Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea. Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a  dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi tăgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută(l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-l4). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omorâm cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci, să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într- o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă” (Filipeni 3, 18-l9). Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii, şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci, să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

Iubitii mei frati, pentru că suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele părti, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.

Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserică aud cuvintele Sfintilor Părinti, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate învăta adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.

Iată că citea acum fratele cuvânt de la Sfântul Teodor Studitul. Această carte a Sfântului Teodor Studitul, cu slovă veche, care mai este azi în inventarul bibliotecii noastre, este neagră la file. Ale cui mânute au umblat pe ea? Ale vestitului nostru staret Ioanichie. Zeci de ani a citit în capul mesei pe Sfântul Teodor Studitul. Zeci de ani! Că eu o stiu pe de rost cartea asta, numai de câte ori am ascultat-o.

Bătrânul a făcut douăzeci de ani la altar aproape singur. Si el nu venea să mănânce la masă, el venea să ne citească cuvântul. El trăia numai cu Sfânta Împărtăsanie si mânca numai sâmbăta si Duminica, iar atunci numai oleacă de grâu fiert sau oleacă de varză murată. Iar în celălalt timp staretul nostru venea să ne destepte pe noi păcătosii si supusii ucenici ai lui, cu această minunată carte.

Această carte este cea mai bună carte pentru viata de obste la monahi. Cuvinte scurte si foarte cuprinzătoare. Dacă ati fi avut urechi sau poate ati avut si ati tinut minte, ati văzut cu ce a început cuvântul acesta. Adevăratul post este tăierea voii si supunerea monahului întru toate.

Mare lucru este tăierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfânt: Socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere, Doamne, că întru Tine ne junghiem toată ziua. De câte ori călugărul îsi taie voia si are răbdare unde-i trimis la ascultare, de atâtea ori este mucenic pentru Hristos. De atâtea ori se junghie el pentru Iisus Hristos si nu-si dă seama că duce o mucenicie permanentă în viata lui!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a venit în lume, n-a arătat viata pustnicească întâi, nici cea stâlpnicească de pe stâlp, nici cea idioritmică, să trăiască omul de capul lui, adică de sine. Viata de obste a arătat-o. A venit în lume să facă ascultare Părintelui Ceresc până la moarte si moarte pe cruce, iar viata Lui, de când a iesit la propovăduire, timp de trei ani si jumătate, a dus-o de obste cu ucenicii Săi. Aveau o pungă, o masă si o biserică, după cum stiti că a fost la Cina de Taină, când a fost vândut de Iuda, unul din ucenicii Lui.

Dar viata de obste, cum spune marele Vasile, este o viată îngerească, dacă se tine în hotarele ei canonice. O pungă, o masă si o biserică, iar ceilalti să fie toti ascultători, ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri, supunându-se staretului, economului si la cei care sunt pusi de Dumnezeu să conducă. Oriunde este ascultătorul, face Liturghie!

Să nu-mi spui mie: “Dar eu mă duc pe câmp, eu mă duc la oi, eu mă duc la vaci, eu fac ascultare, mă apuc să mătur în ogradă, sau sunt la trapeză, sau sunt bucătar, sau sunt în altă parte“. Auzi ce spune despre aceasta Sfântul Teodor Studitul: “Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârseste“.

Iar marele Vasile în regulile mari, în regula a 55-a, zice asa: Călugărul în viata de obste este jertfă si jertfitor. În mănăstirea cu viata de obste, după cum arată Sfântul Pahomie cel Mare, călugărul este călător fără de povară. Călugărul în viata de obste nu are voie să aibă mai mult de două haine, una de purtat si una pentru biserică; să aibă urechi de ascultat si vointă tare de a face serviciu unde este trimis, cu mare dragoste si cu mare sinceritate.

Dar tineti minte, părintilor! Întâi cu sfintiile voastre vorbesc. Adevăratul călugăr este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: În toate zilele mor. Cum poate muri omul si să trăiască? Să moară fată de păcat. Să moară într-însul păcatul, viciul. Să moară fată de betie, să moară fată de lăcomie, să moară fată de lenevie, să moară fată de trândăvie, să moară fată de cârtire, să moară fată de nesimtire, de nepăsare. Să moară fată de trufie, de semetie, de ură, de zavistie, de pizmă, de invidie, de răutate. Să moară fată de tinerea minte de rău, de dorinta de a se răzbuna, de a se mânia. Să moară vorbirea de rău într-însul, clevetirea. Să moară iubirea de arătare, trufia, fătărnicia, viclenia, lăudărosia, minciuna, iubirea de sine, plăcerea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, nesimtirea, împietrirea inimii. Să moară în călugăr greseala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea.

Deci iată moartea de sine! Să moară adică păcatului si să vieze dreptătii. Si aceasta nu se cere numai monahilor, ci si tuturor crestinilor care au Sfântul Botez din mâinile Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi, pentru că Apostolul Pavel n-a zis cuvântul acesta către călugări, căci monahismul nu era încă întemeiat. Rânduielile monahale sunt întemeiate în secolul I si II după Hristos.

Părintilor si fratilor, viata noastră este umbră si vis. Unde sunt părintii nostri cei vechi? Eu cu mila Preasfintei Treimi am aici 54 de ani. Îmi aduc aminte, când am intrat aici în mănăstirea aceasta, nimeni nu avea pat în chilie. Toti dormeau pe scaune. Cei mai râvnitori dormeau noaptea în sicrie.

Dumnezeu să-i odihnească pe Gherasim, pe Constandie Uricaru si pe ceilalti. Toată noaptea plângeau si se rugau, stiau Psaltirea toată pe de rost, dormeau două-trei ore pe noapte, făceau mii de metanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? În ceruri.

Fericiti, de trei ori fericiti sunt aceia care s-au nevoit în putina asta viată, care este umbră si vis. De ce să ne legăm cu mintea de cele de aici, care vrând sau nevrând, ne lasă pe noi?

Ia gânditi-vă, când moare omul si se duce la Domnul, de-ar avea munti de aur de aici si până la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Îi ia cu dânsul? Nimic nu ia cu el. Doamne fereste, să nu moară si sufletul odată cu trupul nostru! Fiinta sufletului nu moare niciodată. Dar care este moartea sufletului? Păcatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata păcatului este moartea.

Vai de acel om care a trăit nepocăit pe pământ si odată cu trupul a murit si sufletul lui. Trupul s-a dus să-l mănânce viermii, să se facă pământ, iar sufletul s-a dus în gheena. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsă, moartea a doua, că omul se va munci în vecii vecilor.

A trăit patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decât toti oamenii din lume. Dar fată de vesnicie…! Si chiar dacă ar trăi omul 10.000 de ani, nu este nici cât o picătură din Oceanul Pacific. Pentru ce? În comparatie cu vesnicia.

Vai de noi! Tare ne înselăm, si noi monahii si voi mirenii, dacă punem mare bază pe viata aceasta! Să trăim aici pentru viata cea vesnică. Să trăim pe pământ pentru ceruri. Să trăim aici pentru rai, pentru bucuria cea fără de margini care ne asteaptă dincolo de mormânt. Vai de noi dacă punem bază în hoitul ăsta de trup, în blestematul ăsta vrăjmas, care se luptă cu noi până la moarte! N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului să nu o faceti spre pofte. Adică să-i dăm trupului mâncare cu ratiune, si băutură si odihnă, dar cu cumpătare.

Ati auzit mai înainte un cuvânt al Sfântului Asterie al Amasiei, ce se întâmplă din mâncarea si băutura multă: se întâmplă scleroză, din cauză că sângele se îngroasă si se încheagă pe vine, si îl vezi pe om sclerozat, îl vezi paralizat, boala lui Parkinson, boală de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi si cancer, ciroză si asa mai departe.

Iată ce facem noi cu trupul nostru dacă îl îngreunăm cu mâncări! Mâncările grase sunt toxice: ouăle, carnea, brânzeturile, grăsimea, si ele vatămă organismul nostru si ne facem vrăjmasi ai vietii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare spune asa: “Omule, vrei să trăiesti mult, posteste mult!” Postul este maica sănătătii si lungimea vietii. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: “Bucatele cele multe si bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului si înfrânării, pururea îi urmează sănătatea“.

Dacă nu crezi sfintilor, crede doctorilor, că-ti spun ei! Ai făcut abuz de mâncări, de băuturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie să fie cu măsură. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: “Pe tot lucru îl împodobeste măsura în viată“. Cum ai trecut cântarul cu mâncare multă, sau băutură, sau somn mult, sau îti permiti multe altele, cum ai stricat si trupul, ai stricat si sufletul si te pierzi pentru vesnicie. Ce spun dumnezeiestii Părinti? “Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea împărătească“. Ce spune Scriptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stânga. Mergi pe calea împărătească, dacă vrei să mergi cu Împăratul Hristos! Adică să ne folosim de toate, de hrană, de odihnă, de băutură, dar cu ratiune.

Staretul nostru ne citea aici mereu cartea aceasta, scrisă după regulile marelui Vasile, si ne spunea că Sfântul Teodor Studitul în Studion, în Constantinopol, a făcut optsprezece ani de închisoare si bătăi pentru sfintele icoane. De aceea îi spune “Mărturisitorul”, că a suferit multe bătăi si chinuri pentru sfintele icoane.

L-au băgat la închisoare, legându-l în lanturi, iar ighemonul priveghea pe ai lui în închisoare si-i dădea câte o sută de lovituri în fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfântul Teodor si căzând bucăti, o tăia cu briciul si-l ungea cu untdelemn si cu vin să-l vindece.

Au fost multi călugări care au pătimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfântul Iosif, Navcratie, Eftimie si multi altii.

Asa au răbdat sfintii pentru Împărătia cerurilor împotriva împăratilor iconoclasti, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o sută de ani, că au fost mai multi împărati iconoclasti: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul si Teofil, până la anul 842.

Vedeti ce au răbdat sfintii si ce răbdăm noi? Ne-a zis unul un cuvânt, ne supărăm. Vai de noi! Vrem să fim cu sfintii, dar nu vrem să răbdăm cum au răbdat ei.

Dar să revenim la viata noastră. Intrăm în post. Să intrăm cu mare umilintă, cu mare frică de Dumnezeu si împăcati cu toti. Dacă nu-i o picătură de dragoste în inima fiecăruia, nu ne putem mântui. Dacă are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mântui.

Auzi? Dacă vrei să ai pacea, să-i vezi pe toti îngeri si pe tine să te vezi diavol. Toti să fie îngeri în fata ta, sfinti, si pe tine să te vezi ca un diavol de păcătos. Atunci ai pozitia cea mai ortodoxă. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: că fărădelegea mea eu o cunosc si păcatul meu înaintea mea este pururea.

Deci avem rânduială dumnezeiască în Biserica lui Hristos, rugăciunea sobornicească a Sfântului Efrem Sirul, care de acum merge si până în Miercurea Scumpă. Ati auzit ce zice? Doamne si Stăpânul vietii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert nu mi-l da mie.

