Despre diversele forme de inselare, “darurile” mincinoase, trasaturile celui inselat.
Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă .
Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel.
Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţ imea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiascăo contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.
De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni.
Iată cum vine cursa aceasta:
Vicleanul are două feluri de momeli, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi-o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit de fapt nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la Dumnezeu precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate. Au şi ei o osteneală, aceea de-a ajunge la darurile mai presus de fire înainte devreme şi ispitind pe Dumnezeu.
Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.
Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire îndemnaţi nu de vreo virtute, ci de iubirea de sine. Având aceştia iubirea fără de minte, pe care vor s-o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-l amăgească desăvârşit, ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală, îi dă pe seama vicleanului să-i prăpădească.
Astfel, când atârnă de Dumnezeu o atare pedeapsă peste un oarecare, îl cercetează Satana luînd chipul mincinos al lui Hristos, şi grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu momeala pe gât. De-acum, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câ ştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite, ajunge încrezut în sine şi în hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.
Iată cum puiul de drac al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă omorând pe cei ce nu cred în el, i se va părea că face slujbă lui Dumnezeu (dumnezeul care l-a inselat pe el).
Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori şi legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit la minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi, toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă . Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, cel mai adesea, e căderea la laudă cu care tatăl minciunii şi-a amăgit pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit la minte. Biserica înşiră printre păcatele minţii şi prejudecăţile.
O mărturie din Scriptură a celor zise ne va dumeri mai bine. Era pe vremea proorocilor mincinoşi din zilele lui Ilie şi a regelui Ahav. Proorocul Ilie vestise regelui mustrarea lui Dumnezeu, necazurile şi moartea ce-l va ajunge în zilele urmaşilor săi (3 Regi 22). Duhul care a ieşit şi-a stat înaintea feţei Domnului şi s-a făcut duh mincinos în gura proorocilor, căruia i-a zis Domnul: “Du-te şi fă cum ai zis”, e acela şi care a cerut dela Dumnezeu să cerce pe Iov (Iov 1).
Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne pe oameni, şi-i culege pe toţi cei ce umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vieţii, după atâta şi atâta propovedanie a Bisericii. Căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgeţile laudei, şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.
Că iată, pe cei ce n-aveau curăţia vieţii – lingăii de la curtea regelui Ahav – i-a dat înşelăciunii desăvârşite a regelui minciunii, şi sfatul lor era minciună şi ispită regelui iubitor de slavă deşartă, ispită în care trebuia să cadă şi regele, ascultătorul lor, pentru păcatele sale.Ca şi înşelaţii aceia care l-au pălmuit pe adevăratul prooroc al lui Dumnezeu, aşa şi proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită, şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mare: “Ilie”, “Ioan”, “Hristos”, “FiulOmului”, “Dreptul Judecător”, şi a şa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că Dumnezeu i-a trimis să spună la lume … lucruri de care îţi ţiuie urechile auzindu-i, şi-ţi îngheaţă inima.
După semnele următoare se pot cunoaşte că nu mai sunt întregi la minte:
1. Se dau pe sine ceva mare, cum s-au dat altfel toţi ereticii vremurilor, pe care i-a afurisit Biserica prin sfintele soboare.
2. Cad la laudă, având o smerenie mincinoasă.
3. Se ţin pe sine mai presus de Scriptură (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserică şi sfinţi.
4. Mor după a fi ascultaţi şi crezuţi de oameni.
5. Fierb de mânie când nu sunt luaţi în serios.
6. Adesea au “grăire în duh“, cu “duhul” care-i poartăşi-i învaţă .
7. Nu vor nici în ruptul capului să-şi controleze prin preoţi cele auzite de la”duhul” lor.
8. Câte unii, cu toate acestea, aratăo evlavie neobişnuită: mărturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, făcându- şi şi Sfânta Cruce, bătând metanii, sărutând icoane, ba şi Sfânta Împărtăşanie luînd-o şi jurându-se că sunt oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt înşelaţi.
9. Fac pe proorocii şi împrăştie spaimă între oameni. Multe proorocii li se împlinesc, dar multe nu. Asta atârnă de puterea de străvedere a “duhului” care le spunece le spune, ca unul ce n-are învelitoarea trupului, şi de aceea prinde cu oarecare vreme înainte, cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. În numele “dumnezeului” lor, sunt în stare să omoare un om, întemeindu-se pe Scriptură, că şi Avraam a fost în stare de-o atare ascultare, iar Fines a şi făcut aceasta şi i s-a socotit aceasta râvnă pentru Dumnezeul său (Numerii 25, 7-13). Cu amăgirea ascultării până la ucidere de om, a cercat vrăjmaşul pe mulţi, în toate vremurile, chiar şi pe pustnici (de cum pe oamenii lumii). Terorişti ai sufletelor simple.
11. Sar de la un lucru la altul şi leagă lucruri fără nici o legătură. Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe ei în şi şi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea din urmă sfărâmare şi sărire a minţii.
12. În preajma lor simţi tulburare şi primejdie, căci mulţi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui să se ducă.
Nu-i blândeţe pe chipul lor. Nu-i ocărâm ci ne păzim, şi învăţăm şi pe alţii să se păzească şi ne înfricoşăm cât de groaznic şi-au tăiat mintea în Scripturi (2 Petru 1, 20).
Totuşi, pe cât se poate, să încercăm a-i înţelege, lămurind adevărul lucrurilor şi meşteşugurile vicleanului.
E ştiut că făcând omul gândurile şi voile celui rău, intră acela în el. Sau, altfel zicând: iubind cele rele, prin firul acestei iubiri, intră vrăjmaşul în cetate; adică prin cele de-a stânga.
Când vede că nu poate amăgi pe un om cu cele de-a stânga, sare în cealaltă margine, de-a dreapta de tot, căutând acolo să-l amăgească, ca să-i dea omul crezare. Îi trânteşte o laudă pentru mulţimea credinţei în Dumnezeu şi-a iubirii virtuţii şi-l îndeamnă ca fără măsură şi fără întrebare să se silească în acestea. Pe unul îl trezeşte la rugăciune, silindu-se să-i strecoare în minte şi în inimă părerea mare despre sine, precum că pe el îl trezesc îngerii la pravilă.
Sau dacă cel ochit spre înşelare nu-i chiar aşa de virtuos, îi mai îngăduie să ţipe, să bea, zicându-i chipurile că-i trebuie putere, şi nu-i păcat. Pe unul l-a săgetat, arătându-i-se în chipul lui Hristos şi spunându-i “Pentru dumneta mai răsare soarele!”. Douăzeci şi cinci de ani pe urmă l-a mai dăscălit, ca să ajungă să se creadă pe sine că el e Fiul Omului din Scriptură şi Dreptul Judecător, care va despărţi oile de capre şi va întemeia Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, şi că în zilele lui va fi sfârşitul şi judecata, care se va face prin el. De aceea au zis Părinţii că întotdeauna extremele sunt ale diavolului.
Deci, ca să înţelegem mai bine lucrul acesta subţire şi rostul pentru toţi al celor scrise, ne folosim de icoana celor trei iubiri, a celor trei ucenici ai Domnului: Petru, Iuda şi Ioan. Amin.
Parintele Arsenie Boca – Fragment din Cararea Imparatiei
Cititi si:
• Falşi profeţi şi învăţători mincinoşi
Lecturi recomandate:
• “Despre inselare” – Sf. Ignatie Briancianinov
• Ce ne spune INVATATURA ORTODOXA A SFINTILOR PARINTI despre mucenicie si ispitirea lui Dumnezeu (II)
• DE CE CAUTA OMUL SEMNE, MINUNI SI VINDECARI PARANORMALE?
