Duhul Sfant este iubire

Aceasta iubire se revarsa in toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, si acelasi Duh Sfant este pe pamant in sufletele care iubesc pe Dumnezeu. In Duhul Sfant, toate cerurile vad pamantul si aud rugaciunile noastre si le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu stie aceasta, dar nu poate sa o descrie. El este foarte bland si smerit, si atunci cand sufletul il vede, se preschimba in intregime in iubire de Dumnezeu si aproapele si se face el insusi bland si smerit. Dar daca omul pierde harul, atunci va plange ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea si intreaga pustie auzea suspinul sau; lacrimile lui erau amare de intristare si ani multi le-a varsat el.

Tot asa si sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci cand il pierde, tanjeste dupa Dumnezeu si spune: „Sufletul meu tanjeste dupa Dumnezeu si il caut cu lacrimi”.

Sufletul traieste mult pe pamant si iubeste frumusetea pamantului; iubeste cerul si soarele, iubeste gradinile frumoase, marea si raurile, padurile si campiile; iubeste sufletul si muzica si toate aceste lucruri pamantesti desfa-teaza sufletul. Dar cand cunoaste pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea sa vada nimic pamantesc.

Daca sufletul tau il cunoaste, Duhul Sfant iti va da sa intelegi cum invata El sufletul sa cunoasca pe Domnul si ce dulceata e in aceasta.
[…]

Iubirea de vrajmasi.

Dar cine nu iubeste pe vrajmasi, acela nu poate cunoaste pe Domnul, nici dulceata Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne învata sa iubim pe vrajmasi pâna într-atât încât sufletului sa-i fie mila de ei ca de proprii nostri copii. Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinuri în focul iadului. Ei gândesc asa pentru ca n-au învatat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a învatat aceasta va varsa lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: „Cutare e un criminal si e bine sa arda în focul iadului”. Dar te întreb: „Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun în rai si de acolo ai vedea arzând în foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii”? Sau vei avea si tu o inima de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie si de iubirea lui Hristos, care ARE MILA DE TOTI. Cine nu iubeste pe vrajmasii n-are în el harul lui Dumnezeu. Milostive Doamne, învata-ne prin Duhul Tau Cel Sfânt sa-i iubim pe vrajmasi, si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi. […]

Acum sunt putini „stareti” [„batrâni”] care cunosc iubirea Domnului pentru noi si care cunosc lupta cu vrajmasii si stiu ca, pentru a-i birui, trebuie smerenia lui Hristos. Domnul iubeste atât de mult pe om, încât îi da darurile Sfântului Duh, dar pâna când sufletul se învata sa pastreze harul, sufera mult. În primul an dupa ce am primit pe Duhul Sfânt, gândeam: „Domnul mi-a iertat pacatele: harul da marturie de aceasta; de ce mai am nevoie?”. Dar nu trebuie sa gândim asa! Chiar daca pacatele ne-au fost iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa ne întristam, ca sa pazim zdrobirea [inimii]. N-am facut asa si am încetat zdrobirea si mult am fost hartuit de demoni. Eram nedumerit ce sa fac cu mine si-mi spuneam: „Sufletul meu cunoaste pe Domnul si iubirea Lui. Cum de-mi vin gânduri rele?” Dar Domnului i S-a facut mila de mine si m-a învatat El Însusi cum trebuie sa ma smeresc: „Tine mintea ta în iad si nu deznadajdui!” Si prin aceasta vrajmasii au fost biruiti. Dar de îndata ce las mintea mea sa iasa din foc, gândurile rele câstiga din nou putere. […]

Domnul iubeste pe oameni, dar îngaduie întristari, ca oamenii sa-si cunoasca neputinta si sa se smereasca si, pentru smerenia lor, sa primeasca pe Duhul Sfânt, iar cu Duhul Sfânt toate sunt bune, toate sunt pline de bucurie, toate sunt frumoase. Daca cineva sufera mult de saracie si de boala si nu se smereste, sufera fara folos. Dar cine se smereste, acesta va fi multumit de soarta lui, oricare ar fi ea, pentru ca Domnul e bogatia si bucuria lui, si toti oamenii vor fi uimiti de frumusetea sufletului sau. […]

Sufletului mândru nu i se arata Domnul.