Iar duhul curătiei, al gândului smerit, al răbdă-rii si al dragostei, dăruieste-l mie, slugii Tale.

Si încheie asa la a treia metanie: Asa, Doamne, Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Vai si amar de noi, dacă nu ne vedem acum păcatele, că în vremea sfârsitului, la iesirea sufletului, vin atâtia diavoli, câte păcate a făcut omul, si atâtia îngeri buni, câte fapte bune a făcut. Acolo ne întâlnim cu faptele noastre. Si când vede bietul suflet ce-l asteaptă, unii se sperie si vor să fugă, altuia i se leagă limba de frică si nu poate spune tainele care le vede; altuia îi dă Dumnezeu să poată spune ce vede; este constient până ce-si dă sufletul.

Vai de noi si de noi! De aceea vă spun si vouă crestinilor si vouă monahilor. Mare lucru este spovedania. Când vei vedea în familie că unul s-a îmbolnăvit, tata, mama, copilul, fratele, sora, sotul, sotia, cel mai iubit prieten, si chiar si cine ti-a fost vrăjmas, căci si pe el trebuie să-l iubesti, fă-i cel mai mare bine din lume, pe care poti să-l faci. Adu repede duhovnicul să-l mărturisească. Spovedania curată este al doilea botez.

Deunăzi am vorbit despre Taina Pocăintei la o conferintă, si îmi spuneau preotii că ei au în parohie pocăiti; si le-am zis: “Întrebati-i pe dânsii, părintilor, cum pot ei să se pocăiască fără Biserică?” Taina Pocăintei nu-i a fiecăruia. Este a Bisericii; este asezată de Hristos în Biserică, când a suflat asupra apostolilor si a zis: Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, iertate vor fi, si cărora le veti tine, vor fi tinute. Si ce veti lega voi pe pământ, va fi legat si în ceruri; si ce veti dezlega voi aici, este dezlegat si acolo.

Deci vedeti că Taina Pocăintei este în mâna preotilor! Si le-am arătat cele patru părti ale pocăintei. Întâi este durerea inimii si părerea de rău a celui ce a gresit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului si al patrulea este punerea mâinilor pe capul celui ce se spovedeste, că atunci vine Duhul Sfânt să ierte păcatele.

După cum atunci când arhiereul pune mâna pe cel hirotonit, atunci proheriseste si vine Duhul Sfânt pe cel ce se hirotoneste, tot asa vine prin mâna duhovnicului Duhul Sfânt si-l iartă pe cel ce s-a mărturisit. Dar le-am arătat preotilor că n-au voie să dezlege pe nimeni, până nu făgăduieste că face canonul, pentru că spune Sfântul Nicodim Aghioritul: “Dacă ai dezlegat pe om, fără a promite că-si face canonul, toate păcatele trec asupra preotului“.

Le-am arătat cum se cearcă păcatul la mărturisire cu cele sapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? În ce fel? În ce vreme? În ce loc? Si suma păcatului. Ne interesăm, că ce este mintea duhovnicului? Trebuie să fie ca un serafim si ca un heruvim. Să privească toate ascunsurile fiintei omenesti.

Părintilor si fratilor, a rânduit Dumnezeu ca mănăstirea aceasta să aibă si gospodărie mare. Vă rog din suflet si vă aduc aminte un cuvânt al staretului meu, nu stiu dacă voi mai vorbi vreodată, că eu sufăr cu inima si poate într-o clipă am să mă duc de aici. Staretul nostru bătrân, Dumnezeu să-l odihnească, 34 de ani a stăretit aici, de prin 1910 până în 1944. El ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, care nu poate fi aici săracul că cu boala lui stă acasă acum, si care a stăretit după mine 12 ani. Eu am plecat la Mănăstirea Slatina si el a rămas pe post de egumen aici, că am avut pe capul meu opt mănăstiri atunci: sase de călugări si două de maici – “Obstea Sfântul Teodor Studitul” , că a trebuit să le conduc sapte ani de zile cu multe jertfe si necazuri.

Ce se întâmplă? Bătrânul ne chema pe noi la patul lui, după ce l-au bătut tâlharii si i-au scos ochiul drept si au dat foc mănăstirii. “Măi băieti, orice ati face, orice n-ati face, biserica, dragii mei să n-o lăsati. Că dacă veti tine biserica, Dumnezeu are să ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai înainte de a arde. Iar dacă nu, se va pustii”.

Astea sunt cuvintele staretului meu, care n-a mai trăit decât câteva luni si s-a dus la Domnul. Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Iată, mănăstirea are gospodărie, are vite multe, are grădini, are de toate. De toate ne bucurăm, că-s ale mănăstirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obstesc. Vedeti că aici se face asistentă socială. Aici vin la masă atâtea mii de oameni tot timpul, că avem la sărbători mari si patru cinci rânduri de mese. De aceea trebuie să avem si prisos, nu pentru noi, ci spre binele obstesc al poporului.

Dar băgati de seamă, a trimis Maica Domnului aici niste frătiori buni, niste călugări, să-i tinem cât mai aproape de biserică… Se începuse oleacă de scoală monahală si s-a sistat; nu s-a mai făcut. Dar cea mai mare scoală din lume este biserica. Ei acolo învată si cântările, să pună troparele si condacele; aud proorociile, sunt sfătuiti.

Să stăm lângă biserică, că de la biserică se tin toate în mănăstirea asta. Cu banul bisericii puneti mireni la vite, la grădini; puneti oameni, care n-au sotii, n-au grijă. Călugărul săracul trebuie să postească, să se roage, nu poate să facă ascultările grele. Si ceilalti adunati-vă lângă biserică. Să tineti sfatul bătrânului staret Ioanichie, că eu nu sunt nimica, si vedeti că de la biserică, cu darul lui Hristos, se tin toate.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăintă curgerea Sfântului si Marelui Post si să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Ieromonah Ilie Cleopa

(Cuvant tinut la inceputul Postului Mare in 1983)

sursa: sfaturiortodoxe.ro

De vei căuta la nevrednicia noastră, vom fi după dreptate aruncaţi în focul cel veşnic, căci ca nişte desfrânaţi am vieţuit, îmbrăţişând patimile cele osânditoare ale sufletului şi trupului nostru. N-am plinit poruncile Tale şi totdeauna întru prostia noastră am căutat să aprindem focul patimilor, dar prin aceasta nu am reuşit decât să aprindem focul dreptei Tale mânii şi ne-am supus judecăţii. Însă nevoind încă să ne pierzi pe noi întru fărădelegile noastre ai îngăduit să aşezi înaintea noastră acceastă rânduială binecuvântată a postului, ce este oglinda în care privim sufletele noastre urâţite de păcat şi ne tânguim ca Adam, cerând veşmântul milostivirii Tale. Nu ne ruşina pe noi nici pe această cărare a pocăinţei pe care am pornit, ci arată-ne biruitori asupra vrăjmaşilor nevăzuţi, întrarmându-ne cu sabia rugăciunii Tale, cu care să tăiem toate gândurile osânditoare. Curăţeşte inimile noastre, trimitând apa îndurărilor Tale întru care îneacă toată cugetarea cea pătimaşă. În noroiul slavei deşarte pururea alunecăm şi cădem în groapa tuturor răutăţilor, fiind cu totul osândiţi. Tinde-ne mână de ajutor Stăpâne, şi ne urcă pe noi pe muntele nevoinţelor, dăruindu-ne totodată şi lumina pocăinţei.

Prin gustarea din otrava păcatului ne-am pricinuit moarte sufletului şi ne-am despărţit de petrecerea întru lumina poruncilor Tale. Dar ca Un Milostiv vino întru întâmpinarea noastră şi ne dăruieşte îmbrăţişarea iertării. Greu apasă asupra noastră povara trupului celui legat cu lanţurile patimilor. Însă Tu, Hristoase, ca Unul Ce până în adâncurile iadului Te-ai pogorât, ca să dezlegi blestemul lui Adam, pleacă-Te cu milă şi spre noi. Pentru tămăduirea noastră de cumplitele neputinţe ale sufletului şi trupului ne-ai rânduit acest canon al postului; pentru aceasta, învredniceşte-ne şi pe noi a-l plini cu inimă curată şi cu nădejde în purtarea Ta de grijă. Dăruieşte lacrimi de gânduri umilite, ca să spălăm toată necurăţia inimii şi ochii noştri cei întinaţi cu priveliştile păcatelor luminează-i, ca totdeauna să contemple icoana frumuseţii Tale luminate de virtuţile ce ne poartă pe calea asemănării cu Dumnezeu. Mâinile noastre grabnic lucrătoare spre fapte osânditoare îndreptează-le spre lucrarea poruncilor Tale.

Picioarele cele ce aleargă în căile deşertăciunii le abate spre cărarea faptelor bune. Mintea noastră cea spurcată de gânduri rele o curăţeşte cu mulţimea îndurărilor Tale şi o fă primitoare de cugetări dumnezeieşti. Cu mirul înţelepciunii Tale bine înmiresmează mintea noastră pe care am stricat-o cu mirosul cel greu al gândurilor necurate. Inima pe care Însuţi ai sfinţit-o ca tron al înţelegerilor înalte ce desfătează mintea heruvimilor noi, nevrednicii am făcut-o groapă primitoare de gunoiul patimilor. Cinstea dumnezeiască Stăpâne, cu care ne-ai încununat pe noi am pierdut-o, făcându-ne slujitori patimilor. Zidirea mâinilor Tale suntem, toţi pecetluiţi cu gândul voinţei Tale de mântuire, dar neascultând poruncile Tale, ne-am abătut pe căile nedreptăţii. Din pământ m-ai zidit şi cu suflarea duhului iubirii Tale m-ai arătat ca o făptură minunată, încununată cu frumuseţe dumnezeiască. Dar eu neluând seama la cinstea cu care m-ai învrednicit m-am coborât în adâncul fărădelegilor.

Însă, pentru că sunt făptura mâinilor Tale, ce ascund icoana darurilor Tale, măcar că e prăfuită de patimi, o, minune, cu dor priveşti spre mine, cel nevrednic. Dar eu nu pricep nici măreţia fiinţei mele, fiind cufundat în somnul neştiinţei, şi nu înţeleg nici înălţimea chemării spre îndumnezeire. Cu totul sunt trup şi toată viaţa mea nu îşi are curgerea decât pe orizontală printre furtuna grijilor lumeşti. Vai, mie ! Că am nesocotit înălţimea chemării Tale şi m-am făcut rob patimilor stricătoare, deşi în gândul Tău am fost zidit ca împărat peste toată zidirea. Darurile cele veşnice ale milostivirii Tale voieşti să mi le dai, dar eu alerg după bunurile trecătoare ale acestei lumi. Mă îndulcesc de cuvintele dumnezeieşti, dar la vremea lucrării faptelor sunt biruit de însăşi trândăvia mea. În urechile inimii îmi răsună cuvintele înţelepciunii, dar când mi se cere lucrarea cea mărturisitoare a credinţei uşor sunt biruit de patimi şi îndemnurile luminoase mi se par o povară prea grea de purtat în faptă.

