Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,

Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.

Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28).

Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi“. În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi [penticostalii – n.a.] fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite “limbi”, cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.

Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.

Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.

Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.

Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).

2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi… (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.

De ce se numeşte Sfîntul Duh “Mîngîietorul” şi “Duhul Adevărului“? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.

Duhul Sfînt se numeşte “Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte “la tot adevărul” Duhul Sfînt, care rămîne cu noi “în veac”, adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt “va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi “va vesti”, adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.

Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.

Iubiţi credincioşi,

Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.

Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc Mîngîietorule”. Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea “Sfinte Dumnezeule”, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Inainte de inaltarea Sa la cer, Mantuitorul a poruncit ucenicilor Sai sa nu se desparta de Ierusalim, ci sa astepte implinirea fagaduintei Tatalui ceresc, adica primirea Duhului Sfant. Si li s-a spus ca atunci vor fi imbracati cu putere de sus, vor fi luminati si intariti sa predice Evanghelia in toata lumea, sa invete toate neamurile si sa le boteze in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si astfel sa-I fie martori pana la marginea pamantului (Fapte 1, 8) si pana la sfarsitul veacului.

Fagaduinta s-a implinit in Duminica Cincizecimii, cand, intr-adevar, S-a coborat Duhul Sfant peste Sfintii Apostoli “ca o suflare” de vant, sub chipul limbilor “ca de foc”, si a revarsat in ei o putere noua, necunoscuta lumii pana atunci, care a facut din pescarii simpli si fricosi, de pana atunci, cei mai devotati Apostoli si cei mai neinfricati misionari, cum n-a mai avut lumea niciodata.

Impotriva tuturor vitregiilor lumii si impotriva tuturor pacatelor ei indatinate, Sfintii Apostoli au izbutit sa resadeasca in inimile oamenilor cea mai curata si cea mai luminoasa invatatura – Evanghelia dragostei si a pacii – si sa produca, cu cele mai simple mijloace, cea mai mare revolutie morala si religioasa cunoscuta in istoria lumii prin raspandirea crestinismului. Din aceste pricini, Rusaliile au fost, sunt si raman un mare semn de intrebare pentru toti carturarii lumii, o problema grea pentru toate mintile care bolesc de necredinta si o mare imbarbatare pentru toti predicatorii Sfintei Evanghelii.

Atunci, pentru prima data in istoria lumii, S-a aratat cu putere, in public, Sfantul Duh – Duhul Adevarului, pe Care lumea, prin simturile, prin puterile si prin luminile ei, nu-L poate primi, deoarece nu-L vede si nu-L cunoaste, pentru ca nu stie de unde vine si unde merge (Ioan 3, 8), cum spune insusi Mantuitorul Hristos.

In Simbolul credintei noastre crestine noi marturisim despre Sfantul Duh ca El este “Domnul de-viata-Facatorul, Care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, Care a grait prin prooroci”. El este vesnic. Deci, este fara inceput si fara sfarsit, deofiinta cu Tatal si cu Fiul. El are in Sine toate atributele dumnezeirii si este prezent si activ in toate lucrarile indreptate spre lume ale Sfintei Treimi.

El ia parte cu Tatal si cu Fiul la cele doua creatii:

1. La Facerea lumii “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2);

2. La refacerea spirituala a lumii – savarsita prin intruparea Mantuitorului – Sfantul Duh lucreaza la renasterea si sfintirea omului si a lumii.

El este Mangaietorul, Duhul Adevarului, Izvorul harului si Vistierul bunatatilor.

De-a lungul istoriei zbuciumate a Vechiului Testament Duhul Sfant a grait prin Prooroci, pregatind omenirea pentru venirea Mantuitorului in lume. Noul Testament adevereste ca Sfantul Duh este mereu prezent in viata pamanteasca a Mantuitorului. Astfel, cand Iisus Hristos se intrupeaza, Duhul Sfant ii este premergator -la Buna Vestire a Fecioarei. Cand Domnul Hristos se boteaza, Duhul ii este marturisitor.

Cand Iisus Domnul invata pe oameni si savarseste minuni, Duhul Sfant il insoteste. Dupa inviere si mai ales dupa inaltare, Duhul Sfant ii este urmas, continuand in lume lucrarea de luminare, de sfintire si de indumnezeire a oamenilor.

