Iubiti credinciosi,

Daca ar veni aici 40 de ritori impodobiti cu darul bunei vorbiri, nu ar fi in stare sa ne vorbeasca indeajuns despre viata si patimirea Sfintilor 40 de Mucenici, a caror sfinta praznuire o facem astazi. Si daca patruzeci nu ar putea face lucrul acesta, cum as putea eu singur, cel cu totul neiscusit in frumoasa vorbire, sa va spun si sa va zugravesc, prin cuvint, o icoana atit de minunata despre chinurile, suferintele, rabdarea si nevointele acestor 40 de ostasi viteji si nebiruiti ai lui Hristos de la Sevastia?

Totusi, cerind ajutorul lui Dumnezeu, voi incerca sa arat dupa a mea slaba putere, istoria sfinta a patimirii acestor 40 de Mucenici, pe care Sfinta noastra Biserica Ortodoxa ii cinsteste cu o deosebita praznuire de aproape doua mii de ani. Sfintii 40 de Mucenici au patimit pentru credinta lui Hristos pe vremea paginului imparat Liciniu, in orasul Sevastia Armeniei, de la un eparh salbatic si pierzator cu numele Agricolae. Acesti sfinti au fost cu totii ostasi ai imparatului pamintesc, viteji in razboaie, care mai pe urma s-au aratat si ostasi alesi ai imparatului ceresc. Trei dintre ei cu numele de Chirion, Candid si Domnos, erau foarte iscusiti in dumnezeiestile Scripturi, si aflindu-se despre ei ca sint crestini, voievodul cel pagin i-a prins si ii silea sa se inchine idolilor neinsufletiti, prin care paginii aduc jertfe diavolilor.

Aducindu-i la judecata, tiranul Agricolae, mai intii i-a laudat cu viclenie, ca sa-i insele; apoi, vazind ca nu se supun, le-a spus sa respecte imparatestile legi si sa jertfeasca zeilor, ca sa nu fie munciti si pedepsiti cu moartea. Iar ostasii Imparatului ceresc au raspuns: “Daca pentru imparatul pamintesc am aratat atita vitejie in razboaie, precum stii, apoi cita vitejie si jertfa se cuvine sa aducem noi Imparatului Celui fara de moarte, Ziditorul tuturor?” Iar paginul eparh, vazind statornicia lor in credinta, le-a zis: “Una din doua alegeti: Ori sa va inchinati zeilor si sa le aduceti jertfe, ca sa luati daruri de la imparatul, ori, daca nu va supuneti, veti fi lipsiti de dregatorie si veti suferi munci amare”.

“Noi sintem crestini, au raspuns ei, si pentru Imparatul nostru Iisus Hristos sintem gata a ne jertfi si a muri”. Acestea zicind sfintii, au fost aruncati in temnita, pina ce eparhul se va gindi cu ce fel de moarte sa-i piarda. Iar sfintii, intrind in temnita ca intr-o biserica, si-au plecat genunchii la rugaciune, zicind: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispita si din smintelile celor ce fac faradelege”.

La miezul noptii, pe cind se rugau, li s-a aratat Domnul, zicindu-le: “Bun este inceputul nevointei voastre. Iar cel ce va rabda pina la sfirsit, acela se va mintui” (Matei 10, 22). Acest glas de sus auzindu-l toti, s-au bucurat si s-au rugat pina dimineata.

Dupa sapte zile Sfintii au fost scosi din temnita si adusi la judecata nedreapta. Pe cale, fericitul Chirion fiind mai tare in credinta ii sfatuia pe prietenii sai, zicind: “Fratilor, sa nu ne temem! Oare nu ne-a ajutat Dumnezeu in razboaie, cind Il chemam si ii biruiam pe vrajmasi care erau atit de multi? Dar acum numai trei s-au ridicat asupra noastra: Satana, Liciniu si Agricolae, eparhii Armeniei, sau mai bine zis numai satana, vrajmasul nostru cel nevazut. Oare unul singur va putea sa ne biruiasca pe noi patruzeci? Sa nu fie!”