Cum mă voi înfăţişa înaintea Ta Stăpâne, când vremea vieţii pentrecându-o în păcate, nu am învăţat nici până acum a mă ruga ? În lanţurile multor neputinţe şi patimi mă văd totdeauna pe mine legat, dar lenevirea şi împietrirea inimii mele în necredinţă nu-mi dau voie să alerg spre limanul rugăciunii. Patimile mă covârşesc, dar tot rămân încleştat în lenevirea de a mă ruga. Cum voi câştiga mântuirea, când nesocotesc toate virtuţile şi sunt străin de cercetarea păcatelor mele ? Cum mă voi înfăţişa înaintea Ta când nu am început a învăţa nici alfabetul rugăciunii. Mă îngrozesc de judecată, osânda mă înspăimântează, dar tot nu vin la pocăinţă. Însuşi mă deznădădjuiesc de îndreptarea mea prin propriile puteri. Pentru aceasta, Te rog pe Tine, Izvorule al milostivirii, cu judecăţile pe care le ştii, adu-mă pe mine la limanul pocăinţei, ca să câştig şi eu izbăvire din muncile cele cumplite gătite pentru păcatele mele.

Iată vremea postului îmi stă înainte. Nu ştiu cum să pun început pocăinţei mele, dar te rog pe Tine să ridici norul patimilor de pe cerul inimii mele şi să-mi dai ploaie de lacrimi cu care să înmoi pământul inimii mele, cel uscat de arşiţa patimilor. Tinde-Ţi mâna Ta dintru înălţime şi ne binecuvintează pe noi, pe toţi, dând din destul fiecăruia ca Un Milostiv, talanţii darurilor Tale spre înmulţirea cu înţelepciune în vremea postului. Iar la sfârşitul perioadei de nevoinţă rânduite să-Ţi aducem şi noi ca văduva din Evanghelie cei doi bănuţi ai micilor noastre osteneli, postul şi rugăciunea, cu care să aflăm iertarea păcatelor, aşezându-i în vistieria milei Tale. Dă-ne Stăpâne, a ne nevoi cu înţelepciune în aceste zile rânduite de Tine spre curăţirea sufletelor şi trupurilor noastre. Însuşi păzeşte piciorul nostru de alunecarea în cursele înşelăciunii, pe care vrăjmaşii noştri nevăzuţi pururea ni le întind, voind a ne prăbuşi pe noi în adâncul iadului. Dar Tu, ca Un Milostiv, nu ne lăsa Doamne, pradă dinţilor lor, ci întăreşte-ne cu puterea Ta dumnezeiască. Îmbracă-ne cu veşmântul milostivirii, ca să privim cu bunăvoinţă şi dragoste pe aproapele nostru.

Dă-ne şi coiful nădejdii în vremea tulburării gândurilor rele şi întrarmează-ne cu săgeţile rugăciunii de foc, ca să doborâm pe vrăjmaşii cei ce ne necăjesc. Moise a postit 40 de zile şi a primit din mâna Ta tablele legii, însă acum Însuţi scrie cu degetul Tău dumnezeiesc gândurile înţelepciunii Tale, care să ne călăuzească la tot lucrul cel bun. Suntem firi slabe şi lesne biruite de păcat, dar cu braţul puterii Tale ridică-ne deasupra valurilor patimilor noastre şi dă-ne a privi spre adâncurile milostivirii Tale. Pune în inimile noastre dragostea de rugăciune şi cu adierile dorului Tău învăluie sufletele noastre. Învaţă-ne a iubi mai mult curăţia şi mintea noastră o arată tablă a cugetărilor îngereşti scrise cu slovele Duhului Tău înţelepţitor. Să se atingă de inima noastră împietrită scânteia iubirii Tale de oameni şi să o prefacă în ceară în care cu degetul Tău dumnezeiesc să închipui cuvinte iubitoare faţă de aproapele. Greu suferim povara neputineţelor noastre şi adesea ne tânguim fiind biruiţi de vărjmaşii noştri nevăzuţi, dar adâncul milostivirii şi îndurărilor Tale este mare, deci totdeauna sprijineşte-ne cu braţul Tău puternic pe cărarea postului.

(Molitfelnic)

sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Rugăciune pentru începutul cel bun al pocăinţei (a Sfântului Efrem Sirul)

Stăpâne Doamne, Dumnezeul cerului şi al pământului, Împărate al veacurilor, binevoieşte a-mi deschide mie uşa pocăinţei, că întru chinuirea sufletului Te rog pe Tine. Caută spre mine cu multă milosârdia Ta şi primeşte rugăciunea mea; şi să nu-mi lepezi cererea mea, ci ma iartă pe mine, cela ce în multe greşale sunt încurcat. Pleacă urechea Ta spre rugăciunea mea şi îmi iartă mie toate câte, ca un om biruindu-mă, cu voirea mea le-am lucrat rele. Căci caut odihnă şi nu aflu, pentru că întinată este conştiinţa mea; încă nici pace nu este întru mine, pentru mulţimea fărădelegilor mele.

Auzi, Doamne, inima mea care întru chinuire strigă către Tine, şi să nu iei aminte la lucrurile mele cele rele, ci caută spre chinuirea sufletului meu şi grăbeşte a mă vindeca pe mine, cela ce cumplit sunt rănit, şi dă-mi vreme de deşteptare după darul iubirii Tale de oameni, şi mă izbăveşte pe mine de lucrurile mele cele prea-rele, şi să nu-mi răsplăteşti mie cu pedepse vrednice de cele pe care le-am lucrat, ca nu desăvârşit să pier. Şi pustiu m-am făcut de toată sârguinţa şi cugetarea spre a mă îndrepta pe sine-mi. Deci cad la îndurările tale ca să mă miluieşti pe mine cel pe pământ aruncat întru osânda lucrurilor mele.

Cheamă-mă înapoi, Stăpâne, pe mine, cel robit şi ţinut de faptele mele ca şi de un lanţ strâns; că Tu singur ştii să dezlegi pe cei în obezi ferecaţi şi să vindeci rănile cele nearătate, pe care Tu singur le ştii, ca un cunoscător al celor ascunse. Căci câte patimi de răutăţi îmi sunt mie, întru toate Te aflu pe Tine numindu-te Doctor al celor bolnavi, Uşă a celor ce afară se tânguiesc, Izbăvitor al celor duşi şi robiţi, oprindu-ţi de-a pururea mâna Ta şi neslobozindu-Ţi mânia Ta cea gătită păcătoşilor, ci pentru multă iubirea Ta de oameni dându-ne nouă vreme de deşteptare; căci Tu eşti grabnic întru milă şi zăbavnic întru muncă. Deci binevoieşte a-mi întinde mie mâna şi a mă scula pe mine din noroiul fărădelegilor mele, Cela ce nu Te veseleşti de pierzarea omului şi nu Te întorci dinspre faţa celui ce cu lacrimi te caută pe Tine.

Ascultă, Doamne, glasul robului Tău ce strigă către Tine, şi arată-ţi faţa Ta spre mine, întunecatul, şi luminează-mă pe mine cu venirea Sfântului Tău Duh, şi îmi dăruieşte mie spurcatului osârdie, şi întoarce Doamne, plângerea mea întru bucurie mie, şi rupe sacul meu şi mă încinge cu veselie, şi să se deschidă mie uşa Împărăţiei Tale; ca întrând într-însa să slăvesc prea-sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin.

Din Rugăciunile Sfinţilor Părinţi (Apanthisma)

* * *

Rugaciune pentru vederea pacatului propriu

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov

* * *

Rugaciune care se citeste in fiecare post

Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Intrucat despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durata s-a scris detaliat si limpede iar parerile teologilor romani cu privire la readaptarea dispozitiilor care reglementeaza postul au fost pre­zentate pe larg, vom infatisa punctul de vedere ortodox care a devenit normativ in orientarea actuala referitoare la post. Sa vedem mai intai fundamentarea scripturistica si teologica a postului.

1. Marturii scripturistice

Postul, ca abtinere totala sau partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i : “Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” (Fa­cerea 2, 16-17). Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa afirme ca “postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat Paradis”.

Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lu­nii a saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32). La acestea s-au adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi (Luca 18, 12).

Vechiul Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari triste din viata poporului evreu sau pentru inlaturarea unor pedepse divine (Judecatori 20, 26 ; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12).

De asemenea, in Vechiul Testa­ment se practica si postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Iesire 24, 28), al lui Daniil in Babilon, de trei sapta­mani (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34:12 si 108:23, 68:12), al pro­orocului Ilie (III Regi 19, 8) si al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37).

Atat posturile generale cat si cele particulare erau insotite de acte de poca­inta, postul urmarind smerenia in fata lui Dumnezeu si diminuarea pof­telor trupesti.

Mantuitorul Iisus Hristos a postit si El inainte de inceputul activita­tii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala (Matei 4, 1-21). El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma (Matei 6, 16-18):

“16. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor.
17. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala,
18. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.”

De asemenea, El a aratat ca postul trebuie in­sotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor diavolului

“Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post.” (Matei 17, 21)

De altfel, in multe locuri din Noul Testa­ment, postul este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spiri­tuala si de pocainta.

“Si pe cand slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfant a zis: Osebiti-mi pe Barnaba si pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat.
Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece.” (Fapte 13,2-3)

Si hirotonindu-le preoti in fiecare biserica, rugandu-se cu postiri, i-au incredintat pe ei Domnului in Care crezusera. (Fapte 14, 23)

Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Si au postit si au invatat si pe ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea

“Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre.” (I Cor. 7, 5)

[4. Ci in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari]
5. In batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi; (II Cor. 6,5).

2. Marturii traditionale

Dupa perioada apostolica, literatura teologica a parintilor si scriito­rilor bisericesti infatiseaza mentiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoii arata ca crestinii trebuie sa posteasca miercurea si vinerea, in amintirea evenimentelor triste din viata Mantuitorului : prinderea si rastignirea Sa pe cruce. Sfantul Cle­ment Romanul, in a doua Epistola catre Corinteni, vorbind de legatura dintre rugaciune si post, arata ca “mai bun este postul decat rugaciu­nea“. Incepand din epoca apostolica si post apostolica, postul de miercuri si de vineri, ca si cel al Pastelui, (Postul Mare) au devenit pen­tru crestini o institutie sfanta si venerabila. Astfel, canonul 69 apostolic accentueaza porunca postului pentru membrii Bisericii : “Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca… iar daca va fi laic sa se afuriseasca“.

Marturii despre post in aceasta perioada, gasim la parintii si scrii­tori bisericesti : Barnaba, Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Sf. Policarp, Hernia (Pastorul), Clement Alexandrinul, iar din secolul al IV-lea mar­turiile sunt tot mai numeroase.