28th May 2012 - 1:07 am | postat de admin | Categorii: Cuvinte de invatatura, Despre inselare, Par. Arsenie Boca, Sfaturi duhovnicesti
Gheorghe Vâlcea – tâmplarul părintelui ARSENIE BOCA – “Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani”
I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie
“Să-mi faci crucea”
Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume – “Arsenie”. Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. “Ieromonahul”. Unsprezece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: “Să vii la mine la mormânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum”. Dar despărţirea e prea grea şi-i întunecă nădejdea. Începe să lucreze la prima literă. Un “I” înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, privirea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.
Părintele Arsenie venise în urmă cu câteva luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chinuia o durere cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nicicum pace, aşa că se internase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lumeşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfinţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu – “Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop”.
Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mădularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă durerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spital. Pe drum, i-a spus la fel de direct: “Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Domnul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţară. Nu-ţi pot spune amănunte, pentru că i-aş panica pe oameni. Dar voi fi alături de tine mereu. Din lumea cealaltă, te voi putea ajuta mai mult. Să vii la mine la mormânt”.
L-a ascultat buimăcit. Deşi bătrân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima clipă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, între atâtea sute câte săvârşise în timpul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu timpul, nădejdea aceasta s-a risipit. Părintele l-a pus să-i lucreze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scândură, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţăranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: “Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit”. Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.
Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un “L” încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor – “Arsenie Ieromonahul”. Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oameni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mormântul smerit de la Prislop. “De dincolo vă voi putea ajuta mai mult!”.
“Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!”
Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părintele, ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au potopit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Comarnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele duhovnic al Ardealului ani în şir. Ultimii doisprezece ani ai vieţii părintelui. Cei mai enigmatici şi mai puţin cunoscuţi. Cei în care “domnul bătrân”, aşa cum îl numeau apropiaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.
“Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit – «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le aduceau”.
Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheorghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credincioasă la Sebeş. “Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii… Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi”.
A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia discret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân distins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au rămas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: “Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi rămâi în familia noastră”. Întâlnirea l-a bulversat. “Mi-a schimbat starea lăuntrică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lume”. Aşa s-au apropiat unul de celălalt. O întâmplare aparte avea să-i dezvăluie meşterului Gheorghe Vâlcea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O smerenie de om sfânt.
Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşterind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indicaţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supărase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: “Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă”. Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. “De atunci, părintele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legătură care depăşeşte lumea aceasta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu”.
Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească “părinte”, pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. “Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprindeam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pomeneală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!”
Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajunseseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Medicii îi spuseseră clar – şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndrumat spre spitalul Filantropia, sugerându-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a întrebat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. “I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare”. A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. “Pe tren am plâns încontinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni”.
Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. “Încerca să-mi distragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la soţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părintele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am plecat întărit”.
După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând rugăciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau ceasuri, ceasurile zile. Îşi pusese încrederea în rugăciunile părintelui, dar în clipele acelea, speranţele se năruie. Deodată, din sala de operaţie a ieşit o doctoriţă. Era răvăşită. A spus precipitată că: “domnul doctor Bălănescu a amuţit după intervenţie. A început operaţia, dar înăuntru nu a mai găsit nimic, nicio tumoră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!”. Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tremură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind – “Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?”. O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.
Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de părintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azuga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. “Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine”.
Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vorbească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accentul spre nădejde. “La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: «Stai liniştit, că nu o să mori din asta». Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut înainte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio problemă serioasă cu sănătatea”.
Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii povesteau miracole, călugării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.
Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cercetat doctori, dar zadarnic. Durerile nu-l părăseau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhovnic – “să vii la mormânt!”. Şi-a venit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a prăbuşit în faţa crucii părintelui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bătrâneţele l-au ajuns, picioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.
Când s-a ridicat, a simţit că durerile îl părăsesc. Se simţea mai bine. A mers câţiva paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. “Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.
M-au chinuit întreaga viaţă, mai bine de douăzeci de ani, dar, din momentul acela, părintele m-a vindecat. Drept spusese că de dincolo mă va putea ajuta mai uşor”.
De atunci nu s-au mai despărţit. Nea Gheorghe Vâlcea îi vorbeşte mereu. Când sculptează în micul lui atelier, acolo unde au stat la taifas zile în şir, când lucrează prin grădină sau când stă, pur şi simplu, gândindu-se. Atunci, în ceasurile acelea de linişte, când cugetul devine mai subţire şi mai sprinten, simte prezenţa părintelui Arsenie. “Vorbesc atunci cu el, aşa cum vorbesc acum cu dumneavoastră. Şi-l simt. Ştiu că mă ascultă şi mă vede. Atunci se aprinde-n mine focul pe care mi l-a lăsat şi care nu o să se stingă decât în clipa când vom fi din nou împreună. Pentru că pe părintele l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Şi nu o să am pace până când nu-l voi reîntâlni. Din nou. Dincolo. Aşa cum mi-a promis”
Acatistul Sf. Arsenie Boca
Compus de preotul paroh Radu Reja,
ca urmare a imboldului Sfântului
Arsenie Boca
Condacul I
Ai făcut minuni mari şi fără
număr sfinte de a cărui sfinţie şi astăzi
suntem miraţi. Cum nu te-au simţit cei
care au martirizat trupul tău cel plin de
har. Ai ars sufletele lor si atunci ei te-au
aruncat în pământ.
Icos 1
N-am ştiut că tu ai primit
iluminarea de tânăr la muntele cel plin
de sfinţenie al Athosului. Harul care ne
dă viaţă a cuprins trupul tău cel aproape
pregătit.
Bucură-te cel ce ai fost ales din
pântecele maicii tale
II
Bucură-te cel care n-ai ştiut la
început de chemare
Bucură-te că tu ai ajuns sfinţit de
cei care te-au trimis
Bucura-te că ai fost primit în cea
mai adâncă lumină.
Bucură-te sfinte care ajuns la
muntele Athos ţi s-a dat sfinţenie.
Bucură-te sfinte sfinţit în
chemarea cea de pe munte.
Bucură-te cel care ajuns în vârful
muntelui ai suferit cu Hristos.
Bucură-te că acolo ţi-ai ars
păcatul şi ai fost curăţit de Lumină.
Bucură-te că nevrednic fiind ca
om, Dumnezeu te-a învrednicit.
Bucură-te ulei tămăduitor pentru
cei care te-ai întors.
III
Bucură-te umbră a Vechiului
Testament care te-ai înnoit prin virtuţi.
Bucură-te că ajuns acasă ai făcut
lumină.
Bucură-te că ai zidit biserică prin
trupul tău şi mănăstire.
Bucură-te sfânt Arsenie
tămăduitorule.
Condacul 2
Celor care îl primesc izvoare de
bucurie le dăruieşte Hristos. Şi Arsenie
a adus bucurie prin rugăciune şi prin
darul vorbitor către cei care îl auzeau.
IV
Icos 2
Ţi-ai prevestit plecarea la
veşnicia cu Hristos şi ai rânduit toate
după legea care sperie pe cei
necredincioşi. Dar apropiata ta moarte
te-a bucurat cântându-ţi:
Bucură-te cel care ai avut duhul
clarvăzător
Bucură-te cel căreia moartea nu-i
este străină şi ţi-ai omorât păcatele de
tânăr.
Bucură-te că Dumnezeu ţi-a
descoperit întâlnirea cea cu El dinainte.
