Comments on: “Sunt mai rau decat toti”

By: Invataturi ale Sfantului Siluan Athonitul,,Sunt mai rău decât toți”. | ortodoxiadreaptacredinta

Sat, 24 Sep 2016 09:37:28 +0000

[…] Nu te speria nici daca simti ca un duh rau lucreaza înauntrul tau, ci marturiseste-te sincer si cere din toata inima de la Domnul un duh umilit (Ps 50, 18) si negresit Domnul ti-l va da, si atunci, pe masura smereniei tale, vei simti întru tine harul; si când sufletul tau se va smeri cu totul, atunci vei gasi odihna desavârsita. Asa este razboiul pe care îl duce omul toata viata. Sufletul care a cunoscut pe Domnul pin Duhul Sfânt si cade în înselare sa nu se înfricoseze, ci, aducându-si aminte de iubirea lui Dumnezeu si stiind ca lupta cu vrajmasii e îngaduita din pricina mândriei si a slavei desarte, sa se smereasca si sa ceara de la Domnul sa-l tamaduiasca si Domnul va tamadui sufletul uneori degraba, alteori încet, putin câte putin. Ascultatorul care crede duhovnicului sau si nu crede siesi se va tamadui degraba de orice vatamare pe care i-au pricinuit-o vrajmasii, dar cel neascultator nu se va îndrepta. […] Cine poate întelege raiul? Îl poate întelege în parte cine poarta în el pe Sfântul Duh, pentru ca raiul este Împaratia Duhului Sfânt, si Duhul Sfânt în cer si pe pamânt este Acelasi. Gândeam în mine însumi: „Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce e pamântesc. Este hrana cereasca e bucuria sufletului. Daca vrei sa ai în chip simtit harul Duhului Sfânt, smereste-te ca Sfintii Parinti. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi si eu”. Un curelar din Alexandria gândea: „Toti se vor mântui, eu singur voi pieri”, si Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare ca n-a ajuns înca la masura curelarului aceluia. Parintii au dus o lupta încrâncenata cu demonii si s-au obisnuit sa gândeasca smerit despre ei însisi, si pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat sa înteleg puterea acestor cuvinte. Si când tin mintea mea în iad, sufletul meu are odihna, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu. Gândeam: „Sunt pamânt, si înca pamânt pacatos”. Dar Domnul mi-a aratat mila Sa si mi-a dat din belsug harul Sau si se bucura duhul meu pentru ca, desi sunt un ticalos, Domnul ma iubeste si de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesaturat, iar când îl voi întâlni, voi zice sufletului meu : uita-te la El, nu-L pierde, sa nu ti se întâmple ceva mai rau (In 5, 14), pentru ca sufletul îndura mari chinuri atunci când pierde harul Duhului Sfânt. Credeti-ma, scriu înaintea fetei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaste. Pentru a pastra harul, trebuie sa ne smerim pururea. Iata, Domnul smereste cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea ca în pustie el era mai batrân si mai desavârsit decât toti, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul, si Antonie a vazut pe cel ce era mai batrân si mai desavârsit decât el. Cuviosul Zosima credea ca era monah din copilarie si ca nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca si a vazut ca era departe de a fi ajuns la masura ei. Sfântul Tihon din Zadonski a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palma si i-a zis: „Nu te trufi cu întelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereste pe sfinti, ca ei sa ramâna smeriti pâna la sfârsit. Cu atât mai mult trebuie sa ne smerim noi. De aceea, ziua si noaptea cer si eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu înseteaza sa o dobândeasca, pentru ca este darul cel mai înalt al Duhului Sfânt. În smerenia lui Hristos e si iubire, si pace, si blândete, si înfrânare, si ascultare, si îndelunga-rabdare, si toate virtutile sunt cuprinse în ea. […] Cât traim pe pamânt trebuie sa ne învatam sa ducem razboi cu vrajmasii. Lucrul cel mai chinuitor decât toate este sa ne omorâm trupul pentru Dumnezeu si sa ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie sa ne smerim totdeauna. Aceasta este o MARE STIINTA, pe care ne-o însusim degraba. Trebuie sa ne socotim mai rai decât toti si sa ne osândim la iad. Prin aceasta sufletul se smereste si câstiga plânsul pocaintei din care se naste bucuria. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gândeasca: în focul iadului voi arde. Dar, vai, putini înteleg aceasta. Multi cad în deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gândeasca la Dumnezeu. Trebuie sa ne osândim pe noi însine în sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu. Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati. Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui. […] Siluan Athonitul Sursa […]

By: admin

admin — Fri, 19 Oct 2012 16:29:48 +0000

Am inteles…
Da, mangaierea sufleteasca este de mai multe feluri, de mai multe profunzimi. Eu ma refeream la cea care ar trebui sa fie permanenta la un crestin traitor in Hristos, acea stare pe care o avem cand Domnul este in inima noastra, dupa impartasanie, si care ramane, chiar daca intr-o forma mai atenuata, atat timp cat nu facem pacate mai mari.

