si a ajuns in Peloponez unde a zabovit doi ani in orasul Patras. Aici a crestinat pe multi inchinatori la idoli, a facut nenumarate minuni, a darimat capistile idolilor si a marturisit pe Hristos cu multa putere.

Vazind aceasta ighemonul cetatii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a batut tare si l-a aruncat in temnita cu unii din ucenicii sai. Apoi, vazind ca multi credeau in Hristos prin Sfintul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin rastignire pe cruce in forma de X, dindu-si sufletul in miinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul imparatului Nero.

Iubiti credinciosi,

Aceasta este viata si patimirea, pe scurt, a Sfantului Apostol Andrei. El a urmat in toate lui Hristos, Mintuitorul lumii. A vestit Evanghelia in multe tari, a darimat capistile idolesti, a botezat nenumarati crestini, a intemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoti si episcopi si a adus la credinta in Hristos mai multe tari, printre care si tara noastra.

Deci noi romanii avem Biserica de origine apostolica, intemeiata in primul secol, dupa Inaltarea Domnului la cer. Noi nu sintem crestinati ca popoarele slave catre sfirsitul primului mileniu, pentru ca noi sintem din inceput aici in Carpati si la Gurile Dunarii, pe cind ungurii au venit in Europa in secolul IV, din Mongolia si s-au crestinat in anul 950 de Stefan cel Sfint; iar slavii au venit si ei prin secolele VII – VIII din nord-estul Asiei si s-au crestinat mai tirziu – bulgarii, in anul 864, sirbii, in anul 868 si rusii in anul 988.

Asa a rinduit pronia divina ca sa primim credinta crestina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade sa fim permanent recunoscatori.

Iubiti credinciosi,

Sa dam slava lui Dumnezeu ca ne-a rinduit pe Sfantul Apostol Andrei sa ne crestineze si sa ne uneasca cu Hristos prin Botez si pocainta. Sintem o tara crestina de origine apostolica. Sa ne facem vrednici de aceasta tara. Sa pastram cu sfintenie poruncile Domnului scrise in Sfinta Evanghelie si propovaduite de Apostoli. Fara povatuitori nu ne putem mintui si fara preoti buni ratacim calea pocaintei. Dar daca ascultam de Domnul, ascultam si de Biserica.

Sfantul Apostol Andrei ne-a crestinat si a savirsit prima Sfinta Liturghie pe pamintul Romaniei. El ne-a eliberat de demoni si de patimi si ne-a unit cu Hristos prin jertfa si Liturghie. El ne-a invatat cum sa ne mintuim prin smerenie, prin rugaciune si prin iubire.

Sa ascultam de Sfintii Apostoli ca de Insusi Hristos. Sa ascultam de episcopi si de preoti ca de Apostoli, ca ei vor da seama pentru sufletele noastre. Sa nu lipsim de la biserica in sarbatori, ca aici este Hristos cu toti sfintii. Aici este mintuirea noastra, bucuria noastra, viata noastra. Sa nu ascultam pe trimisii lui antihrist, care se leapada de Biserica, de Cruce si de toate cele sfinte.

Apoi sinteti datori sa invatati copiii frica Domnului. Sa faceti misiune si apostolat prin scoli, prin spitale, prin casele crestinilor, prin milostenii si carti sfinte ortodoxe. Dar mai ales in casele dumneavoastra.

Sa traim cu Hristos, sa ajutam la mintuirea copiilor nostri si a celor din jur si nimic sa nu facem fara episcop, fara preot, fara duhovnic. Ei sint apostolii nostri pe pamint. De vom face asa, vom dobindi mintuirea sufletelor noastre, cu rugaciunile Maicii Domnului si ale Sfantului Apostol Andrei. Amin.

Par. Arhim. Ilie Cleopa

Pe ucenicul cel intai chemat si urmatorul Patimilor lui Hristos, pe Andrei apostolul, fratele lui Petru, sa-l laudam credinciosii, ca pe cel ce pe pagani din inselaciune i-a intors la botez. Pentru aceasta ii cantam: Bucura-te, Sfinte Andreie, apostole!

In biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu,

Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu si propovaduirea mintuirii oamenilor, in Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arata si pe Hristos mai inainte Il vesteste. Acesteia si noi cu mare glas sa-i cantam: Bucura-te plinirea rinduielii Ziditorului. (Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Troparul)

Am pus troparul sarbatorii de azi mai inainte de predica, pentru ca in el dumnezeiestii Parinti au adunat invataturile acestui mare praznic imparatesc. Troparul sau condacul unui praznic sau al unui sfant aduna pe scurt ori viata acelui sfant, ori insemnatatea acelui praznic despre care se vorbeste. Deci precum ati auzit, inceputul troparului este: “Astazi inainte insemnarea bunavointei lui Dumnezeu“. Intrarea Maicii Domnului in Biserica a fost primul semn din randuiala bunavointei lui Dumnezeu de a mantui neamul omenesc. Dar sa vedem in ce fel s-a implinit acest semn, in ce fel s-a desfasurat el si cum s-a aratat pe pamant aceasta bunavointa a lui Dumnezeu de a mantui lumea prin nasterea Maicii Domnului si prin intrarea ei in Biserica.

