Legat de pace, la Sf Petru Damaschin, Filocalia 5, am inteles ca o echivaleaza cu isihia, linistirea necesara inceperii razboiului gandurilor.

Ceea ce m-a derutat a fost expresia “da nastere constiintei care face acest lucru”, pentru ca niciodata nu m-am gandit ca si constiinta se inalta odata cu mintea si trece de la o stare la alta ca prin nasteri succesive.

Iar legat de inceputurile pocaintei continue, ma gandesc ca poate Sf Bonifatie ar putea descrie o pocainta mai inalta decat cea continua, si o trezvie mai propriu numita trezvie, anume cea prin care se intra in contemplatie, legata de instaurarea definitiva a starii de nepatimire, si cercetarea pacatelor de omisiune, a binelui pe care puteai sa-l faci si nu l-ai facut.

Iar inceputul pocaintei se naste din temerea de Dumnezeu si luarea aminte de sine, cum spune Sfantul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luarii aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama pacii launtrice”. Pacea launtrica insa da nastere constiintei care face acest lucru si atunci sufletul, aflandu-se ca intr-o apa curata si linistita,vede nefrumusetea sa. Si astfel iau fiinta inceputurile si se pun temeliile pocaintei.

(Am pus si propozitiile anterioare, ca sa se inteleaga mai bine). Sf. Bonifatie spune ca luarea aminte la sine (adica starea de trezvie) este mama pacii launtrice, adica o genereaza. Iar Sf. Serafim de Sarov, citandu-l, spune ca de fapt pacea launtrica naste (determina) luarea aminte la sine, si nu invers. Pt ca atunci cand capatam pacea interioara ne putem supraveghea mai bine (vorbele, gandurile, miscarile inimii). Si atunci cand ne gasim in aceasta stare de pace launtrica, sufletul se poate vedea pe sine asa cum este, adica mult mai pacatos si necurat fata decum credea ca este. De aici si pocainta continua a celor care ajung sa capete aceasta pace, de a-si plange pacatele si a se vedea mai rau decat sunt, pt ca lucrarea lor duhovniceasca este mai fina. Spunea Par. Aghioritul ca, cu cat cineva avanseaza pe scara duhovniceasca, cu atat se vede pe sine mai pacatos:

– Părinte, cum poate cineva să se vadă pe sine tot­deauna păcătos?
– Atunci când se cercetează cu luare aminte. Cu cât se cercetează mai cu luare aminte, cu atât se vede mai păcătos.

– Părinte, unii oameni nu ştiu ce să spună la mărtu­risire.
– Aceasta arată că nu fac lucrare fină în ei înşişi. Dacă nu facem lucrare fină în noi înşine, atunci şi pe cele mari le scăpăm. Trebuie să ne curăţim ochii sufle­tului nostru. Un orb nu vede nimic. Unul care are un ochi, ei, vede şi el, dar mai bine vede cel care are amândoi ochii sănătoşi. Iar dacă are şi telescop şi microscop, va vedea curat şi pe cele de departe, şi pe cele de aproape. De pildă, o iconiţă sculptată o pot săvârşi în trei ceasuri. Dacă o las câteva zile şi mă uit iarăşi la ea, îi aflu destule lipsuri. La fel dacă aş lucra la ea şi o săptămână, şi o lună, şi doi ani. Dacă vreau, aceeaşi iconiţă o pot lucra şi în cinci ani. Dar după aceea trebuie să lucrez cu lupa. Vreau să spun că lucrarea duhovnicească nu are sfârşit. Cu cât înain­tează cineva duhovniceşte, i se curăţesc ochii sufletu­lui său tot mai mult şi mai mult, îşi vede greşalele lui din ce în ce mai mari, şi astfel se smereşte şi vine harul lui Dumnezeu. Atunci când Sfinţii spuneau: „Sunt păcătos, sunt vrednic de plâns”, o credeau, pentru că ochii sufletului lor deveniseră microscoape. Cu cât înaintau, dobândeau un microscop mai puternic şi se vedeau că sunt mai păcătoşi. Iată, îmi privesc mâna cu ochiul liber şi mi se pare că este frumoasă. Dacă însă aş privi-o cu lupa, aş vedea aceşti peri, care acum abia îi zăreşti, ca pe nişte chiparoşi mici. “Măi, copilaşule, oare ce sunt eu? Om sălbatic?”, îmi voi spune. Dacă şi duhovniceşte veţi lucra astfel, vă veţi scârbi de omul vostru cel vechi.

Trebuie sa recunosc ca nu inteleg NIMIC. Ma poti ajuta cu un exemplu?

“OM PLIN DE BUNATATI DUHOVNICESTI”

Este vorba de cineva asemanator cazului lui Iuda? Cum de nu se mai poate ridica?