Bucură-te că ziua şi ora când
părăseşti lumea ţi-a fost spusă ţie.
V
Bucură-te printre puţinii care ştiau când
sufletul se urcă la Domnul de tot.
Bucură-te sufletul care nu te-ai
întristat de părăsirea trupului.
Bucură-te ca slujitor iubit de
Domnul cel pe care L-ai iubit şi dorit.
Bucură-te că te-ai învrednicit de
un dar al sfinţilor încă din viaţă.
Bucură-te că ai pregătit pe cei
care au tristeţi mari în moarte.
Bucură-te că ţi-ai gătit patul
veşniciei încă de pe pământ.
Bucură-te trup nelegat de legătura
cu pământul.
Bucură-te suflet ce de pe pământ
ai vieţuit cu cele cereşti.
Bucură-te sfinte Arsenie văzător
cu duhul.
VI
Condacul 3
Firicelele iubirii semănate de tine
au dat rod în cei care ţi i-ai apropiat şi ei
au învăţat să nu plângă că tu ai primit
mântuirea.
Icos 3
Răul scos din răul cel rău care
odată izvorât în cineva curge mai rău.
Tu ai secat puţul neputinţelor şi ai
întremat pe cei slabi, care se roagă şie:
Bucură-te cel care ai învins
moartea după Hristos
Bucură-te cel care chinuit fiind ai
răbdat cu veselie pe tirană
VII
Bucură-te că prin suferinţele tale,
fiindcă ai descoperit adevărul, te-ai
înălţat
Bucură-te că i-ai învins pe cei
care te credeau mort, dar tu eşti înviat în
Domnul
Bucură-te că nimeni n-a îndrăznit
pe acel tiran şi călău sa-l înfrunte cu
tine
Bucură-te că femeia rea a lui Irod
care te-a omorât a pătimit ruşinarea
Bucură-te că ai adus libertatea
poporului prin căderea luptătorului cu
Dumnezeu
Bucură-te că ai învins idolul care
se crede Dumnezeu
Bucură-te că faţa ta a strălucit de
curăţenie şi puritate
VIII
Bucură-te cel care mort fiind,
doar dormea întru Domnul
Bucură-te că toţi te credeau în
somnul cel pământesc
Bucură-te vrejul cel mereu verde
al bradului care n-are moarte
Bucură-te sfinte Arsenie cel jertfit
pentru popor.
Condacul 4
Mirosul dezlipirii de cele
pământeşti ai avut sfinte încă de pe
pământ încât toţi se mirau de parfumul
trupului tău şi căutau să vadă cine este
purtătorul.
IX
Icos 4
Când ai plecat sfinte ne-ai spus că
ne vei ajuta mai tare decât de pe
pământ. Misiunea ta a luat sfârşit între
oamenii care ziceau:
Bucură-te cel care nu ţi-a fost
frică decât de Dumnezeu
Bucură-te că te-ai închinat doar
celui cu mare sfinţire
Bucură-te că ai iubit pe cei care
te-au schingiuit
Bucură-te trupul tău l-a speriat pe
cel care omora poporul
Bucură-te sfinte care ai avut
mereu seninătate în faţa ta
X
Bucură-te că ai dat încredinţare
celor care te iubeau
Bucură-te cel care de sus ajuţi
mai mult decât de jos
Bucură-te că acolo păcatul nu te
mai poate atinge
Bucură-te că ai cerut loc de cinste
şi în Mărire te afli
Bucură-te că bucurie mare te-a
cuprins când ai ştiut că pleci
Bucură-te înălbitorul feţelor
mereu întunecate de oameni şi păcat
Bucură-te sfinte care rămâi cu
Hristos în veci
XI
Condacul 5
Animalele te-au auzit grăind şi teau
înţeles mai mult decât oamenii cei răi
care ţi-au sfârtecat trupul de neînvins
Icos 5
Simbolul blândeţii a venit la tine
să te străjuiască trimis de Creatorul care
te-a iubit până la sfârşit şi ţi-a dat
cununa biruinţei.
Bucură-te cel care aveai duhul
prorocirii pentru cei necredincioşi
Bucură-te că ai vorbit cu
animalele mai mult decât cu oamenii
XII
Bucură-te cel ce ai speriat pe
măicuţele care au văzut acele căprioare
Bucură-te că ele arătau cinstea în
acre eşti pus în ceruri
Bucură-te că ele au dormit pe
mormântul tău noapte de noapte să te
mângâie
Bucură-te cel străjuit de blândeţea
Mielului, care le-a pus să te încălzească
Bucură-te că ele au stat
încovrigate în semnul Ochiului Măririi
care vede toate
Bucură-te că se atingeau în gură
cum ai pus tu în gura necredincioşilor
Cuvântul
Bucură-te că ele au arătat iubirea
faţă de oamenii care lipseau în iubire
XIII
Bucură-te cuvânt ziditor care ai
adus suflu încălzitor de inimi
Bucură-te al Domnului slujitor de
cuvinte divine care vorbeai şi din
pământ
Bucură-te înscris al lui Hristos cel
care scriai dragostea în inimile cele
nescrise
Bucură-te sfinte al sfinţilor
Condacul 6
Duhurile cele rele necăjesc pe
oameni. Şi aceşti cu frică privesc spre
ele. Dacă eşti iubitor de Hristos ele n-au
putere. Dumnezeul cel mare porunceşte
în toată lumea şi nimic sub soare nu este
fără voia Lui cea sfântă.
XIV
Icos 6
Iubirea faţă vrăjmaşi e cea mai
tare armă care întărâtă dar şi înmoaie pe
vrăjmaş, îl sperie şi-l învinge.
Bucură-te că ai ascultat mereu
glasul Cel de sus şi când cei de jos nu
te-au auzit
Bucură-te cel mai bun fior al
glasului meu care strigă către tine
Bucură-te răbdare care depărtează
cea mai grea suferinţă
Bucură-te că frica nu-ţi este
cunoscută, doar dragostea de Dumnezeu
Bucură-te, frica este pentru cel
care nu-L iubeşte pe Dumnezeu
XV
Bucură-te ramură care ai rămas
mereu în copacul Hristos după toate
furtunile
Bucură-te floare care ai simţit
atingerea lui Dumnezeu
Bucură-te că diavolii au căzut
scuturaţi de parfumul rugăciunii tale
Bucură-te pahar plin cu mir al
împărtăşirii
Bucură-te cel pizmuit de cei
pentru care te-ai rugat si ei stăruiau în
răutate
Bucură-te cădelniţă care cu
mirosul sufletului tău ai pus pe fugă pe
cei potrivnici
Bucură-te cel care în Rai ai primit
locul celor care judecă
Bucură-te scaunul sfinţiei
XVI
Condacul 7
Dănilă cel sărac a ajuns în fruntea
iubirii de oameni şi s-a numit părintele
Diometie. El a ascultat glasuri rele, dar
şi pe cele bune care l-au mântuit.
Icos 7
Natura este însufleţită cu harul de
Sus. Cel sfânt o caută şi vorbeşte cu ea
şi cu animalele mai omenoase decât
omul.
Bucură-te părinte Arsenie că ai
luptat o luptă mare şi puternică
XVII
Bucură-te Arsenie că nu te-ai
înspăimântat de nici o ispită care a venit
asupra ta.