Cat priveste Postul Mare, acesta era respectat cu toata strictetea chiar de la inceput. Modul si timpul postirii insa, difereau: unii posteau complet zilnic, iar seara mancau, altii posteau mai multe zile in sir, ajungandu-se cu vremea pana la sase saptamani. Dupa secolul al IV-lea, Bise­rica a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani.

Celelalte posturi, respectate de Biserica Ortodoxa sunt de date mai noi, dar hotararile bisericesti privitoare la observarea lor nu fac alt­ceva decat sa consfinteasca practici care erau de mult in uz, foarte ba­zate pe porunca divina a postului pastrata in Sfanta Scriptura.

Astfel, Postul Craciunului este pomenit din secolele IV-V, iar sinodul local din Constantinopol (1166) nu face altceva decat sa uniformizeze durata acestui post, practicat de mult. Postul Sfintilor Apostoli este amintit de Constitutiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 20).

Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata, originea lui fiind in legatura cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului dupa seco­lul V. Intrucat la inceput, nici timpul din cursul anului, nici durata si nici felul postirii nu erau uniforme, data si durata postului au fost uniformi­zate in secolul XII, pentru intreaga Ortodoxie.

In jurul secolului IX, avem insemnari si cu privire la anumite posturi deosebite, cum este cel din ziua inaltarii Sfintei Cruci sau din ajunul Bobotezei.

Fixate definitiv de autoritatea bisericeasca, pe baza pomenirii Man­tuitorului si a practicii indelungate a Bisericii, posturile au constituit o realitate vie in viata duhovniceasca a crestinilor. Aceasta practica a devenit obligatorie pentru orice bun crestin, asa cum arata porunca a doua bisericeasca : “Sa tinem toate posturile de peste an”, postul fiind socotit ca un mijloc de desavarsire morala si de mantuire. Cu vremea insa, o parte dintre crestini, incepand cu cei protestanti, au abandonat aceasta practica veche, iar in Biserica Romano-Catolica zilele de post s-au redus, usurandu-se si exigentele privitoare la felul postirii, spre deosebire de Biserica Ortodoxa care a ramas la practica ei traditionala.

3. Postul in zilele noastre

In vremea noastra, insa, respectarea posturilor a devenit o problema mai grea datorita noilor conditii de munca si de viata si transformarilor care au intervenit in viata societatii si in lume.

In aceasta situatie, duhovnicii trebuie sa faca uz de iconomie in apli­carea dispozitiilor, privitoare la post, care conditioneaza si primirea Sfin­tei impartasanii. De aceea, s-a nascut ideea adaptarii prescriptiilor bise­ricesti privitoare la postire, in functie de conditiile de viata, clima si zona geografica unde traiesc credinciosii. Asa se face ca, chiar de la prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezenta cu urmatoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor cu privire la posturile bisericesti la. necesitatile epocii contemporane.

Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferinta panortodoxa de la Chambesy (8-16 iunie 1968), intre cele sase figureaza si tema noastra cu ur­matoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor bisericesti despre post, in conformitate cu cerintele epocii actuale. Ea a fost incredintata Bisericii Ortodoxe Sarbe, spre studiere si, pe baza studiului intocmit de aceasta, Comisia interortodoxa pregatitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat in care se propun unele adaptari sau mai precis unele prescurtari si indulciri in ceea ce priveste modul postirii, dand mai multa putere duhovnicilor de a dezlega postul. Intre aceste masuri mentionam: dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn si peste, in zi­lele de miercuri si vineri, afara de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare, sa se posteasca numai prima si ultima saptamana din Postul Mare, iar in rest, sa se permita dezlegare la peste si untdelemn, cu ex­ceptia zilelor de miercuri si vineri, Postul Craciunului sa fie redus la jumatate si sa se ingaduie dezlegarea la peste si untdelemn, in afara de ultimele cinci zile sau sa ramina postul in intregime, facandu-se dezle­gare in toate zilele cu exceptia primelor si ultimelor zile; Postul Sfintilor Apostoli sa fie de opt zile si sa se permita dezlegarea in toate zilele cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului sa ramana intreg, ingaduindu-se aceeasi dezlegare, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri.

Referatul acesta, impreuna cu cele ale celorlalte teme, a capatat o forma aproape definitiva si a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre eva­luare.

Discutarea in continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox si diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au inlaturat insa tema postu­lui ; ea a ramas in picioare pe agenda de lucru. Prima Conferinta presinodala, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost mentinuta cu aceeasi formulare. Ea a fost incredintata spre studiere Bisericilor : Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei si Poloniei.

Cea de a doua Conferinta presinodala, intrunita in septembrie 1982, a dezbatut intre cele trei teme stabilite dinainte si pe cea a postului. Dupa discutiile si dezbaterile care au avut loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferintei argumentele cuprinse in pozitia Bisericii Ortodoxe Romane pentru pastrarea neschimbata a postului.

Postul este o lege dumnezeiasca si este legat de pocainta, el este o randuiala sfanta care asigura stapanirea duhului asupra patimilor trupesti. Postul este o jertfa liber consimtita de, credincios pentru progresul sau duhovnicesc ; este o negare de buna voie a tot ceea ce inrobeste sufletul; el este mijloc de supunere, intarire a vointei, este cea mai mare contributie a omului pe calea sfintirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere sociala. El are o importanta deosebita in anul liturgic, pentru pregatirea sarbato­rilor, in privinta aplicarii iconomiei, privitor la post, se lasa la aprecie­rea Bisericilor locale, a episcopului locului si a imputernicitului acestuia, duhovnicul.

In concluzie, tema a fost amanata pentru a fi dezbatuta la o alta Conferinta presinodala pregatitoare pe motivul ca pregatirea facuta pana in prezent este insuficienta pentru ca Ortodoxia sa se poata exprima in unanimitate, Bisericile Ortodoxe urmand sa trimita observatiile lor in legatura cu acest punct, evitandu-se astfel luarea unei hotarari pripite si lasand Bisericilor Ortodoxe locale posibilitatea de a pregati pe credin­cios, in spiritul adevaratei traditii, pentru aceasta schimbare. Conferinta a doua presinodala a hotarat ca practica existenta sa ramana in vigoare pana cand Sfantul si Marele Sinod va examina problema pe baza propu­nerilor unei Conferinte panortodoxe presinodale insarcinata cu istudierea acestei probleme.

4. Punctul de vedere ortodox referitor la post

Acesta este stadiul in care ne aflam in momentul de fata, in legatura cu tema postului. Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane, insusit si de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela ca postul este o institutie sfanta a Bisericii la care nu putem si nu trebuie sa renuntam cu atata usurinta, schimband, adoptand si micsorand prescrip­tiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se intemeiaza pe insemnatatea pe care postul o are in viata credinciosilor si a Bisericii. El este si ramane un mijloc de mantuire si de desavarsire morala. Postul potoleste poftele trupesti si tine aprinsa flacara castitatii, deprinde si in­tareste vointa, facand-o sa domine lacomia pantecelui, socotita ca incepu­tul tuturor pacatelor : betia, lenea, desfranarea, furtul, inselaciunea, avaritia, invidia. Pentru ca, asa cum subliniaza unii Sfinti Parinti, “hrana tre­buie data trupului nu pentru satisfacerea placerii, ci spre satisfacerea slabiciunii“, caci “cei care se impartasesc din mancari din alte pricini, se vor osandi ca cei care s-au dedat desfatarii“. Sau, asa cum spune si cunoscutul dicton “nu traim ca sa mancam, ci mancam ca sa traim”.

Postul este un mijloc de elevatie sufleteasca, de dominare a sufletu­lui asupra patimilor trupesti. Postul il debaraseaza si-l usureaza pe cres­tin de toate ispitele, de balastul si povara uneltirilor celui viclean care aduc “intunecare gandurilor si tulburare cugetelor”. El este o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocainta pentru pacatele savarsite si un exercitiu care pune inceput virtutilor de tot felul. Pentru crestinul ortodox, postul este con­ditie pentru dobandirea sfinteniei. In conceptia ortodoxa intre post si sfin­tenie exista o corelatie stransa. Ea este exprimata si in felul in care re­prezentam pe sfinti in iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate si transfigurate, datorita postului. Postul este o caracte­ristica prin excelenta a Ortodoxiei si o amprenta a crestinismului orto­dox, in mentalitatea ortodoxa populara cel care nu posteste este consi­derat spurcat si pagan.

Se intelege, insa, de la sine ca postul, ca abtinere de la mancare, bautura si pofte trupesti, nu este singurul mijloc de desavarsire si cea mai importanta datorie crestineasca. Postul trupesc trebuie dublat negresit de cel sufletesc, de rugaciune, de milostenie si de orice fapta de caritate. Numai asa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune ca postul are o importanta sociala, constituind un mijloc si o forta de progres, de intrajutorare. Sub aceasta forma el este strans legat de o alta virtute si anume de cumpatare, care cere omului sa foloseasca din bunurile pe care Dumnezeu i le da, numai atat cat ii trebuie. Prin intre­buintarea rationala si echilibrata a bunurilor materiale, prin renuntarea de buna voie la consumarea indreptatita a lor, crestinul poate oferi si celui care nu are posibilitatea de intretinere si de existenta.

Pentru Biserica Ortodoxa postul are insa o mare importanta in ceea ce priveste anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strans de marile sarba­tori crestine. Nu putem sa concepem invierea (Pastele), Craciunul (Nas­terea Domnului), Adormirea Maicii Domnului sau sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel fara post. Insemnatatea acestor mari sarbatori crestine, ca si a altora cum sunt: Inaltarea Sfintei Cruci, Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul sau Boboteaza, nu poate fi sesizata si apreciata fara postul care le precede sau cu care se praznuiesc. Bucuria acestor sarbatori, cu rol central in viata credinciosilor, nu ar putea fi gustata din plin fara post. Asa cum, la capatul unui urcus anevoios pe un munte, ne apare frumusetea incantatoare a panoramei vailor si imprejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice bisericesti dupa perioadele de urcus duhovnicesc ale posturilor.

A desfiinta, a diminua sau a nu da impor­tanta acestor posturi inseamna a nu socoti sarbatorile insele, de care sunt legate, inseamna a strica un echilibru deja stabilit intre post si sarba­toare. La acestea se adauga si faptul ca de posturi sunt legate unele randuieli specifice de cult inserate in cartile de ritual intrebuintate in aceste perioade, ceea ce ar presupune si o modificare sau o adaptare a lor.

Mai mult chiar, in viata crestinilor ortodocsi posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, Taina cea mai importanta prin care noi primim pe insusi Mantuitorul Hristos in fiinta noastra. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra biseri­ceasca prin care ni se cere “sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fie­care din cele patru posturi mari de peste an, ori daca nu putem, cel putin o data pe an, in postul Sfintelor Pasti”. Nu ne putem impartasi decat cu respectarea acestor posturi. Post, pocainta, impartasire sunt trei acte care se intregesc si se conditioneaza reciproc.