Iata in cel fel a fost Intrarea Maicii Domnului in Biserica

Implinindu-se trei ani de la nasterea Maicii Domnului, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si-au adus aminte de fagaduinta pe care au facut-o lui Dumnezeu mai inainte de a se naste fiica lor, Fecioara Maria. Caci ei, fiind oameni sterpi si neroditori, numai prin rugaciuni, post si milostenie au dobindit pe aceasta dumnezeiasca prunca, Maria. “Doamne, de ne vei da noua un prunc, ziceau ei, noi il vom inchina Bisericii Tale pentru toata viata, numai sa nu ne lasi sterpi si neroditori, spre ocara lumii“.

Deci, aducandu-si aminte de aceasta fagaduinta pe care au facut-o pe cand Fecioara Maria avea trei ani, Sfintii Parinti Ioachim si Ana s-au hotarat sa o dea Bisericii, dupa fagaduinta de mai inainte. Si gandind acestea, au adunat in Nazaret – orasul in care traiau – rudeniile lor de neam imparatesc si arhieresc, ca Sfantul Ioachim era din neamul lui David, iar Sfanta Ana era din neamul lui Aaron.

Dupa ce s-au sfatuit cu rudeniile lor, Sfintii Parinti Ioachim si Ana au adunat multe copile nevinovate si curate, de o varsta cu dansa si mai mari din Nazaret, ca sa petreaca pe aceasta copila sfanta pana la Ierusalim cu faclii aprinse in maini, cu cantari si cu psalmi. Si au pornit din Nazaret spre templul din Ierusalim cale de peste 150 km, mergand trei zile in sir. Si era o minune mare si prealaudata acea dumnezeiasca adunare alcatuita din rudele Preasfintei Fecioare Maria. Pe cale cantau mai cu seama psalmii lui David si cele ce se potriveau cu aceasta mare taina si ducere a Maicii Domnului in Sfanta Sfintelor, zicand asa: Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau. (Psalm 44, 12). Adica, uita pe tatal tau si pe mama ta, ca a poftit Imparatul – adica Dumnezeu – frumusetea ta, cum zice psalmul 44, si te cheama in Sfanta Sfintelor.

Si mergand ele pe drum, toata lumea se minuna si se intreba: “Unde merge aceasta adunare?” Ca era o adunare de oameni cinstiti, impreuna cu dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana si atat de stralucitoare, ca o adunare de stele pe cer, iar in mijloc stralucea ca o luna Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prunca cea de trei ani, care mergea in Sfanta Sfintelor. Si sa nu credeti ca mergeau numai ele, caci in chip nevazut mergeau si ingerii lui Dumnezeu, care, la fel, cantau si petreceau pe Preasfinta Fecioara Maria. Caci si chivotul Legii Vechi, cum zice Sfinta Scriptura, l-au dus cu psalmi si cu cantari frumoase, iar inaintea chivotului Legii mergea, cantand si dantuind, imparatul David (II Regi, 6, 5-17). Caci el era si prooroc si vedea ca acest chivot, care poarta in sine mana, este preinchipuirea Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, care va purta in sine mana cea dumnezeiasca, pe purtatorul de mana, pe Iisus Hristos.

Dar daca inaintea chivotului, care era inchipuirea Maicii Domnului, dantuia David si era insotit de tot Israelul, apoi inaintea acestui chivot viu si insufletit, care era dumnezeiasca prunca Maria, nu mergea imparatul cel de pe pamant, nu mergeau oamenii din tot Israelul, ci nevazut mergeau milioane de ingeri si mergea Insusi Imparatul cerului si al pamantului, Iisus Hristos. La aducerea Preasfintei Maicii Domnului in templu, ingerii laudau si cantau de bucurie, pentru ca se aducea lui Dumnezeu aceasta biserica vie si insufletita. Se aducea in Sfanta Sfintelor aceasta biserica dumnezeiasca purtata de Duhul lui Dumnezeu, dupa cum auziti ca se canta in Biserica, la condacul praznicului: “Preacurata biserica a Mantuitorului, camara cea de mult pret si Fecioara, sfintita vistierie a slavei lui Dumnezeu, astazi se aduce in casa Domnului… Acesta este cortul cel ceresc“. Asa o aduceau ingerii si o laudau, caci nu era o copila de rand, ci era biserica insufletita a Duhului Sfint, caci cu dansa calatorea harul Duhului Sfant, fiind umbrita si plina de puterea Lui.