By: INCEPUT BUN

INCEPUT BUN — Fri, 19 Oct 2012 02:48:48 +0000

Voi fi mai atent cu terminologia, pentru ca se pare ca nu avem aproape deloc lecturi comune.

Legat de bucurie si mangaiere ca semn in necazuri am citit de curand in alta parte, cred ca la maica Siluana. Oricum sensul de SEMN al unei stari este foarte diferit la filocalici.

Privitor la omul trupesc, cel sufletesc, si cel duhovnicesc, am citit de curand in Filocalia 6, pag 256 – 258 la Sf Teodor Studitul, cred ca este pe misiune-ortodoxa.ro. Da , aici
http://www.misiune-ortodoxa.ro/download/detalii/filocalia-vol.-6.html

Iar privitor la razboi, obisnuit impartirea este in cel al trupului, cel al simturilor, si cel al gandurilor. Primul , cel al trupului, consta de fapt in lupta cu poftele, in cursul luptei pentru fapte bune, care implica jertfirea propriilor placeri si chiar a propriilor nevoi, care trebuie schimbate din nevoi trupesti in nevoi duhovnicesti care sa subtieze trupul. Nu am acum referinte , dar pot cauta daca este nevoie.

By: INCEPUT BUN

INCEPUT BUN — Fri, 19 Oct 2012 01:35:23 +0000

M-am referit la rolul vointei prezentat de Sf Teofan Zavoratul:

http://www.cartiortodoxe.com/calea-spre-mantuire
de la cuprins se selecteaza cap.: cum incepe…
sau direct
http://www.cartiortodoxe.com/carte/235/cum-incepe-viata-crestina-prin-taina-pocaintei

1. Întoarcerea de la păcat la Dumnezeu
În ceea ce priveşte a doua situaţie de care am pomenit, ea constă într-o schimbare hotărâtă spre mai bine, o puternică mişcare de voinţă, o depărtare de păcat şi o întoarcere la Dumnezeu sau aprinderea unui foc al râvnei numai pentru lucruri plăcute lui Dumnezeu, cu lepădarea de sine şi de orice altceva. Îi este proprie mai presus de toate o foarte puternică mişcare de voinţă.

si la pr Arsenie Muscalu aici:

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/01/14/unde-mai-este-unitatea-duhului-intre-noi/#more-5262

Deci asta este problema noastra: cum sa agonisim cu adevarat inlauntrul nostru Harul Sfantului Duh. Pentru ca nu poti sa ai Harul in tine si sa nu stii ca il ai. Nu se poate asta. Poti sa il ai asa, sa zicem ca il ai de la botez, dar este acoperit de cenusa si de zgura patimilor. Sta acolo asteptand sa se aprinda. Daca nu simti focul – asta este marturia prezentei Harului. Dar daca nu simti focul dorintei, macar si cat de slabut, focul dorintei de a placea lui Dumnezeu, de a face voia Lui, inseamna ca nu este cu tine Harul Sfantului Duh. Si atunci inseamna ca trebuie sa-l cauti, poate ca l-ai simtit odata, ai simtit strapungerea inimii, ai simtit caldura asta, dar nu ai staruit in ea. Acum trebuie sa-l cauti din nou si calea iti va fi mai grea, va fi cu multe, multe ocolisuri. Iti va fi mai grea, dar va trebui sa-l cauti din nou. Daca ai simtit strapungerea inimii, daca ai simtit o data caldura ravnei de a face voia lui Dumnezeu, tu deja cam stii ce trebuie sa cauti. Nu esti fara o orientare, desi acum faci lucrurile mai mult rational. Le faci mai mult rational. Parintele Arsenie Papacioc vorbeste despre smerenie rationala, marturisire rationala, ca noi asa le facem, de aceea nu sunt roditoare, nu au suflu in ele. Dar poti sa faci asa chinuindu-te, asumandu-ti asta ca un canon, stiind ca Dumnezeu va vedea staruinta ta si dorinta ta si va privi cu mila la tine.