Bucură-te Arsenie al munţilor
stăpân care stăpâneai şi duhurile cele
necurate
Bucură-te Arsenie că te-ai rugat
şi pentru cel mai necăjit şi pentru cel
bogat
Bucură-te Arsenie că noaptea ai
vorbit cu ursul care s-a lăsat mângâiat
Bucură-te Arsenie vorbitor în
limba fiarelor care a fost supărat pe
oamenii neînţelegători
Bucură-te Arsenie că le-ai adus
pe Dănilă cel pricăjit la tine şi i-ai
descoperit harul
XVIII
Bucură-te Arsenie că l-ai uimit cu
vederea ta a celor nevăzute şi neauzite
Bucură-te Arsenie că l-ai uimit pe
cel care a auzit glasuri singur în pădure
Bucură-te Arsenie purtător de
dragoste şi de înţelepciune că leai
preoţit Bucură-te Arsenie cel
care pe Diometie ţi l-ai făcut
ucenic ascultător şi iubitor
Bucură-te toiag sprijinitor în
neputinţele celor slabi la mersul în
virtuţi
Bucură-te sfânt care sfinţeşti şi
astăzi
Condacul 8
XIX
Sfinţii vorbesc vorbe, cu foc
înscrise în veşnicie şi adeverite fără
putinţă de a se uita. Sfinţii dau din
sfinţenia lor spre a vindeca şi tămădui.
Icos 8
Harul ce în plus pentru sfânt este
trimis spre ungerea celui care este în
boală şi boala se duce departe.
Bucură-te cel prin care a vorbit
Dumnezeu, şi Dumnezeu spune în
adevăr orice
Bucură-te că ai dezlegat puteri
care sunt şi azi spre tămăduire
Bucură-te plinitor al vorbelor
tale şi al făgăduinţelor dorite de noi
XX
Bucură-te Arsenie miros de mirt
curat care ai uns şi ungi rănile celor
răniţi
Bucură-te Arsenie cădelniţă
purtătore de tămâie frumos mirositoare
şi ajutătoare
Bucură-te Arsenie cerul care nu
ai oprit timpul vindecărilor odată cu
plecarea ta
Bucură-te Arsenie că nu ne-ai
lăsat în mâinile păgânilor care ne vroiau
ţara
Bucură-te că lacrimile tale au
udat lespedea bisericii când ei erau
aproape
Bucură-te învierea neamului
românesc pe care nu-l laşi spre pieire cil
ocroteşti
XXI
Bucură-te altar nepieritor care
aduni pe cei risipiţi
Bucură-te calea care n-are spini,
ci soarele împăcărilor tale binefăcătoare
Bucură-te împletitor al pânzei
care descoperă mierea într-un Domn
Bucură-te sfinte ocrotitor spre
sfinţenie
Condacul 9
Iisus a mântuit pe pământ dar din
cer veghează spre a ne ridica cei aleşi
prin dragoste către El. Cei cu credinţă
vor gusta din rodul vieţii de pe pământ.
Icos 9
XXII
Puterea de Sus se dă oricui,
oricând, oricât, dar prin iubire şi
dăruire.
Arsenie, sfânt dăruitor, ai dăruit
şi după moarte şi te-ai rugat pentru noi
cei obidiţi şi siluiţi de diavol.
Bucură-te alesule al lui
Dumnezeu, prin alegerea făcută de tine
la vreme
Bucură-te glas care aduci melodie
ce te ridică către cerul focului, care
lămureşte
Bucură-te că Dumnezeu te-a
privit şi chemat la El spre a alege pe cei
pierduţi
Bucură-te că femeia îndrăcită a
fost adusă pe mormântul tău
XXIII
Bucură-te că deşi în ceruri, ai
rămas cu noi si te rogi de acolo
Bucură-te Arsenie că îndrăcita
striga că nu te vrea, dar tu ai chemat-o
Bucură-te Arsenie cel care ai
lăsat-o să strige în voie, dar te-ai rugat
pentru ea
Bucură-te sfinte care ai sfinţit
locurile tale şi ţara ta ai izbăvit-o de
vrăşmaşi
Bucură-te că diavolul a vrut să
aducă bomba vecinilor, dar tu te-ai
rugat la Dumnezeu
Bucură-te sfinte că cele rele le-ai
alungat după spusele celei îndrăcite de
la mormântul tău
XXIV
Bucură-te sfinte că oricâte
îndrăcite vindeci, nu te opreşti, ci lupţi
neîncetat
Bucură-te că sfinţenia ta a fost
platoşă ţării noastre greu încercată de
cei răi
Bucură-te că ne-ai dezlegat de cel
blestemat şi ai blestemat să plece în
adânc
Bucură-te sfinte care ai deschis
cerurile peste noi nevrednicii care
aşteptam semnul tău
Bucură-te că te-ai logodit cu
veşnicia şi mărirea dumnezeiască
Bucură-te sfinte de care fug
diavoli şi strigă speriaţi de tine
Bucură-te că ea se zbătea din
răsputeri, iar tu ai atras-o către tine
XXV
Bucură-te că urletul ei arăta
durerea apropierii de Creator şi de
mormântul tău
Bucură-te că ai salvat un suflet în
care diavolul a locuit cu totul
Bucură-te că străşnicia cu care a
cuprins-o ai stricat-o cu sfinţenia ta
Bucură-te că ea s-a liniştit la
atingerea icoanei tale şi focul dureros a
curăţit-o
Bucură-te sfinte al oamenilor
ajutor
Condacul 10
Dumnezeu a miluit lumea.
Diavolul a vrut să o piardă. Dar Tu
Doamne prin sfinţii tăi ai grijă ca ea să
XXVI
nu piară şi să nu fie dusă în negura cea
neagră.
Icos 10
Ai păzit ţara noastră, pământul
punând strajă la hotarele ei, pe sfinţii tăi
care se rugau pe pământ şi în ceruri
pentru miluire.
Bucură-te că prin tine Dumnezeu
a miluit pe atâta popor
Bucură-te că sufletul diavolilor
celor răi le-ai descoperit uneltirile şi i-ai
surpat
Bucură-te că ai ascultat de
Dumnezeu şi nu de diavolii care te-au
ispitit de multe ori
XXVII
Bucură-te cel care ai desfăcut
adâncurile cu rugăciunea ta şi i-ai
alungat acolo
Bucură-te că scăpare am avut de
atâtea ori prin milostivirea ta
Bucură-te sfinte care îndurare de
la Cel Veşnic ai cerut mereu pentru noi
Bucură-te că hotarele ţării au fost
îndiguite de apele învolburate de
vrăşmaşi
Bucură-te sfinţitor al căpeteniilor
spre buna luminare a poporului
Bucură-te biserică în care
rugăciunea n-a încetat niciodată, nici
aici, nici în ceruri
Bucură-te că o alungi numai cu
cuvântul şi cu mâinile cele sfinte
XXVIII
Bucură-te că uneori doar ai gândit
şi Domnul te-a ascultat şi a vindecat pe
cel bolnav
Bucură-te începătura în mai multe
mănăstiri, care a adus harul acolo
Bucură-te sfinţenie revărsată
Condacul 11
Chemare facem de multe ori la
sfinţii care se roagă pentru noi şi ne
întărim în dragostea lor. Pentru noi ei
vorbesc neîncetat cu Dumnezeu.
Icos 11
Păcatul este un baraj care nu lasă
acele fluvii de har să se reverse peste
XXIX
noi oamenii. Dar Dumnezeu ridică
aceste neputinţe şi se nevoieşte spre
ajutorul nostru.
Bucură-te cel care de pe pământ
ai vorbit cu Dumnezeu în Sfânta
Treime.
