Dupa Invierea si Inaltarea lui Hristos la cer, Maica Domnului a ramas mangaierea si alinarea intregii Biserici. Ea se afla in mijlocul Bisericii, daruind tuturor ajutorul ei.

Sfantul Grigorie Palama mentioneaza trei slujiri si lucrari specifice ale Preasfintei noastre Nascatoare de Dumnezeu.

In primul rand, cunoastem ca marirea ei, care s-a implinit prin Nasterea Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu, era mai presus de „nevointa cea mai plina de ravna si care se putea lucra in multe chipuri”. Dar Preasfanta Fecioara, cu toate ca dobandise mare har de la Dumnezeu, a dus o viata de aspra nevointa dupa Inaltarea lui Hristos la ceruri.

In al doilea rand, se ruga pentru toata lumea si se ingrijea de feluritele nevoi ale acesteia. Mentioneaza in acest sens Sfantul Grigorie: „… prin rugaciunile ei grabnice pentru toata lumea deopotriva”.

In al treilea rand, Maica Domnului era sprijinul si mangaierea Sfintilor Apostoli care propovaduiau Evanghelia la toata zidirea. Este foarte insemnat acest aspect al ajutorului dat de Maica Domnului, la care, in mod obisnuit, nu se face referire, deoarece este vadit lucru ca isihia si tacerea pe care le-a ales Maica Domnului pentru restul vietii sale in Biserica reprezentau sprijin pentru „lucrarea” duhovniceasca si pentru propovaduirea Evangheliei. Si scrie Sfantul Grigorie: „prin indemnurile si povetele ei catre dumnezeiestii propovaduitori care mergeau pana la marginile lumii, Maica Domnului era sprijin si mangaiere pentru toti, fiind vazuta, si auzita, si impreuna-lucrand in orice chip la propovaduirea Evangheliei” (Sfantul Grigorie Palama, Omilia 37, 5).

Evenimentul Adormirii Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu este binecunoscut. Adormirea ei a fost slavita si preamarita, asa cum i-a fost si viata. Pentru ca, pe cat de slavita este viata pamanteasca a omului, pe atat va fi si sfarsitul lui.

Sfantul Grigorie Palama, la inceputul cuvantului lui despre Adormirea Maicii Domnului spune ca mai mult decat orice iubeste si este dator „sa binevesteasca Bisericii marirea si pururea-fecioria Maicii Domnului” (Sfantul Grigorie Palama, Omilia 37, 1), iar apoi ne cere sa luam aminte la faptul ca, daca moartea cuviosilor este cinstita si pomenirea dreptilor cu laude se savarseste, mult mai mult trebuie sa se implineasca acest lucru pentru Maica Domnului care este Sfanta Sfintelor si prin care vine sfintirea Sfintilor.

Sfantul Grigorie Palama, vorbind despre Adormirea Nascatoarei de Dumnezeu, nu doar ca o numeste „slavita”, ci arata ca este „mutare la viata”: „… praznuind astazi aceasta adormire, mutarea ei la viata”. Moartea ei este purtatoare-de-viata „in ceruri si calauzitoare catre viata nemuritoare”.

Aceasta „mutare la viata” este invierea si inaltarea cu trupul la cer a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Potrivit invataturii Sfantului Grigorie Palama, dar si a altor Sfinti, nu praznuim doar ridicarea la cer a sufletului Maicii Domnului, ci si a trupului ei. Sfantul Grigorie scrie ca Nascatoarea de Dumnezeu s-a mutat la cer in „Imparatia ce i se cuvenea” si a sezut de-a dreapta Imparatului a toate „in haina aurita si prea infrumusetata” (Ps. 44, 11). „Haina aurita” inseamna „trupul ei luminat de lumina dumnezeiasca”, iar „prea infrumusetata” arata impodobirea ei „prin toate virtutile”. Astfel, cu trupul s-a suit la Cer si este singura care si cu trupul se afla la cer alaturi de Fiul ei. „Singura, ea, acum cu trupul proslavit de Dumnezeu se afla in cer impreuna cu Fiul ei”.

