Andrei este unul dintre cei 12 ucenici ai lui Hristos. Tradiţia spune că după Înălţarea lui Hristos la Cer şi după Cincizecime a propovăduit Evanghelia în Sciţia sau în Kolhida. Există şi mărturii scrise, că a predicat în Bitinia şi Pontul Euxin, în Propontida, în Calcedon şi în Bizanţ, în Macedonia, în Tracia, în Tesalia şi în Grecia până la Herson. De la Herson s-a întors în Bizanţ şi după ce l-a hirotonit acolo episcop pe Stahie, a venit în Peloponez. În Patras a fost arestat de către antipatul Egheat care l-a răstignit cu capul în jos.

Acesta a fost sfârşitul Sfântului. Dar care a fost începutul? Astăzi se citeşte acea pericopă evanghelică care vorbeşte despre prima întâlnire a Apostolului cu Hristos (vezi Ioan 1, 35-52).

Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon, împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi.

Cei doi fraţi, Andrei şi Petru – aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea.

De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan Înaintemergătorul. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd!

Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan Evanghelistul şi zice:

„Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare:

„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi. După cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Ioan nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „-l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii.

Andrei şi Ioan [viitorii apostoli – n.a.], când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului Ioan, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Ioan Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Marcu 1, 7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13).

Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă:

„Ce căutaţi?”

Ei răspund:

„Învăţătorule, unde locuieşti?”

Iar Hristos le spune:

„Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39).

Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui? Nu. Locuia provizoriu în casa vreunui străin. În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune.

Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos. Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea” (Ioan 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus :

„L-am aflat pe Mesia!” (Ioan 1, 46).

Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (Ioan 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.

Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce.

Cel mai important moment! Şi acum vă întreb: Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care lozul său a câştigat milioane…

Dar din toate aceste momente, neasemănat mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos.

O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.

Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă întreb pe fiecare dintre voi: Există în viaţa voastră un astfel de moment?

Răspundeţi-vă singuri!

Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul)

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii.

În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea.

– Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie.

– O semnătură.

– Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva.

– Nu te temi de împărat?

– Ce-o să-mi facă?

– Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns:

– Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez…

A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului.

S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică.

S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice:

– Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile).

– Asta nu se poate, răspunde Ioan.

– Te voi exila.

– Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează…

Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

† Episcopul Augustin de Florina

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

Apoi, când a venit vremea, a fost recrutat în armata romană. În felul acesta şi-a părăsit patria şi a ajuns în Kotieo sau Kotiaio, acolo unde astăzi este Kiutahia Frigiei în Asia Mică. Acolo a trăit şi a activat mai mult. A servit în cohorta ce se chema Rutalia, adică în tagmele militare, la dispoziţiile ighemonului Arghiriskos. Ca soldat a luat parte la diferite bătălii şi s-a distins prin bărbăţia sa. Din acest motiv şi soldaţii îl au ocrotitor.

Era aşadar soldat şi astfel este şi zugrăvit în icoane. Dar nu a rămas în armată. Deşi putea să rămână şi să ajungă la demnităţi înalte din pricina aprecierii pe care o nutreau faţă de el superiorii săi, cu toate acestea, a părăsit armata. Se scârbise de viaţa idolatră pe care o trăiau toţi în jurul său şi nu mai suporta să vadă dominând rătăcirea idolilor.

S-a retras într-un munte înalt cu peşteri. Acolo s-a aşezat şi s-a nevoit cu post aspru şi cu rugăciune ca să se curăţească pe sine de patimi. Studia Scripturile, în mod deosebit Psaltirea, plângea şi suspina. În felul acesta şi-a întărit credinţa în Hristos şi s-a umplut de râvnă împotriva idolilor. Dar nu s-a mulţumit cu atât. De ce? Sufletul omenesc este o taină. Nu s-a mulţumit cu muntele. Ceva ca o scânteie, ca nişte foc, nu-l lăsa să se liniştească. Ce era acest ceva? Era acelaşi ceva care-l chinuia şi pe Sfântul Cosma Etolianul şi îl făcuse să-şi părăsească mănăstirea şi să coboare în societate pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Iubirea faţă de fraţi, aceasta îl marcase şi pe Sfântul Mina.

A coborât în lume, unde avea loc o groaznică prigoană împotriva creştinilor. Cu îndrăzneală a stat înaintea ighemonului şi a altor idolatri şi şi-a mărturisit credinţa sa în Hristos. Imediat l-au prins şi l-au supus la chinuri înfricoşătoare. L-au bătut. I-au frecat rănile cu gheme de păr aspru. L-au ars cu fierul înroşit în foc. L-au rănit peste tot trupul, târându-l fără milă deasupra brusturilor.

Astfel fiind rănit, în cele din urmă l-au decapitat. Sfintele sale moaşte le-au luat şi le-au dus în patria sa, în Egipt. Acolo, în timp ce împărăţea Marele Constantin, iar Arhiepiscop al Alexandriei era Marele Atanasie, a fost zidită prima biserică în cinstea Sfântului Mina. Şi Sfântul făcea minuni.