Chiar daca ar învata toate cartile, sufletul mândru nu va cunoaste niciodata pe Domnul, fiindca mândria lui nu lasa loc în el pentru harul Sfântului Duh iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt. […]

Omul mândru se teme de reprosuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreste totdeauna sa i se faca reprosuri si primeste cu bucurie ocarile si se întristeaza când este laudat. Dar aceasta nu este decât începutul smereniei. Dar când sufletul cunoaste prin Duhul Sfânt cât de blând si smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însusi mai rau decât toti pacatosii si este bucuros sa stea pe gunoaie în zdrente ca Iov si sa vada pe oameni în Duhul Sfânt stralucind si asemenea lui Hristos.

Da, Milostive Doamne, tuturor sa guste smerenia lui Hristos care e de netâlcuit în scris si atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trai vesnic în smerenie, iubire si blândete.
[…]
Slava Domnului ca nu ne-a lasat orfani, ci ne-a dat pe pamânt pe Duhul Sfânt (In 14, 15-18). Duhul Sfânt învata sufletul o negraita iubire pentru norod si mila pentru toti cei rataciti. Domnului i-a fost mila de cei rataciti si a trimis pe Fiul Sau Unul-Nascut ca sa-i mântuiasca; iar Duhul Sfânt învata aceeasi mila pentru cei rataciti care merg în iad. Dar cine n-a primit pe Duhul Sfânt, acela nu vrea sa se roage pentru vrajmasi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru unul dintre ucenicii lui care se lepadase de Hristos si, în timp ce se ruga, i S-a aratat Domnul si i-a zis: „Pentru cine te rogi, Paisie? Nu stii ca el s-a lepadat de Mine?” Dar cuviosul continua sa plânga pentru ucenicul sau si atunci Domnul i-a zis: „Paisie, prin iubirea ta te-ai asemanat Mie”. Asa se dobândeste pacea, ALTA CALE NU ESTE.

Daca cineva se roaga mult si posteste, dar n-are iubire pentru vrajmasi, nu poate avea pace sufleteasca. Nici eu n-as putea vorbi despre ea, daca Duhul Sfânt nu m-ar fi învatat aceasta iubire. […]

Pe fratele trebuie sa-l dojenim cu blândete si iubire.

Pacea se pierde daca sufletul e cuprins de slava desarta, daca te ridici deasupra fratelui tau, daca judeci pe cineva, daca vei mustra pe fratele tau fara blândete si iubire, daca vei mânca mult sau te vei ruga cu moliciune, pentru toate acestea pacea se pierde.

Daca ne facem obiceiul de a ne ruga din toata inima pentru vrajmasi si de a-i iubi, pacea va locui totdeauna în sufletele noastre. Dar daca dispretuim pe fratele nostru sau daca-l judecam, mintea noastra se întuneca si pierdem pacea si îndrazneala la Dumnezeu. […]

– Întrebare: Cum îsi poate pastra pacea sufletului un sef, atunci când oamenii lui sunt neascultatori?

– Acesta e un lucru anevoios si foarte trist pentru el. Pentru a-si pastra pacea, el trebuie sa-si aduca aminte ca, chiar daca oamenii lui sunt neascultatori, totusi Domnul îi iubeste si a murit în chinuri pentru mântuirea lor. De aceea, el trebuie sa se roage pentru ei din inima, si atunci Domnul va da rugaciune celui ce se roaga si el va cunoaste din experienta, cum mintea care se roaga are îndraznire catre Dumnezeu si iubire. Si chiar daca esti un om pacatos, Domnul îti va da sa gusti roadele rugaciunii, iar daca vei lua obiceiul de a te ruga asa pentru subordonatii tai, atunci în sufletul tau va fi mare pace si iubire.

– Întrebare: Cum îsi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci când seful lui e un om artagos si rau?

– Omul artagos îndura el însusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mândriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau, si atunci Domnul, vazând rabdarea lui, îi va da lui (subordonatului) iertarea pacatelor lui si rugaciunea neîncetata.