Iata de ce Biserica Ortodoxa ramane credincioasa randuielilor ei tra­ditionale privitoare la post, acordandu-i acestuia importanta cuvenita in viata credinciosilor. Nu se poate si nu trebuie sacrificata sau atinsa o institutie bimilenara a Bisericii pentru motivul ca numarul postitorilor s-a imputinat. A incerca si a opera o reforma a randuielilor privitoare la post inseamna a schimba una din institutiile si practicile care confera Ortodoxiei o nota specifica. Asa cum randuielile si formele de cult, care exprima dogma sau adevarurile de credinta, nu pot isi nu trebuie schim­bate, la fel nu pot si nu trebuie schimbate nici cele privitoare la post. Ele fac parte din tezaurul traditional milenar al Bisericii, care isi justifica si locul si importanta.

In concluzie, prescriptiile bisericesti privitoare la post trebuie pas­trate asa cum sunt ele, fara sa se introduca in ele vreo modificare. Pentru cazurile in care crestinii nu pot sa respecte aceste prescriptii, pe motiv de boala sau datorita unor conditii deosebite de clima, imposibilitatii pro­curarii alimentelor de post sau contextului social, in care traiesc si mun­cesc, sa se lase la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale sa stabileasca limitele si modul aplicarii iconomiei cu care ierarhii si preotii duhovnici trebuie sa lucreze in situatiile speciale, generale sau particulare, pentru ca institutia postului sa ramina cu importanta pe care a avut-o intot­deauna in viata Bisericii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Sursa: crestinortodox.ro

Fraţi creştini,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne învaţă trei lucruri mari, trei fapte mari şi bune: nepomenirea răului, postul şi milostenia.

Nu fără înţelepciune s-a pus această Evanghelie la începutul Postului Mare, ci cu mare înţelepciune şi cu scop preabun, ca să ne înveţe pe noi când este primit postul nostru, care-i postul cel adevărat, şi de ce anume trebuie însoţit postul nostru, ca să fie bine primit înaintea lui Dumnezeu. Aţi auzit ce zice dumnezeiasca Evanghelie: „De veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, vă va ierta şi vouă greşalele Tatăl vostru care este în cer. Iar de nu veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre”. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu arătată în Evanghelia de astăzi! El nici nu porunceşte, nici nu legiuieşte, ci face o tocmeală cu oamenii, ca un Părinte preabun cu fiii Săi. E ca şi cum ar zice tatăl către fecior: “Dragul tatii, dacă ai să ierţi pe fraţii tăi, te iert şi eu pe tine, iar dacă nu, nici eu nu te iert”. Deci n-a zis Dumnezeu: “Vă poruncesc să iertaţi pe fraţi!”, sau “Vă dau lege”, sau “Vă ameninţ cu moartea”. Nimic din toate acestea nu vedem în Evanghelia de astăzi.

Cu foarte multă dragoste ne învaţă Prea Bunul Dumnezeu în Evanghelia aceasta cum trebuie să facem spre a fi iertaţi de El. Şi ce ne învaţă? Să iertăm păcatele fraţilor noştri, ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Ea este o condiţie a iertării noastre şi una dintre cele şapte cereri din Rugăciunea Domnească. Aţi auzit spunându-se şi acolo: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Deci în măsura în care vom ierta noi pe fratele nostru, să aşteptăm şi noi mila şi iertarea de la Dumnezeu. În această rugăciune ne spune din nou că, de vom ierta greşalele fraţilor noştri, şi Tatăl nostru ne va ierta nouă; iar dacă noi nu iertăm, nici El nu ne iartă. Iar după ce ne-a dat această prea mare învăţătură a nepomenirii răului, adică să nu ţinem mânie şi supărare pe fraţii noştri care ne-au greşit şi să-i iertăm, a adăugat în Evanghelia de astăzi şi o altă învăţătură, zicând: „Şi când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii care, când postesc, îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin vă zic vouă că-şi iau plata lor”.

Pe vremea Mântuitorului exista tagma fariseilor, arhie­reilor şi cărturarilor, care, deşi posteau, nu aveau ca scop mântuirea, nici dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, ci toate le făceau cu scopul de a fi văzuţi de oameni, ca să fie lăudaţi de ei. Şi voind Prea Bunul nostru Mântuitor ca să scoată din rădăcină această rea dorinţă a lor şi această făţărnicie a cugetului, le spune: „Când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii”. Pentru că aceia când posteau îşi smoleau faţa lor şi se arătau scârbiţi, slabi şi întristaţi, ca să ştie toată lumea că ei postesc. Făcând ei aşa, ce spune oare Mântuitorul? „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”.

Fraţilor, fapta cea bună aduce răsplătire, iar dreptatea lui Dumnezeu răsplăteşte fapta bună. Dar vai de noi dacă ne luăm plata aici! Căci atunci ce mai aşteptăm dincolo? Fapta bună aduce răsplătire de la Dumnezeu. Iată pilda cu bogatul şi cu săracul Lazăr. Ce i-a spus bogatului Avraam? “Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta”. Care au fost cele bune luate de bogatul cel nemilostiv în viaţa aceasta? Cât de rău a fost bogatul acela, oricât se desfăta el, oricât se îmbrăca el în porfiră şi vizon, oricât bea vin, asculta muzică, oricât n-avea el grijă de Lazăr cel sărac, totuşi avea şi el poate o faptă bună, sau poate mai multe. Şi pentru acelea, Dumnezeu i-a dat viaţă lungă, i-a dat bogăţie, casă îndestulată, ca să aibă de unde bea şi mânca. Şi când a vrut să mai ceară de la Avraam răsplătire şi a nădăjduit să o ia şi dincolo, Avraam i-a spus adevărul: „Adu-ţi aminte, fiule, că ţi-ai luat cele bune în viaţa ta”. Aceasta o ştia şi bogatul. El s-a gândit: „Doamne, rău am fost, dar am făcut şi ceva bine”. Poate o faptă de milostenie, poate o faptă de dreptate. Dar auzi ce i se spune pentru cele puţine bune făcute de el: „Ţi-ai luat plata ta”. A luat-o aici, căci i-a dat Dumnezeu viaţă lungă, petrecere, bogăţie, cinste şi celelalte, câte s-au spus în Evanghelie.

Prin urmare, Dumnezeu e drept şi preadrept, plăteşte totdeauna fapta bună. Aşa şi fariseii din Evanghelia de azi: posteau, dar dacă posteau voiau să ştie toată lumea că ei postesc şi să se arate la toţi că sunt mari postitori. Dar atunci cu ce folos s-au ales din postul lor? Zice Mântuitorul: „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”. De la cine? Nu de la Dumnezeu, ci de la oameni. Că-i ştia toată lumea şi-i lăuda că sunt mari postitori.

Să ne ferească Dumnezeu de asemenea post! Să nu postim cu scopul de a plăcea oamenilor, de a ne ieşi vestea de postitori. Căci atunci ne luăm plata aici, pe pământ, şi ne ducem dincolo cu mâinile goale.

Şi ca să ne arate Mântuitorul ce trebuie să facem ca să ne ferim de făţărnicie şi de postul acesta fals, ne spune: „Iar tu când posteşti, unge-ţi capul tău şi spală-ţi faţa ta, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti şi Tatăl, Care ştie nevoinţa postului întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Când? Fapta cea bună pe care o face omul în ascuns aici, se va arăta acolo, la Judecata de apoi, înaintea tuturor miriadelor de îngeri şi a tuturor popoarelor lumii. De aceea ne-a şi învăţat altădată despre milostenie, cum să o facem, căci a zis: „Ce face dreapta ta, să nu ştie stânga…” şi celelalte. Sau: „Tu, când te rogi, intră în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede cele în ascuns, îţi va răsplăti la arătare”. Iată cum ne-a învăţat ca şi postul, şi milostenia, şi rugăciunea să le facem în ascuns.

Dar veţi zice, după dreptate: ”Cum să postesc, părinte, în ascuns? Doar e un post legiuit de Biserică, deci trebuie să-l ţin, şi aceasta o ştie toată lumea. Cum să mă rog în ascuns, dacă stau la Liturghie în biserică şi dacă mă închin lui Dumnezeu când trec pe lângă o biserică?”. ”Cum să fac milostenie în ascuns? Dacă mă duc la târg, un sărac cere de la mine milostenie, şi ca să o fac numai în ascuns, ar trebui să nu-i dau atunci nimic, ci să mă duc acasă la el, să-i dau în ascuns”. De aceea să ascultaţi tâlcuirea Evangheliei de astăzi.

Fapta bună are trup şi suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Deci ori că posteşti, ori că te rogi, ori că priveghezi, ori că faci milostenie, ori că ajuţi, ori că primeşti pe cel străin, ori că îngrijeşti de bolnavi, sau orice faptă bună vei face, acestea sunt trupul faptei bune. Dar fapta bună are şi suflet, şi la acest suflet caută Evanghelia de astăzi. Care-i sufletul faptei bune, care e viaţa ei? Scopul pentru care o faci. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „Când mintea va părăsi scopul bunei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc la nimic”.

Auzi ce spune şi Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul, marele filosof şi coroana teologiei greceşti din secolul al VII-lea: „Este o postire, o milostenie şi o rugăciune care sunt urâciune la Dumnezeu, când acestea au căzut de la scopul bunei credinţe şi al slavei lui Dumnezeu”, când adică nu se fac după voia lui Dumnezeu, după plăcerea Lui. Dar veţi întreba: “Cum să fac eu, părinte, faptă bună, ca să fie după voia lui Dumnezeu şi spre slava Lui?”. Iată cum: când ai să faci o faptă bună, cercetează mai întâi scopul. Oare pentru ce fac eu fapta bună? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt mare postitor, sau mare milostiv, sau mare primitor de săraci? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt om mare, dacă fac cutare clădire pentru folosul public, sau cutare biserică, sau cutare pod, sau cutare fântână, sau orice binefacere pentru folosul obştei? Şi dacă vezi în tine acest gând, nu trebuie să te opreşti de la fapta bună şi să n-o mai faci. Nu, Doamne fereşte! Căci atunci ar trebui să nu mai lucrăm fapta cea bună. Ci să schimbăm scopul. Iar mijlocul de a izgoni slava deşartă este să îndesim rugăciunea şi să facem fapta bună cât mai în ascuns. Şi mijlocul de a goni mândria, care este maica slavei deşarte, este de a pune toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Deci, pot să postesc, pot să mă rog, pot să fac milostenie, pot să primesc străini, să fac orice faptă bună, dar toate isprăvile acestea să le pun pe seama lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu mi-a ajutat să le fac: nu le-am făcut eu, ci Dumnezeu prin mine. Căci zice Pavel: –„Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte, dar nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine”.