Pentru ca El lucreaza nedespartit de Tatal si de Fiul este numit si Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul Domnului, Domnul insusi, Duhul infierii si Duhul libertatii. El inspira pe Profeti, intareste pe Apostoli, hirotoneste preotii Bisericii, lumineaza si calauzeste pe pastorii si invatatorii nostri sufletesti.

Duhul Sfant ne renaste prin Taina Sfantului Botez; prin El devenim, din oameni trupesti, oameni duhovnicesti. Prin El, Care este Duhul infierii, devenim fiii lui Dumnezeu prin har. Prin Sfantul Duh ne iarta Dumnezeu pacatele cand ne marturisim. Prin Sfantul Duh painea si vinul din Sfantul Potir devin Trupul si Sangele Mantuitorului nostru, cu care ne impartasim. Prin Sfantul Duh, trupurile noastre impreuna cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. El mangaie, lumineaza, inspira, invata, insufleteste, intareste si sfinteste pe toti credinciosii. El este Sfant si sfinteste viata noastra prin cele sapte Sfinte Taine. El este atotintelept si bun si ne calauzeste viata prin cele Sapte daruri ale Sale, care sunt: intelepciunea, intelegerea, sfatul, puterea, cunostinta, evlavia si frica de Dumnezeu (Isaia 11, 1).

Prin lucrarea tainica a Duhului Sfant, oamenii lumii acesteia, barbati, femei si copii, atat de diferiti ca neam, ca rasa si ca stare sociala, pot deveni o comuniune sfanta. Pot deveni madularele Sfintei Biserici, care este Trupul tainic al Mantuitorului Hristos, unit prin legatura dragostei, a pacii si a sfinteniei.

Duhul Sfant are in viata Bisericii un rol asemanator cu acela al sufletului in organizarea vietii noastre omenesti. Dupa cum sufletul da viata si miscare tuturor madularelor, tot asa Duhul Sfant da viata si miscare, spre binele tuturor, madularelor Sfintei Biserici, care suntem noi, crestinii.

Si, dupa cum sufletul vede prin ochi, aude prin urechi, vorbeste prin intermediul limbii si este prezent in toate madularele trupului impartasindu-le viata si acordandu-le tuturor simtirilor ceea ce li se cuvine, tot asa si Duhul Sfant prin Sfinti face minuni: prin unii invata adevarul, prin altii sporeste stiinta, prin unii ocroteste bunele traditii, prin altii pastreaza buna cuviinta si cinstea in familii, prin altii stinge vrajba dintre oameni si-i impaca. Unii au o harisma, altii alta, insa toti se straduiesc sa duca aceeasi viata buna si sa aiba aceeasi simtire curata, pentru ca toti se lasa calauziti de puterea si de lucrarea binefacatoare a Sfantului Duh.

Nenumarate si nemasurate sunt darurile, puterile si influentele Sfantului Duh asupra lumii intregi si asupra fiecarui suflet in parte. Toate aceste generoase revarsari de dumnezeiasca dragoste se ofera in dar tuturor oamenilor si indeosebi crestinilor, care prin Taina Sfantului Botez s-au inscris in familia sfanta a fiilor lui Dumnezeu. Duhul Sfant, desi este prezent in viata noastra pretutindeni si in orice vreme, El nu se face simtit noua decat daca il vrem, il chemam, il dorim. Daca nu vrem si nu dorim ajutorul Lui, El nu ne face sila.

Stiut este ca prin Taina Sfantului Botez si prin Taina Sfintei Mirungeri am primit fiecare, in pruncia noastra, simtul de orientare spre bine, am primit voia libera indreptata spre implinirea poruncilor dumnezeiesti. Daca in vremea incercarilor si a ispitelor ascultam de acest indemn launtric spre bine, care este glasul launtric al Sfantului Duh, si facem binele, nu raul, ferice de noi.

Daca insa nu ascultam indemnul Lui spre bine, ne impotrivim acestui gingas indemn si, in loc de bine, alegem raul, vom avea de suferit.

Chemandu-L in ajutor, mai ales in vremea ispitelor si a necazurilor, conlucrand cu El si ostenindu-ne spre bine, vor incolti si vor creste in noi roadele Sfantului Duh, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea (poftelor), curatia (trupeasca si sufleteasca) (Galateni 5, 22). Dar daca, in loc de bine, alegem raul, Duhul Sfant se va departa de la noi si in locul Lui va pune stapanire pe sufletul nostru duhul celui rau, care poarta cu sine boldul pacatului si al mortii si intarata in noi poftele urate ale trupului, care amarasc viata si ne despart de Dumnezeu.