E mare lucru în fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mâhnesc; pentru aceasta Domnul îti va da harul Lui, si tu vei cunoaste pe Domnul prin Duhul Sfânt si atunci vei suporta cu bucurie toate întristarile pentru El, si Domnul îti va da sa iubesti lumea întreaga si vei dori fierbinte binele pentru toti oamenii si te vei ruga pentru toti ca pentru un singur suflet.

Domnul a poruncit: „Iubiti pe vrajmasi” (Mt 5, 44), si cine iubeste pe vrajmasi se aseamana Domnului; dar nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decât prin harul Duhului Sfânt si de aceea, de îndata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el si atunci îti vei pastra în sufletul tau pacea si harul lui Dumnezeu. Daca însa vei murmura împotriva sefului tau si-l vei înjura, vei ajunge tu însuti artagos ca si el si se va împlini pentru tine cuvântul Proorocului David: „Cu cel ales, ales vei fi si cu cel îndaratnic te vei îndaratnici” (Ps 17, 29). Astfel, este greu pentru un începator sa-si pastreze pacea daca staretul sau are un caracter urât. A trai cu un astfel de staret este o mare cruce pentru un începator; el va trebui sa se roage pentru staret si atunci îsi va pastra pacea sufleteasca si trupeasca.

Iar daca esti un sef si trebuie sa judeci pe cineva pentru faptele lui rele, roaga-te ca Domnul sa-ti dea o inima milostiva, pe care o iubeste Domnul, si atunci vei judeca cu dreptate; dar daca vei judeca numai dupa fapte, atunci vei gresi si nu vei placea Domnului. Trebuie sa-l judeci pentru ca omul sa se îndrepte si trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu si sa si ai întru toate constiinta curata, si atunci în sufletul si mintea ta va fi multa pace.

Sa traim în pace si iubire, si Domnul ne va asculta si ne va da tot ceea ce-i vom cere si ne e de folos. Duhul Sfânt se arata în iubire. Asa graieste Scriptura si arata experienta.

E cu neputinta ca sufletul sa aiba pace daca nu vom cere cu toata puterea de la Domnul sa ne dea puterea de a iubi pe toti oamenii.

Domnul stia ca, daca nu vom iubi vrajmasii nostri, nu va fi pace în suflet, si de aceea ne-a dat porunca: „Iubiti pe vrajmasii vostri”.

Daca nu vom iubi pe vrajmasi, atunci vom avea uneori în suflet o anume odihna, dar daca-i iubim pe vrajmasi, pacea ramâne în suflet ziua si noaptea. Vegheaza în sufletul tau la pacea harului Duhului Sfânt; nu ti-o pierde pentru lucruri marunte.

Daca dai pace fratelui tau, Domnul îti va da neasemanat de mult, dar daca întristezi pe fratele tau, atunci negresit întristarea se va abate grabnic si asupra sufletului tau.

Daca îti vine un gând spurcat, alunga-l de îndata, si atunci îti vei pastra pacea sufletului tau, dar daca-l primesti, sufletul tau va pierde iubirea de Dumnezeu si nu vei avea îndrazneala în rugaciune.

Daca îti tai voia proprie, ai biruit pe vrajmasul si vei câstiga drept cununa pacea sufletului, dar daca îti faci voia ta, esti deja biruit de vrajmas si urâtul va chinui sufletul tau. Cine are patima iubirii de avutii nu poate iubi pe Dumnezeu si pe aproapele; mintea si inima unui asemenea om sunt necontenit preocupate de bogatii si nu este în el duh de cainta si zdrobire pentru pacate, si sufletul lui nu poate cunoaste dulceata pacii lui Hristos. […]

Pastrati harul lui Dumnezeu: cu el viata e usoara, totul se lucreaza bine dupa Dumnezeu, totul e plin de dragoste si bucurie, sufletul are odihna în Dumnezeu si merge ca printr-o gradina minunata în care traieste Domnul si Maica Domnului.

Lipsit de har, omul nu e decât pamânt pacatos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamana dupa minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu si Îl iubesc prin mintea lor; la fel si omul dupa minte e ca un înger.