Cand au ajuns la Ierusalim, dupa o cale de trei zile, s-a facut si acolo o minune preaslavita. Biserica cea zidita de Solomon si restaurata de Zorobabel, dupa ce a fost pustiita pe timpul robiei babiloniene, era o biserica foarte frumoasa, caci se minuna oarecand Petru de zidurile ei. La intrare, biserica avea cincisprezece trepte, dupa numarul celor 15 psalmi, pe care preotii si levitii ii cantau cind intrau la slujba. La fiecare treapta ce urca in biserica se canta cite un psalm din psalmii treptelor, dupa cum ii vedem pana astazi in Psaltire. Cand a ajuns Fecioara Maria la aceste 15 trepte, dumnezeiestii parinti Ioachim si Ana voiau sa o duca de mana, ca pe o copila ce nu poate pasi pe trepte. Dar, fiind intarita de harul Duhului Sfant, ea s-a desprins din mainile parintilor si de ceata fecioarelor care o conduceau cu faclii aprinse si cu cantari, si a inceput sa urce ca o porumbita nevinovata peste toate treptele, ca o pasare a raiului, si a ajuns la treapta de sus unde erau preotii imbracati in vesminte de aur impreuna cu proorocul Zaharia.

Urcandu-se Fecioara, s-au mirat preotii si tot poporul cum o copila de trei ani a putut sa urce treptele asa de usor ca si cum ar fi zburat. Apoi luand-o in brate marele prooroc Zaharia, care era si arhiereu si caruia i se descoperise de la Dumnezeu cine este aceasta dumnezeiasca prunca, a dus-o in biserica si, dupa ce a inchinat-o, a facut un lucru cu totul neobisnuit si cu totul neingaduit de Legea Veche. A adus-o pe Fecioara Maria, nu in sfanta unde intrau preotii, ci dupa a doua catapeteasma, in Sfanta Sfintelor, unde erau: chivotul legii, cel ferecat peste tot cu aur si heruvimii care umbreau altarul si masa si toiagul lui Aaron care infrunzise si sarpele cel de arama si celelalte lucruri sfinte ale lor.

Si s-au adunat toti preotii si nu numai ei, ci si ingerii si cu totii s-au minunat, cum se poate sa intre o copila in Sfanta Sfintelor si cum a indraznit Zaharia sa aduca pe cineva in Sfanta Sfintelor unde preotii nu aveau voie sa intre si nici arhiereul nu putea sa intre decat o data pe an, dar si atunci nu fara jertfa de animale si stropind altarul si jertfelnicul cu singe pentru curatirea lui si a poporului.

Deci, acolo unde arhiereul nu indraznea sa intre decat o data pe an, acolo a dus-o pe Sfanta Fecioara, cum s-a cantat astazi la axionul praznicului, care zice ca “ingerii, vazand intrarea Preacuratei Fecioare Maria, foarte s-au spaimantat, cum o fecioara, o copila, a intrat in Sfanta Sfintelor…!” Dar dumnezeiescul prooroc Zaharia, stia cine este aceasta copila. Preotii Legii Vechi insa nu stiau ca aceasta copila va fi maica Arhiereului Celui Mare, care “va strabate cerurile”, cum zice Sfantul Apostol Pavel, si va impaca lumea cu Dumnezeu Tatal, si se va jertfi pe Sine, aducandu-Se jertfa o data pentru totdeauna, pentru mantuirea neamului omenesc (Evrei 4, 14; 9, 12-14).

Zaharia stia, ca prooroc, ca aceasta copila este mai sfanta decat Sfanta Sfintelor, pentru ca ea va purta in sine, pe Acela Care sta in Sfanta Sfintelor, cea nefacuta de mana, in ceruri, pe Arhiereul bunatatilor celor viitoare, cum zice Sfantul Apostol Pavel. De aceea au adus-o in Sfanta Sfintelor. Iar dupa ce s-a inchinat jertfelnicului celui de aur si la sicriul legii Domnului, au luat-o si au dus-o in casa fecioarelor si a locuit acolo impreuna cu ele 12 ani. Numai rugaciunea o facea in Sfanta Sfintelor.