Bucură-te că glasul tău s-a auzit
la curţile puterii şi ţi-au răspuns
Bucură-te cel care ai în faşă focul
dumnezeirii care te bucură şi fericeşte
Bucură-te vlăstar care ai dat rod
înmiit spre mulţumire lui Dumnezeu
Bucură-te că nici o umbră a
necredinţei nu te-a umbrit pe pământ şi
nici în cer
Bucură-te alabastru care porţi
mirul cel de viaţă pecetluitor
XXX
Bucură-te că ochii tăi de foc i-a
orbit pe diavolii cei care făceau rău
Bucură-te umbrar pentru arşiţa
soarelui care prea mult arde totul
Bucură-te că ai deschis minţile
încet spre lauda măriri lui Dumnezeu
Bucură-te cel întâmpinat de
Domnul în ceruri şi pus spre slujire
sfântă
Bucură-te că nevoinţele tale au
dat rod încă de pe pământ
Bucură-te al tuturora care te-ai
făcut după voia fiecăruia
Bucură-te sfânt care ai sfinţit
Condacul 12
XXXI
Flacăra sfinţilor arde neîncetat în
noi care o dorim şi frumuseţea lui
Dumnezeu este în sfinţii cărora
rugându-ne ne-o dau nouă.
Icos 12
Viaţa aduce viaţa prin vieţilor lor
cele înnoitoare spre viaţa înnoită a
veşniciei cu ei celor care schimbă haina
păcatului prăfuirii în haina cea nouă a
curăţeniei.
Bucură-te sfinte Arsenie frumos
în viaţă dar şi în moarte, spre care ai
mers mereu
Bucură-te că tu nu ai simţit
putreziciunea nici în sfintele mădulare
XXXII
Bucură-te cel care trâmbiţa
dreptăţii ai ţinut-o mereu ridicată
Bucură-te că răspunzi mereu
celor care fac chemarea numelui tău
sfânt
Bucură-te că şi mormântul tău a
devenit loc de tămăduire pentru cei ce
cred
Bucură-te că orice pricină ai
depărtat-o de la noi cei împricinaţi
Bucură-te pilduitor al celor care-ţi
cunosc viaţa şi moartea
Bucură-te anaforă mereu
dătătoare de forţe nebănuite şi
neîncetate
Bucură-te cel ce-ai schimbat
plăcerea acestei lumi cu fericirea
sfinţilor
XXXIII
Bucură-te tu ce-ai înnoit firea
naturii celei doborâte unde te-ai
sălăşluit
Bucură-te că nimeni nu te-a aflat
cu vreun păcat al tinereţii
Bucură-te sfeşnic mereu arzând al
dreptăţii şi înţelepciunii
Bucură-te sfânt fără de nume
O Prea Bunule Iisuse cel ce l-ai
primit pe Arsenie a-ţi fi slujitor,
cheamă-mă şi pe mine, cel fără credinţă
destulă, să te slujesc spre a fi spălat de
Tine în veci.
XXXIV
Rugăciunea sfântului Arsenie
Sfinte Arsenie, îţi vorbesc eu,
netrebnicul, eu, cel mai puţin vrednic,
eu în care virtuţile nu prind rădăcină, ci
doar cele rele. Îţi aduc din puţinul meu
plin pe care l-am golit în timpul
răzmeriţei mele împotriva lui Iisus, o
mică rugăciune a iubirii tale.
Să nu crezi diavolul care mă
aţâţă. Să nu asculţi vocea care mă
depărtează de tine şi-mi spune să nu te
iubesc, să nu mă rog ţie, că eşti doar
XXXV
om. Dar tu prin râvna ta te-ai
îndumnezeit şi ai adus bucatele
nemuririi la gura păcătosului, adică a
mea.
Am să vin la tine pe raza soarelui
care ajunge mereu la Soarele Hristos.
Nu o să mă topesc de subţierea platoşei
mele care este ciuruită de săgeţile
otrăvite dinlăuntrul meu şi din afară.
Scapă-mă şi roagă-te pentru
mine, cel fără rugăciunea cea adevărată.
Scapă-mă şi nu uita că am scăpat
în viaţă prin rugăciunile tale adresate lui
Iisus Hristos.
Nici o rugăciune nu ai lepădat,
fiind eu mocirlă şi mâl.
XXXVI
Ci tu eşti ţinta care mă duce la
veşnicia mântuitoare Iisus Hristos în
veci.
„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, ar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-l otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”.
Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. (Radu Cinamar- Viitor cu cap de mort – în culisele puterii, Editura Daksha)
Parintele ARSENIE BOCA:
“Cand Dumnezeu va judeca lumea eu am sa fiu la dreapta Lui si atunci ori va sunt de folos ori va sunt acuzator.Atunci Dumnezeu imi va zice :”Arsenie,de ce nu le-ai spus?”
Eu am sa zic:”Doamne,eu le-am spus,dar nu m-au ascultat!”
Asa v-am devenit acuzator,iar de folos daca faceti ce va spun.Amin.”
Din “zicerile” Părintelui Arsenie Boca: Deşertăciunea deşertăciunilor
“Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui. Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.
Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului – şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă – şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, – şi a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are. Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.”
SURSA:Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva 2006
Pe urmele Părintelui Arsenie Boca
În grija lui Dumnezeu – Mărturia doamnei preotese Emilia Şpan
Ce bucurie să întâlneşti un om ca doamna preoteasă Emilia Şpan! Fiică de preot, soţie de preot, mamă a şase copii, trăieşte azi la Sibiu, pe strada Xenopol, aproape de Catedrala Mitropolitană, fericită când e înconjurată de cei 13 nepoţi. L-a cunoscut şi l-a ascultat pe marele înduhovnicit dăruit de Dumnezeu poporului nostru în veacul XX: Părintele Arsenie Boca.
Preotul din vis
M-am născut în Munţii Apuseni, în comuna Bucium-Cerbu, în 1938. După absolvirea Şcolii Pedagogice din Abrud, în 1956, am ajuns educatoare la o grădiniţă din Lupşa, pe valea Arieşului. Acolo l-am cunoscut pe Gheorghe Şpan, care era student la “Teologia” din Sibiu. Abia terminase anul I. Familia lui era din Hădărău, un sat al comunei Lupşa. Ne-am simpatizat, ne-am împrietenit şi, după ce Gheorghe a absolvit facultatea, în 1959, ne-am căsătorit, deşi un membru de partid, şeful secţiei de învăţământ, mă avertizase că fac o mare greşeală şi-mi “profeţise” că peste zece ani nu vor mai fi nici preoţi, nici biserici. A fost hirotonit de Preasfinţitul Teofil Herineanu, Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului. L-a trimis să slujească la Ciuruleasa şi Soharu, două localităţi de lângă Abrud, fără să fie recunoscut de stat, fără salariu. Am locuit la tatăl meu, care era şi el preot, la Bucium-Cerbu. Acolo a venit pe lume şi prima noastră fetiţă: Mirela. În 1961, soţul meu a fost recunoscut ca preot şi oficial şi trimis la Scărişoara, în mijlocul Apusenilor. Un sat risipit, cu oameni săraci, dar buni la suflet. Bucuroşi că au preot, ne ajutau. Nu cu bani, că n-aveau, ci cu de-ale gurii: lapte, smântână, ouă, grâu… Am stat acolo şapte ani, timp în care s-au născut alţi doi copii: Georgeta şi Mirel. Ţineam pe-atunci legătura cu un ieromonah, Gherman Baciu, călugăr care fusese dat afară de la mânăstirea din Alba-Iulia în 1959, în urma decretului 410. El ne încuraja, ne sfătuia.