Deci i-a intrebat eparhul daca se leapada de Hristos ca sa jertfeasca idolilor. Dar ei nici n-au vrut sa auda. Apoi le-au promis dregatorii si averi, numai sa implineasca porunca imparatului. Ei insa strigau intr-un glas: “Noi sintem ostasii lui Hristos si sintem gata sa murim pentru El. Iar averile si cinstea imparatului nu ne trebuie, caci asteptam rasplata vietii viitoare”.

Atunci eparhul a poruncit sa-i bata cu pietre si sa-i arunce din nou in temnita. Aici s-au rugat sfintii lui Dumnezeu pina tirziu, iar la miezul noptii au auzit un glas de sus: “Cel ce crede in Mine, de va si muri, va fi viu. Indrazniti si nu va temeti de munci, ca in curind se vor sfirsi. Ci rabdati putin si veti primi cununi de biruinta!”

A doua zi Sfintii 40 de Mucenici au fost scosi din nou la judecata. Ei insa au raspuns eparhului intr-un glas: “Faceti-ne orice voiti, ca noi sintem crestini si nu ne vom inchina idolilor!” Auzind aceasta eparhul, s-a sfatuit cu ai sai si a hotarit sa-i arunce in temnita pina seara. Apoi a dat sentinta de moarte si anume sa fie dezbracati de haine si aruncati in lacul Sevastiei din apropiere, ca sa moara de frig, fiind iarna si ger.

Auzind Sfintii Mucenici hotarirea de condamnare la moarte prin inghetare, au dat lauda lui Dumnezeu si s-au rugat cu lacrimi sa le dea putere a rabda chinurile pina la sfirsit. Apoi, imbarbatindu-se unul pe altul, s-au sfatuit in ce loc doresc sa li se aseze cinstitele moaste dupa ce vor lua cununa muceniciei.

La indemnul celor mai viteji dintre ei, Meletie, “ostasul lui Hristos”, impreuna cu alti doi, a scris o scrisoare de marturisire si de indemnare catre fratii lor de acasa. Scrisoarea s-a pastrat pina astazi sub numele de “Testamenul Sfintilor 40 de martiri ai lui Hristos, care s-au savirsit in Sevastia”.

La asfintitul soarelui, Sfintii 40 de Mucenici au fost dezbracati de haine si aruncati goi in lacul inghetat al Sevastiei. Era ger cumplit si se chinuiau de iutimea frigului. Dar ei strigau la Dumnezeu sa le dea putere si rabdare pina la sfirsit. Unii mai slabi strigau: “Iute este gerul”. Iar cei mai tari, raspundeau: “Dulce este raiul!” Altii ziceau: “Rece este gheata!” Ceilalti ii imbarbatau, zicind: “Fierbinte este dragostea de Dumnezeu!” Si asa se intareau unii pe altii, luptindu-se cu frigul si durerea.

Pe malul lacului se afla o baie cu apa calda, ca cei ce se vor lepada de Dumnezeu sa scape acolo de moarte. Si iata ca un ostas din cei patruzeci, slabind de ger, a alergat la acea baie si cum a deschis usa a cazut jos mort, pentru ca se departase Duhul Sfint de la el. Pe la miezul noptii o raza dumnezeiasca s-a revarsat din cer, a topit gheata si a incalzit pe Sfintii Mucenici. Apoi s-au coborit din vazduh 40 de cununi stralucitoare peste capetele ostasilor lui Hristos. Una, insa, plutea deasupra, caci unul din ei se lepadase. Atunci un ostas ce pazea pe mucenici, vazind cununa a strigat: “Si eu sint crestin”. Apoi, dezbracindu-se, s-a aruncat in lac si cununa s-a asezat pe capul lui.