Dar cum a trait Fecioara Maria la templu 12 ani? Templul lui Solomon, care fusese refacut de Zorobabel, avea in jurul lui 90 de camere, cum arata vechiul istoric iudeu Iosif Flavius. Treizeci de camere, in partea de jos, erau destinate vaduvelor care isi duceau vaduvia in curatenie, in post si rugaciune si erau pururea in templu. Asa era Ana, fiica lui Samuil din neamul lui Aser si alte multe vaduve care petreceau si se hraneau din venitul templului si slujeau la curatenie si la toate trebuintele lui. Deasupra acestor camere erau alte treizeci de camere in care locuiau nazoreii, un fel de calugari ai Legii Vechi, care traiau necasatoriti, asemenea calugarilor de astazi. Deasupra acestor camere, la etajul al doilea, erau alte treizeci de camere unde petreceau fecioarele templului.

Toti credinciosii care voiau sa pastreze fetele lor curate pana la maritat, le aduceau la templul lui Solomon si le dadeau sub ingrijirea preotilor si arhiereilor, sa petreaca in rugaciuni si cantari, cosind vesminte si broderii si spaland si curatind templul. Intr-una din aceste camere destinate fecioarelor a adus Proorocul Zaharia pe Preacurata Fecioara Maria si a dat-o in mina fecioarelor celor mai in varsta. Fiind foarte luminata de Duhul Sfint aici a invatat Fecioara Maria toata Scriptura, precum si lucrul de mana, asa cum invata si Sfantul Ghermano. Si se mirau fecioarele celelalte de istetimea si de curatia mintii ei, caci a deprins indata toata dumnezeiasca Scriptura si tot lucrul mainilor, cel mai gingas si mai curat pentru folosul templului. Si era iubita de toti pentru intelepciunea ei.

Despre nevointa ei ingereasca in templu ne spun sfintii Teofilact, Ghermano, Teodorit si alti parinti bisericesti, ca Fecioara Maria priveghea de seara pana dimineata in Sfanta Sfintelor, cugetand adanc si rugandu-se lui Dumnezeu, in rapire si in extazul mintii. Acolo se ruga pentru mantuirea intregului neam omenesc. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea pana la al noualea, cand se ducea la locasul fecioarelor si incepea lucrul mainilor. Insa, cum spun Sfintii Parinti, pururea era in rugaciune si cugetare la legea lui Dumnezeu ziua si noaptea. Seara la ora sase venea Arhanghelul Gavriil si-i aducea Fecioarei Maria hrana ingereasca din cer in Sfanta Sfintelor. Asa s-a hranit ea timp de 12 ani, nu cu hrana paminteasca, ci numai cu hrana cereasca adusa de Arhanghelul Gavriil.

Pe acest dumnezeiesc arhanghel, Zaharia proorocul de multe ori il vedea si se minuna foarte, cum un inger din cer vine s-o hraneasca pe aceasta copila, sa-i aduca o data pe zi impartasire ingereasca si cugeta intru sine: “Oare ce are sa fie aceasta Fecioara aleasa de Dumnezeu?” Isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit un popor intreg in pustie cu mana; isi aducea aminte ca Dumnezeu a hranit pe Ilie proorocul, dar a trimis corbii sa-i aduca de doua ori pe zi hrana. Isi aducea aminte Zaharia ca Dumnezeu a hranit pe Daniil in groapa cu lei, dar n-a venit nici un inger, ci a rapit ingerul pe Proorocul Avacum din Ierusalim cu piine si zeama, cum spune Scriptura, si l-au dus sa hraneasca pe Daniil in groapa leilor, cand acesta striga: “Adu-Ti aminte de mine, Dumnezeule, ca am flamanzit!” Dar de aceasta fecioara nu se dumirea, ca nu venea sa-i aduca paine paminteasca, nici carne ca lui Ilie, ci ii aducea hrana ingereasca.

Asa a fost petrecerea Preasfintei Fecioare Maria in Sfanta Sfintelor. EPentru aceasta arhanghelul o slujea, o hranea si o pazea pentru ca era biserica a Dumnezeului celui viu si se pregatea sa fie salas al Mantuitorului lumii

Intrarea Maicii Domnului in Biserica – Evanghelia cu Marta si Maria

V-ati pus intrebarea pentru ce s-a citit astazi evanghelia cu Marta si Maria si pentru ce la toate praznicile Maicii Domnului nu se citeste altceva? Iata de ce dumnezeiestii Parinti care au alcatuit sinaxarul, fiind plini de Duhul lui Dumnezeu, au randuit toate evangheliile si apostolii de peste an si toate cantarile bisericesti dupa lucrarea si insemnatatea fiecarui praznic, in asa fel, ca sa se dezvaluie prin toate taina acelui praznic, lucrarea acelui sfant, viata acelui mucenic sau cuvios. Prin evanghelia de astazi se arata ca Maica Domnului, Maria cea Preasfinta si Preacurata, si-a ales partea cea buna (Luca 10, 42).