By: admin

admin — Thu, 18 Oct 2012 23:00:40 +0000

L-am gasit (o parte din el, cel putin):

Când omul începe să lucreze duhovniceşte Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe astfel încet-încet şi învaţă să lucreze mâncând şi câte-o… ciocolată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul încetează să mai lucreze şi spune: “Mai întâi mâncam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu mor. Atunci când omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi profesorii au pretenţii de la elevi. Este greu ca să treacă cineva la examenele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte. Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate. Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când este ţinut de mână, iar când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu încetul să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.
– Omul simte că mai întâi a avut harul dumnezeiesc şi după aceea nu-l mai are?
– Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.

(Cuv. Paisie Aghioritul)

By: admin

admin — Thu, 18 Oct 2012 22:51:26 +0000

Randuielile minime, si masurile e bine sa le stabilim cu parintele duhovnic. Nu trebuie sa exageram mai ales la inceput cu nevointele. De regula, parintele ne da un canon zilnic (rugaciunile de dimineata, de seara, posturile randuite de Biserica, citire de materiale duhovnicesti). Pt mireni e bine sa mai citim Acatiste, sau sa ne rugam precum un copil, cu cuvinte simple, precum ne invata tot Sf. Siluan Athonitul. Razboiul trupului, cred ca putem sa-l sesizam singuri, atunci cand vine... Cel al fapteleor si al poftelor nu cred ca inceteaza pana nu ajungem la despatimire (foarte greu de ajuns). Ref. placerea sufleteasca, nu imi dau seama, atunci cand vine harul eu cred ca nu poti avea decat bucurie duhovniceasca (posibil sa fie prea subtil pt mine). E mai greu cu masurile pt ganduri, sa le putem combate, dar si pt alte ispite. In orice caz, am citit undeva (parca in Pelerinul Rus) ca sfatul era, atunci cand vine ispita (acolo zice pt betivi sau fumatori, dar cred ca se poate si pt alte imprejurari) sa citim o pagina macar din Sf. Evanghelie. Se pare ca ar avea efect. In orice caz, intotdeauna e bine venita o cerere de ajutor catre Dumnezeu, din toata inima, cu durere, daca se poate. Tot duhovnicul trebuie intrebat insa (si rugam pe Dumnezeu inainte sa il inspire pe acesta sa ne dea sfatul potrivit).

De asemenea , ca semn al inceputului lucrarii harului, pr Arsenie Muscalu , arata ca este ravna de a face voia lui Dumnezeu, si in nici un caz mangaierea si bucuria, care devin un semn abia in conditiile foarte inalte ale necazurilor MARI rabdate cu multumire pentru MARTURISIREA credintei in Hristos.

Depinde cat la ce inceput ne referim, ca inceputul poate fi si acela in care abia hotaram sa-l urmam pe Hristos si sa ii implinim poruncile. Unii se considera incepatori si dupa mai multi ani, daca nu au avansat pe calea duhovniceasca. Eu ma refeream la starea unui crestin obisnuit, care se spovedeste si impartaseste in mod regulat. Despre starea de pace si mangaiere sufleteasca am citit si la Parintele Paisie Aghioritul, dar am vorbit si din proprie experienta. Eu de ex. simt cand sunt in har si cand nu mai sunt, adica e ceva destul de evident. Nu ma refer la trairile dumnezeiesti inalte, la care probabil face referire pr. Arsenie Muscalu, ci la acelea firesti, care se simt cand sufletul este in legatura cu Dumnezeu (care vorba parintelui Paisie, uneori ne mai trimite chiar "ciocolate" duhovnicesti, adica mangaieri, mai ales la incepatori, dupa care retrage aceste stari pana cand omul ajunge la o stare mai stabila dpv duhovnicesc). O sa caut, poate gasesc pasajul.

By: INCEPUT BUN

INCEPUT BUN — Wed, 17 Oct 2012 23:08:04 +0000

Despre “randuieli minime” si despre “razboiul trupului” sau “al poftelor” , sau “al faptelor” poate ar trebui precizat unde se termina unele si unde incepe razboiul.

Ceea ce descrii, tine de buimaceala prea multor noutati, din primul an , sau maxim 3 ani sa zicem, cand abia ne obisnuim cu biserica. Si din pacate este o mare confuzie intre placerea sufleteasca a oricarui inceput maret si bucuria duhovniceasca.

In cartea Calea spre mantuire, de Sf Teofan Zavoratul , se arata astfel de confuzii ale inceputului.