Dimineata cei 40 de martiri au fost scosi vii din lac si li s-au zdrobit fluierele picioarelor cu toiege pina ce si-au dat sfintele lor suflete in miinile lui Hristos. Numai cel mai tinar dintre ei, anume Meliton, nu murise. Paginii au asezat trupurile Sfintilor in care, sa le duca afara din cetate ca sa le arda. Dar mama Sfintului Meliton, vazind ca fiul ei ramine jos, imbarbatindu-se de Duhul Sfint, l-a luat in spate si alerga dupa carele acelea, ca sa nu fie despartit de ceilalti ostasi ai lui Hristos. “Vreau sa fiu mama de mucenic!” striga ea, indemnindu-si fiul sa rabde pina la capat. Pe cale Sfintul Meliton s-a savirsit in spatele mamei sale si s-a adaugat celorlalti.

Trupurile sfintilor au fost arse intr-un cuptor, iar cenusa lor a fost aruncata in apa. Putinele ramasite din moastele lor au fost adunate pe ascuns si duse la o biserica spre cinstire, cum cerusera Sfintii in testamentul lor.

Iubiti credinciosi,

Iata ce infricosate chinuri au rabdat Sfintii 40 de Mucenici, pentru dragostea lui Hristos. I-au batut si inchis in temnita, dar ei nu s-au infricosat. I-au aruncat goi, iarna, in lacul inghetat, dar ei nu s-au lepadat de credinta in Dumnezeu. Strigau paginii care ii chinuiau: “Inchinati-va zeilor si veti lua de la noi cinste si averi”. Iar ei raspundeau: “Noi sintem crestini si nu ne trebuie cinste si avere pe pamint. Averea noastra este credinta in Hristos si viata vesnica!” Apoi le ziceau: “Iesiti din apa inghetata si intrati in baie, ca sa fiti vii si sa jertfiti idolilor!” Iar ei strigau: “Nu ne lepadam de Hristos! Raminem in ger sa murim pentru El, decit sa traim in baie impreuna cu diavolul!”

Vedeti, fratilor, credinta mucenicilor, rabdarea si barbatia lor? Vedeti cit de greu s-a aparat dreapta credinta in Dumnezeu pina astazi? I-au batut, i-au aruncat goi in lacul inghetat, i-au ispitit cu cinste, cu averi si baia cea calda, dar ei nicidecum nu s-au lepadat de Hristos. Le-au zdrobit picioarele pina si-au dat sufletele, iar ei strigau pina in ultima clipa: “Sintem crestini si nu ne lepadam de Hristos!” Numai unul s-a lepadat si a murit, dar Dumnezeu a ales pe altul in loc. Fericiti sint Sfintii 40 de Mucenici, caci, cu rabdarea si credinta lor, ne-au imbarbatat pe toti sa ne aparam dreapta credinta de secte si de necredinta! Fericiti sint cei ce rabda necazurile vietii cu curaj si nadejde in Dumnezeu. Fericiti cei ce nu-si vind sufletul diavolului pentru averi si cinste trecatoare!

Vedeti credinta si barbatia mamei Sfintului Meliton? Ea nu plingea ca fiul ei moare pentru Hristos, ci se temea sa nu se lepede de El si sa nu fie lepadat din ceata Sfintilor Mucenici. Curajul acestei mame este aproape unic in Biserica noastra. Sa invatam mult din taria si barbatia ei. Mamele crestine sa nu-si ucida copiii, ci sa-i nasca si sa le dea o buna crestere duhovniceasca. Sa-i pazeasca de pacate si de ispitele inselatoare ale tineretii, care le aduc boala si moarte. Sa-i invete de mici dreapta credinta, rugaciuni si ascultare de pastori, de Biserica si de mai marii lor.

In tara noastra Sfintii 40 de Mucenici sint mult cinstiti si pomeniti. In aceasta zi credinciosii aduc la biserica 40 de colaci in forma de 8, dupa numarul Sfintilor 40 de Mucenici, care se cheama popular “sfinti” sau “mucenici”. Sa stiti ca acesti 40 de colacei impletiti simbolizeaza cele 40 de cununi care le-au luat din cer pentru credinta si rabdarea lor. Sint facuti din piine dulce si in forma de 8, pentru ca acest semn simbolizeaza vesnicia si dulceata vietii vesnice din ceruri.