La Scărişoara, de la femeile care treceau muntele şi mergeau la Mânăstirea Râmeţ, am auzit prima oară despre un Părinte Arsenie.
În 1968, Mirela s-a îmbolnăvit şi avea nevoie de un tratament la spital. La Cluj, unde am stat cu ea şase săptămâni, doctorii ne-au sfătuit să plecăm de pe Valea Arieşului, unde se exploata uraniu, care putea să-i facă rău. Soţul meu i-a scris Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, care l-a sfătuit să ceară imediat transferul la Gura Râului, lângă Sibiu, unde era vacantă o parohie. Aşa am ajuns în această localitate din Mărginimea Sibiului, cu oameni înstăriţi, unde în 1970 s-a născut al patrulea copil: Ciprian.
Mama Înalt Preasfinţitului Nicolae, Letiţia Mladin, care era la fel ca mine din părţile Abrudului, de la Roşia Montană, mi-a zis: “Tu trebuie să-l cunoşti pe Părintele Arsenie!”… La Catedrala din Sibiu am întâlnit mai multe femei care îl cunoşteau şi care mă îndemnau şi ele: “Roagă-te, că te ajută Părintele să ajungi la el!”. Voiam să-mi clarific unele nelămuriri. Aveam patru copii şi erau contradicţii între mine şi rudele mele. Mă certau: cum îndrăznesc eu să nasc atâţia copii?! Chiar mama îmi spunea: “Voi nu vedeţi cât îi de greu?! Voi nu vă puteţi descurca acuma, că-s copiii mici! Ce veţi face când vor fi mari?!”… Doream din suflet să ajung la Părintele Arsenie. M-am tot rugat. În 1973, pe 8 mai, când Biserica îi sărbătoreşte pe Sfântul Ioan Evanghelistul şi pe Sfântul Arsenie cel Mare, soţul meu urma să facă Sfânta Liturghie şi n-avea cântăreţi la strană, la Gura Râului. Mi-a zis: “Hai, vino tu!”. I-am povestit că noaptea am visat cum am ajuns la Părintele Arsenie Boca şi i-am spus toate durerile mele sufleteşti. El mi-a zis să citesc Sinaxarul, în loc de priceasnă. Am citit şi m-a surprins cum era descris Sfântul Arsenie cel Mare, care a trăit acum 1600 de ani: înalt, cu trupul mlădios, dar uscăţiv, cu părul alb, cu înfăţişare de înger… Aşa văzusem în vis un preot despre care eram convinsă că e Părintele Arsenie Boca: înalt, zvelt, îmbrăcat într-o reverendă deschisă la culoare. Avea ochi frumoşi, albaştri-verzui. Şi din ochi săi ieşeau raze. Aşa l-am văzut în vis.
În Orlat, localitate vecină cu Gura Râului, era o călugăriţă, maica Macrina, care trebuia să trimită foiţă de aur pentru icoane Părintelui Arsenie. Era dintre monahiile scoase abuziv din mânăstiri, în anii ’50 ai veacului trecut. Fusese la Mânăstirea Vladimireşti. Ea nu putea să meargă la Părintele Arsenie pentru că era urmărită şi a trimis-o pe femeia la care locuia. Am aflat şi i-am zis: “Mama Oană, întrebaţi vă rog pe Părintele, nu mă primeşte şi pe mine?”.
S-a dus la Drăgănescu, aproape de Bucureşti, unde se afla atunci părintele, şi i-a spus că preoteasa de la Gura-Râului vrea să-l cunoască:
– Care, mă? – a zis Părintele Arsenie. La Gura Râului sunt doi preoţi.
– Soţia Părintelui Şpan.
– Spune-i, măi, să vină! Da’ să-mi aducă un bilet de la soţu-său, să ştie şi el unde vine.
O întâlnire binecuvântată
Într-o zi de joi, cum propusese Părintele Arsenie, cu un tren care pleca de la Sibiu la miezul nopţii, am pornit spre Bucureşti. Soţul meu, Gheorghe, m-a însoţit. Toate drumurile ne-au fost deschise. Întâlneam persoane care ne indicau ce tramvai şi ce autobuz să luăm, până unde să mergem. Am ajuns dimineaţa în satul Drăgănescu şi am intrat în biserică. Era în şantier, se lucra la pictură. Şi dacă am văzut că nu-i nimeni, ne-am pus în genunchi la o icoană a Maicii Domnului, în stânga, şi am început să ne rugăm amândoi, fiecare în felul său. Eu am zis în sinea mea: “Doamne, de ce-oi fi venit eu aici, să vadă şi Părintele ce netrebnică şi păcătoasă sunt!?”. Şi plângeam. Dintr-o dată, auzim o voce: “Care-i, măi, acolo, care plânge şi nu vrea să vină?…”. Am rămas surprinsă. Vocea s-a auzit din altar. Ne-am ridicat. Soţul meu s-a dus şi a schimbat câteva cuvinte cu cel care vorbise şi care era urcat pe schelă. Am auzit vocea aceea spunându-i: “Hai, măi, că eşti pe cal!”. Adică putem comunica. Apoi, adresându-mi-se: “Hai şi tu, să-ţi văd faţa!”. M-am dus către altar şi am dat la o parte perdeaua de la uşa diaconească din stânga. Atunci l-am văzut pe Părintele Arsenie, sus pe schelă, unde picta. Şedea pe un scaun, îmbrăcat cu un halat alb. Era preotul pe care-l văzusem în vis. L-am salutat şi Părintele mi-a zis: “Ai faţă luminoasă!”. Apoi m-am retras.
Între timp a început să vină lume, până când aproape s-a umplut biserica. Părintele Arsenie a coborât de pe schelă. Avea atunci 63 de ani. Era cărunt, cu barba albă, scurtă, înalt, suplu şi drept. M-a impresionat ţinuta sa. Îmi amintesc că a zis: “Să faceţi copii, că altfel femeile fac cancer. Cel puţin trei-patru copii, ca femeia să fie sănătoasă, să nu aibă probleme!”. Eu am gândit: “Apăi eu îs bine, am patru copii”. I-am arătat o fotografie ca să-i demonstrez că am patru copii, o poză în care eram cu soţul, mama mea şi copiii. S-a uitat şi a zis: “Tu!… Tu să mai naşti un copil!”. Am zis: “Dac-o vrea şi Dumnezeu…”. I-am spus că am avut o sarcină care s-a întrerupt, fără vreo intervenţie dinafară, fără să vreau:
“Tu! Să trăieşti viaţă normală, fie să mori la datorie! Adică: nici abuz, nici refuz”.
Am înţeles că nu e bine să mă feresc a avea copii, ci să am o viaţă conjugală normală. Şi uitându-se la fotografie a adăugat: “Tu! Ai grijă, n-asculta sfaturile soacrei, dar cinsteşte-o ca pe o mamă! Ştii de cine zic?… De maică-ta!”. Pentru că mama se gândea să ne fie mai uşor, să nu avem atâţia copii. Am luat aminte la sfatul Părintelui Arsenie. Tot atunci ne-a zis, vorbind natural: “Tatăl meu o plecat în America. Mama n-o mai vrut să se culce cu tata, când era însărcinată cu mine. Şi el o plecat. Bine o făcut, că s-o întors şi ne-o adus bani”. Adică, în timpul sarcinii, viaţă curată! Copilul să nu fie deranjat când e în pântece. “Măi, şi animalele respectă perioada aceea, dar omul…”.
