1. Întovărăşirea ecumenistă nu este ceva specific zilelor noastre. Contextul istoric asemănător inter-religios şi inter-creştin.

[…] Pomenirea Marelui Antonie, în a cărui biserică slujim de 13 ani încoace, la Tsalonic, cu harul lui Dumnezeu şi binecuvântarea Sfântului, ne-a dat prilejul să ne bucurăm iarăşi de citirea minunatei sale „Vieţi”, o pildă de scriere dintre toate Vieţile Sfinţilor, aşternută pe hârtie de ucenicul său, Arhiepiscopul Alexandriei, stâlpul Dreptei-slăviri, cu adevărat Marele Athanasie.

O mare parte din „Viaţă” se ocupă de roadele nevoinţei Sfântului Antonie, de luptele sale cu duhurile necurate şi de aspecte aparte din învăţătura sa, cum ar fi lucrarea sa cea mai mare, de întemeietor al aşezămintelor pustniceşti, prin umplerea pustiei cu mănăstiri, ajungând astfel întemeietorul şi căpetenia vieţii de nevoinţă. „A înduplecat pe mulţi să aleagă şi să poftească viaţa monahicească. Şi de aceea s-au făcut mănăstiri prin munţi, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieşit din lume şi s-au scris la petrecerea cea din cer”[2].

De două ori şi-a întrerupt îndelungata sa ieşire din lume, ca să lupte pentru Dreapta-slăvire şi să ajute la întărirea acesteia – care acum, ca şi atunci, era primejduită de vrăjmaşii cei din afară şi mai ales de cei dinlăuntru. Creştinismul n-a luat niciodată parte la discuţii şi negocieri „de pe aceeaşi poziţie” cu celelalte credinţe, o hulă proferată de aşa-zişii conducători creştini de astăzi la antihristicele întâlniri inter-religioase, ci ca singurul adevăr, singura cale de mântuire, adevărata lumină care a înlocuit nu nişte lumini mai slabe, ci întunericul greşelii şi necunoaşterii lui Dumnezeu. „Norodul cel ce şedea întru întunerec a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi în umbra morţii, lumină a răsărit lor”(Mat. 4:16). Hristos n-a zis că este o cale, un adevăr, o lumină între alte căi, alte adevăruri, alte lumini, ci că e singura cale, singurul adevăr, singura lumină. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl fără numai prin Mine” (Ioan 14:6). „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12).

Acest exclusivism al Scripturii este caracterizat astăzi de unii drept marginal şi fundamentalist, în timp ce defaimă şi resping pe toţi cei ce îl proclamă neîncetat şi cu credinţă ca fiind vestea cea bună şi viaţa pentru care Sfinţii Apostoli şi Mucenici au plătit din greu, alegând ca mai degrabă să fie chinuiţi şi să-şi verse sângele decât să facă compromisuri cu aşa-zisele „adevăruri”, pentru a co-exista în modelul multicultural al legăturilor şi întâlnirilor inter-religioase, dintr-o ipotetică iubire de aproape.

2. Dascălii nelucrării şi făţărniciei. Cel atotştiutor şi cel smerit.

Înainte de Constantin cel Mare, în vremea prigonirii creştinilor din Alexandria de către Maximian, în 311, Marele Antonie, în vârstă de 61 de ani, a părăsit pentru o vreme pustia, nevoinţa şi rugăciunea, şi a venit în Alexandria, neînfricat şi netemător, râvnind să mărturisească şi să-i îmbărbăteze pe cei duşi la mucenicie. A nesocotit cu îndrăzneală poruncile judecătorului ca toţi monahii să iasă din cetate şi să nu stea la divanele de judecată. S-a înfăţişat înaintea mai-marelui ce şedea acolo la loc de cinste, arătând dorinţa creştinilor de a se lupta pentru credinţa lor şi de a o mărturisi. „A stat fără teamă, arătând nouă creştineasca râvnă; că şi el voia mucenicia, după cum s-a zis mai înainte”[3]. Bineînţeles, Dumnezeu l-a păzit şi Sfântul Antonie n-a mucenicit, pentru că era mai de folos în viaţă; însă el nu s-a închis într-o chilie din pustie, ci „slujea mărturisitorilor după obicei şi era legat ca împreună cu dânşii să se ostenească în slujbele lor”[4]. Când credinţa dreptslăvitoare este în primejdie, întâietate duhovnicească are apărarea ei, lupta, susţinerea tuturor celor ce se războiesc, dorinţa de a vărsa sângele şi chiar de-a muri pentru ea; toate celelalte îndatoriri duhovniceşti trec pe planul al doilea. Toţi cei ce fac sau sfătuiesc altcumva caută să-şi îndreptăţească laşitatea şi lipsa de voinţă, făcându-se dascăli şi învăţători ai nelucrării şi făţărniciei.