Deci, luaţi seama, Evanghelia de azi cere să faci fapta bună în ascuns, să posteşti în ascuns, dar altădată te învaţă altfel: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Ai auzit? Aici te învaţă să faci fapta bună la arătare, ba chiar să lumineze fapta ta cea bună tuturor, s-o vadă toţi, ca să Se slăvească de toţi Dumnezeu cel din ceruri. Dar auzi care e scopul? Slava lui Dumnezeu. S-o faci cu scopul ca Dumnezeu să fie slăvit, nu tu. Iar în altă parte zice: „Nimenea, aprinzând lumina, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze în toată casa” (Matei 5, 15). Aici iarăşi ne învaţă să facem fapta cea bună la arătare. Dar atunci cum să împăcăm noi o Evanghelie cu cealaltă? Oare se contrazice Evanghelia? Doamne fereşte! Hristos nu Se contrazice cu El Însuşi, căci El e Adevărul. Dar de ce îmi cere aici să nu ştie stânga mea ce face dreapta mea şi când mă rog să mă încui în cămară, şi când postesc să nu mă smolesc, ca să nu ştie nimenea că postesc, iar dincolo mă învaţă să fac fapta bună la arătare, să vadă oamenii ce fac eu, ca să facă şi ei la fel şi să Se slăvească Dumnezeu?

Cum trebuie să împăcăm aceste două Evanghelii? Căutând calea de mijloc, calea împărătească.

Fapta bună s-o facem deci şi în ascuns, şi la arătare, să ne rugăm şi în ascuns, şi la arătare, să facem milostenie şi în ascuns, şi la arătare. Să facem fapta bună, dar să nu pierdem din vedere scopul adevărat. Când facem fapta bună, scopul nostru să fie numai slava lui Dumnezeu. Şi după ce am ales acest scop, facem fapta bună fără frică şi fără grijă, că nu o strică pe ea nici slava deşartă, nici dracii. Eu să fac orice faptă bună pentru că mă tem de Dumnezeu că mă va duce în munca iadului, dacă n-o fac. Şi dacă o fac îmi va răsplăti mila lui Dumnezeu în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dacă vezi aceasta în mintea ta şi faci fapta bună, fă-o fie la arătare, fie în ascuns.

Dar oare ce înseamnă cuvântul din Evanghelia de azi: „Tu când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”? Oare ne cere cu adevărat să ne ungem pe cap şi să ne spălăm? Căci Hristos n­u a făcut aceasta. Nu găsim în Evanghelii ştirea că Şi-a pieptănat mereu părul şi l-a uns cu mirodenii, nici că şi-a dat cu pudră pe faţă. Deci ce vrea să zică prin aceasta? Să nu luăm partea exterioară a Evangheliei, căci slova omoară, iar Duhul dă viaţă. Să luăm partea duhovnicească a Evangheliei, care se ascunde sub slovă. Înţelegerea cea duhovnicească a cuvântului este alta, nu ca să mă pieptăn pe cap şi să mă spăl. Nu aceasta o cere postul. Nu! Aici capul este mintea. După cum capul e cel mai mare dintre toate mădularele trupului, aşa mintea este cea mai mare împărăteasă peste toate faptele bune. Şi a unge capul înseamnă a unge gândurile minţii. Dar cu ce? Cu lucrarea Duhului Sfânt. Ce a spus Iisus în altă Evanghelie? „Că şi perii capului vostru sunt număraţi de Dumnezeu”.

Credeţi voi că aici e vorba de părul văzut? Fără îndoială că şi pe acesta îl ştie Dumnezeu, dar perii capului înseamnă aici gândurile minţii. Câte gânduri răsar în mintea noastră, şi bune şi rele, toate sunt cunoscute de Dumnezeu. De aceea să fim foarte atenţi în toată vremea ce gândim, ca gândurile noastre să răsară din inimă curată şi să placă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă aici „unge capul tău”: să ungem mintea noastră cu înţelegerile duhovniceşti, cu lucrarea Sfântului Duh, s-o ungem cu mila faţă de aproapele nostru şi cu mare şi neţărmurită dragoste faţă de Dumnezeu.

Iar când spune: „spală faţa ta”, prin faţă înţelegem lucrarea din afară. Faţa noastră este purtarea din afară în viaţă, purtarea faţă de fratele meu, apoi mâncarea, băutura, îmbrăcămintea. În toate să avem dragoste, smerenie, ascultare, milostivire, facere de bine, bunătate. Toate acestea arată starea dinăuntru a unui suflet în purtarea lui din afară. Căci a zis Mântuitorul în altă parte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Care roade? N-a zis de cele dinăuntru, că pe acelea nimenea nu le cunoaşte, ci de cele din afară. Un om bun se vede din purtarea lui, se cunoaşte din lucrarea cea din afară. Din acestea se vede ce aşezare duhovnicească are în inima lui. Deci, faţa omului este lucrarea şi viaţa cea din afară a omului, sau arătarea omului prin purtarea lui de fiecare minut şi de fiecare zi. Aşa se înţelege „unge-ţi capul tău şi spală faţa ta”. Mintea noastră să fie unsă pururea cu înţelegeri duhovniceşti, iar viaţa noastră în toate zilele să fie spălată, adică purtarea noastră să fie curată şi fără vicleşug în toate împrejurările vieţii, prin lucrarea faptelor bune (Kiriacodromion, 1857, p. 668).

Dar dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne mai dă în continuare şi o altă învăţătură. Până aici, ne-a învăţat nepomenirea răului, sau, altfel spus, cum să iertăm pe aproapele nostru, ca să fim şi noi, la rândul nostru, iertaţi de Dumnezeu; şi [ne-a mai învăţat] cum să postim, care e a doua faptă bună.

A treia faptă bună pe care o aduce în mijloc Evanghelia de astăzi este milostenia. Şi ce spune Hristos despre ea? „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică, unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură”. Deci, după ce ne-a învăţat mai întâi nepomenirea răului, nerăutatea şi cum să postim, acum ne învaţă şi cel mai mare lucru, milostenia. Căci milostenia şi postul sunt aripile rugăciu­nii. Niciodată rugăciunea noastră nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post şi de milostenie.

Aţi auzit de Cornelie sutaşul, primul convertit dintre păgâni, prin iluminare şi prin har, fiind chemat la botez prin descoperirea apostolului Petru. Cornelie postise până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiaza), când în timp ce se ruga i-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-i: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale sunt întru pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Postul nu-l păzeau, deci, numai iudeii, ci şi păgânii. Şi de niniviteni, n-aţi auzit ce post au ţinut? Şi erau păgâni. Şi tăierea-împrejur nu era înainte de Hristos numai la evrei, ci era şi la păgâni, la egipteni şi la etiopieni, care până astăzi păstrează tăierea-împrejur, şi la asirieni şi la multe alte popoare se răspândise de la Avraam această poruncă a tăierii-împrejur.

Evanghelia de astăzi, învăţându-ne despre milostenie, arată unde să punem comoara. Două locuri sunt unde putem să punem comoara: ori pe pământ, ori în cer. Şi dacă o aduni pe pământ, vai de tine, omule, că se leagă inima ta de dânsa! Căci auzi ce spune mai încolo: „Că unde va fi comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Ţi-ai adunat bani, haine, casă, grădini, feciori, nepoţi şi strănepoţi, cu multe bogăţii, ţi-ai adunat argint, vite, oi, stare multă materială – inima ta se leagă de acestea. Inima se învârteşte mereu în jurul lor până moare. Ca piatra de moară, spune Sfântul Ioan Scărarul, se învârte mintea lui în jurul averii lui şi inima lui este mereu în jurul ei.

Iar cel înţelept, cel cu frică de Dumnezeu, care-şi trimite comoara în cer, nu mai are grijă de nimic. Cela ce are comoară pe pământ, când s-a făcut seară, zice: „Măi femeie, pune zăvorul la uşă şi adă pistolul să-l pun sub cap! Du-te şi vezi, sunt încuiate vitele în grajd? Vezi, legaţi-s câinii? Vezi, furca de fier e la îndemână? Vezi, cuţitul e aci? Dacă vin hoţii, să ne apărăm”. Mare grijă are el! De ce? Să nu vie hoţii să-i ia averea. „Caută, femeie, în lăzile acelea, mai pune naftalină, că acolo ai atâtea paltoane, să nu putrezească! Vezi, mai unge încălţările cele multe, că se strică! Ia vezi unde-s banii, ai grijă unde i-ai pus, în cutia aceea, în lădiţa aceea! Ia seama să nu vadă copiii, să nu ştie cineva! Vezi să nu se strice mobila! Vezi catrinţa cutare şi cojocul cutare, nu cumva au pătruns în ele moliile?!”. Vai de el! Aşa-i grija omului care strânge aici averi: se teme de molii, se teme de hoţi, se teme să nu-l prade, pentru că inima lui e legată aici de multe, de averea câtă o are şi vrea să şi-o păzească. Dar nu-i aşa cu cel ce are comoară în cer.

Cel ce are comoară în cer, n-are grijă de hoţi. Ştie că acolo nu le mai fură nimenea, că acolo molia nu le strică şi rugina nu are nici o putere să roadă aurul şi argintul lui. Le-a dat lui Dumnezeu şi le va lua însutit, că toate au devenit duhovniceşti şi mai presus de minte. Aşa face omul înţelept: îşi adună comoara în cer, să nu aibă grijă nici de tâlhari, nici de rugină şi nici de molii. Iar cel ce şi-a adunat-o pe pământ, până la moarte e legat de ea. Acel ce a trimis-o în cer i se pare că n-a făcut nimic şi mereu face milostenie, post, primire de străini, facere de bine, ajută văduvele, face casă sau cumpără vacă la cutare şi face orice ar putea să mai adauge la comoara lui din ceruri, că acolo-i sigur că nu i le mai ia nimenea. Şi, de fapt, cine să le mai ia din mâna lui Dumnezeu?! Cine poate să scoată din mâna lui Dumnezeu ceva, fără de ştirea şi voia Lui?!

Deci, fraţilor, Mântuitorul ne-a spus că unde-i comoara noastră, acolo-i şi inima noastră. Dacă Dumnezeu o spune, nimenea nu poate să spună că nu-i aşa. Aşa a spus Hristos şi aşa-i în vecii vecilor. Ferice, deci, de trei ori ferice de omul care începe să-şi adune comoara în ceruri şi în fiecare zi trimite ceva acolo, căci în ziua morţii şi în vremea Judecăţii va găsi acolo, înmiit şi duhovniceşte, bogăţii care în veacul veacului îl vor desfăta şi-l vor bucura pe dânsul!

