Iubiţi credincioşi,

Cu mila şi cu îndurarea lui Dumnezeu, iată am ajuns şi în anul acesta la prealuminatul praznic al Botezului Domnului. Acest sfînt şi mare praznic împărătesc se mai numeşte şi “Arătarea Domnului” sau “Epifania“.

Dar pentru care pricină nu se zice Naşterii Domnului, Arătarea Lui, ci Botezului Domnului?

Acest lucru îl arată, desluşit şi luminat, dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, zicînd că Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cînd S-a născut, ci cînd S-a botezat. Iar cum că mulţi nu-L cunoşteau şi nu ştiau cine era, să ascultăm pe Botezătorul Ioan care spune: Se află în mijlocul vostru Acela pe Care nu-L ştiţi (Ioan 1, 26). Dar pentru ce să ne mirăm că ceilalţi nu-L cunoşteau, cînd însuşi Botezătorul nu-L cunoştea pînă în ziua aceea? Căci zice: Şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: peste Care vei vedea Duhul coborîndu-Se şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfînt (Ioan 1, 33).

Pentru că am arătat că Botezul Domnului se mai numeşte şi Arătarea Domnului, este bine să ştim că două sînt arătările Domnului. Iată ce spune Sfîntul Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Este necesar să arătăm dragostei voastre că nu este o singură Arătare a Domnului, ci sînt două arătări. Una este aceasta de acum care s-a împlinit la Botez, iar a doua este aceea care va să vină şi care se va face cu slavă mare la sfîrşitul lumii“. Astăzi am auzit pe marele Apostol Pavel vorbind despre amîndouă arătările Domnului, în Epistola către Tit.

Despre arătarea cea de acum, spune: Harul cel mîntuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţîndu-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie (Tit 2, 11-12). Iar despre cea viitoare, spune: Aşteptînd fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos (Tit 2, 13). Despre aceasta şi proorocul Ioil spune că soarele se va preface în întuneric şi luna în sînge, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi înfricoşată (Ioil 3, 4).

Astăzi, cînd prăznuim Botezul Domnului, se cuvine să arătăm cîte sînt botezurile care au închipuit Botezul creştin de la începutul lumii şi care vor mai fi. După mărturia Sfîntului Ioan Damaschin, opt sînt botezurile. Primul botez a fost potopul, pentru curmarea păcatului (Facere 7, 17-24). Al doilea botez a fost trecerea evreilor prin mare şi prin nor, căci norul este simbolul duhului, iar marea al apei (Ieşire 13, 22; I Corinteni 10, 2). Al treilea botez a fost botezul Legii Vechi, numit “tăierea împrejur”. (Facere 17, 10-14).

Al patrulea este botezul lui Ioan, numit botezul pocăinţei (Matei 3, 1-11). Acest botez a fost introductiv şi conducea pe cei botezaţi la pocăinţă şi la credinţă în Hristos. Iată ce spune Sfîntul Ioan Botezătorul: Eu vă botez pe voi cu apă, dar Cel ce vine după mine vă va boteza cu Duh Sfînt şi cu foc (Matei 3, 11; Luca 3, 16). Aşadar, Ioan pregătea şi curăţa mai dinainte cu apă, în vederea venirii Duhului Sfînt. Cu acest botez Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat de către Ioan (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11). Hristos S-a botezat în Iordan nu că avea nevoie de curăţire, ci pentru că Şi-a luat asupra Sa curăţirea mea şi ca să zdrobească capetele balaurilor din apă, cum spune psalmistul (Psalm 73, 14). Apoi, ca să se înece păcatul, ca să înmormînteze pe Adam cel vechi în apă şi să-l sfinţească pe botezător. Ca să împlinească Legea, ca să descopere taina Treimii şi ca să ne dea nouă pildă şi exemplu cum să ne botezăm.

Al cincilea botez este botezul creştin prin apă şi prin Duhul Sfînt, instituit de Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele adresate ucenicilor Săi: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Acesta este cel mai mare botez din cele amintite pînă acum. El se face prin afundare în apă în numele Preasfintei Treimi şi este mîntuitor pentru că iartă toate păcatele şi aduce în inimile noastre harul Sfîntului Duh. Noi toţi ne botezăm cu acest botez desăvîrşit prin apă şi prin Duh, fără de care nimeni nu se poate mîntui. Se zice că Hristos botează “cu foc”, pentru că a revărsat Duhul Sfînt peste Apostoli, în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 1-4), după cum spune Însuşi Domnul: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfînt, nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5).

Al şaselea botez, care este de o măsură cu Botezul creştin, prin apă şi prin Duh, este botezul prin pocăinţă şi prin lacrimi, adică Sfînta Spovedanie, prin care ni se dezleagă toate păcatele. Al şaptelea şi cel mai desăvîrşit este botezul prin sînge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru. El este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pîngăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte.