Si care este partea cea buna in viata crestinului? Pe toata fapta buna trebuie s-o insotim cu rugaciunea, dupa cum ne invata si marele Apostol Pavel in epistola catre Tesaloniceni, unde zice: Neincetat va rugati! (I Tesaloniceni 5, 17). Dar si Mantuitorul zice in Sfanta Evanghelie: Luati aminte, privegheati si va rugati (Marcu 13, 33). Si Sfantul Apostol Petru zice: Fiti treji, privegheati, ca potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautind pe cine sa inghita (I Petru 5, 8) Si Sfantul prooroc David de asemenea ne spune: Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda lui in gura mea (Psalm 33, 1).

Iata pentru ce s-a citit Evanghelia aceasta. Ca sa ne invete pe toti ca Maica Domnului si-a ales partea cea buna, partea Mariei, cum spune Mantuitorul catre Marta: Marto, Marto te ingrijesti si spre multe te silesti, dar un lucru trebuie: caci Maria (care statea la picioarele lui Hristos) partea cea buna si-a ales, care nu se va lua de la ea! (Luca 10, 41-42).

Fratilor, daca am alege partea Mariei in viata noastra, daca am sta la picioarele Domnului ca Fecioara in Sfanta Sfintelor, daca am petrece in rugaciune si in gandire de Dumnezeu ca dansa, nu ne-ar hrani pe noi oamenii, ci ingerii din cer; dar noi ne punem nadejdea mai mult in miinile si in priceperea noastra. Dar iata ce spune proorocul Ieremia: Blestemat este omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc (Ieremia 17, 5). In alt loc zice: Nebun este acela care saruta mainile sale si zice ca acestea m-au hranit pe mine. Te-au hranit mainile tale? Dar daca Dumnezeu iti dadea o boala, ai fi putut face ceva cu mainile si cu priceperea ta? La fel si psalmistul zice: Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani (Psalm 54, 25). Sa nadajduim mai intai in Dumnezeu si apoi sa lucram cu cinste, cu dragoste si cu dreptate, ca zice iarasi Scriptura: Cel ce nu vrea sa lucreze, acela sa nu manance (II Tesaloniceni 3, 10). Deci lucrul nostru trebuie sa fie insotit de rugaciune, sa fie inceput si terminat cu rugaciune si cu gandul la Dumnezeu si atunci toate vor fi cu spor.

Iubiti credinciosi,

Astazi Fecioara Maria a fost adusa la Ierusalim, in biserica Domnului sa se roage, sa vorbeasca cu Dumnezeu si cu ingerii, sa se indumnezeiasca, sa se faca biserica vie a Duhului Sfant, sa se pregateasca pentru a naste pe pamint pe Iisus Hristos, Mantuitorul lumii.

Maica Domnului s-a nascut prin rugaciune, a petrecut 12 ani la templu numai in post, in rugaciune si in neintinata feciorie. Ea si acum se roaga neincetat in bisericile noastre, impreuna cu toti sfintii, pentru noi, pentru mamele si copiii nostri, pentru toti cei ce cred in Dumnezeu si iubesc poruncile Lui. Maica Domnului sta in genunchi inaintea Preasfintei Treimi si se roaga impreuna cu ingerii si cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea pacatelor si mantuirea tuturor oamenilor.

Sa ne rugam si noi, fratilor, lui Dumnezeu impreuna cu Maica Domnului si cu toti sfintii. Sa venim cat mai regulat la Sfanta Biserica, mai ales in Duminici si sarbatori. Sa ascultam cu evlavie sfintele slujbe, sa ducem viata curata pe pamant, sa ne iubim unii pe altii si sa iertam, ca sa fim iertati.

Maica Domnului ne invata cum sa ne rugam, cu cata evlavie trebuie sa mergem la biserica si in ce chip sa traim pe pamant ca sa dobindim imparatia cerurilor. Sa laudam deci pe Nascatoarea de Dumnezeu si sa rostim cu credinta aceasta scurta rugaciune: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale, mantuieste-ne pe noi!” Amin.

Parintele Ilie Cleopa

sursa: crestinortodox.ro

Biserica lui Hristos cea dreptmaritoare are un brau, cu care este incinsa de-a lungul anului. Pe acest brau se gasesc douasprezece margaritare preascumpe si preasfinte, adica cele douasprezece praznice imparatesti.

De aceea, la aceste dumnezeiesti praznice, predicile sunt mai grele si mai dogmatice, pentru ca in aceste praznice este aratata toata taina iconomiei in trup a lui Iisus Hristos si toata mantuirea neamului omenesc.

Astazi este dumnezeiasca Schimbare la Fata a Domnului, Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Acest mare eveniment din viata Mantuitorului nostru, aceasta mare sarbatoare si prealuminat praznic s-a petrecut in anul treizeci si trei al vietii Domnului nostru Iisus Hristos si in ultimul an al propovaduirii Sale.