Numele acestor 40 de sfinti sint: Kirion, Candid, Domnos, Isihie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantis, Iulian, Lisinie, Aghie, Altie, Flavie, Acachie, Eodit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gae, Leontie, Atanasie, Kiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filactimon, Severian, Andion, Meliton si Aglae.

Sfintii 40 de Mucenici ai lui Hristos au fost prinsi spre patimire la 26 februarie si si-au dat sufletele in miinile Domnului la 9 martie, pe vremea paginului imparat Liciniu, imparatind peste noi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfint, in vecii vecilor. Amin.

Arhim. Ilie Cleopa

Înştiinţându-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cât şi despre însoţitorii lor cum că sânt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânşii voievodul astfel: “Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzând tiranului, au zis: “Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: “Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunându-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gândiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Sfinţii ostaşi au zis: “Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: “Nu grăiţi multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrând sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaânalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicând şi cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârşit. Iar după cântare se rugau şi iarăşi cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopţii.

În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicându-le: “Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui“. Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: “Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Câţi ostaşi are împăratul vostru, nu sânt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sânt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.

A răspuns Sfântul Candid: “Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: “Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?” Iar Sfântul Candid a zis: “De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urâm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.

De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul şi scrâşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: “Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.

Deci, şezând sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: “Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvârşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuţi”.

După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: “Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atâta mulţime de potrivnici şi într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”

Atunci cântau sfinţii psalmul acela, până ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar când au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânşii, a zis: “Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: “Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decât alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi”.

Răspuns-a Sfântul Candid: “Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: “O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrâşnind din dinţi, a zis către sfinţi: “O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”

Iar slujitorii idoleşti, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărâma.

Voievodul a zis: “Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânşii”. Iar Sfântul Domnos a zis: “Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei şi amândoi sânteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.

Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: “O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?” Sfântul Chirion răspunse: “Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfântul Duh şi ne sârguim a săvârşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte”.

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gândească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sânt ochii slugilor în mâinile stăpânilor lor, aşa şi ochii noştri sânt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dânşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: “Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.

Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: “Fă-ne orice voieşti, că noi sântem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lângă Agricolae, ţinând în dreapta o sabie iar în stânga un şarpe şi îi grăia la ureche: “Al meu eşti, îmbărbătează-te”.

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejeşte cele de aici şi bucurându-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: “Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urâm trupul.

Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre”.

Când pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întâi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-ânşii, neputând să rabde, s-a despărţit din acea sfântă ceată şi a alergat la feredeu. Dar când şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: “Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mâinii Tale.

Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei şi ni s-au udat picioarele în sângele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mântuit, strigând către Tine”.

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecând în ger atât de mare, sânt încă vii.

Şi, căutând către dânşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânşii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicând în sine: “Nu sânt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”

Înţelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sânt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând şi zicând cu mare glas: “Şi eu sânt creştin!” Apoi, stând în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: “Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a făcut desăvârşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: “Vai mie, sânt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sânt la toţi de râs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în râu ca nici moaştele lor să nu rămână?”

Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”. Deci au început cu toţii a cânta psalmul acesta: Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzând pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neângheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzând şi pe străjerul temniţei stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dânsul pe ostaşi: “Din ce pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: “Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se şi aruncându-şi hainele sale, a sărit la dânşii, strigând aşa: «Şi eu sânt creştin!»“

Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; şi, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se ca nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-şi mâinile, îl învăţa grăind: “Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvârşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ţi!”

Iar sfinţii mucenici, fiind sfărâmaţi şi acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: “Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” Şi zicând toţi “Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-şi slăbiciunea femeiască şi având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurându-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punând pe dânsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dânşii tiranii: “De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dânsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în râu, spre pierderea desăvârşită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicându-i: “Vino noaptea şi ne scoate pe noi din râu!” Iar el, luând clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinţilor, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfânta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsând pomenirea vieţii lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sânt acestea: “Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.

Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfântului Duh, în veci. Amin.