Al optulea şi ultimul botez este focul cel veşnic de după judecata obştească. Acest botez nu este mîntuitor, ci pe de o parte distruge răutatea şi păcatul, iar pe de altă parte pedepseşte necontenit (Dogmatica, cap.IV, p.247-252).

Iubiţi credincioşi,După ce am arătat cele opt feluri de botezuri, este bine să vorbim mai pe larg despre importanţa botezului creştin ortodox.

Cel mai desăvîrşit botez care curăţă păcatele noastre, este Botezul creştin, adică botezul prin apă şi Duh, pe care îl primim îndată după naştere. După învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, cine nu are acest botez nu poate să intre în Împărăţia cerurilor (Ioan 3, 5). Să dăm cîteva explicaţii despre Taina Sfîntului Botez pe înţelesul tuturor.

Cine poate boteza? Dreptul de a boteza îl au numai episcopii şi preoţii (Canonul 46-50 Apostolic). La mare nevoie, ca pruncul să nu moară nebotezat, poate boteza şi un diacon, un călugăr simplu, un mirean – bărbat sau femeie – şi chiar părinţii copilului. Cum se săvîrşeşte botezul de către mireni cînd copilul este în primejdie de moarte? Afundînd pruncul de trei ori în apă curată şi rostind formula sfîntă a Botezului: “Se botează robul (roaba) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin; şi al Fiului, Amin; şi al Sfîntului Duh, Amin.” (Canonul 44-45 al Sfîntului Nichifor). Dacă cel botezat rămîne în viaţă, preotul va completa slujba Botezului după rînduiala obişnuită, dar numai de la cufundare înainte; adică îl unge cu Sfîntul Mir, citind rînduiala pînă la capăt (Liturgica, Bucureşti, 1877, p.183).

Botezul se săvîrşeşte în pridvorul sau în pronaosul bisericii. Canoanele opresc săvîrşirea Botezului atît în case, cît şi în paraclisele din casele particulare (Can. 31 şi 59 Sinod.VI ec.). Numai în cazuri foarte rare şi de mare nevoie, cum ar fi frig puternic, boală, pericol de moarte pentru prunc etc. se îngăduie săvîrşirea Botezului în case. Cît despre timpul cînd se săvîrşeşte Botezul, pentru prunci nu există zile sau ceasuri hotărîte ca nu cumva să moară nebotezaţi. Dacă pruncul moare nebotezat, părinţii lui sau preotul, din cauza căruia a murit neunit cu Hristos, săvîrşeşte un păcat de moarte. Pentru cei morţi nebotezaţi, Biserica nu mai poate face nimic, rămînînd toate la mila lui Dumnezeu. Dacă pruncul este firav şi există temerea că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naştere. Dacă pruncul este sănătos, Botezul se face de obicei la opt zile de la naştere, în orice zi de sărbătoare, după săvîrşirea Sfintei Liturghii.

Cei ce vin sau sînt aduşi la botez trebuie să aibă naşi. Nimeni nu poate fi botezat cu sila, dacă este matur, şi este dator să aibă naşi ortodocşi. Naşii sînt persoanele în vîrstă care însoţesc pe prunc la botez, răspunzînd şi făcînd cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele pruncului ce se botează. Ei sînt părinţii sufleteşti ai pruncului, care îl nasc duhovniceşte pentru o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii l-au născut pentru o viaţă trupească. Naşii sînt totodată garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii pentru finul ce se botează, că va fi crescut în credinţa creştină şi va fi un bun credincios. Naşul trebuie să fie creştin ortodox, să fie evlavios, iubitor de biserică, bun cunoscător al credinţei, în vîrstă şi de acelaşi sex cu pruncul ce se botează. Nu pot fi naşi părinţii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un naş.Naşul este dator să se îngrijească de viaţa religioasă şi morală a finului şi la vremea cuvenită să-l înveţe rugăciuni, Crezul şi principalele învăţături de credinţă creştină ortodoxă. Să fie îndrumător în cele sufleteşti şi un exemplu viu, sîrguindu-se să facă din el un vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rîndul său, finul este dator să asculte pe naş şi să-l respecte la fel ca pe părinţii săi după trup.

Cei care iau parte cu atenţie la săvîrşirea Botezului, trebuie să ştie că înainte de Botez se împlineşte rînduiala facerii catehumenului, adică se face pregătirea celui ce are să fie botezat. Această rînduială se face în pridvor, în faţa uşilor bisericii, deoarece cel nebotezat, nefiind încă spălat de păcatul strămoşesc, nu este mădular al Bisericii şi nici cetăţean al cerului, ale cărui uşi ni le deschide numai Taina Botezului. De aceea Botezul se numeşte uşa Tainelor. Slujba catehumenului are trei părţi: exorcismele, lepădările şi unirea cu Hristos.