Talcuind acest pasaj, spune ca mormantul si moartea nu au putut sa tina trupul ei incepator-de-viata si datator-de-viata, care este este iubit salas al cerului cerurilor. Daca un suflet care a primit dumnezeiescul har, dupa iesirea din trup se ridica la cer, cu atat mai mult Maica Domnului s-a ridicat la cer si cu trupul, ea, care a primit in trupul ei pe Fiul lui Dumnezeu cel mai-inainte-de-veci si Unul Nascut, Care este izvorul vesnic al harului, si nu doar ca L-a primit inlauntrul ei, dar L-a si nascut.

Astfel, vorbim despre invierea si inaltarea cu trupul la cer a Maicii Domnului. Cu alte cuvinte, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu se afla cu trupul in ceruri. Si Sfantul scrie: „Pentru aceasta, trupul care [L-]a nascut [pe Dumnezeu] este cu indreptatire impreuna-slavit cu o slava vrednica de Dumnezeu” (Sfantul Grigorie Palama, Omilia 37, 9). Intocmai cum Fiul ei, Care a luat trup din ea, nu a putut ramane pe pamant, ci S-a inaltat la cer, la fel s-a petrecut si cu Maica Domnului. „Pentru aceasta, a fost inaltata din mormant de-a dreptul mai presus de ceruri” (Sfantul Grigorie Palama, Omilia 37, 9).

Astfel, prin inaltarea ei, le-a unit pe cele de jos cu cele de sus. Trebuia ca si Nascatoarea de Dumnezeu, care a incaput intru sine pe Cel Ce toate le umple, sa fie mai presus de toate si sa le depaseasca pe toate prin virtutile ei. Faptul ca este mai presus de toate si mai inalta decat toti Sfintii si decat toti ingerii se vadeste in faptul inaltarii ei cu trupul la ceruri. Se vadeste, adica, din faptul ca „dupa moarte a devenit nemuritoare si ca ea singura salasluieste cu trupul in ceruri alaturi de Fiul si Dumnezeul ei, si de acolo revarsa din belsug harul celor care sunt vrednici de el…” (Sfantul Grigorie Palama, Omilia 37, 11).

Invatatura aceasta a Sfantului Grigorie Palama despre invierea si inaltarea Nascatoarei de Dumnezeu cu trupul la cer – care s-a petrecut prin harul si lucrarea Fiului ei – reprezinta invatatura Bisericii. Sfantul Nicodim Aghioritul a selectat pasaje din scrierile Sfintilor Parinti, atat din invatatura lor, cat si din troparele pe care le-au compus – din cele ale Sfantului Cosma Melodul, ale Sfantului Andrei Criteanul, ale Sfantului Marcu Eugenicul –, precum si alte tropare in care se pune in lumina invatatura Bisericii ca mutarea la ceruri a Nascatoarei de Dumnezeu inseamna ridicarea sufletului la cer, dar si invierea si inaltarea trupului ei, prin urmare, “Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu se afla deplin cu trupul la cer”.

Poate parea provocator acest cuvant al Sfantului Grigorie Palama ca doar Maica Domnului se afla in cer cu trupul alaturi de Hristos, daca ne gandim la faptul ca Prorocul Ilie a fost rapit cu trupul la cer, fapt cunoscut din Sfanta Scriptura. Insa Sfantul Grigorie Palama talcuieste minunat si acest lucru. Vorbind despre Inaltarea lui Hristos si mai ales despre faptul ca, desi exista mai multe inaltari, totusi Inaltarea lui Hristos este unica, Sfantul Grigorie Palama se refera si la cazul Prorocului Ilie. Si scrie: „Dar [Prorocul Ilie] nu a depasit hotarele intinderii care inconjoara pamantul; inaltarea fiecaruia dintre acestia a fost o ridicare de la pamant fara insa a iesi din imprejurimile pamantului”. Din aceasta talcuire se arata ca inaltarea Prorocului Ilie a fost, intr-un anume fel, o mutare din loc, am putea spune ca a fost un fel de moarte, si, fireste, prin inaltarea lui nu a depasit limitele atmosferei din jurul pamantului. De aceea, [dintre oameni] doar Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a inviat si s-a inaltat cu trupul la cer si este proslavita dimpreuna cu Fiul ei, ca Maica a Lui dupa firea omeneasca.