Bineînţeles, nu vom arăta aici cum i-a înfruntat Marele Antonie pe marii şi învăţaţii scriitori şi filosofi păgâni cu argumente imbatabile, deşi era neştiutor de carte, lăsându-i fără grai şi uluiţi. O vom face poate altă dată, căci idolatria şi păgânismul au apărut din nou, având susţinere puternică. Sfântul nu le ştia pe toate aşa cum le învăţaseră ei, el n-avea cunoaştere lumească, ci ştia Scriptura şi învăţăturile Sfinţilor şi, mai presus de toate, era de Dumnezeu învăţat şi de Dumnezeu însuflat. Credinţa nu înseamnă o mare învăţătură şi ştiinţă, ci o smerită supunere – nu faţă de cunoaşterea predominantă a unei epoci, ci faţă de adevărul Bisericii, nevremelnic şi veşnic. Dacă omul nu se leapădă de înţelepciunea sa şi de afişarea acesteia, cu smerenie făcându-se una duhului lui Hristos, al Bisericii, al Sfinţilor şi Părinţilor Bisericii, care deschide zările duhovniceşti, atunci el se va întreba mereu şi va avea îndoieli chiar şi în privinţa adevărului credinţei şi cunoaşterii simplilor credincioşi, învinuindu-i a fi atotştiutori şi iubitori de sine, fără de smerenie. Smerenia, însă, nu înseamnă acceptarea părerii predominante, ci cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, căci adesea mulţi se alătură minciunii şi o întăresc cu numărul lor, făcându-o majoritară. Dacă primirea părerii majorităţii, chiar dacă este în dezacord cu adevărul, constituie criteriul de acceptare, atunci nu doar Scriptura ar fi fost de neprimit, susţinută fiind de o mână de Apostoli, ci nici Biserica n-ar mai fi dăinuit în faţa valului de necredincioşi şi eretici.

3. Poziţia Sfântului Antonie împotriva ereticilor – o pildă de urmat astăzi pentru noi toţi

Dorim să înfăţişăm acum felul în care a înfruntat Sfântul Antonie erezia ariană, care ameninţa Biserica din lăuntrul ei, susţinută fiind de Împărat, conducători, patriarhi şi episcopi, la fel cum se întâmplă în zilele noastre cu pan-ereziile papismului şi ecumenismului, ce sunt însă mult mai primejdioase, deoarece subminează aproape toate dogmele de credinţă şi preschimbă dumnezeiasca învăţătură a Scripturii într-o învăţătură omenească obişnuită; ele înlătură pe Dumnezeu-Omul Hristos, pe Sfinţi şi pe Părinţi, şi pun în loc pe „infailibilul” papă al Romei şi noianul de erezii din Consiliul Mondial al aşa-ziselor Biserici.

Prezentarea noastră va fi foarte folositoare chiar şi pentru cei ce pretind că nu văd vreo primejdie, pentru acei duhovnici „serioşi” care îi duc în rătăcire sau îi pun într-o situaţie foarte anevoioasă pe fiii lor duhovniceşti, care văd însă mai bine decât ei cu ochii Sfinţilor şi ajung să pună sub semnul întrebării dreptatea călăuzirii lor duhovniceşti. De bună seamă că Sfinţii sunt mai de încredere decât orice gherondă sau îndrumător duhovnicesc care nu se mânie de erezie şi nu se luptă s-o vădească sau s-o înlăture.