Aceste pofte sunt: necuratia, desfraul, inversunarea, fermecatoriile, vrajbele, certurile, invidia, mania, dezbinarile, uciderile, betiile, ospetele cele necuviincioase si altele asemenea acestora, bine stiind, cum spune Sfantul Apostol Pavel, ca “cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21).

Noi toti avem nevoie de Dumnezeu si de imparatia Lui, chiar daca uneori, de-a lungul vietii noastre, nu ne dam seama de aceasta. Imparatia lui Dumnezeu – cum o defineste Sfantul Apostol Pavel – inseamna pe scurt: “Dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant”(Romani 14, 17). Aceste roade – dreptatea, pacea si bucuria intru Duhul Sfant -, ca si celelalte roade ale Duhului de care am mai amintit, trebuie sa stapaneasca totdeauna sufletele si inimile noastre si sa se reverse din suflet in viata din jurul nostru prin ganduri, prin cuvinte si prin toate faptele noastre zilnice.

Calea catre aceasta imparatie este lunga, ea incepe de aici de pe pamant si continua sus, in ceruri. Si, ca orice calatorie, nu este lipsita de surprize si primejdii. Este greu sa mergem singuri pe aceasta cale, caci putem slabi sau ne putem rataci. Avem nevoie de o calauza sigura, de indrumare temeinica, de imbarbatare si ajutor pe aceasta cale spre imparatia lui Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, avem o asemenea calauza sigura si incercata, o institutie sfanta, straveche si puternica, intemeiata pe Jertfa Mantuitorului, pe marturisirea Apostolilor, pe sangele martirilor, pe experienta si invataturile bogate ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Aceasta venerabila calauza este Sfanta Biserica dreptmaritoare, inzestrata cu Sfintele ei Taine si cu toate bogatiile si harurile Sfantului Duh, de la intemeierea careia praznuim astazi aproape doua milenii. Sa ne folosim cu smerenie de puterile si de luminile ei! Sa cerem, sa primim si sa ne folosim cu dragoste de influentele ei binefacatoate, pentru curatirea noastra de pacate, pentru luminarea si innoirea noastra, pentru ocrotirea si imbarbatarea noastra pe calea vietii cinstite, curate si pasnice, pe calea mantuirii noastre, supunand voia noastra cea patimasa voii lui Dumnezeu si incepand toate rugaciunile noastre cu chemarea in ajutor a Sfantului Duh, Mangaietorul, Care este imparatul ceresc – Duhul Adevarului si Sfintitorul vietii noastre -, si sa ne rugam, zicand: “imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Carepretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule-de-viata, vino si Te salasluieste intru noi si ne curatestepe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre”. Amin

Parintele Sofian Boghiu

Sursa: crestinortodox.ro

Când se seamana samânta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda înauntru ca s-o faca creasca.
Când se planteaza pomul, puterea vântului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si întareasca radacina.
Când gospodarul îsi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.
Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samânta de cel mai mare pret în câmpul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfântului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.
Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii în câmpurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului sa respire în el, ca sa întemeieze Pomul Vietii.

Întelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si întelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare în acest salas si sa-l sfinteasca. Mirele Dumnezeiesc Îsi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamântul cu un inel, si sa învesmânteze Mireasa în haina de nunta. Toate urmau sa se întâmple asa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost fagaduit si Duhul Sfânt a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamânt a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavârsita?

O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.

Tatal are iubire desavârsita pentru Fiul si Duhul Sfânt; Fiul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Fiul.Datorita acestei iubiri desavârsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul.Iubirea desavârsita Îl face pe Tatal slujitor desavârsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea împartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savârsit” (Ioan 17:4); “Faca-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavârsita a Fiului fata de Tatal?

“Parinte, preaslaveste-Ti numele!”

“Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mângâietor va va da voua, ca sa fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (15:26). Si într-adevar, în a cincizecea zi dupa Înviere, Mângâietorul, Duhul adevarului, S-a pogorât peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavârsita fata de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieste tuturor credinciosilor: “în cinste, unii altora dati-va întâietate” (Romani 12:10), se savârseste întru desavârsirea ei între Persoanele Sfintei Treimi.