Fericiti cei care ziua si noaptea se îngrijesc sa placa Domnului ca sa se faca vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienta si simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine asa încât sufletul sa nu-l cunoasca si, când pierde Harul, sufletul tânjeste cu putere dupa el si-l cauta cu lacrimi. Daca niste parinti si-ar pierde copilul lor preaiubit, cum l-ar mai cauta peste tot ca sa-l gaseasca. La fel îl cauta pe Domnul si sufletul care iubeste pe Dumnezeu, dar cu mult mai multa neliniste si tarie, asa încât nu-si poate aduce aminte nici de parinti, nici de cei dragi.

Slava Domnului ca ne da sa întelegem venirea harului si ne învata sa cunoastem pentru ce vine harul si pentru ce se pierde. Sufletul celui ce pazeste toate poruncile va simti întotdeauna harul, chiar daca e numai putin. Dar el se pierde usor pentru slava desarta, pentru un singur gând de mândrie.

Putem sa postim mult, sa ne rugam mult, sa facem mult bine, dar daca pentru aceasta vom cadea în slava desarta, vom fi asemenea unui chimval care rasuna, dar înauntru e gol (1 Cor 13, 1). Slava desarta face sufletul gol pe dinauntru si e nevoie de multa experienta si de o îndelungata lupta pentru a o birui.

În manastire am cunoscut din experienta si din Scripturi vatamarea slavei desarte, si acum, ziua si noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o stiinta mare si necontenita.

Razboiul nostru e si crud, si greu, si simplu totodata.
Daca sufletul iubeste smerenia, el sfarâma toate cursele vrajmasilor nostri si ia toate întariturile lor.

În lupta noastra duhovniceasca trebuie sa ne uitam de asemenea cu grija sa nu ne lipseasca munitiile si proviziile. Munitiile sunt smerenia noastra, iar proviziile, Harul Dumnezeiesc; daca le pierdem, dusmanii ne biruiesc. Razboiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pentru cei smeriti, dimpotriva, el este usor pentru ca ei îl iubesc pe Domnul, iar El le da o arma puternica: harul Duhului Sfânt, de care vrajmasii nostri se tem fiindca îi arde cu focul lui.

Iata o cale scurta si usoara spre mântuire: Fii ascultator, înfrânat, nu osândi, pazeste-ti mintea si inima de gândurile cele rele si gândeste ca toti oamenii sunt buni si Domnul îi iubeste. Pentru acest gând smerit, Harul Duhului Sfânt va via întru tine si vei zice: „Milostiv este Domnul”.

Dar daca osândesti, murmuri si-ti place sa-ti faci voia, atunci chiar daca te rogi mult, sufletul tau va saraci si vei spune: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat ca trebuie sa te smeresti, si pentru aceasta harul lui Dumnezeu nu viaza în sufletul tau; el intra însa cu usurinta în sufletul smerit si îi da pacea si odihna în Dumnezeu.

Maica Domnului a fost mai smerita decât toti si de aceea o preamaresc cerul si pamântul; si oricine se smereste va fi preamarit de Dumnezeu si va vedea slava Domnului. […]

Sfântul Siluan Athonitul

Sursa: Din cartea:“Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei”
Editura: Deisis. Sibiu 2000
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Lupta noastra se duce în fiecare zi si în fiecare ceas.

– Daca faci reprosuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ti-ai pierdut pacea.
– Daca ai cazut în slava desarta sau te înalti deasupra fratelui, ai pierdut harul.
– Daca-ti vine un gând desfrânat si nu-l departezi de îndata, sufletul tau pierde iubirea lui Dumnezeu si îndrazneala în rugaciune.
– Daca iubesti puterea sau banii, nu vei cunoaste niciodata iubirea lui Dumnezeu.
– Daca-ti împlinesti voia proprie, esti biruit de vrajmasul si urâtul intra în sufletul tau.
– Daca urasti pe fratele tau, înseamna ca ai cazut din Dumnezeu si un duh rau a pus stapânire pe tine. Dar daca faci bine fratelui, atunci vei afla odihna constiintei.
– Daca-ti tai voia proprie, vei izgoni pe vrajmasi si vei dobândi pace în sufletul tau.
– Daca ierti fratelui tau ocarile si iubesti pe vrajmasi, atunci dobândesti iertarea pacatelor tale si Domnul îti va da sa cunosti iubirea Duhului Sfânt. Iar când te smeresti întru totul, atunci afli odihna desavârsita în Dumnezeu.