Dar nu acum , ci dupa inca doua etape, incepe razboiul, dar nu cel propriu-zis, cu duhurile rele, ci cu alti oameni sau cu nevoile contradictorii din propriul sine. Cand incepe razboiul nu mai esti in stare sa iti stabilesti singur masuri, pentru ca esti perturbat continuu, nimic nu mai este stabil. Si cel mai de dorit este sa stii cand sa iti cresti masurile si cu ce.

De asemenea , ca semn al inceputului lucrarii harului, pr Arsenie Muscalu , arata ca este ravna de a face voia lui Dumnezeu, si in nici un caz mangaierea si bucuria, care devin un semn abia in conditiile foarte inalte ale necazurilor MARI rabdate cu multumire pentru MARTURISIREA credintei in Hristos.

By: admin

admin — Wed, 17 Oct 2012 14:18:05 +0000

Foarte rau ai facut ca n-ai citit cartea. Parintele Arsenie spunea asa si din smerenie, dar sfaturile Sf. Siluan sunt foarte pretioase si utile oricarui crestin, fie el mirean sau monah. Sunt printre cele mai frumoase scrieri, pline de har si care merg direct la inima (de aceea au si darul de a ne face uneori sa lacrimam cand citim). Sf. Siluan nu se adreseaza (doar) celor avansati, ci si incepatorilor. Si mie mi-au folosit foarte mult, eu fiind mai pe la inceput.

Cand ajunge un mirean sa-si dea singur seama daca s-a nevoit dupa puteri sau daca a depasit masura si se chinuie fara folos? Pai nu e asa greu, de aceasta ne putem da seama pe de-o parte dpv fizic, sa nu fie ceva peste puterea noastra (posturi aspre, matanii foarte multe si alte nevointe), sa nu duca la epuizare, caci trebuie sa urmam calea de mijloc (care este cea de aur) si nu extremele (pustnicilor si sfintilor le vine mai usor sa faca nevointe aspre pentru ca s-au obisnuit cu acestea si primesc si mult ajutor de la Dumnezeu sa poata face acestea, ei ajungand la masuri mult mai inalte duhovnicesti decat mirenii obisnuiti). Si duhovnicul daca da cumva canoane prea aspre, poate fi rugat de cel care se stie mai neputincios dpv fizic sa ii schimbe canonul cu altceva (milostenii sau diverse infranari). De regula, duhovnicii sunt inspirati de Dumnezeu atunci cand dau canoane, dar chiar daca gresesc, datorita ascultarii de duhovnic, Dumnezeu il miluieste pe cel care face ascultare si ii sterge pacatele. Exista si canoane ale Sfintilor Parinti, cel mai greu este al Sf. Vasile cel Mare, dar si mai usoare. De citit ce spunea parintele Cleopa, precum si mai multe despre acest subiect, aici de ex:
DESPRE REDUCEREA CANONULUI CONSTÂND ÎN OPRIREA DE LA SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Pe de alta parte, mireanul poate afla daca se chinuie fara folos, dupa starea sa launtrica. Prezenta harului il incredinteaza launtric, daca simte o stare de mangaiere dumnezeiasca in inima, bucurie sufleteasca, atunci va sti ca merge bine, daca simte acest mai degraba o stare de desertaciune, de gol sufletesc, atunci va sti ca are nevoie si de altceva. De regula, ajuta mai mult cugetarea cea smerita si recunoastera propriei neputinte in fata lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunea pt a primi ajutor in aceasta nevointa.

By: INCEPUT BUN

INCEPUT BUN — Wed, 17 Oct 2012 04:11:58 +0000

“Dar înainte de aceasta trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul. învata sa te cunosti pe tine însuti si sa dai sufletului nevointa (asceza) dupa puterile lui.”

“Trebuie sa dobândim duh umilit si înfrânt si atunci vor pieri toate gândurile si mintea se va curati.”

M-am ferit sa citesc cartea pentru ca l-am auzit pe parintele Arsenie Papacioc ca privea starea propusa de Sf Siluan ca fiind peste masura lui.

Te-as intreba daca te-ai lamurit cand ajunge mireanul sa-si dea singur “nevointa dupa puteri”, adica ‘a invatat sa se cunoasca pe sine insusi” , dar nu oricum ci “sa ne cunoastem masura”. Pentru ca exista aceasta consecinta aproape de necrezut pentru un incepator : “iti chinui sufletul fara folos”.

Nu cumva nici duhovnicii nu stiu sa cunoasca MASURA celor carora le dau canoane? Pentru ca de fapt nici nu li se cere, si nu sunt invatati asa ceva la Teologie? Ma refer la situatia de dupa intrarea in randuielile minime, cand apare “razboiul” legat de fapte.