Mantuitorul era pe atunci in partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a marturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevarat. El i-a intrebat pe apostoli : Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului ? Iar apostolii ziceau : Doamne, unii zic ca Tu esti Ilie, altii zie ca esti Ieremia sau altii, ca Tu esti unul din prooroci ( Matei 16, 13-14 ).

Iar Mantuitorul, vrand sa scoata din mintea lor aceasta mare greseala, ca El ar fi unul din prooroci, care s-ar fi reintrupat, ( ca sa scoata din mintea lor si a tuturor popoarelor crestine de mai tarziu ), a binevoit sa-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan si pe Iacov, fratele sau, si sa-i suie pe varful Muntelui Tabor.

Acolo, cei trei apostoli, fiind obositi de calatoria muntelui – ca muntele este mare, lung si inalt -, cand au ajuns cu Mantultorul sus, de mare oboseala, au stat jos si s-au odihnit pana au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mantuitorul S-a schimbat la fata inaintea lor. Hainele Lui s-au facut ca lumina, fata Lui stralucea mai mult decat soarele, iar ei, vazand aceasta, s-au spaimantat foarte si au vazut ca statea in vazduh si vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise si cu Ilie.

Moise era icoana si inchipuirea Mantuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie pana la primirea legii, mai inainte de venirea lui Hristos; si Ilie, cel mai slavit dintre prooroci, care va veni si la a doua venire sa predice Evanghelia trei ani si jumatate pe pamant, impreuna cu Enoh si Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca sa intoarca poporul evreiesc la dreapta credinta.

Stand ei asa si privind la Mantuitorul, auzeau cum vorbea Mantuitorul cu Ilie si cu Moise in limba aramaica, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o faca El in Ierusalim si pentru preaslavita Lui patima, pentru rastignire, pentru moarte si inviere.

Apostolii auzeau, dar erau imbatati de lumina, de frica si de cutremur, ca un nor deodata a cuprins varful Taborului. Dar norul acesta nu era intunecat, ci luminos ca soarele si se intindea de la cer pana la pamant si un glas din nor, de sus, s-a auzit : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit. Pe Acesta sa-L ascultati ! ( Matei 17, 5 ).

Dar, stand ei, deodata au disparut cei doi prooroci . Ilie s-a dus in tara sa si Moise s-a ridicat la cer, iar ei au ramas uimiti, intelegand ca Hristos nu-l Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i Ieremia, ci este Cel Care l-a sfintit pe Ieremia in pantecele maicii lui, si iarasi ca Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise, pentru ca Dumnezeu anume a voit sa se arate acesti doi prooroci, ca El este Dumnezeul proorocilor si nu unul din prooroci.

O, minunile Tale, Doamne ! Ce era pe Tabor acum ? Taborul luase forma Bisericii. Acolo se vedeau cele doua Testamente : Testamentul Vechi era reprezentat prin Ilie si prin Moise, Iar Testamentul Nou, prin cei trel apostoli : Ioan Evanghelistul, Iacov si Petru.

“Acolo – zice dumnezeiescul parinte Efrem Sirul – au vazut apostolii pe prooroci si proorocii pe apostoli. A vazut iconomul Tatalui, adica Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Apostol Petru, caruia i s-au dat cheile imparatiei cerurilor. Acolo feciorelnicul Legii Vechi, Ilie, a vazut pe feciorelnicul Legii Noi, pe Ioan Evanghelistul, si s-a facut Muntele Taborului in chipul Bisericii “.

Acolo se aude si glasul Tatalui, dupa ce pleaca cel doi prooroci, Care zice : Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati !

Petru Apostolul, care iubea mult pe Mantuitorul, ca si Ioan Evanghelistul, nestiind ce vorbeste – cum spune Evanghelia -, ar fi vrut ca bucuria, lumina si dulceata aceea pe care o vazuse acolo, sa ramana cu el totdeauna. De aceea, cand a vazut pe Tabor pe cei doi prooroci, ii spune Mantuitorului : Doamne, bine este sa stam noi aici ! Sa facem aici trei colibe ! Tie una, lui Moise una si una lui Ilie ! ( Matei 17, 4 ). Dar uitase ca-i trebuie si lui coliba si lui Ioan Evanghelistul si lui Iacov ! Dragostea lui era sa-i umbreasca pe cei trei pe care-i vazuse.

Iar Mantuitorul, parca-i zicea lui Petru :

“O, Petre, vrei sa-mi faci Mie coliba ? Iata indata vine coliba !”