Fiecare Persoana Se sârguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decât Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decât celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfânta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.

Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfântul Duh Îl va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorâre a Duhului peste Apostoli. “Voi însa sedeti în cetate, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai.

Sa nu întrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfânt, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai înainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se întâmple pâna la sfârsitul veacurilor si dupa acest sfârsit.

Dar daca patrunzi mai adânc cu osebire în launtrul acestei întâmplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai în masura în care se refera la fapta din afara a acelei pogorâri: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogorî. Caci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Caci nu se spune în Evanghelie ca Iisus era “plin de Duh Sfânt” (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se împlinise în El proorocia lui Isaia: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor” (Luca 4:18)?

Iata ca este lamurit ca Fiul se afla în unime nedespartita cu Duhul Sfânt si cu Tatal, în împartasire desavârsita de iubire, ascultare si bucurie. Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului într-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Însusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca împreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte?

Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla în împartasire desavârsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.

“Iar în ziua cea din urma – ziua cea mare a sarbatorii – Iisus a stat între ei si a strigat zicând: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea”.

Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita în luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita “mare”.

“Daca înseteaza cineva”, a strigat Domnul, “sa vina la Mine si sa bea”.

În Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apa în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plângeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pâna pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi învârtosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Si El Se gândeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, întrucât El cheama pe fiecare om însetat: “sa vina la Mine si sa bea!”

“Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apa vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred în El. Caci înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit.) Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei în El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta în El, si asta înseamna numai precum “a scris Scriptura”. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul.

Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si înaintemergatori ai Domnului. Sfânta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfânta Fecioara Maria în vremelnicie.

Când Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta în El, spunând: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Când cârmuitorii si carturarii au încercat sa-L puna pe El în încurcatura prin felurite întrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei în încurcatura si le-a povestit citând din Sfânta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45).

Voia lui este sa se creada în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlaturate, de la prima la ultima. În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos. Dar credinta adevarata în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate întari aceasta? Din trupurile lor “râuri de apa vie vor curge”.

Prin “apa vie” se întelege aici Duhul Sfânt, dupa cum explica Evanghelistul: “Aceasta a zis-o despre Duhul”.Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca în el, si râul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce “din pântecele (trupul) lui”?

Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfânt, în sfinti, dupa cum spune Apostolul: Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinta în Fiul lui Dumnezeu. Prin “trup” în sens mai restrâns, se întelege inima omului ca centru al vietii, atât trupesti cât si duhovnicesti. “Fiul meu”, spune înteleptul împarat, “pazeste-ti inima mai mult decât orice, caci din ea tâsneste viata” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: “Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule, si duh drept înnoieste întru cele dinauntru ale mele” (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: “A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau în inimile voastre” (Galateni 4:6).

Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viata datator prin omul, în tot întregul lui, atât trupeste cât si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curatit, luminat, întarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa încât toate gândurile sale, întreaga iubire si lucrare se vor îndrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge în vesnicie, si acela al vesniciei în viata sa.

Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, “înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit”.

Adica: Duhul Sfânt înca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfânt înca nu-Si începuse lucrarea Sa în lume, întru toata plinatatea Sa si întru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus înca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire înca nu se sfârsise, si lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor înca nu se sfârsise.

În rânduiala mântuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator în lume când El Îsi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator în savârsirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfânt este pe deplin lucrator în întemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului. Dar aceasta nu înseamna ca, atunci când Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci când Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci când Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toata plinatatea lucrarii Sale pe pamânt, Tatal si Duhul erau împreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Însusi: “Tatal Meu lucreaza … si Eu lucrez” (Ioan 5:17).

Tatal si Fiul lucreaza împreuna si în acelasi timp. Duhul Sfânt face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Sai, si ca El Însusi va ramâne cu ei “în toata vremea pâna la sfârsitul lumii”. Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, în raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Îsi savârseste lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a fagaduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, asa încât se poate spune ca fagaduinta a venit atât de la Duhul Sfânt cât si de la Fiul.

Sa vedem acum în ce chip s-a împlinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, caruia Îi închinam noi astazi aceasta sarbatoare sfânta.