Inaltpreasfintitul Ierotheos Vlachos

 * * *

Rugăciunea  de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama
către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
(din Apantisma)

Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.

Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.

Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.

Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.

Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.

Miluieşte-mă pe mine cel smerit;  milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.

Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.

Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine; pe mare înotând, împreună înoată; priveghind, întăreşte-mă; necăjindu-mă, mă mângâie; împuţinându-mă la suflet, îmbărbătează-mă; îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte; nedreptăţit fiind, izbăveşte-mă; năpăstuit fiind, îndreptează-mă; spre moarte primejduindu-mă, degrab alergând mă scoate; vrăjmaşilor celor nevăzuţi, în toate zilele de temut mă arată; ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă tiranizează, al cui rob sunt eu.

Aşa, Preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă ticăloasa mea rugăciune şi nu mă ruşina de nădăjduirea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu nădejdea tuturor marginilor pământului.
Aprinderea trupului meu stinge-o; viforul cel cumplit din sufletul meu, potoleşte-l; mânia cea amară, îmblânzeşte-o; trufia şi mândria părerii celei deşarte, din mintea mea şterge-o; nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de zi ale gândurilor cele necurate, din inima mea  împuţinează-le; învaţă limba mea să grăiască cele de folos; povăţuieşte ochii mei să vadă drept faptele bune cele adevărate.

Picioarele mele îndreptează-le să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; mâinile mele fă-le să se sfinţească ca, cu vrednicie să le ridic pe ele către Fiul Cel Preaînalt; curăţeşte-mi gura mea ca, cu îndrăzneală să-L numesc Tată pe Dumnezeu Cel Înfricoşat şi Prea Sfânt; deschide-mi urechile mele ca să audă simţitor şi gânditor cuvintele cele mai dulci decât mierea şi fagurul ale Sfintelor Scripturi, şi să vieţuiesc după dânsele întărindu-mă de tine.

Dă-mi vreme de pocăinţă, de întoarcere a gândurilor; de moartea cea năprasnă, fereşte-mă; osândit de conştiinţă fiind, izbăveşte-mă. Şi mai pe urmă de toate, fii lângă mine la despărţirea sufletului de ticălosul meu trup.

Sila cea nesuferită, lesnind-o; durerea cea nespusă, uşurând-o; strâmtoarea cea nemângâiată, mângâind-o; de faţa cea întunecată a dracilor, izbăvindu-mă; de cercarea cea preaamară a vameşilor celor din aer şi stăpânitorilor întunericului, slobozindu-mă şi zapisele păcatelor mele celor multe rupându-le, cu Dumnezeu mă împrieteneşte, şi stării Lui de-a dreapta, celei fericite, la înfricoşata judecată mă învredniceşte; şi bunătăţilor celor veşnice şi nestricăcioase, moştean pe mine mă fă.

Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu. Pe care cu blândeţe primeşte-o şi mă curăţeşte de toată spurcăciunea trupului şi a duhului. Şi mă învredniceşte în veacul acesta de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău; iar în cel ce va să fie, cu cina cea preadulce şi cerească a desfătării Raiului, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.

Aceste bunătăţi, dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor.

Că prin tine, Prealăudată şi Preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea omenească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Prea Sfântă şi de o fiinţă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin!

Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care, întru adormirea ta nu ne laşi pe noi!

Noi însă, prefăcând litera în duh, vom face să vă răsune vouă acum în chip duhovnicesc, şi mai cu seamă în timpul postului, atunci când fiare văzute şi nevăzute ne asaltează cu îndârjire. Fiarele văzute sunt lăcomia pântecelui şi beţiile şi celelalte de acest fel; iar alte fiare într-ascuns stau la pândă: slava deşartă şi îngâmfarea şi buna părere despre sine şi făţărnicia. Dar [cuvintele] acestea sunt sunetul şi scăparea înaintea unor asemenea fiare, şi paza temeinică a celor ce se nevoiesc postind.