Când sufletul e smerit si Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pamânt, ci doreste sa fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu si sa iubeasca pe fratele. Dar daca sufletul cade în slava desarta, sarbatoarea lui ia sfârsit, pentru ca harul paraseste sufletul, si de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin si framânta sufletul. […] Nu va voi ascunde pentru ce da Domnul harul Sau.

Nu vreau sa scriu mult, ci va rog numai aceasta: iubiti-va unii pe altii si veti vedea atunci mila Domnului. Sa iubim pe fratele si ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, ca Domnul te iubeste, daca te uiti la cineva cu dusmanie. O, nu. Mai degraba te iubesc demonii, pentru ca te-ai facut slujitorul lor; dar nu întârzia, pocaieste-te si cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, si vei vedea atunci pace în sufletul tau. Din toate puterile cereti de la Domnul smerenie si iubire frateasca, fiindca pentru iubirea de frate Domnul da harul Sau. Încearca cu tine însuti: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate si într-alta traieste fara iubire, si atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovnicesti ale iubirii sunt vadite: pace si bucurie în suflet, si toti oamenii vor fi pentru tine neamuri si rude dragi si vei varsa lacrimi din belsug pentru aproapele si pentru toata suflarea si faptura.

Adeseori, pentru un singur cuvânt bun sufletul simte în el o schimbare binefacatoare; si, dimpotriva, pentru o singura privire dusmanoasa se pierde harul si iubirea lui Dumnezeu. Atunci însa caieste-te degraba ca pacea lui Dumnezeu sa se întoarca în sufletul tau. Fericit sufletul care iubeste pe Domnul si care a fost învatat de El smerenia. Domnul iubeste sufletul smerit care nadajduieste cu tarie în Dumnezeu. În flecare secunda simte mila Lui, astfel încât, chiar daca vorbeste cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit si, din îndelungata sa lupta cu vrajmasii, sufletul îndrageste înainte de toate smerenia si nu lasa pe vrajmasi sa ia de la el iubirea de frati. Daca vom iubi din toate puterile pe fratele si ne vom smeri sufletul nostru, biruinta va fi a noastra, pentru ca Domnul da harul Sau mai cu seama pentru iubirea de frate. […]

Un monah lipsit de experienta suferea din partea demonilor, si când îl napadeau, el fugea de ei, dar ei îl urmareau. Daca ti se întâmpla si tie ceva asemanator, nu te înspaimânta si nu fugii, ci stai cu barbatie, smereste-te si zi: „Doamne, miluieste-ma, ca sunt un mare pacatos” si demonii pier; dar daca vei fugi în chip las, ei te vor goni în prapastie. Adu-ti aminte ca în ceasul când te napadesc demonii, se uita la tine si Domnul, sa vada cum îti pui nadejdea în El. Chiar daca îl vezi limpede pe Satana si el te va arde cu focul lui si vrea sa înrobeasca mintea ta, nu te teme, ci nadajduieste cu tarie în Domnul si spune: „Sunt mai rau decât toti” si vrajmasul se va departa de tine.

Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […]

Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului.

Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt.

Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei.

Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […]

Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu.

Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […]

Siluan Athonitul

“Între Iadul deznadejdii si raiul smereniei“, Editura: Deisis. Sibiu 2000, Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Sursa: mantuire.50webs.com

Unii oameni zic ca nu este Dumnezeu. Ei vorbesc asa pentru ca in inima lor locuieste duhul mandriei, amagindu-i cu minciuni

Ei sunt inteligenti si se cred destepti, dar, in realitate, nu inteleg nici macar faptul ca aceste ganduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrasmasul. Oricine le primeste in inima lui se identifica cu duhul cel rau si se face asemenea lui. Faca Dumnezeu ca nimeni sa nu moara in aceasta stare.

Eu cred ca daca Dumnezeu n-ar exista , nu s-ar mai pomeni despre El pe pamant; dar oamenii vor sa traiasca dupa voia lor si de aceea zic ca Dumnezeu nu exista, si prin aceasta demonstreaza ca El exista.