Ne-a mai povestit că mamei sale îi plăcea mult o icoană pe care o punea pe masă şi zicea: “Vai, ce mi-ar plăcea să am un copil care să ştie să picteze icoane!”. Aşadar, trăirea pe care mama o are în timpul sarcinii e moştenită de copil.
Ca să trăiţi
După un timp, am rămas însărcinată şi ne-am dus din nou la Părintele Arsenie. Soţul meu i-a spus că toţi cei din familie se opun: “Nu vedeţi cât îi de greu! Să mai faceţi un copil?!”… S-a supărat Părintele şi-a zis cu hotărâre: “Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”.
N-am înţeles atunci ce voia să spună. După mulţi ani, o femeie care a fost la Drăgănescu mi-a povestit că Părintele i-a zis: “Mai aveţi trei-patru ani”. Încă trei-patru ani în care ea putea naşte copii. “Să mai naşteţi un copil, că dacă nu…”. Şi le făcea semn cu degetul cum le faci copiilor.Asta însemna: că dacă nu, o să moară! Era împreună cu soţul ei, care n-a fost de acord: “Să ne facem de minune!? Noi, acum, la vârsta noastră, să mai facem copii?!”… Nu l-au ascultat. Şi exact pe la vârsta de 43-44 de ani, până când ar mai fi putut face copii, soţul ei a murit. Părintele ştia dinainte. Ne spunea: “La mine nu trebuie să veniţi de multe ori. O dată, şi să ascultaţi!”.
În anul 2001, soţul meu a făcut un infarct. Era ca şi condamnat la moarte. Aici, la Sibiu, doctorii îi spuneau fiicei mele, Georgeta, care e medic: “Pregăteşte familia!”… Şi ea era cu chibrituri şi lumânare în buzunar. Şi am zis: “Nu! Îl ducem la Târgu-Mureş!”. Şi s-au deschis toate uşile: elicopterul SMURD – liber, masa pentru intervenţia chirurgicală, pregătită. Şi mi-am dat seama abia după ce soţul meu şi-a revenit că a fost minunea lui Dumnezeu şi ajutorul Părintelui Arsenie. Pentru că l-am ascultat. Abia după mai bine de 20 de ani, am înţeles ce a vrut să spună prin cuvintele: “Măi, ca să trăiţi, măi, ca să trăiţi!”. Născând copii, lăsându-i să vină fără planificări şi avorturi, Dumnezeu te ţine cât să-i poţi creşte şi să te mântuieşti.
Era pe la mijlocul anilor ’70, când se petreceau toate astea, şi la două luni şi jumătate, sarcina aceea s-a întrerupt. Eu n-am ştiut. Pe la 5 luni, m-am dus la Cluj, la un doctor în vârstă. Mi-a zis că sarcina s-a oprit din evoluţie. I-am spus că n-aş vrea să mor, pentru că am patru copii. Mi-a zis: “Doamnă, dacă n-ai murit până acuma, nu mai mori. Într-o zi, elimini ceva”. Aşa a fost, am pierdut sarcina aceea. M-am dus la Părintele Arsenie şi i-am povestit. Mi-a zis: “Ăsta-i unul la o mie de cazuri, să scapi fără să faci septicemie!”.
Decât să omori, mai bine mori!
După un timp, cercetându-l din nou, Părintele Arsenie mi-a spus: “Decât să omori, mai bine mori!”. Părintele vorbea hotărât. Nu mai lăsa loc de comentarii. Au mai trecut un an jumătate-doi şi am rămas iar însărcinată, cu o fetiţă care a murit cu trei zile înainte de a se naşte. Totuşi, am scăpat fără să fac septicemie, fără să fac temperatură. Şi iar m-am dus la Părintele, plângând. La Drăgănescu era lume multă şi un bărbat a spus: “Părinte, soţia mea a rămas de multe ori însărcinată şi abia la a noua sarcină a trăit copilul”. Am auzit, dar nu mă gândeam la mine. A venit Părintele şi a pus mâna pe mine, zicând: “Auzi, tu!? Mă, dacă faceţi ceva – adică avorturi – suferă copiii! Trece păcatul şi asupra lor şi vor trebui să-l ispăşească. Mă, salvaţi ce se poate salva, ca la incendiu!”.
După un timp, am rămas din nou însărcinată. La noi, la Gura-Râului, a venit un călugăr de pe la Bucureşti, care avea diabet. L-am invitat la masă. Trebuia să fac mâncare, să ajung şi la biserică, şi apoi repede să-l servesc. Fiind tot pe fugă, m-am încălzit, a venit o ploaie şi vremea s-a răcit. Seara am făcut temperatură. După o săptămână, am ajuns la spital. Am pierdut sarcina iar. M-am dus încă o dată la Drăgănescu. Părintele Arsenie lucra pe schelă şi nu vorbea cu nimeni. Părintele Savian Bunescu citea un paraclis. Eu, stând acolo în biserică, plângeam în surdină şi mă rugam: “Părinte Arsenie, ajută-mă! Dacă poţi, ajută-mă, că nu mai pot!”. Mă rugam ca unui sfânt. Şi plângeam. Şi s-a oprit Părintele din lucru şi s-a uitat la mine.
Când s-a dat jos, soţul meu s-a dus la el şi au schimbat două-trei cuvinte. Era cu noi şi fiica noastră cea mare. “Hai să-i sărutăm mâna!” – i-am zis. Ne-am dus repede şi i-am sărutat mâna. Mi-a zis: “Tu! Tu să nu ţii posturile după călindar”. Să nu ţin posturile după calendar, pentru că eram mai slăbuţă. Probabil ştia că urmează o nouă sarcină şi mă sfătuia să mănânc mai bine. S-a urcat din nou pe schelă şi înainte să plecăm, ne-a făcut un semn cu mâna: “Înainte, înainte!”. Asta însemna: Mergi drept, cum ţi-am zis. Cu Dumnezeu, înainte!
Am venit acasă. Eram în Postul Paştilor şi mi-am zis: “Şi dacă mor, eu ţin post”. A trecut Postul cel mare şi după un timp aud o voce, pe 8 mai: “Eşti însărcinată!”. După câteva zile s-a confirmat. Şi a venit cineva care ne-a spus un cuvânt de la Părintele: “Acolo-i pus să se nască!”. Şi, într-adevăr, această sarcină, a noua, am dus-o la bun sfârşit şi s-a născut, în 1979, Emilia, al cincilea copil. E cea mai înaltă şi mai voinică dintre toţi copiii. Pe urmă, în 1981, a venit pe lume Maria.
Cunoscătorul gândurilor
Mergeam cu trenul şi ziceam în sinea mea: “Acum am ce să-i spun Părintelui, că am şase copii!”. Până la 43 de ani, am tot născut. Când am ajuns la biserica din Drăgănescu, Părintele ne-a spus pilda cu Vameşul şi fariseul. Şi mi-am dat seama: eu îs fariseul. Că mă duceam cu laudă. Ştia ce gândim. Atunci mi-a zis doar două vorbe despre fetele cele mari, uitându-se la o fotografie: “Astea-s de mărit!”. Adică de măritat.