Exorcismele sînt trei rugăciuni prin care preotul roagă pe Dumnezeu să izgonească de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului. Lepădările şi unirea cu Hristos sînt formate din întreita lepădare a catehumenului sau a naşului – în numele catehumenului – “de satana şi de toate lucrurile lui”, urmată de întreita lui asigurare că s-a unit cu Hristos. În timpul lepădărilor, catehumenul stă întors cu faţa spre apus, suflînd şi scuipînd într-acolo de trei ori, deoarece apusul închipuieşte locul de unde vine întunericul şi locul celui rău, a Satanei, care este numit şi “stăpînitorul întunericului” (Efeseni 6, 12), urmînd astfel cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, care ne îndeamnă să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii(Romani 13, 12). Catehumenul scuipă pe diavolul în semn că s-a lepădat cu totul de el şi de toate lucrurile lui, adică de păcat. Iar cînd catehumenul împreună cu naşul mărturiseşte unirea sa cu Hristos, o face cu faţa spre răsărit, căci într-acolo era sădit raiul (Facere 2, 8), din care au fost izgoniţi primii oameni în urma păcatului. Unirea cu Hristos se face prin credinţă. Iar dovada este mărturisirea credinţei creştine prin rostirea de trei ori a Crezului de către catehumen, dacă este mare, sau de naş, în numele pruncului, şi nu de altcineva.

Prin exorcismele şi lepădările ce se fac la Botez, nu înseamnă că Biserica socoteşte pe cel venit să se boteze ca stăpînit cu adevărat de diavol, cum sînt cei îndrăciţi sau cei munciţi de duhuri rele. Ele vor să spună numai că cel ce nu are încă pe Hristos, se află în robia păcatului şi deci în puterea diavolului care stăpîneşte pe cei robiţi de păcat sau pe cei din afara harului (Efeseni 2, 1-3). Din această robie îl eliberează Biserica pe catehumen prin exorcisme şi lepădări, trecîndu-l sub puterea lui Hristos, Stăpînul nostru cel adevărat şi bun.

Iată şi părţile cele mai de seamă ale Botezului. Prima parte este sfinţirea apei pentru botez. A doua parte este ungerea cu untdelemnul bucuriei (Psalm 44, 9), pe frunte, pe piept, pe spate, la urechi, la mîini şi la picioare. Acest untdelemn este binecuvîntat înainte de preot prin rugăciuni deosebite şi din el se pune şi în cristelniţă, de trei ori, cruciş. Ungerea aceasta însemnează mai multe lucruri în sens duhovnicesc. Astfel, untdelemnul fiind rodul măslinului, ungerea cu el este semn al milei şi al bunătăţilor dumnezeieşti, prin care catehumenul a fost izbăvit de noianul păcatelor. Acest untdelemn sfinţit ne aduce aminte de ungerea cu care erau unşi în Legea Veche arhiereii, împăraţii şi proorocii şi cu care a fost uns Însuşi Mîntuitorul numit “Unsul Domnului” (I Regi 10, 1-6); Isaia 61, 1; Luca 4, 18). La această ungere ne-a făcut şi pe noi părtaşi, căci însuşi numele de creştin vine de la cuvîntul grecesc “Hristos”, care înseamnă “Uns”. Ungerea de la Botez mai închipuieşte şi aromatele cu care a fost uns trupul Domnului înainte de îngropare, deoarece catehumenul va închipui, prin afundarea în apă, îngroparea împreună cu Hristos şi învierea împreună cu El.

A treia parte a Botezului este însăşi săvîrşirea Tainei, adică întreita afundare a pruncului în apă sfinţită, în numele Preasfintei Treimi. Acum preotul ia pruncul în mîini şi, ţinîndu-l drept, caută spre răsărit şi îl afundă de trei ori, zicînd la prima afundare: “Botează-se robul lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui, Amin“; la a doua afundare: “şi al Fiului, Amin“, iar la a treia afundare: “şi al Sfîntului Duh, Amin“.

Această întreită afundare arată, pe de o parte, că temeiul credinţei noastre este Sfînta Treime, iar pe de altă parte, închipuieşte cele trei zile petrecute de Domnul în mormînt (Matei 12, 40). Prin afundarea în apă se închipuieşte totodată moartea noastră pentru viaţa în păcate de pînă aici şi îngroparea noastră cu Hristos. Iar ieşirea din apă închipuieşte învierea noastră împreună cu Hristos, pentru viaţa cea nouă întru El.