Aşadar postul şi neînfrânarea sunt potrivnice între ele, precum potrivnice sunt viaţa şi moartea. Iar postul este o poruncă a vieţii, de o vârstă cu firea omenească, întrucât obârşia şi-o trage din rai, dat fiind de către Dumnezeu lui Adam, drept pază a vieţii şi a harului celui dumnezeiesc. Iar neînfrânarea este chip al morţii trupului şi a sufletului, fiind dată de către diavol lui Adam în Eden, cu viclenie, prin Eva, spre căderea de la viaţa de veci şi spre înstrăinarea de la harul cel dumnezeiesc. Fiindcă Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii. Vrea cineva să găsească viaţă şi har în Dumnezeu şi de la Dumnezeu? Să fugă atunci de neînfrânarea aducătoare de moarte şi să vină degrabă la postul cel dumnezeiesc şi la cumpătare, ca să se întoarcă el întru bucuria raiului.

Moise, postind patruzeci de zile pe munte, s-a înălţat spre culmea vederii lui Dumnezeu şi a primit tablele cuvioşiei. Poporul iudeilor, jos, îmbătându-se, a alunecat către nelegiuire, căci au făcut, topind aur, un idol în chip de viţel, asemenea zeului Apis al egiptenilor, iar dacă Moise nu ar fi stat [rugător] înaintea lui Dumnezeu, milostivindu-se mai înainte din pricina uciderii celei fără de milă a celor de acelaşi neam, nu i-ar fi cruţat câtuşi de puţin pe ei [Ieşirea 32].

Aşadar, dacă şi noi avem trebuinţă de milostivi­rea lui Dumnezeu, să nu ne îmbătăm cu vin, nici să nu ne îmbuibăm peste măsură, căci de aici se trag desfrâul şi nelegiuirea. Văzător al lui Dumnezeu a fost şi Ilie, dar mai înainte s-a curăţit şi el prin post. A dobândit şi Daniel vederea lui Dumnezeu şi arătarea unuia dintre arhangheli, înfăţişând ce i-a desluşit lui cele ce aveau să fie, dar mai întâi a rămas în post şi nemâncare douăzeci de zile întregi [Daniel 10:2]. Iar alt prooroc a fost ucis de un leu, dar el a mâncat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Cunoaşteţi cu toţii pe Isav, fiul lui Isaac, care din pricina lăcomiei pântecelui a pierdut şi celelalte drepturi ale celor dintâi născuţi, şi binecuvântarea părintească. Să ne temem şi noi ca nu cumva, dedându-ne la această lăcomie a pântecelui, să cădem de la binecuvânta­rea aceea făgăduită nouă şi de la moştenirea Tatălui celui Prea înalt. Şi să vă amintiţi spre pildă de cei trei tineri care, învrednicindu-se cu postul, au călcat în picioare, cu tălpile goale şi nevătămate, focul de şapte ori aprins în Babilon împotriva lor.

Dacă şi noi ne vom osteni cu postul cel adevărat, şi vom călca în picioare jăratecul patimilor, şi-l vom stinge, şi vom străbate nevătămaţi cuptorul încins ce va să fie, când focul va pune la încercare lucrarea fiecăruia dintre noi, ce va spune oare Domnul Dumnezeul proorocilor, Cel Care, luând trup pentru noi, S-a făcut om, arătându-ne nouă chipul biruinţei împotriva diavolului, căci postind pe deplin l-a biruit pe acela, deşi diavolul îl îmboldise cu tot felul de ispite? Grăit-a Domnul către ucenicii Săi, cu privire la demonul acela surd şi mut: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” [Marcu 9:29; vezi şi Omilia 12].