Si inca stand ei de vorba, un nor luminos i-a acoperit pe dansii. Un nor plin de stralucire si de lumina ii umbrea, le tinea si umbra si lumina. Si-i zicea Mantuitorul lui Petru : ” Iata, Petre, coliba ! Mai vrei sa faci coliba ? Eu ti-am adus nori din cer, ca sa te umbreasca si sa te lumineze. Adu-ti aminte, Petre, ca n-am nevoie aici de colibele tale ! Eu sunt care am acoperit poporul lui Israel, pe cei 638.000 robiti, care au iesit din robie sub nor. Ii duceam ziua si-i acopeream ca sub aripi de vultur si noaptea ii luminam cu stalp de foc.

Iata, Petre, coliba nefacuta de tine ! Iata nor care straluceste mai mult decat soarele, si-ti tine si umbra ! Deci sa stii, Petre, ca Eu n-am nevoie de colibele tale. Eu pot sa umbresc tot pamantul si tot cerul, ca Eu l-am facut”.

Si atunci, din acel nor preascump, aude Petru glasul Tatalui, al Parintelui, ca se dusesera proorocii. Vine Tatal din cer si marturiseste cine este Hristos. Ce le spune ? “Voi ati vazut ca Hristos nu-i nici Ilie, nici Moise, nici Ieremia. Hristos Dumnezeu, Care-i cu voi pe Tabor, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit; pe Acesta sa-L ascultati !”

Dumnezeu Tatal stia ca Petru o sa-L marturiseasca pe Hristos pana la Roma si acolo avea sa moara rastignit cu capul in jos; si Ioan Evanghelistul avea sa fie ingropat de viu, si lui Iacov avea sa i se taie capul cu sabia de catre Irod. Stia ca pana la moarte vor marturisi pe Hristos.

“Dar sa stiti pe cine marturisiti ! Acesta Care pe Tabor S-a schimbat la fata si hainele Lui se vad acum ca lumina si fata Lui ca soarele, nu este Moise, nu-i Ilie, nici Ieremia, nu este unul din prooroci, este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit, Pe Care si la Iordan L-am marturisit, pe Acesta sa-L ascultati !”

Si asa au luat incredintare mai mult marele Apostoi Petru, cu Ioan si Iacov, ca Iisus Hristos este Mesia, este Fiul lui Dumnezeu si nu este unul din prooroci, ci este Dumnezeul proorocilor, Care i-a zidit pe ei in pantecele maicilor lor.

Dar, o, minunile Tale, Mantuitorule ! Ce s-a aratat pe Tabor ? Oare fiinta lui Hristos ? Doamne, fereste ! Ar fi o hula sa gandesti aceasta, ca fiinta era aceea ce iradia din Hristos.

Prin secolul al XII-lea, a fost in Bulgaria o erezie ce se chema “bogomili“. De la aceia au ramas cartile care se numesc “Visul Maicii Domnului”, ” Epistolia ” si ” Cele douasprezece vineri “, carti apocrife pe care Biserica le-a tolerat, dar nu le-a aprobat niciodata.

Acesti eretici aveau pretentia ca ei, atunci cand se roaga, vad fiinta lui Dumnezeu. O, ce mare hula si nebunie ! Fiinta lui Dumnezeu, care n-o vad heruvimii si serafimii si toate puterile cele ganditoare din ceruri, ei aveau pretentia ca, atunci cand se roaga, apare o lumina si vad fiinta lui Dumnezeu !

Era cea mai mare hula adusa lui Dumnezeu, ca cineva poate sa vada fiinta Lui ! Ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan ? Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut ! ( Ioan 1, 18 ). Aici nu face aluzie la Dumnezeu intrupat, ca pe Acela l-am vazut; sau la Dumnezeu, Care se arata lui Avraam, lui Isaia si lui Moise, cu pogoramant si cu inchipuire, ci la fiinta lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a vazut-o niciodata.

Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibila la toate taberele mintilor rationale din cer si de pe pamant si nimeni nu poate sa vada ce este El dupa fiinta. Iar acei eretici spuneau ca ei in vremea rugaciunii vad fiinta lui Dumnezeu.

Slava fiintei lui Dumnezeu reflecta raze si se lumina ca soarele, pentru ca El era Insusi Dumnezeu si din dumnezeirea Lui slobozea raze ca un soare intens dumnezeiesc. Ceea ce se vedea pe Tabor nu era lumina creata, ci necreata, lumina care izvora din dumnezeirea Lui si era slava fiintei lui Dumnezeu sau lumina slavei lui Dumnezeu.

Aceasta era deosebirea intre schimbarea la fata a lui Hristos si a sfintilor Lui, prooroci, patriarhi si cuviosi de mai tarziu.