Aşadar, Marele Antonie a lăsat pustia pentru a doua oară şi a coborât în Alexandria. Episcop ortodox şi patriarh era Marele Athanasie, prigonit neîncetat şi surghiunit de mai multe ori, iar turma dreptslăvitoare se găsea sub ereticii arieni, ca şi acum sub încredinţarea patriarhilor şi episcopilor ecumenişti şi pro-ecumenişti. Marele Antonie, după cum ne învaţă „Viaţa” sa, în cele ale credinţei „statornic era, şi dreptcredincios”[5].

S-a împotrivit schismaticilor meletieni fiindcă îşi dăduse seama de la început de viclenia şi apostazia lor. Dar nici cu maniheii şi cu ceilalţi eretici n-a fost mai prietenos, ci i-a povăţuit şi i-a îndreptat spre a fi iarăşi credincioşi dreptslăvitori.Credea şi propovăduia că prietenia şi tovărăşia cu ei era dăunătoare şi putea duce la pierderea sufletului. Ura erezia ariană şi îi îndemna pe toţi să nu se apropie de aceştia, nici să primească credinţa lor mincinoasă.

Odată l-au cercetat nişte arieni fanatici. Vorbind cu ei şi văzând reaua lor credinţă, i-a alungat din muntele în care se nevoia, zicându-le că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şerpilor. Astfel, am putea spune, s’-a stabilit o rânduială care ne arată în chip limpede, adevărat şi nerătăcit cum să purtăm dialoguri cu eretici şi cum să interacţionăm cu ei pe plan omenesc şi obştesc. Ni se mai arată prin aceasta că în ziua de astăzi toate hotarele aşezate de Sfinţii Părinţi sunt năruite de către ecumenişti, care se îmbrăţişează şi se sărută cu ereticii ca şi cum aceştia ar fi binecinstitori şi de aceeaşi credinţă, şi niciodată nu se gândesc să le spună să plece şi să se ţină la depărtare, nici să-i mustre spre a se întoarce la Dreapta-slăvire. Dialogurile se poartă „de pe poziţii egale” – punerea pe picior de egalitate cu adevărul a minciunilor, a ereziilor şi a înşelărilor. Atunci când vorbeşti „de pe poziţii egale”, înseamnă că dai prilej minciunilor să predomine în faţa adevărului, că te îndoieşti de adevăr şi că încă cauţi să îl afli. Dialogul Sfinţilor şi al Părinţilor, însă, este un dialog al lui Hristos cu femeia samariteancă, al Apostolilor cu iudeii şi neamurile, al Părinţilor cu ereticii, o chemare şi o mustrare pentru întoarcerea lor la adevăr, pentru a fi din nou cuprinşi în cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; aceasta este adevărata unire şi pace. Toate celelalte sunt uniri mincinoase, păci mincinoase şi dialoguri mincinoase.

De atunci încoace, această scriere ne arată calea către adevărata unire, prin gura marelui Sfânt, şi cum se poate atinge ţelul ca „toţi să fie una”, pentru care se străduie ecumeniştii, cuvânt cu cuvânt:

Marele Antonie „încă şi în credinţă era statornic şi drept-credincios; căci nici cu schismaticii meleţiani nu s-a împărtăşit vreodată, ştiind viclenia şi depărtarea lor de credinţa cea dreaptă, din început; nici cu maniheii sau cu alţi eretici nu a vorbit cândva prieteneşte, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credinţă, vorbind tuturor, să nu se amăgească cu prietenia şi cu vorbirea lor; căci vătămare şi pierzare pricinuieşte sufletului. Deci, astfel ura eresul arienilor şi poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credinţă s’o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i şi cunoscând că sunt rău-credincioşi, i-a gonit din munte, zicând că cuvintele lor sunt mai rele decât otrava şarpelui.”[6].

4. Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”[7].

Sfântul Antonie s-a cutremurat şi s-a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit[8]. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie – bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor – vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.