Dar vă voi arăta acum vouă, fraţilor, care este postul cel plăcut lui Dumnezeu şi adevărat. Pe acesta se cuvine să-l cunoaşteţi, ca să nu aducem noi la-udă postului celui trupesc în sine şi pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuţi, de folos sufletului. Pentru că şi dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puţin folos [I Timotei 4:8]. De aceea şi Părinţii cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste şi mai bine primit a mânca o singură dată pe zi şi a nu se sătura. Şi pe acesta îl numesc post măsurat şi cumpănit, ceea ce spune şi Sfânta Scriptură: „să nu fim înşelaţi de saturarea pântecului şi de plăcerea gâtlejului”, ci să ne lepădăm de dorinţa de a mai mânca şi alte bucate, ca să fie cantitatea şi calitatea hranei potrivite puterii şi constituţiei celui hrănit, spre a se păstra, pe cât este cu putinţă, sănătatea sa. Căci, dacă se hrăneşte cu măsură cel slăbit din bucatele ce i se aşează înainte, şi care să fie pe potriva slăbiciunii sale, atunci fapta aceasta nu înlătură sfinţenia lui. Cel slăbit nu va adăuga la bucatele neapărat trebuincioase altele ce sunt foarte de prisos, ci el trebuie să caute hrana şi nu trufia, potolirea setei şi nu beţia, folosul cumpănit al hranei şi nu lipsa de măsură, şi neînfrânarea, şi abuzul de hrană.

Aşadar acesta este începutul postului celui adevărat şi plăcut lui Dumnezeu, iar rostul pentru care a fost rânduit creştinilor şi cinstit de către ei este curăţirea sufletului. Care este folosul lepădării de hrana trupească, dacă eşti biruit de cugetări şi de patimi trupeşti? Care este folosul să te abţii de la vin şi să fii chinuit de sete, dacă chiar neînbătându-te cu vin – după cuvântul celui ce spune: „Vai de cei ce nu se îmbată cu vin!” – ai sufletul tulburat de invidie şi de mânie? Care este folosul să te înfrânezi de la o masă plăcută şi bogată, dar să ai sufletul lipsit de smerenie? Sau care este folosul să-ţi ungi trupul cu untdelemn, dar să nu-ţi smereşti sufletul cu post, după cuvântul lui David? Care este folosul să fugim de mireasma împrăştiată din multe mâncăruri, dar să avem mintea păgubită prin gânduri şi cugetări de­şarte, şi să fim lipsiţi de folosul rugăciunilor noastre către Dumnezeu?

Din această pricină este un post bun acela săvârşit spre slăbirea poftei, pentru smerirea sufletului, pentru abaterea urii, pentru stingerea mâniei, pentru ştergerea ţinerii de minte a răului, pentru lucrarea curată a minţii şi a rugăciunii. Dacă ai de toate şi eşti avut, să dai tu din prisosul hranei tale pen­tru mângâierea celor lipsiţi şi nevoiaşi. De vei posti în felul acesta, nu numai că vei muri lumii cu Hristos, dar împreună cu El vei învia şi vei împăraţi în veacul veacurilor. Căci vei avea aceeaşi fire cu El printr-un astfel de post, asemănându-te morţii Lui, dar făcându-te părtaş şi învierii Lui, spre moştenirea vieţii întru El.

Cel ce posteşte, dacă este ispitit, biruieste pe ispititor. Dacă nu este ispitit însă, păstrează pacea sufletului şi a trupului său, dar, după Pavel, el îşi răneşte trupul, chinuindu-l şi supunându-1 robiei [I Corinteni 9:27], din teama ca nu cumva să fie nepus la încercare. Iar dacă Pavel se teme, nu se cuvine oare cu atât mai mult să ne înfricoşăm noi?

Deci acela care posteşte supune robiei trupul său şi face să fie încercat sufletul său; iar cel ce îngraşă trupul său, care după puţin timp va fi nimicit, nemâncând ca să trăiască, ci mai degrabă trăind ca să mănânce, precum vieţuitoarele cele necuvântătoare pregătite pentru junghiere, şi acela care adaugă celor neapărat trebuincioase ceea ce prisoseşte, sau acela care mânat de pofte îşi aţâţă trupul, sau pur şi simplu îl dă iubirii de plăcere cuibărite în trupurile omeneşti, acela nu face nimic altceva decât să pregătească viermilor din pământ o hrană mai îmbelşugată. Aşadar bine cântă şi David în Psalmi: „Ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?” [Psalmi 29:9].