Domnul iubeste pe toti oamenii, dar inca si mai mult il iubeste pe cel care Il cauta.

”Pe cel care Ma cauta ii iubesc, zice Domnul, si cei ce Ma cauta vor afla har”(Pr. 8, 17). Putina cunoastere avem noi toti si Duhul Sfant misca fiecare suflet sa-L caute pe Dumnezeu.

La necredinta se ajunge din mandrie. Omul mandru vrea sa cunoasca toate prin mintea si prin stiinta lui, dar nu-i este dat sa cunoasca pe Dumnezeu, pentru ca Domnul nu se descopera decat sufletelor smerite.

Ia aminte la doua ganduri si teme-te de ele. Unul iti spune:”Esti un sfant!”, altul:”Nu te vei mantui!”Aceste ganduri vin de la vrasmasul si nu este nici un adevar in ele. Dar tu cugeta:”Sunt un mare pacatos, dar Domnul este milostiv, iubeste pe oameni si-mi va ierta pacatele mele.” Crede aceasta si va fi asa: Domnul te va ierta. Dar nu-ti pune nadejdea in ostenelile nevointelor tale, chiar daca ai face mari lucruri din acestea. Un nevoitor mi-a zis: ”Ma voi mantui cu siguranta, caci in fiecare zi am facut atatea metanii.” Dar cand a venit moartea si-a rupt de pe el camasa pe care o purta.

Domnul ne iubeste mai mult decat ne putem iubi noi insine. Dar cand sufletul e stramtorat, el crede ca Dumnezeu l-a uitat si ca nu mai vrea macar sa Se uite la el si atunci sufera si se mistuieste de durere. Dar nu este asa, fratilor! Domnul ne iubeste fara sfarsit si ne face dar harul Duhului Sfant si ne mangaie. Dar omului pacatos Domnul ii pare neinduplecat, pentru ca nu este har in sufletul lui.

Domnul nu vrea ca sufletul sa fie abatut si in nesiguranta in ce priveste mantuirea lui. Domnul ne iubeste pe noi care suntem pacatosi si ne cheama la El: ”Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi!” si inca ne spune: ”Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru.” Aceste cuvinte sunt pline de milostivire, pline de iubire si de bucurie.

Crede cu tarie si fii sigur ca suferim cata vreme nu am ajuns inca smeriti. Dar indata ce ne smerim, suferintele noastre iau sfarsit, caci, pentru smerenia lui, Duhul lui Dumnezeu da marturie sufletului ca el este mantuit.

Lucrul cel mai bun este sa te predai voii lui Dumnezeu si sa induri intristarile cu nadejde. Iar Domnul, vazand intristarea noastra, nu ne va da niciodata peste puterile noastre. Daca intristarile ne par mari, aceasta inseamna ca nu ne-am predat inca voii lui Dumnezeu. Dar cel nemultumit de soarta lui, care murmura pentru boala lui sau sau pentru cel care l-a suparat, acela e bine sa stie ca in el se afla un duh se mandrie care a luat de la el multumirea fata de Dumnezeu.

Toti oamenii pe pamant indura inevitabil intristari si, desi intristarile pe care le trimite Dumnezeu nu sunt mari, pentru oameni ele par de neandurat si ii intristeaza, si aceasta pentru ca nu vor sa-si smeresca sufletul, nici sa se predea voii lui Dumnezeu. Pe pamant nimeni nu poate scapa de intristari, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu le indura cu usurinta. El vede intristarile, dar nadajduieste in Domnul si intristarile trec.

Daca te loveste orice fel de nenorocire, gandeste-te: ”Domnul vede inima mea si, daca Ii e pe plac, totul va merge bine atat pentru mine cat si pentru ceilalti”, si astfel sufletul va avea intotdeauna pace. Dar, daca omul incepe sa murmure: ”Aceasta n-ar trebui sa fie asa…, aceasta nu e bine”, nu va avea niciodata pace in suflet, chiar daca ar posti si s-ar ruga mult.

Sf. Siluan Athonitul
 
Sursa: pagini ortodoxe