Potrivit „Vieţii” istorisite de Marele Athanasie,

„pe când Marele Antonie şedea, îndeletnicindu-se cu rucodelia sa, a fost răpit cu duhul şi suspina fiind în vedenie. Apoi, după câtva timp, s-a întors către monahii cei ce erau împreună şi, cutremurându-se, tot suspina. Şi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa multă vreme, iar după aceea s-a sculat Stareţul plângând.Înfricoşându-se şi înspăimântându-se cei ce erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii:

«O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. Mânia lui Dumnezeu are să cadă asupra Bisericii, şi ea are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicând: “Se va defăima altarul Meu”».

Acestea le-a văzut Stareţul şi după doi ani s-a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut”, zice Sfântul Athanasie, „că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei ce erau cu dânsul, zicându-le: «Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s-a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă întinaţi unindu-vă cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a dracilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor».”[9]

Încheiere

Mânia lui Dumnezeu a cuprins Biserica de mulţi ani. Papismul şi ecumenismul biruiesc. La vremea lor, Marele Athanasie şi ceilalţi Sfinţi Părinţi au înţeles primejdia înfăţişată în vedenia Marelui Antonie. Suntem acum martori ai întinării bisericilor şi Sfintelor Altare cu rugăciuni în comun şi liturghii laolaltă cu „neînţelegătorii” (iraţionalii) eretici; asistăm la această întinare şi o lăudăm, alăturându-ne noi înşine la lovirea Sfintei Sfintelor.

Dacă priveşte cineva la liturghiile şi rugăciunile în comun ale ecumeniştilor, precum cele din Canberra, de la a 7-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al aşa-ziselor Biserici, cu frecventa participare a preoţilor homosexuali care îndrăznesc să ţină Sfântul Potir, precum şi a episcopeselor şi preoteselor, priveliştea depăşeşte chiar şi vedenia Marelui Antonie.

Singura nădejde a Bisericii noastre de a-şi redobândi frumuseţea se află în sfatul şi povaţa Marelui Antonie: „Să nu vă întinaţi (adică molipsiţi) unindu-vă cu arienii”. Să avem grijă să nu ne molipsim prin împărtăşirea cu papismul şi ecumenismul, şi cu ortodocşii pro-papişti şi pro-ecumenişti. Deoarece până acum n-am făcut aşa cu hotărâre şi tărie, Dumnezeu, de ani buni, prelungeşte mânia Sa şi robia dreptslăvitorilor în pan-erezia ecumenismului. Cât timp vor mai îngădui episcopii, monahii şi mirenii ca fiarele neînţelegătoare, ereticii, să lovească şi să întineze Sfânta Sfintelor Ortodoxiei? Atât timp cât noi nu vom face nimic şi vom veni cu felurite îndreptăţiri pseudo-duhovniceşti, urâciunea pustiirii va sta în locul cel sfânt.

Traducere de Radu Hagiu

Pr. Protopop Theodoros Zissis, profesor al Şcolii de Theologie din cadrul Universităţii Aristoteliene din Thessalonic

sursa: cuvantul-ortodox.ro

[1] Ceilalţi doi fiind Sfântul Nicodim Aghioritul şi Sfântul Macarie al Corinthului. (n.tr.)

[2] „Vieţile Sfinţilor pe Ianuarie” (Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995) – „Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie cel Mare (17 ianuarie)” (n.tr.)

[3] Cf. op. cit. (n.tr.)

[4] Cf. op. cit. (n.tr.)

[5] Cf. op. cit.

[6] Cf. op. cit.

[7] Cf. op. cit.

[8] În 1969, cultul Sfântului Gheorghe a fost abolit în mod oficial de către biserica romano-catolică, numele acestuia fiind scos din calendarul ecleziastic. (n.tr.)

[9] Cf. „Vieţile Sfinţilor…”, op. cit.

Nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor.

Ridica ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea?

Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA

Invataturi despre viata morala a oamenilor
si despre buna purtare

● Oamenii se socotesc rationali însa pe nedrept, caci nu sunt rationali. Unii au învatat cuvintele si cartile vechilor întelepti. Dar rationali sunt numai aceia care au sufletul rational, pot sa deosebeasca ce este binele si ce este raul, se feresc de cele rele si vatamatoare sufletului si toata grija o au spre cele bune si folositoare sufletului; iar acestea le savârsesc cu multa multumire catre Dumnezeu. Numai acestia trebuie sa se numeasca rationali.

● Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului.

● Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvatati, ca sa iubeasca învatatura si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor.

● Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori.

● Dupa cum corabierii cârmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stânca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gândurile pacatoase.

● Dupa cum cârmacii si cei ce tin frânele cu sârguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sârguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezând îsi face loc în nemurire.

● Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupatiile si întâlnirile cu oamenii. Caci toate acestea se îndrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si închide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte.

● Celui nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este îngaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea.

● Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele când sunt de fata; iar în dos nu-i bârfeste. Dar nici celor ce încearca sa-i graiasca de rau nu le îngaduie.

● În cuvântari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa înfrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decât pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care învaluie sufletul, cum învaluie soarele trupul.

● Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei întelepti. Iar cel întelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu.

● Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se împartaseste numai pe cât se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta lui Dumnezeu însa, înfrânarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blândetea, acestea îndumnezeiesc sufletul.

● Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricarui alt lucru, sa stie întâi ca trebuie sa se multumeasca cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie sa le dea înapoi, sa fie gata a face aceasta cu recunostinta, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Caci dupa ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarasi înapoi.

● Nu se cuvine ca cei mai slabuti cu firea sa deznadajduiasca si sa paraseasca vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si sa o dispretuiasca ca una ce nu ar putea fi ajunsa nici înteleasa de ei. Caci unii chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtutii si mântuirii, prin sârguinta si dorinta, totusi se fac mai buni sau în nici un caz mai rai. Iar acest folos al sufletului nu este mic.

● Cand afli pe unul gâlcevindu-se si luptându-se împotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat gâlcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a împietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul, vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta.

● Daca întrebuintam orice sârguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atât mai vârtos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mântuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea.

● Moartea, de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.

● Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toata bunavointa si, dorind cele ceresti, dispretuiesc cele pamântesti. Unii ca acestia nu plac la multi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâti, ci si luati în râs de multi smintiti. Ei însa rabda toate în saracie, stiind ca cele ce par multora rele pentru ei sunt bune. Caci cel ce întelege cele ceresti crede lui Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voi Lui. Cel ce însa nu le întelege nu crede niciodata ca lumea este zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mântuirea omului.

● Cei ce nu sunt multumiti cu cele ce le au la îndemna pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbura sufletul si îi insufla gânduri si închipuiri ca cele ce le au sunt rele. Si dupa cum hainele mai mari mai mari decât masura împiedica la miscare pe cei ce se lupta, asa si dorinta avutiei peste masura împiedica sufletele sa lupte sau sa se mântuiasca.

● Starea în care se afla cineva fara sa vrea îi este si paza si osânda. Deci îndestuleaza-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemultumire, sa te pedepsesti singur fara sa simti. Iar calea spre aceasta este una singura: dispretuirea celor pamântesti.

● Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a mânca, ci a mânca nemultumind, fara cuviinta si fara înfrânare. Caci esti dator sa tii trupul în viata, însa fara nici un gând rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mândrie. Nu e pacat neînfrânarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbire de rau. E pacat sa nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, când din sloboda alegere lucreaza cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

● Cei ce cunosc binele, dar nu vad ce le este de folos, îsi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie sa ne îndreptam mintea spre acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, în chip silnic, în acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste orbi.

● Nu trebuie sa ne mâniem pe cei ce pacatuiesc, chiar de-ar fi facut crime vrednice de osânda. Ci pentru dreptatea însasi, pe cei ce gresesc sa-i întoarcem si sa-i certam daca se nimereste, fie prin ei însisi, fie prin altii. Dar sa ne mâniem sau sa ne înfuriem nu se cade, pentru ca mânia lucreaza dusa de patima si nu de dreptate si de judecata. De aceea nu primi sa te sfatuiasca nici oamenii prea milosi, caci pentru binele însusi si pentru dreptate trebuie sa certi pe cei rai, însa nu pentru patima mâniei.

● Nu se cuvine ca sufletul rational si luptator sa se sperie si sa se înfricoseze îndata de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva sa fie batjocorit de draci, ca fricos. Caci tulburat de nalucirile lumesti sufletul îsi iese din limanul sau. Sa stim ca virtutile noastre sufletesti ni se fac înaintemergatoare ale bunurilor vesnice, iar pacatele de bunavoie pricini ale muncilor.