Dar, iubiţi credincioşi, să mai vorbim de post, căci de el n-am vorbit cât trebuie. Suntem în preajma Postului Mare. Ce zic creştinii din ziua de azi? “Ce atâta post?”. Ce zice cel slab în credinţă? “Mă tem că voi muri de atâta post, că am să-mi scurtez viaţa”. El se teme că va muri, că va scădea la kilograme. “Dacă am să mănânc de post, am să scad atâtea kilograme în postul acesta”. Dar oare mântuirea stă în a pune pe tine mereu kilograme, să fii greu la cântar? Dar ce zice celălalt necredincios, care nu se teme numai de aceasta, ci nici nu crede? El zice: „Postul nu e poruncă, căci s-a scris că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură”. Aşa zic sectarii, şi rătăciţii, şi oamenii uşuratici, oamenii ce se răzvrătesc împotriva adevărului. Dar te întreb: nu-i poruncă postul? Cine ţi-a spus că nu-i poruncă? Şi cine altul ţi-a spus că nu-i porunca cea mai veche decât toate, decât numai satana, care urăşte postul? Care poruncă credeţi că e mai veche decât postul? Nici una. Pentru ce a fost scos tot neamul omenesc din rai? Oare nu pentru că n-a postit? Căci a zis Dumnezeu către strămoşii noştri Adam şi Eva: „Adame, din toţi pomii raiului ai să mănânci, iar din pomul cu­noştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”. Deci i-a dat Prea Bunul Dumnezeu lui Adam poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Aşadar postul e porunca cea dintâi a lui Dumnezeu. Căci ce înseamnă porunca să nu mănânce, decât că l-a oprit de la o mâncare, i-a dat să postească? „Ai să mănânci din toţi, dar din acela n-ai să mănânci.” I-a dat un post chiar în rai. Înainte de a fi boala, i-a dat vindecarea; înainte de rană, i-a dat doctoria firii omeneşti. Ce spune marele Vasile? „Pentru că n-am postit, am ieşit din rai şi am fost izgoniţi afară. Să postim, ca iarăşi să intrăm în rai!” (Hexaimeron, 4). Deci, să luăm seama că cea mai veche poruncă şi cea dintâi a fost porunca postului. Postul a fost pus încă din rai, deodată cu lumea, deodată cu neamul omenesc. Dar va zice cel iscoditor, şi mai ales sectarul: „În decalog, în cele zece porunci, nu există porunca postului. De ce n-a mai dat-o Dumnezeu şi pe Muntele Sinai?”. Dar tăierea-împrejur există în cele zece porunci? Nu. Şi nu este poruncă şi aceea? Porunca postului i-a dat-o Dumnezeu lui Adam, iar porunca tăierii-împrejur lui Avraam, după un timp îndelungat de la zidirea lumii. Dar de ce nu s-a pus în decalog, sau în cele zece porunci, nici una, nici alta? De ce n-a mai pus postul? N-a fost nevoie să le mai pună, că ştiau toţi patriarhii şi toţi proorocii că aceste două porunci, adică tăierea-împrejur şi postul, erau cele mai vechi porunci; întâi postul şi apoi tăierea-împrejur. Dar veţi zice: „Părinte, tăierea-împrejur nu mai este la creştini, deci nici postul nu mai trebuie să fie”. Ba este. Cine ţi-a spus că nu este? Ea va dăinui până la sfârşitul lumii, dar nu tăierea-împrejur cea după trup. Auzi ce zice Pavel: „Voi aveţi tăierea-împrejur nu cea trupească, ci tăierea inimii în duh, sunteţi tăiaţi împrejur cu tăiere nefăcută de mână” (Romani 2, 27-29). Aţi auzit că această tăiere-împrejur a inimii în duh, prin care tăiem toate gândurile cele rele de la mintea şi de la inima noastră, rămâne veşnică? Căci zice: „Câţi aţi primit tăierea-împrejur cea în duh, v-aţi îngropat cu Hristos prin botez”. Câtă vreme avem botezul, care se face la opt zile, întocmai ca tăierea-împrejur în Legea Veche, avem tăierea-împrejur dinspre toate lucrurile satanei. Ce-am zis la botez, la lepădări? „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!”. „N-am zis de una sau de două – cum spune Sfântul Efrem Sirul – ci de toate”. De care toate? De desfrâu, de beţie, de furtişag, de zavistie, de lăcomie, de ţinerea minte a răului, de iubirea de argint, de trufie, de semeţie, de lenevie, de toate lucrurile satanei. Iată tăierea-împrejur cea nouă, în duh. Le-a tăiat pe toate de la botez şi trebuie să ţinem această nouă tăiere-împrejur şi făgăduinţă până la moarte, că toţi am făgăduit aceasta la botez, la tăierea-împrejur cea duhovnicească.

În altă parte se spune despre ea: „În ziua Judecăţii ni se va cere haină curată ca la botez”. Deci, după cum tăierea-împrejur, fiind o poruncă veche, în Hristos s-a desăvârşit, s-a făcut duhovnicească şi a încetat tăierea-împrejur care era o umbră în Legea Veche, tot astfel porunca postului, care e mai veche cu mii de ani decât porunca tăierii-împrejur, rămâne veşnică. Căci toţi patriarhii şi toţi proorocii au postit. Şi apostolii au postit când au plecat la propovăduire, şi Însuşi Mântuitorul lumii a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în Muntele Carantania, unde I s-au dat cele trei atacuri sau ispite de către diavol.

Deci, iată, fraţilor, porunca postului este cea dintâi şi cea mai veche; pentru aceea a postit şi Moise de două ori câte 40 de zile, ca şi Ilie şi Daniil (Ieşirea 34, 28; Deuteronomul 9, 18; Daniel 9, 3).

Dar vei zice: „Nu pot, părinte, să postesc, că mâncarea-i slabă şi pic jos, şi nu mai pot, şi dac-oi posti, mor înainte de vreme!”. Cine altul ţi-a spus aceasta, decât diavolul şi necredinţa? Ce spune Marele Vasile: „Cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”. Postul este maica sănătăţii. Auzi ce spune în Hexaimeron (Cuv. 4) Marele Vasile: „Bucatele cele grase şi bucatele cele de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume. Iar înfrânării şi postului pururea îi urmează sănătatea”.

Du-te la doctor, să te înveţe el postul! Ai mâncat mereu carne, care-i plină de toxine, ai mâncat mâncări grase, murături, mâncări grele, ţi-ai stricat ficatul, şi stomacul, şi mintea, şi sufletul. Pentru ce? Pentru că n-ai mâncat raţional, ca un om, ci te-ai lăcomit ca un dobitoc, ba chiar mai rău ca el. Ce ţi se întâmplă acum? Păcatul te trimite la doctor. Auzi ce spune prea înţeleptul Isus Sirah: „Dumnezeu i-a dat şi doctorului ştiinţa, iar omul înţelept nu se va sminti de doctor. Dar să ştie una ca aceasta, că cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15).

Ai auzit de ce ajungem la doctor: pentru păcatele noastre. L-am mâniat pe Dumnezeu şi ne trimite la un doctor să ne taie, să ne opereze, să ne scoată dinţii, să ne facă toate necazurile. De ce? Că am supărat pe Doctorul cel Mare din cer.

Dar nu există mai mare doctorie pentru trup ca postul. Cel mai mare doctor al trupului este postul, numai să ţinem postul cu măsură, cum spune Marele Vasile. Iar măsura înfrânării şi a postului se ia după măsura puterii trupului. Cea mai mare doctorie pentru toată omenirea este postul, căci Dumnezeu nu l-a pus degeaba. Mâncarea de post e cea mai uşoară şi cea mai sănătoasă. Dar ţie nu-ţi place mâncarea de post. Şi ştii de ce? Pentru că e stomacul îmbuibat cu alte mâncări. Dar când nu ţi-o plăcea ceva de post, fă precum cel din Pateric, care pusese de gând să postească până la ceasul al nouălea (3 după-amiază); dar atunci nu-i plăcea mâncarea. Şi a zis atunci: „Te las să mai rabzi vreo trei ceasuri”. După trecerea acestora i se părea că-i e foame, dar zise: „Mai stai trei ceasuri”. Şi seara, cele ce i se păreau mai devreme că n-au gust i se părură cozonac!

Nu mânca o zi-două, şi când vei mânca, mănâncă puţin, să nu te saturi. Vei vedea că ai să mănânci şi vreascuri. Pâinea goală şi cu apă ţi se va părea că-i cozonac. Căci pricina pentru care n-ai gust de mâncare este îmbuibarea, fiindcă zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Una din pedepsele lui Dumnezeu pentru cel lacom cu pântecele este că pierde gustul mâncării”. De ce n­-are gust de mâncare? Fiindcă a încărcat stomacul peste măsură, a stricat râşniţa stomacului, s-a îmbuibat peste măsură. Cel ce posteşte ştie ce spun; lui îi pare mămăliga cu ceapă sau cu usturoi sau cu murături, când o mănâncă seara, ca un cozonac. N-aţi păţit aşa ceva? Când posteşti, e bună mâncarea; de aceea, când n-ai gust de mâncare, ia postul în ajutor şi te face doctor pentru stomacul tău, căci când vei mânca cu plăcere mâncarea cea mai uşoară, te-ai făcut sănătos. Dar cel mai mulţumit e altcineva: e sufletul.

Ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul? „N-ajută nici o doctorie trupului, cât îi ajută mulţumirea sufletului”. Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi eşti în pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nici o supărare. Mulţumirea sufletească te întăreşte, ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă şi în acelaşi timp să fii uşor şi la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce stau numai cu cârnaţi şi cu carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima omului cu mâncare, ci cu harul. Ce spune Apostolul? „Bine este a se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările” (Evrei 132, 9). Tăria cea din mâncări e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, iar tăria cea din duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericire vremelnică şi veşnică.

Aţi auzit de proorocul Daniil şi de cei trei coconi din Vavilon, aflaţi în robie? Erau de neam împărătesc din Ierusalim, oameni gingaşi, crescuţi în palate, pe timpul regelui Ioachim. Dar au fost în robie în Vavilon şi fiindcă erau tineri şi frumoşi şi foarte înţelepţi, i-a pus la curtea împăratului Nabucodonosor mai mari peste toţi chaldeii şi filosofii de atunci, iar pe Daniil, mare sfetnic al lui Nabucodonosor. Acest Nabucodonosor era un împărat avan, pus de Dumnezeu peste multe popoare ale pământului; el stăpânea 127 de ţări şi era închinător la idoli. La masa lui erau cărnurile cele mai bune şi băuturile cele mai alese, ca la unul ce era cel mai mare împărat de pe faţa pământului (Daniel 4, 19).