Prin Botez, spălîndu-ne păcatele, ne facem astfel părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, devenim membrii ai Bisericii şi intrăm într-o viaţă nouă. Îndată după Botez cel botezat mai primeşte încă două Sfinte Taine. Adică ungerea cu Sfîntul Mir, prin care pruncul se miruieşte pe toate părţile trupului, cînd preotul rosteşte cuvintele: “Pecetea harului Duhului Sfînt”, şi apoi Sfînta Împărtăşanie. Prin ungere noul botezat primeşte pecetea şi darul Duhului Sfînt, devenind membru al Bisericii, iar prin Sfînta Împărtăşanie se uneşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Astfel, sîntem morţi pentru păcat şi viem pentru Dumnezeu (Romani 6, 3-11). Cristelniţa şi apa botezului sînt pentru noi mormînt şi maică duhovnicească, născîndu-ne pentru Hristos şi ţinînd astfel locul pîntecelui preacurat al Fecioarei, din care S-a născut Domnul (Sf. Simion Tesalonicul, Despre Sfintele Taine, cap. 62,63,64, pp. 77-80; şi Învăţătura de Credinţă Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 326-331).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit cîteva cuvinte despre Botezul lui Hristos şi despre Taina Sfîntului Botez, prin care devenim fii ai Bisericii şi fii ai lui Dumnezeu după har.

Cu adevărat, mare este sărbătoarea de astăzi. Căci astăzi pentru prima dată ni se arată la Iordan cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Astfel, Fiul, smerindu-se, se botează în Iordan de la Ioan; Tatăl grăieşte din ceruri, zicînd: Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit, iar Duhul Sfînt se pogoară ca un porumbel peste Iisus Hristos (Matei 3, 16-17). Deci, astăzi ni s-a descoperit mai luminat taina Preasfintei Treimi. Astăzi cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a odihnit la Iordan peste Fiul. Astăzi Stăpînul Se smereşte şi cere să fie botezat de slugă. Astăzi Cel fără de păcat primeşte botezul pocăinţei de la Ioan, ca să ne înveţe pe noi taina pocăinţei, a mărturisirii şi a spălării păcatelor prin căinţă şi lacrimi.

Astăzi se sfinţeşte apa Iordanului şi toate apele şi izvoarele pămîntului. Astăzi se sfinţeşte aghiasma mare prin semnul Crucii şi prin pogorîrea darului Sfîntului Duh. Deci să mulţumim lui Dumnezeu că am ajuns cu bucurie la praznicul acesta mare al Bobotezei şi să ducem cu evlavie sfînta aghiasmă în casele noastre. Prin ea ne sfinţim cu toţii, se sfinţesc casele şi fîntînile noastre şi se izgonesc duhurile rele cu puterea Duhului Sfînt.

Astăzi Hristos, Mîntuitorul nostru iese în public la vîrsta de 30 de ani. Se arată lumii, se pregăteşte să vestească pe pămînt Evanghelia mîntuirii şi vine să caute şi să mîntuiască sufletele noastre. Să coborîm şi noi astăzi la Iordan, adică să venim la biserică. Biserica este casa lui Dumnezeu. Aici este Iordanul şi apa cea vie care spală, adapă, dă viaţă şi înnoieşte lumea. Aici este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt împreună cu toţi sfinţii.

Să ieşim întru întîmpinarea lui Hristos. Dar pentru aceasta se cere să ne căim de păcatele făcute, să ne spălăm în apele Iordanului, adică să spălăm păcatele prin spovedanie şi lacrimi de pocăinţă. Apoi să ne împăcăm unii cu alţii, că dragostea acoperă mulţime de păcate. Să ascultăm glasul Tatălui, Care ne grăieşte din cer; să ne înfricoşăm de smerenia Fiului, Care Se botează de către Ioan în Iordan şi să odihnim în inimile şi casele noastre porumbelul Duhului Sfînt.

Deci, închinîndu-ne cu credinţă şi evlavie Preasfintei Treimi, să cîntăm împreună cu Biserica această sfîntă cîntare:

În Iordan botezîndu-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te. Şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvîntului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, mărire Ţie!

Amin.

Par. Ilie Cleopa

“În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat. Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.”

“Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40:5).

Fraţi creştini,

În vremurile de odinioară, Domnul a făgăduit să vină şi să Se arate întru slavă mare. Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Dumnezeu nu Şi-a uitat cuvântul Său, pentru că cuvintele Domnului sunt ca stâlpii de piatră care nu se pot nărui. Domnul a făgăduit că vine; şi iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puţin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulţit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putinţă să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Şi-a împlinit vechea făgăduinţă şi S-a arătat pe pământ. Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie şi ascultare de negrăit. Într-un asemenea chip în care îngerii Săi arătau mai strălucitori şi proorocii Săi mai măreţi decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul şi Stăpânul, proorocul a atras atenţia mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic şi mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Îşi ascundea slava Sa şi măreţia sub două învelişuri groase: unul era trupul omenesc şi celălalt era smerenia. Aşa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cereşti erau aşezaţi pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveşmântat în trup adevărat şi în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3:13).