● Dintre cei ce se afla într-o ospatarie, unii închiriaza paturi; altii neputând avea pat si dormind pe jos, sforaie nu mai putin decât cei ce dorm în pat. Si asteptând masura noptii, dimineata toti se duc, lasând paturile ospatariei si luând numai lucrurile lor. Asemenea este si cu toti cei ce vin în viata: si cei ce au trait cu putine si cei ce au vietuit în slava si bogatie, ies din viata ca dintr-o ospatarie, neluând nimic din desfatarea si bogatia vietii, fara numai faptele lor, bune sau rele, savârsite de ei în viata lor.

● A scapa de moarte este cu neputinta. Cunoscând aceasta, oamenii întelepti si deprinsi în virtute si în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plâns, aducându-si aminte de neînlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii.

● Nu trebuie sa urâm pe cei ce au uitat de vietuirea cea buna si placuta lui Dumnezeu si care nu recunosc dogmele drepte si iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos sa ne fie mila de ei, ca fiind slabi în puterea de a deosebi lucrurile si orbi cu inima si cu întelegerea. Caci primind raul ca bine, se pierd din pricina nestiintei, si nu cunosc pe Dumnezeu, sarmanii si nechibzuitii de ei.

● Nu spune multimii cuvinte despre evlavie si buna vietuire. Nu pentru pizma zic, dar socotesc ca vei fi luat în râs de cei smintiti. Caci cel asemenea se bucura de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte putini auzitori gasesc. Mai bine este dar a nu grai, decât ceea ce voieste Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

● Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea si în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înteles si preamarit face sufletul nemuritor, dându-i nestricaciunea si fericirea vesnica. Caci Dumnezeu le-a daruit tuturor fapturilor existenta numai pentru bunatatea Sa.

● Numai daca am fost încercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a însetat si nu manânca cu placere cel ce n-a flamânzit; de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a privegheat îndelung si nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice, daca nu le vom dispretui pe cele vremelnice.

● Cuvântul este sluga mintii. Caci ce voieste mintea, aceea tâlcuieste cuvântul.

● Mintea vede toate, chiar si cele din Ceruri. Si nimic nu o întuneca fara numai pacatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînteles, iar cuvântului sau nimic nu-i este cu neputinta de exprimat.

● Prin trup omul este muritor. Dar prin minte si cuvânt nemuritor. Tacând întelegi si dupa ce ai înteles graiesti. Caci în tacere naste mintea cuvântul. Si rostind cuvânt de multumita lui Dumnezeu, îti lucrezi mântuirea.

● Cel ce vorbeste fara socoteala nu are minte, caci graieste fara sa înteleaga nimic. Cerceteaza dar ce-ti este de folos sa faci pentru mântuirea sufletului.

● Cuvântul care are înteles si este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea desarta, care cauta sa masoare cerul si pamântul, marimea soarelui si departarea stelelor, este o nascocire a omului care se osteneste în desert. Caci cautând cele ce nu folosesc nimic, osteneste în zadar, ca si cum ar vrea sa scoata apa cu ciurul. Deoarece este cu neputinta oamenilor a afla acestea.

● Precum trupul, dupa ce s-a desavârsit în pântece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit în trup masura hotarâta lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup.

● Necunostinta lui Dumnezeu este o nesimtire si nebunie a sufletului, caci raul se naste din nestiinta, iar binele, care mântuieste sufletul, din cunostinta lui Dumnezeu. Prin urmare daca te vei sârgui sa nu faci voile tale, petrecând cu trezvie si cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grija la virtuti. Daca însa te vei sili sa faci voile tale pentru placere, ametit de necunostinta lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ti se vor întâmpla dupa moarte.