Prin urmare, postind şi hrănindu-te cu înfrânare, fără să pui deoparte pentru mâine ceea ce prisoseşte azi, şi precum Domnul sărăcind ne-a făcut pe noi bogaţi, tot astfel şi tu, cititorule, flămânzind în chip nesilit, să saturi pe cel ce este flămând fără de voia sa. Atunci postul îţi va fi ca un porumbel ce poartă o ramură de măslin şi care binevesteşte sufletului tău izbăvirea din potop. Căci aşa grăieşte marele proo­roc Isaia: „Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire; dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” [Isaia 58:9-10].

Dacă nu vrei să dai cele ce sunt ale tale, măcar, abţine-te să iei cele străine şi să nu dobândeşti lucruri care nu îţi aparţin, răpind şi strângând, în chip potrivnic Legii, de la cei săraci, ca nu cumva să auzi că ţi se spune, pe bună dreptate, de către Prooroc: „Este oare acesta un post care îmi place?”, zice Domnul. „Să-şi plece capul ca o trestie, oare acesta se cheamă post? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” [prescurtare după Isaia 58:5-8].

Prin urmare, dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deşi ale tale îţi prisosesc, cel puţin să nu le răpeşti pe acestea de la cel sărac. Pentru că Stăpânul tuturor, Hristos, trimiţând foc peste cei puşi de-a stânga Sa şi părăsindu-i blestemului, nu îi osândeşte totuşi pe aceştia ca răpitori, ci ca pe unii care,deşi sunt datornici, nu dau ce datorează. Aşadar răpitorii şi cei nedrepţi nu se vor înfăţişa la judecată şi nu-i vor sta înainte [Judecătorului], ci vor merge pe dată la osândă foarte mare, ca unii ce nici aici, pe cât se pare, n-au prea stat înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă spune Scriptura: „Cei ce mănâncă pe poporul Meu ca pâinea, pe Domnul nu L-au chemat” [Psalmi 13:4].

Cel bogat, căruia i-a rodit ţarina, şi cel ce este înveşmântat în porfiră şi în vizon [cei bogaţi şi nemilostivi -n.a.], vor fi osândiţi, pe bună dreptate, nu ca unii ce au nedreptăţit pe cineva, şi ca unii care nu au împărţit celor săraci cele dobândite. Pentru că cele adunate în vistierii sunt obşteşti, din hambarele rapturilor lui Dumnezeu. Cum să nu fie hrăpăreţ şi nesăţios cel ce acaparează cele obşteşti, chiar dacă nu este precum acela ce fură cele ce sunt ale altora în chip vădit? Dacă cel dintâi va răbda ca un slujitor rău împărţirea înfricoşătoare, cel de al doilea – vai! – va fi supus unor pe­depse mai cumplite şi mai grele încă, şi nici unul dintre ei nu va fi în stare să scape de acestea, de nu vor primi, în chip prietenesc, pe cei săraci; de cel dintâi nu va administra bine cele încredinţate lui de către Dumnezeu, şi de celălalt nu va cheltui bine cele adunate în chip mârşav.

Marele Pavel, scriind tesalonicenilor (ce sunt negreşit strămoşi ai noştri) cu privire la iubirea de fraţi, spune: „Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învă­ţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul” [I Tesaloniceni 4:9].

Domnul a grăit aşadar către unii: „Dacă aţi fi fii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam” [Ioan 8:39]. Să ne temem şi noi înşine de cuvântul aces­ta, care aici nu este grăit către noi, ci cu privire la ziua aceea înfricoşătoare, care să nu se ivească, zi în care înrudirea se judecă din asemănarea celor săvârşite. Când toţi cei care au îndrăgit sărăcia întru Hristos sau pe cei săraci, cei care au dispreţuit slava, cei care au îndrăgit înfrânarea, cei care au fost nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci şi împlinitori ai lor, aceia vor fi una, în chip minunat, căci spune Scriptura: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” [Ioan 17:22]. Atunci, în chip lămurit, sabia cea drept judecătoare a Duhului va despărţi pe fiu de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi va face să fie separaţi de cei ce nu sunt asemănători prin purtările şi năravurile lor.