Minunat este Dumnezeu întru lucrările Lui! Prin toate lucrările Sale, El ne învaţă smerenia şi ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot aşa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot aşa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.

El dă lumină soarelui şi soarele  străluceşte de parcă ar avea lumina de la sine, pe când faptul este că lumina lui Dumnezeu se trece cu vederea.

El dă glas tunetului Său şi vânturilor Sale şi acestea se aud; dar El nu se aude.

El dă frumuseţe munţilor Săi şi pajiştilor Sale şi ele strălucesc de frumuseţe, ca şi cum ar fi de la ele, pe când frumuseţea lui Dumnezeu rămâne ascunsă ca o taină.

El dă frumuseţe şi mireasmă florilor câmpului şi acestea o răspândesc în jurul lor ca şi cum ar fi de la ele; nebăgându-se în seamă că această mireasmă este a lui Dumnezeu.

El dă putere fiecărei făpturi şi fiecare făptură se împodobeşte în faţa celorlalte, fălindu-se cu puterea, ca şi cum ar fi a sa; pe când puterea nemăsurată a lui Dumnezeu nici nu se împodobeşte, nici nu caută a fi băgată în seamă.

El dă minte din mintea Sa oamenilor şi oamenii cugetă şi gândesc ca şi cum ar fi cu minţile lor; pe când mintea lui Dumnezeu rămâne în pace desăvârşită, întorcând spatele laudei lumii.

Astfel ne învaţă Dumnezeu smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât şi pentru oameni, ca omul să se ruşineze şi să se facă conştient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine şi el să se ascundă în spatele lor, aşa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, aşa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.

Minunat este Dumnezeu, Care ne învaţă astfel smerenia! El este minunat şi atunci când ne învaţă ascultarea. Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă sămânţa în pământ şi apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeşte de sămânţă vreme de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viaţă şi ridicând-o încetişor din pământ ca un firicel, împodobind firicelul cu muguraşi şi apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să strângă grânele şi să le transporte cu căruţa la hambarul său.

Corbul îşi cloceşte puii şi apoi îi părăseşte, nemaiîngrijindu-se de ei. Dar Dumnezeu ia  asupra Lui pe aceşti pui neştiutori, slujindu-le şi purtându-le de grijă cu ascultare, ziua şi noaptea. Peştele îşi depune icrele şi pleacă, dar Dumnezeu rămâne, ca să scoată peştişori din icre şi ca să le supravegheze hrănirea şi creşterea lor. Orfani fără de număr, atât de la oameni, cât şi de la animale, nu ar rămâne în viaţă dacă Dumnezeu nu ar avea grijă de aceştia. Dumnezeu Îşi supraveghează întreaga Sa zidire zi şi noapte, ascultându-le cererile şi dându-le ceea ce le este de folos.

Dumnezeu ascultă doririle şi rugăciunile oamenilor şi le împlineşte; El le împlineşte întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile şi rugăciunile lor. Totuşi, rugăciunile care caută să-L tragă pe Dumnezeu în păcat şi să-L facă părtaş la păcatul omului – Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni; Dumnezeu nu primeşte aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile celui smerit, care se pocăieşte, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale şi pentru dezlegarea de ele. În felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun – pentru viaţa de fiu în locul celei de rob. De aceea, toţi proorocii, din vremuri străvechi, au căutat pocăinţa oamenilor. De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduieşte pocăinţa, dar săvârşeşte botezul pocăinţei, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăinţa lor. Cu cât este mai mare pocăinţa unui om, cu atât mai deplin se slobozeşte de cele ale lumii şi se întăreşte cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte şi în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor.

Aşadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În întreaga Sa zidire, în cer şi pe pământ, Dumnezeu îi învaţă pe oameni smerenia şi ascultarea. Dumnezeu trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni şi din dorinţa Sa arzătoare ca toţi oamenii să se mântuiască şi nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învăţătură despre  smerenie şi ascultare în chip mijlocit, fie prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleşi şi îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus, Dumnezeu dă această învăţătură în chip nemijlocit, prin Sine Însuşi îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a vieţii Sale pământeşti, de la naşterea Sa în peşteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învăţând oamenii despre smerenie şi ascultare. El a dat această învăţătură vie şi prin botezul Său în apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui şi, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoşi Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli şi învăţaţi, săraci şi bogaţi. Ioan atrăgea atenţia atât prin înfăţişarea sa din afară, cât şi prin viaţa sa pustnicească din pustie şi prin cuvintele sale cu înţeles tainic. Nu se strângeau mulţi în jurul lui Ioan din pricina păcătoşeniei lor ori din dorinţa de pocăinţă, cât din iscodire, ca să vadă şi să audă un om care nu era obişnuit. Deşartă iscodire! Cât timp de mare preţ ne fură aceasta, dându-ne în schimb nimic altceva decât o dulceaţă bolnăvicioasă trecătoare, care se schimbă îndată în ceva amar! Cum ne prinde în capcană şi cum ne scapă pocăinţa şi împreună cu aceasta mântuirea noastră!