Şi când i-a adus pe aceşti tineri la palat şi a poruncit împăratul să-i hrănească de la masa lui, ei au spus că nu mănâncă carne şi mai bine vor muri decât să mănânce cele jertfite la idoli. Iar mai marele famenilor le-a spus: „Iată, dacă nu veţi mânca bucate şi carne de la masa împăratului, veţi slăbi şi împăratul va înţelege pricina şi îmi va tăia capul şi mie şi vouă”. Iar ei au răspuns: „Dă celorlalţi tineri câţi are împăratul cărnuri şi băuturi de la masa lui, iar noi zece zile vom mânca fructe şi seminţe, şi apoi să ne pui faţă în faţă cu aceia, să vedem dacă ei vor fi mai frumoşi pentru că mănâncă bucate alese şi cărnuri, şi noi mai slabi pentru că ne hrănim cu seminţe şi fructe”. Şi s-a făcut aşa. Iar când i-a scos în faţa împăratului, erau mult mai frumoşi decât ceilalţi, aşa cum auziţi în fiecare zi la rugăciunea colivei: „… Care pe cei trei tineri şi pe Daniil, care se hrăneau cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei ce se hrăneau cu multe desfătări” (Daniel 1, 15). Dar de ce erau mai frumoşi? Pentru că nu şi-au întărit inima cu carne şi băuturi, ci au întărit-o cu Duhul lui Dumnezeu, cu rugăciune şi cu curăţenia vieţii lor. Şi a zis împăratul să rămână lângă el, şi ei au rămas, şi ştiţi minunile pe care le-au făcut. Căci Daniil a fost aruncat în groapa cu lei de două ori şi a rămas nevătămat, iar cei trei coconi au stat în cuptorul cel ars de şapte ori şi nu i-a atins para focului care se revărsase afară din cuptor de 49 de coţi. Ei stăteau în cuptorul cel de foc ca în duh de rouă şi aduceau slavă Sfintei Treimi. De ce? Pentru că postul şi rugăciunea i-au scăpat pe ei de foc, iar Daniil cu postul şi rugăciunea a astupat gurile leilor. Postul face mari minuni. A făcut în trecut şi va face în vecii vecilor. El nu ne lasă să slăbănogim când postim. Să nu credeţi că aceasta-i totul, să mâncăm bine şi să bem bine, până murim. Asta e deviza epicurienilor, a acelor filosofi care aveau pântecele drept Dumnezeu. Dar veţi zice: „Părinte, cutare e bolnav tare, a slăbit de boală, a paralizat şi dacă-i mai dai de post, moare”. La aceasta îţi răspund: Biserica nu omoară trupurile oamenilor. Biserica e omorâtoare de patimi şi nu de trupuri. Canonul apostolic spune clar: „Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau citeţ, sau cântăreţ, sau creştin nu posteşte Sfântul şi Marele Post, precum şi miercurea şi vinerea, de este cleric să fie caterisit, iar de este mirean să fie afurisit…”. Iar la urmă pune o clauză: „… afară de caz de boală”. Cine-i bolnav foarte tare şi e constatat de un doctor cu frică de Dumnezeu că are nevoie de supraalimentaţie, acela să mănânce de dulce şi nici un păcat nu are (vezi Pidalionul de la Neamţ, 1844).

Dar auzi ce spune Marele Vasile: „Acela care s-a uscat de vreo boală şi stă la pat şi este rănit şi-l întoarce altul şi este constatat de doctor că are nevoie de lapte, brânză sau chiar de carne, acela poate să mănânce de dulce”. Dar nu acela pe care-l doare stomacul sau n-are gust de mâncare. Acela nu-i bolnav trupeşte, ci sufleteşte. N-a postit şi boala i-a venit de prea multă mâncare. Acesta n-are nici o dezlegare de la Dumnezeu.

Aşadar, Biserica dezleagă în cazuri cu totul excepţionale, în cazuri cu totul de nevoie, când cineva s-a uscat de vreo boală şi-l întoarce altul. Acela poate să se dezlege, dar până când? Până se va întări, şi atunci iarăşi să ia postul. Nu dezleagă aşa de uşor Biserica, după cum am auzit că se întâmplă pe la ţară, că-i dă voie preotul să postească o săptămână şi-l împărtăşeşte. Apoi iar dezlegare şi iar mâncare de dulce. Aceasta nu se poate! Nici arhiereii, nici sinodul, nimenea nu poate dezlega posturile din Biserică.

Noi trebuie să ţinem cu mare sfinţenie predania celor patru posturi, a miercurii şi a vinerii, şi ferice de creştinii care ţin şi lunea. Că lunea-i pentru sănătate şi pentru îngerii păzitori.

Fraţi creştini, înainte de a termina predica aceasta, am să vă mai spun ceva. Nu vă puneţi nădejdea numai în mâncare. Căci vai de noi şi de noi: dacă nu postim de bună voie, va voi Dumnezeu să postim fără de voie, fie aici pe pământ, fie acolo în gheenă, unde bogatul cel nemilostiv îşi dorea măcar un vârf de deget înmuiat în apă! Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de aceasta!

Să postim din dragoste şi din convingere. Căci zice Sfântul Prooroc Zaharia către poporul lui Israil: „Ascultă, Israile, va fi ţie postul al patrulea, şi al cincilea, şi al şaselea, şi al şaptelea, şi al optulea, şi al nouălea, şi al zecelea, cum ţi-au arătat proorocii din Legea Veche”. Ce înseamnă postul al patrulea şi al zecelea şi celelalte? Înseamnă lunile. Ei la fiecare zece luni aveau un anumit post, înainte de venirea Domnului. Căci mai zice: „Şi-ţi va fi ţie postul acela spre veselie şi curăţie şi mântuire, şi vei veseli pe Dumnezeu, şi va aduce peste tine sănătate şi belşug, iertare de păcate”. Ai auzit că şi înainte de Hristos erau rânduite posturile Legii vechi de patriarhi şi prooroci? N-a fost zi, de la zidirea lumii, ca un popor să n-aibă post. Aţi auzit de niniviteni, că prin trei zile de post şi de rugăciune au scăpat de urgia Domnului, ca să nu se piardă. Şi ninivitenii erau un popor păgân, care avea împărăţia lângă Eufrat. Postul a existat şi există la toate popoarele lumii, şi la chinezi, şi la indieni, şi la toate popoarele semite. Că originea postului e foarte veche, e de la începutul lumii, şi toate popoarele au crezut că trebuie să postească. Cu atât mai mult noi, creştinii, trebuie să postim.

Dar noi, creştinii, nu postim ca fachirii sau ca yoghinii indieni, nici ca bonzii din Japonia sau ca budiştii din China. Nu postim postul acela exagerat de luni de zile. Aceia nu mănâncă până ce taie carne din ei şi nu mai curge sânge, ca să intre în Nirvana, raiul lor şi al lui Brahma. Nu, noi postim cum ne învaţă Biserica, cu măsură. Mâncăm o dată sau de două ori pe zi. La început şi dacă eşti prea slab, mănâncă şi de trei ori, dar nu strica postul şi nu mânca de dulce. Şi trebuie să ştiţi că postul creştinesc nu se mărgineşte numai la mâncare. Degeaba postiţi, dacă nu ţineţi curăţenia, cei care sunteţi însuraţi. Auzi ce spune proorocul Ioil: „Vestiţi post, vestiţi vindecare, cinstiţi post, cinstiţi vindecare; să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 15-16). Ce va să zică aceasta? În vremea postului, bărbatul şi femeia să postească, dar să păzească şi curăţenia.

Am avut o sumă de cazuri de soţii care n-au putut, săracele, să se împărtăşească, pentru că n-au păzit curăţenia, căci soţii au fost prea lacomi în privinţa asta. Ele au postit de mâncare, dar dacă n-au păzit curăţenia, nu li s-a putut da Sfânta Împărtăşanie, că nu dau voie canoanele. Deci, să păziţi curăţenia în toate posturile. Şi apoi, vă mai trebuie un post duhovnicesc. Când postim de bucate, să postească şi limba, să nu vorbească de rău, să nu spună glume, să nu cânte cântece lumeşti, să nu săvârşească desfrâuri şi răutăţi. Să postească şi ochiul, să nu privească la fărădelegi. Să postească urechea de la cântări şi de la petreceri. Căci spune Solomon: „Ochiul tău drepte să vadă şi urechea ta drepte să audă”. Să postească mâna, să nu iscălească zapise nedrepte, să nu lovească pe fratele, să nu fure cu ea nimic. Să postească piciorul, să nu meargă la adunări rele şi la baluri şi la fărădelegi în posturi. Să postească şi gustul, să guste numai bucate îngăduite de legea postului; să postească şi mirosul de mirosuri de friptură şi de prăjituri, ci doar miros de zarzavat să fie în bucătăria noastră; să postească, deci, toate simţirile.

Să postească omul cu toate cele cinci simţuri, dar să se păzească şi inima lui de răutate, să fie cu nerăutate. Acesta este postul duhovnicesc. Pe lângă acesta, dacă vrei ca postul să se ridice la cer, să fie însoţit de rugăciune şi de milostenie. Aţi auzit că ne cere să strângem comori în ceruri. Când posteşti, ceea ce nu mănânci în ziua aceea, dacă poţi, dă la săraci. Vine o babă şi spune: „Eu postesc, părinte, dar în ziua aceea nu dau nimic din casă, că am auzit că-i rău lucrul acesta”. Auzi ce-o învaţă dracul, că e rău să dea când posteşte! Iar Sfânta Carte spune invers: când posteşti, pâinea pe care n-o mănânci, să o dai la săraci în ziua aceea. În ziua în care posteşti, mai mult să faci milostenie. Pe ea a învăţat-o altă babă ca atunci când posteşte să nu dea ceva din casă, că-i face farmece. Auzi ce credinţă greşită şi rea!

Nu-i adevărat, ci mai cu seamă când posteşti să faci bine, şi cât nu mănânci tu, să dai la altul, să îndulceşti pe altul care-i mai sărac decât tine şi care ar vrea să mănânce şi n-are ce. E o obişnuinţă rea şi vicleană să nu dai din casă când posteşti. Cine a spus, care Evanghelie, care prooroc, care apostol, care din sfinţi a învăţat aşa? Doar vreo babă zăpăcită, pe care a învăţat-o alta, şi aşa mai departe. Asemenea tradiţii nu sunt deloc în duhul Bisericii.

Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci! Noi, creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în măsura în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă, dar cum am zis, întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul, îl dezleagă duhovnicul. Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla ca prin Sfânta Împărtăşanie sau pin Sfântul Maslu, sau prin alte rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără dezlegare de la post.

Să ţineţi cu mare grijă predaniile Bisericii şi posturile, că nimenea nu are putere de la sine să le dezlege. Dacă zice cineva că dezleagă, fiecare dezleagă pe socoteala lui. Noi nu putem învăţa aceasta, că n-am învăţat de nicăieri că putem dezlega sfintele posturi aşa uşor cum cred unii.

Să postim dar şi de bucate, şi de gânduri păcătoase, să postim cu ochii, cu mâinile şi cu toate simţirile, şi să ne ajute Mântuitorul ca prin acest post trupesc şi duhovnicesc să ne apropiem mai mult de El.

AMIN!

Par. Ilie Cleopa

(Predici la sărbătorile de peste an, Editura SCARA, București, 2002, pp. 45-64)

Sursa: doxologia.ro