Dar, dacă acolo va fi aşa, cu atât mai mult va fi aici, unde Cel ce pe toate le ştie spune: „Nu vă cunosc pe voi”, grăind către cei ce nu se aseamănă cu El prin virtute. Pentru că ei nu se învrednicesc, pe cât se pare, de chipul Celui ceresc. Ei nu se fac milostivi, precum este Tatăl tuturor; ei nu pun laolaltă cele ce le aparţin cu cei lipsiţi şi săraci, precum Acela Care dă tuturor în dar bunătăţile Sale. Ei nu s-au făcut binefăcători celor apropiaţi lor, nici nu i-au făcut pe cei îndepărtaţi de ei, prin facerea de bine, să le devină apropiaţi; şi, din pricina acestei deosebiri, Cel bun nici nu îi cunoaşte, nici nu locuieşte în cei asemenea lor. Dacă Acela este aşa, la fel sunt şi cei ce vieţuiesc aici potrivit cu El, iar cei care împărătesc cu El acolo vor grăi desigur aceleaşi cuvinte, chiar şi celor înrudiţi după sânge, dacă aceia nu li se vor vădi apropiaţi prin virtute.

Deci dacă cineva ar spune: „Eu sunt copilul tău”, sau „Acelaşi tată avem”, sau „Eu sunt frate cu tine”, atunci acel cineva ar auzi, vai, că fratele nu este răscumpărat şi izbăvit [doar pentru că este rudă de sânge] şi că tată nu e nimeni altul decât Unul Dumnezeu! Dacă ai fi copil al meu, mi-ai urma mie; acum însă eşti al acelui tată ale cărui pofte le lucrezi; pleacă şi rămâi cu el în veacul veacurilor, căci eu nu te cunosc pe tine, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt ale mele, însă tu nu eşti al lui Dumnezeu!

Aceste vorbe, „ale mele” şi „ale tale”, sunt izgonite dintru cele de aici, iar noi le-am urât pentru tot restul vieţii, drept care am şi devenit moştenitori ai împărăţiei acesteia. Deoarece acest fel de a vorbi, după părerea dumnezeieştilor Părinţi, este rece, lipsit de legătura dragostei, ca unul din care Hristos a fost izgonit. Şi celor stăpâniţi de patima aceasta [a posesiei], ea le pricinuia atunci iubirea de sine, iubirea de arginţi, ura faţă de fraţi şi tot soiul de alte răutăţi, iar acum îi dă de ruşine.

Să ne temem, fraţilor, rogu-vă, de asemenea fapte; căci sunt cu adevărat înfricoşătoare! Să ne îngrijim de cele ale noastre după cum este plăcut lui Dumnezeu; să le părăsim, ca să fim iertaţi, să fim milostivi, ca însutit să fim miluiţi. Căci Acela Care pentru noi a sărăcit până la capăt, primind milostivirea pentru Sine, fiind El plin de cele mai mari daruri, a înmulţit mult darul hărăzit nouă ca răsplată. Aşadar să fie cineva sărac precum a fost El şi să trăiască împreună cu El, sau să se facă părtaş cu săracii cei pentru El şi să se mântuiască prin aceştia.

Să dobândim milostivirea, dând de bună voie şi de la noi semn şi mărturie de dragoste frăţească şi de mulţumire faţă de Tatăl nostru şi Stăpânul nostru obştesc. Căci nu va găsi nimeni un răstimp mai potrivit decât zilele acestea de post pentru asemenea mulţumiri. Căci legând milostivirea sa de post, tot păcatul va fi şters, creştinul se va închina de bună voie patimilor celor mântuitoare ale Domnului şi se va bucura împreună cu toţi de învierea lui Hristos, şi va avea parte de izbăvirea cea veşnică.

Pe care fie ca noi toţi să o dobândim întru Hristos însuşi, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Prea Sfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi puru­rea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie Palama

„Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 181-191.

sursa: pemptousia.ro