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulţimii, El mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor şi nimeni nu-I dădea nici o atenţie. Înfăţişarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici vieţuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustniceşti.

El era deopotrivă cu mulţimea şi cu toţii mergeau împreună din Galileea la Iordan, mâncând şi bând cu El şi vorbind cu El ca şi cu oricare alt om din mulţime. Marele Isaia a văzut şi a proorocit aceasta dinainte, zicând: “şi când L-am văzut, nu avea frumuseţe ca să ne fie drag” (Isaia 53:2).

Dar, în mulţimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, şi numai unul singur, care Îl cunoştea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârşit străluceau şi tunetul glasului său a amuţit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulţimii strânse în jurul apei şi în apă şi, arătând către Iisus, a spus liniştit: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:29).

“Mielul lui Dumnezeu!” Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia şi ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, şi ascultător ca un miel – atât smerenia cât şi ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: “Mielul lui Dumnezeu”. El merge cu sfială şi smerenie ca un miel şi, tot ca un miel, merge la păscut şi moarte cu aceeaşi încredere în păstorul său, aşa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către naşterea într-o peşteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeaşi consimţire şi încredere.

Dar, la cuvintele “Mielul lui Dumnezeu”, Ioan le adaugă pe acestea: “Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa şi jertfa Sa, una fiind nedespărţită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, şi nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică şi S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei. Această lume nu este curată şi frumoasă şi minunată aşa cum era înainte de păcatul lui Adam. Ca urmare a păcatului, această lume a luat chip materialnic întunecos, ascuns şi îl poartă aşa până în zilele noastre. Lumea aceea luminoasă s-a schimbat într-o lume a prostiei şi întunecimii; lumea curată s-a făcut necurată; lumea frumoasă s-a făcut strâmbăcioasă şi urâtă; lumea liniştită s-a făcut războinică. În această lume a venit Prealuminatul, Preacuratul, Preaminunatul şi Preadulcele. Prin această lucrare, El a luat deja asupra Lui păcatul lumii – de îndată ce El S-a arătat în lume în trup stricăcios, care se hrăneşte cu hrană stricăcioasă.

El a făcut aceasta, mai întâi, luându-şi trup aşa cum se făcuse acesta după primul păcat al omului; în al doilea rând, prin venirea Sa pe pământ din dragoste, ca să împlinească toate legile care fuseseră date omului după păcat. Cu toate că El nu trebuia să dea ascultare acestor legi, El a venit pe pământ pentru a le împlini pe toate: atât legile date firii, cât şi legile date omului. Şi astfel, El a suferit foame şi sete, istovire şi dureri de tot felul, aşa cum li se întâmplă şi altor muritori; şi El a crescut încet, aşa cum li se întâmplă tuturor celor care se nasc, de-a lungul a treizeci de ani, până când Şi-a început lucrarea Lui în lume. Din această pricină, El a fost tăiat împrejur şi botezat, El a mers la sinagogă ca să Se roage şi a plătit dările lui Cezar. El a primit toate legile făcute până la păcatul cel dintâi şi le-a împlinit. De aceea se spune că El a preluat păcatele lumii asupra Sa. Cu alte cuvinte: El a preluat asupra Lui împlinirea tuturor legilor şi a făcut aceasta cu ascultare şi lesniciune, în aceeaşi măsură în care oamenii împlineau aceste legi în neascultare şi cu greutate. În cele din urmă, în al treilea rând, El a făcut aceasta, dându-Se pe Sine ca jertfă pentru păcatele lumii; prin răstignirea Sa de bunăvoie pe Cruce, moartea Sa ca un miel şi vărsarea sângelul Său nevinovat pentru păcatele multora. Cu adevărat, întreaga Sa viaţă pământească a fost o jertfă, tot aşa cum întreaga Sa viaţă a fost dragoste. A fost o jertfă pentru El ca să Se îmbrace în trup omenesc; a fost o jertfă pentru El ca să dea ascultare legii. Dar, pe Cruce, El, cu sângele Său a pus pecetea jertfei Sale şi a şters toate socotelile păcatelor noastre. Pe Cruce, El ne-a arătat toată apăsarea păcatului omenesc şi plinătatea dragostei lui Dumnezeu, o dragoste care nu încetează din pricina jertfei de sine.

Şi astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri:

• mai întâi, prin luarea de trup;

• în al doilea rând, supunându-Se legii;

• în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.