“Si când a sosit ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc”. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas în Ierusalim, si au asteptat “putere de sus” care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti în suflet si în rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este multumit sufletul îi deosebeste sau îi face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se întâmple.

“Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, împartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt”.

Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamânt, ci din cer; nu din vânturile pamântesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorârea Împaratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan “în chip de porumbel”, si acum Se arata ca un “foc”; în primul caz pentru a semnifica întreaga întelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea.

Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, în chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, în aceasta împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat câte o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:

“Si au început sa vorbeasca în alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai”.

Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul ca, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pamântului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Învierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: “Mergând, învatati toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul si Îl rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamânt, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un “popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa învete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a întelege si vorbi în limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi învatat multe alte limbi în chip obisnuit, când le-ar fi învatat? Nu le-ar fi trebuit viata întreaga ca sa învete atât de multe limbi câte i-a învatat pe ei într-o clipa Duhul Sfânt? Caci iata cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: “Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea si în Capadocia, în Pont si în Asia, în Frigia si în Pamfilia, în Egipt si în partile Libiei cea de lânga Cirene, si romanii în treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!”

“Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau”.

Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se întâmpla, au început sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se întâmpla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gândire dreapta par nebuni celor nebuni.

Legati de pamânt si beti cu de-ale pamântului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfânt, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci când vin surprizele acestia le întâmpina fie cu mânie fie cu batjocura.

Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cât Se bucura de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrait prin cuvânt, când afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui! Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste în ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra în ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i încalzeasca pe ei cu caldura sfânta a iubirii, cu care se încalzesc cetele îngerilor în Împaratia lui Dumnezeu.

Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramâne în întuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si întunecat pâna când este atins de lumina si de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul întelepciunii, darul vorbirii, darul îndurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei în credinta si în nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele.

Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pâna în ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor.

Prin lucrarile Sale pe pamânt, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatalui cât si Duhului Sfânt. De la primele zile ale vietuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni în toata plinatatea puterii Sale.

Cu adevarat, El era lucrator în toata vremea si în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încatusati de pacat de la caderea lui Adam în pacat pâna la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale strâmta printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul.

El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si împarati, prin artisti si întelepti – în masura în care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în tarâna pamântului, aceasta era din caldura cu care El înflacara inimile oamenilor. Oricând un om întelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata.

Ori de câte ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta în Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fara însufletire ori bucurie mare.

Acestea fusesera numai farâmituri aruncate întemnitatilor celor flamânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunati, împaratesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si în plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas în ei. Duhul Sfânt, care era înca mâhnit de pacatul lui Adam, a început înca o data lucrarea Lui nestrâmtorata a puterii si însufletirii între oameni.

Pentru o mai buna întelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa încolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamântului, acolo unde este iarna, se îndeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamântului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe.

De la Adam pâna la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamântul iarna. Duhul Sfânt dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a îndepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas înghetat, si nici un fel de roada nu putea înmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat în el samânta sfânta.

Si atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna în priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate în câmpul sufletului omenesc.

Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara împodobeste pamântul. Si în acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada înselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti.

Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata în gheata si zapada, sa creada calatorul din pamânturile sudice, când acesta îi vorbeste despre copaci si pomi în floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o tara îndepartata de Dumnezeu, înghetata si întunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când acestia începeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morti întru putere si S-a înaltat întru slava; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem întoarce în tara noastra cea cereasca si sa ne facem însotitori si frati ai îngerilor în viata vesnica.

Unii credeau în aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs râuri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facând minuni, alinând fiecare întristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate.

Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu mânie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit împartasirea lor cu Duhul Sfânt, si lucrarea Lui în ei. Si asa Poporul Sfânt sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se întemeia în lume. Asadar samânta a încoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfânt, si s-a întins în toate cele patru colturi ale pamântului, turnurile sale ajungând pâna la cele mai mari înaltimi ale cerului.

Sarbatorind astazi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfârsita, dorea sa coboare pe pamânt si sa ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, sa pomenim în laude de înaltare pe Preasfânta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserica, ca si împartasirea de un singur gând, a sfintilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioara. Si ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamântul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pâna la ultimul.

O, Preasfânta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra înaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neîncetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste întru noi, si vietuieste întru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata întinaciunea, si Bunule, mântuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici

din “Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici

sursa: voscreasna.ro