* * *

Sfântul Mina, iubiţii mei, are o legătură şi cu patria noastră martirică. Ce legătură? Mai întâi pentru că – după cum am spus – s-a retras într-un munte din Asia Mică, aproape de Kiutahia, unul din locurile de neuitat. Acolo, în Kiutahia, erau cinci mii de greci, cu şcoli, cu biserici, cu mitropolit. Au trăit ca sclavi 500 de ani. Apoi a venit o zi frumoasă, în iunie 1921, când patria noastră unită înainta, biruia şi elibera Epirul şi Macedonia. Atunci a înaintat şi în Asia Mică. Oştile greceşti au debarcat în Smirna şi înaintând au ajuns în Kiutahia.

Când am devenit Episcop de Florina, am cunoscut refugiaţi din Kiutahia. Când eram copii mici, de zece ani – îmi spuneau -auzeam clopotele bătând. Vine armata noastră, armata elină! – spuneau şi ieşeau toţi afară ca să-i primească. Femeile plângeau, copiii plângeau, bătrânii plângeau. Intrase armata noastră cu steagul elin. Era o zi luminoasă şi mare. Nu s-au bucurat însă nici un an şi jumătate de libertate. După un an şi jumătate a venit una dintre cele mai mari nenorociri asupra poporului nostru, o nenorocire pe care eu o consider mai cumplită decât căderea Constantinopolului. S-a spart frontul şi armata elină a fugit. Turcii au înjunghiat, au ucis… Chinuri groaznice au suferit creştinii kiutahioţi. Iată aşadar că patria noastră are o legătură cu Sfântul Mina. De aceea, multe din oraşele ei i-au ridicat biserici şi îl cinstesc. Dacă mergi în Tesalonic în ziua pomenirii lui, este hram la una dintre cele mai frumoase biserici ale lui. Îl sărbătoresc şi marea insulă Creta; în Herakleios este cea mai mare biserică a lui. Îl cinsteşte şi Florina, care are refugiaţi din Kiutahia. Şi alte ţări ortodoxe îl cinstesc pe Sfântul Mina, precum Rusia şi Bulgaria.

Dar şi un alt fapt istoric îl leagă pe Sfântul Mina de dulcea noastră patrie. În 1943, atunci când eram sclavi sub italieni şi germani, patria noastră a suferit multe. Atunci, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, acolo jos, în Africa, a apărut o mare fiară, un soldat neamţ căruia îi spuneau Rommel. Acesta îi urmărea pe englezi şi se apropia să intre în Alexandria. Ar fi cuprins întreaga Africă, ar fi înaintat mai mult, dincolo de Suez. Frică şi groază i-a cuprins pe toţi. Prin urmare, printre altele, mavragoriţii de aici îi urau şi-i spuneau: “Vasta, Rommel!”. De ce? Voiau să învingă Rommel, pentru a scumpi alimentele şi ei să se îmbogăţească, ticăloşii şi atot-ticăloşii. Ce fiară este omul şi ce ispită sunt arginţii! Iar în timp ce aceştia se rugau aşa, Dumnezeu nu i-a ascultat; i-a ascultat pe ceilalţi. Şi ce s-a întâmplat? Rommel a fost învins şi a fost învins de o brigadă elină, de 6700 de elini! Aceştia, după ocupaţie, au plecat din Elada. S-au urcat în corăbii şi s-au dus în Alexandria. Când au ajuns acolo, Alexandria plângea. “Au venit elinii, ziceau, vom învinge!”… Aceştia au alcătuit o brigadă de zece mii de bărbaţi. Şi au înaintat, au înaintat până au ajuns în munţi, la cca.100 km în vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Şi a avut loc o bătălie, o bătălie puternică, într-un loc căruia îi spuneau în arabă “El Alamein”. “El Alamein” înseamnă “locul lui Mina”, deoarece în acea parte este o biserică veche a Sfântului Mina. A rămas istoric acest sat litoral al Egiptului, care după cum am spus la început, este locul unde s-a născut Sfântul Mina. Acolo elinii au dat bătălia. Şi-au făcut cruce, au cântat “Apărătoare Doamnă”, s-au luptat şi l-au învins pe Rommel. Englezii au recunoscut că împreună-autor al acestei biruinţe era şi Sfântul Mina şi au zidit o biserică nouă acolo, la El Alemein, în Africa. Deoarece acolo, pentru prima dată, s-a rupt axa. În acea noapte, Sfântul Mina a ieşit din bisericuţa sa şi călare pe calul său alb, în fruntea soldaţilor şi a demnitarilor elini, a nimicit puterile întunericului şi ale păcatului.

* * *

Iubiţii mei!

Să-l imităm şi noi pe Sfântul Mina. După cum el prin cuvântul său, prin exemplul său, prin viaţa sa ascetică, dar şi prin jertfa şi prin sângele său a întărit credinţa în Hristos, aşa şi noi, să fim gata de luptă. Ne aflăm într-o epocă în care conduce cineva mai rău decât Rommel. Ne aflăm într-o epocă a Satanei şi trebuie să aşteptăm multe răutăţi. Să devenim o altă brigadă, având ca armă atotputernică rugăciunea. Prin rugăciunile Sfântului Mina, Dumnezeu să ne miluiască! Amin.

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotul, în Sf. Biserică a Sf. Panteleimon din Florina, vineri, 10.11.1989, în ajunul sărbătorii la Vecernie)

Vedeti si:

• Din viata si minunile Sfantului Mare Mucenic Mina