Când Domnul a venit în lume, întrupat, împlinind legea, această întâmplare a fost însoţită de fenomene minunate fireşti: steaua de la răsărit, îngerii coborând pe pământ şi veselirea păstorilor din Betleem, slăvirea Lui, a Pruncului sfânt, de către păstorii cei simpli şi de către crai. Dar această întâmplare a fost urmată de uciderea pruncilor de către Irod şi de fuga Mântuitorului în întunecimea Egiptului, dintr-o întunecime şi mai mare: aceea a Ierusalimului.

Apoi, când Domnul a împlinit în chip lămurit, în faţa lumii, legea oamenilor, primind botezul în apele Iordanului, şi această întâmplare a fost însoţită de un fenomen firesc minunat – potrivit Predaniei – se spune că apele Iordanului şi-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. “Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi.” (Psalm 113:3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri şi s-a văzut Duhul Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simţit aceasta şi a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea şi groaza ispitei satanice. Şi după aceea, s-au arătat îngerii şi I-au purtat Lui de grijă.

Când Domnul a pus pecetea pe toată suferinţa Sa din trupul Său pământesc, prin chinurile Sale şi prin vărsarea sângelui Său pe Cruce, natura a însoţit această întâmplare de lucrări înfricoşătoare: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis. Viii şi morţii au simţit îsemnătatea înfricoşătoare a sfintei Jertfe de pe Golgota; tâlharii şi păgânii au venit să creadă în Fiul lui Dumnezeu şi morţii s-au arătat pe străzile Ierusalimului. Şi această întâmplare a fost urmat de întuneric: întuneric în afara şi înlăuntrul mormântului, după care au venit zorile, biruinţa cea de la urmă – şi Învierea cea de la urmă. Şi, iarăşi, îngerii au fost de faţă!

Aşadar, aceste trei întâmplări din viaţa lui Hristos, ne dau învăţătura cea mai luminată şi mai nemijlocită despre smerenia şi ascultarea Dumnezeiască. Veselia cerească şi firea minunată a fiecăreia dintre acestea se îmbină cu înfricoşarea uciderii omului şi cu stricăciunea satanică. Dar, în toate cele trei întâmplări, Hristos a ieşit Biruitor slăvit: asupra omului Irod după naşterea Sa, asupra lui Satan după botezul Său şi asupra înţelegerii dintre oameni şi Satan după moartea Sa.

Sfântul Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea, zicând: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaşte pe Hristos, dar nu cunoaşte planul Său de mântuire. Acum se desfăşoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoşi spre pocăinţă. Totuşi, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el şi i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovniceşte decât toţi păcătoşii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan ştia deja că El venise pe pământ şi vieţuia printre oameni: “În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi” (Ioan 1:26). Numai atunci când s-a aflat faţă către faţă cu El, L-a cunoscut pe El şi, arătând către El, a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu!”. De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârşit şi să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau aşa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: “Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30). Dar nu; în loc să se întâmple precum a gândit şi s-a aşteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neaşteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoşi, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alţii: să Îl boteze în râu aşa precum botezase pe alţii. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înţeles pentru oamenii muritori. Ah, fraţii mei, este un lucru înfricoşător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoşător pentru zidire ca să-şi pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din ţărână şi cenuşă, să cuteze să-şi pună mâna pe El, Care şade pe heruvimi?

Dar Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: “Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3:15). Atunci L-a lăsat. Este ca şi cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea şi despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăţa pe oameni ceea ce nu am făcut noi înşine. Dacă nu vom face aşa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii şi cărturarii Ierusalimului care învaţă şi ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înţeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt şi cu foc. Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide şi vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă.

În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeaşi măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Şi cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească şi să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.

(Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de către Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea şi smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviinţeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfinţind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de faţă la botezul credincioşilor.)

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curăţească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe şi, de asemenea, înecarea lui Faraon şi a armatei sale egiptene, în Marea Roşie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roşie, Faraon, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmaşul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca şi cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El şi apoi S-a ridicat şi a ieşit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecţie înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoşilor în vremea lui Noe şi aceea a lui Faraon în Marea Roşie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: “De nu se va naşte cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Dar numai acela se poate naşte din nou în această viaţă care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curăţit de păcat. Cel care îşi osândeşte trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (cf. Coloseni 2:12). Cel care îşi îneacă mândria, neascultarea, zavistia şi toată necurăţia omului celui vechi, păcătos, va ieşi din apă cu smerenie, umilinţă, ascultare şi dragoste. Cel care moare pentru sine va vieţui împreună cu Dumnezeu (cf. Romani 6:3-8). Pe scurt, cel care a murit ca păcătos şi se naşte din nou ca om drept, îşi va repeta şi el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. “Înainte de a se pune început nou vieţii, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare. O, ce însemnătate adâncă şi plină de învăţăminte are botezul lui Hristos, prin scufundarea în apă a sfântului Său trup! Numai înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu era în stare să dezlege oamenii în chip atât de povăţuitor, şi cu folos, prin botezarea în Iordan. Numai această înţelepciune nemărginită, care vede trecutul şi viitorul întocmai ca şi prezentul, a fost în stare să lege începutul istoriei omeneşti de sfârşitul acesteia, şi să pună la un loc potopul care a înecat omenirea cea păcătoasă, cu scufundarea lui Hristos în apă. Numai această înţelepciune de negrăit prin cuvânt poate, cu o singură privelişte, un singur semn, să spună mai mult decât toate limbile omeneşti de pe pământ. Pentru că întreaga cale a mântuirii noastre a fost arătată în lucrarea botezului lui Hristos în Iordan.