● Ochiul priveste cele vazute, iar mintea întelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

● Cel care are minte se stie pe sine ca este om stricacios iar cel ce se stie pe sine pe toate le stie ca sunt fapturile lui Dumnezeu si s-au facut pentru mântuirea omului. Caci sta în puterea omului sa înteleaga toate si sa creada drept. Iar un asemenea barbat cunoaste sigur ca cei ce nu pun pret pe cele lumesti au osteneala foarte putina, iar dupa moarte dobândesc de la Dumnezeu odihna vesnica.

● Precum trupul fara suflet este mort, asa si sufletul fara puterea mintii este nelucrator si nu poate mosteni pe Dumnezeu.

● Sufletul se afla în lume fiind nascut. Mintea este mai presus de lume fiind nenascuta. Sufletul care întelege lumea si vrea sa se mântuiasca în fiecare ceas are o lege pe care nu o calca. El cugeta întru sine ca acum e vreme lunga si de cercetare si nu asteapta sa o faca aceasta judecatorul. El stie ca-si poate pierde mântuirea primind cea mai mica placere urâta.

● Cei ce sunt siliti de niscai trebuinte sau împrejurari sa treaca înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapa de primejdie chiar de-ar fi valuri potrivnice; si de se scufunda putin, prinzându-se de ceva de la tarm, scapa. Dar cei ce vor fi beti, chiar daca de zeci de mii de ori vor lupta sa ajunga la tinta, nu vor putea, ci biruiti de vin se vor scufunda în valuri si îsi vor afla moartea. Tot asa si sufletul, cazând în învolburarea valurilor vietii, de nu se va trezi din pacatul materiei ca sa se cunoasca pe sine ca e dumnezeiesc si nemuritor si ca numai pentru scurta vreme a fost legat cu trupul cel muritor si plin de patimi, va fi atras de placerile trupesti spre pierzare; si dispretuindu-se pe sine si îmbatându-se de nestiinta, se va pierde si se va afla în afara de cei mântuiti. Caci trupul ne trage adeseori ca un râu spre placerile necuvenite.

● Sufletul cu adevarat rational vazând fericirea celor rai si bunatatea celor nevrednici nu se sminteste, dorindu-si fericirea lor în viata aceasta, cum fac oamenii nesocotiti. El cunoaste lamurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vietii cu vremelnicia ei si judecata care nu poate fi mituita. Un suflet ca acela crede ca Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

● Cei ce si-au înnoroiat vesmântul, întineaza si haina celor ce se apropie de ei. Asa si cei rai cu voia si nedrepti la purtare, petrecând cu cei simpli si vorbind cele ce nu se cuvin, le întineaza sufletul prin auz.

● Pofta din amintire este radacina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zabovind în amintirea poftei nu se cunoaste pe sine ca este insuflarea lui Dumnezeu. Si asa este dus spre pacat, nesocotind relele de dupa moarte, lipsitul de minte.

● Numai omul este în stare sa primeasca pe Dumnezeu, caci numai acestui animal îi vorbeste Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Si prin toate prevesteste oamenilor vrednici de el bunatatile viitoare.

● Omului credincios si celui ce vrea sa înteleaga pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar daca vrei sa-L si vezi, priveste podoaba si pronia tuturor celor ce au fost facute si a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Si toate sunt pentru om.

● Fa bine celui ce te nedreptateste si-ti vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grai de rau pe vrajmasul tau catre nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihanirea, cu rabdarea, cu înfrânarea si cu cele asemenea. Caci aceasta este cunostinta de Dumnezeu: sa-i urmezi Lui cu smerita cugetare si printr-unele ca acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

● Când te întorci cu multumire spre asternutul tau, aducându-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplându-te de întelegerea cea buna, te vei veseli si mai mult, iar somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si închiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu. Atunci tacerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o adânc simtita slava Dumnezeului a toate. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decât toata jertfa cea de mare pret înaintea lui Dumnezeu.

Sursa: bisericasfantulantoniecelmare.ro

Lecturi recomandate:

● Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare:

“TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU”

● SFANTUL ANTONIE CEL MARE sau Cum a biruit un analfabet intelepciunea cea nebuna a lumii

● SFANTUL ANTONIE CEL MARE ne povatuieste impotriva trufiei, a imputinarii de suflet si a amestecarii adevarului cu minciuna

● Viaţa Cuviosului Antonie cel Mare (17 ianuarie)