Tocmai aceasta a fost lupta cea mare si inversunata a Sfantului Grigorie Sinaitul si Sfantului Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte, cu ereticii Varlaam si Achindin, balaurii cei din Calabria Italiei, care-i invinuiau pe sihastrii din Athos ca sunt bogomili, care spun ca vad o lumina in vremea rugaciunii si ca vad fiinta lui Dumnezeu.

Dumnezeiescul Grigorie Palama, ale carei sfinte moaste, cu toata nevrednicia, le-am sarutat acum cativa ani la Mitropolia din Tesalonic, a fost cel mai mare teolog grec din secolul XIV. El a intrecut pe toti cu teologia lui, fiind mai presus de apofatismul Sfantului Dionisie.

Daca Sfantul Dionisie Areopagitul are cea mai inalta teologie, teologia apofatica sau negativa, Sfantul Grigorie Palama a trecut si peste aceasta. El numai cu putin a intrecut pe dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, prea indumnezeitul la minte, cel mai mare varf al teologiei grecesti. Sfantul Grigorie apara pe parintii din Sfantul Munte, pe isihasti, ca nu sunt bogomili, ca vad lumina mare in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii.

Ei nu vad fiinta lui Dumnezeu, ci altceva vad. Ce vad ? Slava fiintei lui Dumnezeu ! Cititi in Filocalia VII, care o aveti, si vedeti lupta cea mare, care a tinut sute de ani pe tema isihasmului ! Sa vedeti, lumina era care iradia din Hristos, dar nu era fiinta Lui. Auzi ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul : “ Din tot trupul Sau izvora raza slavei lui Dumnezeu “.

Deci lumina de pe Tabor nu este fiinta lui Hristos, ci slava fiintei Lui. Sa stiti totdeauna, cei care sunteti teologi ! Ca o sa aveti discutii cu oameni paruti filosofi ai veacului de acum. Niciodata fiinta lui Dumnezeu nu s-a aratat cuiva, ci slava fiintei lui Dumnezeu. De aceea canta Biserica astazi : “ … aratand ucenicilor Tai slava Ta – cat ? nu toata, ci -, pe cat li se putea “.

Deci, slava fiintei lui Dumnezeu s-a aratat pe Tabor apostolilor. Si aceasta se poate arata si sfintilor in vremea rugaciunii celei ganditoare a inimii, celor ce stiu sa se roage cu inima lui Dumnezeu. Dar nu este aceasta fiinta Lui, ci slava fiintei Lui. Sa retineti !

Sa stiti un lucru. Slava fiintei lui Dumnezeu este nedespartita de fiinta Lui. Dupa cum la soare raza nu se desparte de ea, asa si slava lui Dumnezeu nu se desparte de fiinta Lui. Dar nu este insasi fiinta Lui, ci slava fiintei lui Dumnezeu.

Iata ce este, fratiIor, Schimbarea la fata a Mantuitorului. Cum v-am spus la inceput, nu s-a facut luminarea dinafara, ci dinauntru, adica Hristos nu Se lumineaza de altcineva, ca sa straluceasca ca luna, ci invers. La Hristos, lumina care se vedea in Tabor nu era ca la sfintii care se schimbau la fata.

Asa sa intelegeti lumina de pe Tabor, asa sa intelegeti lumina pe care o pot vedea sfintii intr-o mare si inalta rugaciune a inimii. Tot omul este dator sa se schimbe la fata. Dar cum se poate schimba la fata ? Daca ieri a fost desfranat si s-a marturisit, sa nu mai fie ! Daca a fost hot, sa lase hotia ! Daca a fost injurator sau betiv, sa lase betia si injuratul sau fumatul, sa lase rautatile, sa le marturiseasca, sa le planga toata viata, sa faca canonul; si asa se schimba omul, nu la fata cea din afara, ci la cea dinlauntru a sufletului.

Si atunci, asezarea omului care a fost inainte de pacat, cu aceea care este cand intra in fericire si in treptele duhovnicesti ale desavarsirii, nu mai seamana.

Ieri era ca un drac, slujind pacatului, si astazi, daca s-a pocait, si-a indreptat viata si s-a sfintit, se face lumina si are lumina duhovniceasca intr-insul si merge din putere in putere, dintr-o desavarsire in alta, pe cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, care sunt :

– Nepatimirea rationala a sufletului sau faptuirea morala;

– Slobozenia duhovniceasca a sufletului rational care-si retrage mintea sa din simtire si o leaga cu Dumnezeu prin contemplatia naturala si duh, si

– Odihna duhovniceasca a sufletului rational, (sambetele sambetelor), care-si retrage mintea sa chiar de la toate contemplatiile naturale in duh, de la cugetarile cele mai inalte din zidiri si o leaga cu totul de Dumnezeu in extazul iubirii. Amin.

Par. Ilie Cleopa