Iar botezându-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieşit din apă. Prin aceasta, înţelepciunea lui Dumnezeu caută să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului şi mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovniceşte, care a murit păcatului şi a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, aşa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. (Ieronim spune: “Porumbelul a pogorât asupra capului lui Iisus aşa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, şi nu către Domnul.”) Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfăţişeze în oricare alt chip şi, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc şi ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2). În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (1:2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfăţişează în chipuri diferite, potrivit întâmplăeilor pe care le sfinţeşte sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptăţit şi curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare şi curăţie. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt şi cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfăţişat în chip de vânt puternic şi de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan şi cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi şi curaţi ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh,  îi face pe oameni puternici şi înflăcăraţi. (Sfântul Chiril al Ierusalimului spune, în Învăţătura lumii, Cartea III: “Aşa cum omul este alcătuit din două părţi: suflet şi trup, există şi o curăţire îndoită: netrupească pentru ceea ce nu este a trupului şi trupească pentru trup. Apa curăţeşte trupul, şi Duhul curăţeşte şi întăreşte sufletul.”) Pogorârea Duhului în chip de porumbel – aşa cum desluşesc aceasta Sfinţii Părinţi  – ne aminteşte de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Şi porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu şi om. Şi acum, după ieşirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârşit şi că domnea pacea între Dumnezeu şi omul cel nou. De ce nu ţinea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârşit simbol al păcii între Dumnezeu şi om, între cer şi pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Şi astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să ţină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârşitul potopului şi începutul păcii.

Şi iată glas in ceruri! Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel şi, mai mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înţeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta Treime Însăşi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel şi Fiul ca om nou şi desăvârşit, Dumnezeu-Om.

“Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădeşte pe Iisus Fiul Său, ca şi în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: “şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1:32) şi iarăşi: “(şi El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1:35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numeşte cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existenţa Sa din veşnicie şi singurul Fiu al lui Dumnezeu prin naşterea sa în timp. Dumnezeu Tatăl nu îi numeşte pe toţi oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alţi oameni pot fi numiţi fii ai lui Dumnezeu prin adopţie, numai prin Hristos şi în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: “Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopţie. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât şi în fiinţă.

Şi de aceea: “Fiul Meu iubit întru Care am binevoit” se spune. În aceste două grăiri, se dau la iveală arătarea iubirii Tatălui şi bunăvoirea Tatălui faţă de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia faţă de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului  în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.

Şi astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu există nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată fiinţa trinitară a lui Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins “cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1:26). Şi astfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numeşte Bobotează – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, aşa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înţeleasă de omul cel trupesc. Această sărbătoare se mai numeşte Iluminare, căci prin aceasta duhul omului este iluminat cu cunoaşterea celor mai adânci taine Dumnezeieşti. Se mai numeşte Iluminare pentru că botezul lui Hristos prin scufundarea Sa în apă, ne luminează minţile, ne curăţeşte inimile şi ne înalţă sufletele cu cunoaşterea căii mântuirii noastre, care stă în îngroparea omului celui vechi şi naşterea celui nou; sau, altfel spus, aceasta se află în moartea păcatului nostru, fiind muritor, şi aducerea la viaţă a omului fără de păcat şi fără de moarte.

Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. (Scriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune:  “Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii … apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune, şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi.”) Prin scufundarea în apă, noi  murim cu Hristos, şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic. Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul  fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte “botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezaţi prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ştefan, care este descris în felul acesta: Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Iar Ştefan a strigat: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.” Şi iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7:55-59).

Să ne mai ostenim, cu credinţă neschimbată, cu fapte bune şi cu împărtăşirea frăţească a bucuriei şi a suferinţei celor care ne sunt apropiaţi, întregi în smerenie şi ascultare faţă de Dumnezeul Cel viu, să ne întoarcem la curăţia fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Aşa ne vom învrednici de slava, bucuria şi frumuseţea veşnică a sfinţilor şi mucenicilor lui Dumnezeu. Aşa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi şi Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, Căreia Îi aducem slavă acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici

Sursa: veniaminilie.wordpress.com