Am venit acasă şi am plâns: “Părinte! Dacă mă auzi, Părinte, trimite-mi şi mie un cuvânt, să ştiu că-i pentru mine”. A fost soţu-meu la Sibiu, la Catedrală, s-a închinat acolo şi o doamnă aştepta să dea cuiva în dar Cărarea Împărăţiei, lucrarea Părintelui Arsenie, în manuscris. Şi i-a dat-o lui. Când mi-a adus-o acasă, atât de mult m-am bucurat! Când am citit că Dumnezeu iubeşte pe păcătos mai tare decât sfântul pe Dumnezeu, nu mă puteam opri din plâns!… Citeam pe nerăsuflate. Citeam şi reciteam! Pe urmă, am primit un alt manuscris, cu predici. La Gura Râului, în fiecare duminică, Gheorghe le spunea credincioşilor ceva din Cărarea Împărăţiei. Scrieri extraordinare!
La Drăgănescu, am fost de faţă când un bărbat dintr-o familie care-l cunoştea pe Părintele din tinereţe a pomenit de Izvorul Părintelui Arsenie de la Sâmbăta, despre care lumea spunea că are apă cu proprietăţi tămăduitoare: “Părinte, mă durea stomacul şi am băut apă de la izvor şi mi-a trecut. Sora mea a băut şi ea şi i-a făcut bine. Fratele meu o băut, da’ nu s-o vindecat”. “Măi, ăla nu mă iubeşte”, a zis Părintele Arsenie.
Am avut şi eu nişte dureri la rinichi şi când am fost la Drăgănescu, am băut apă dintr-o găleată care era în biserică. Poate era apă sfinţită, şi mai târziu mi-am dat seama că de atunci am scăpat de dureri. Altădată, a zis unui bărbat care era foarte bolnav: “Tu să te pregăteşti să predai”. Adică să-şi încheie socotelile cu viaţa asta pământească. Maica Macrina a povestit că unei călugăriţe i-a zis tot aşa, metaforic: “Toamna florile se ofilesc şi mor. Auzi, tu?!”. I-a dat să înţeleagă că nu mai are mult de trăit. Şi, într-adevăr, în toamna acelui an, a murit acea maică.
Am fost de faţă când, în curtea parohială de la Drăgănescu, au venit doi tineri, soră şi frate, care l-au întrebat:
– Părinte, avem în jur de 30 de ani. Ce să facem? Să ne căsătorim sau nu?
– Cine poate să nu se mai căsătorească. Timpul s-a scurtat.
Apoi, privind către el, îl întreabă:
– Da’ tu câţi copii ai?
– Părinte, eu nu-s căsătorit.
– Eu nu te-am întrebat dacă eşti căsătorit sau nu. Câţi copii ai în sat?
– Doi.
– Da’ tu le porţi grijă?… Mă, să ai grijă de ei, să aibă ce mânca şi ce îmbrăca!
În faţa Părintelui Arsenie nu te puteai ascunde, că citea în tine ca-ntr-o carte. Ne-a zis odată, la plecarea de la Drăgănescu: “Mă, lăsaţi-vă, mă, în grija lui Dumnezeu!”.
Lucrarea dumnezeiască
Am fost odată la Părintele Arsenie, doar ca să-l vedem. Era destul dacă-l vedeam şi eram liniştiţi un an. Aşa o putere ne dădea! Ştiind că nu-i uşor să creşti şase copii, ne-a zis: “Lasă, copiii îşi câştigă ei!”. Adică îşi câştigă ei cele necesare traiului. Şi aşa a fost. Noi n-am avut nici casă, nici maşină, n-am avut nimic, dar din momentul în care am rămas însărcinată cu Emilia, ne-au venit şi din Piatra-Neamţ cunoştinţe de-ale Părintelui şi ne ajutau. Oameni care ştiau de Părintele Arsenie din anii ’50, de la Mânăstirea Vladimireşti. Veneau s-o vadă pe Maica Macrina şi ne aduceau metri de material pentru cearşafuri, pentru scutece, pentru haine. Fiecărui copil, când a intrat la facultate, i-au trimis o sumă de bani. Ce oameni cumsecade! Doamna Griza încă trăieşte.
Cu adevărat, am văzut ajutorul lui Dumnezeu! Toţi copiii au avut bursă, au terminat cu bine studiile universitare, şi-au completat studiile în străinătate, unii au şi doctorat. Mirel a ajuns în locul tatălui său, preot la biserica din cartierul Ştrand din Sibiu. Ciprian, băiatul nostru mai mic, a fost şi el cu noi, la Părintele Arsenie. În primii ani după 1989, când era student la Teologie, mă tot rugam: “Părinte, ai grijă şi de copilul acesta, că-i la «Teologie»! Aşa cum te-a trimis pe tine la Athos, fă ceva şi ai milă de el!”. Şi aşa a aranjat Dumnezeu lucrurile, încât a fost trimis la Institutul de Teologie Ortodoxă “Saint Serge” din Paris. L-a cunoscut şi pe Părintele Rafail Noica şi a fost tuns în monahism cu numele Siluan, căci are mare evlavie la Sfântul Siluan Athonitul. Astăzi Ciprian, fiul nostru, este Preasfinţitul Siluan, Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Italia.
Parohia Părintelui Arsenie
Pe Părintele Arsenie l-am văzut ultima oară în 1988, la Drăgănescu, în curtea casei Părintelui Bunescu. Atunci i-a făcut cineva o fotografie. Am aflat apoi că Părintele s-a retras la Sinaia.
Dacă am face o socoteală, oare cine a mai avut atâţia fii duhovniceşti, cum a avut Părintele Arsenie? Ierarhi, stareţi şi stareţe de mânăstiri, atâţia preoţi, monahi şi monahii şi o mulţime de credincioşi, sunt toţi sub înrâurirea sa. Apăi, parohie ca Părintele Arsenie n-a avut nimeni: toată ţara!
Parintele Arsenie Boca-
Facerea de bine sau milostenia:
Cât de mult se îmbogăţeşte lumea prin nevoi şi scârbe.
Este de trebuinţă ca fiii lui Dumnezeu să se îmbogăţească tot aşa de mult cu simţămintele şi faptele milosteniei.
Omul care poate să facă bine şi nu-l face, este o fiinţă josnică.
A nu face parte săracului din cele ce rămân peste nevoile noastre, înseamnă a răpi binele altuia.
Dumnezeu binevoieşte ca pe pământ să fie mulţi nenorociţi, pentru ca ei să se mântuiască prin răbdarea lor, iar tu prin milostenia ta.
Bogaţii procură săracilor mijloace pentru hrană, iar săracii mijlocesc pentru mântuirea lor (bogaţilor).
Fără nenorocire poţi intra în Împărăţia Cerurilor, dar fără milostenie, nu!
Este absolut imposibil să ajungi fără milostenie măcar până la porţile cerurilor. Fără milostenie, însăşi rugăciunea este fără rod.
Cu ce nădejde te vei ruga lui Dumnezeu, când tu însuţi nu asculţi rugăciunile oamenilor ce sunt asemenea ţie?
Cum vei cere împreună cu credincioşii din Biserică – „Dă Doamne” – când tu însuţi nu dai săracilor, deşi poţi să dai?
Cu ce gură vei spune: „auzi-mă Doamne”, când tu însuţi nu-l auzi pe sărac, sau mai adevărat pe Hristos, care strigă spre tine prin sărac?
Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, tot astfel se va purta şi Dumnezeu cu noi.
L-ai dispreţuit pe sărac? Şi Dumnezeu te va dispreţui pe tine.
N-ai deschis celui ce bătea? Nu ţi se vor deschide nici ţie porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
Nu ai auzit suspinul celui necăjit? Nu ţi se va auzi nici strigătul rugăciunii tale.
Intalnirea Parintelui Arsenie Boca cu Iisus Hristos
Părintele Arsenie Boca spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei sale reale. Şi el L-a întîlnit de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat, ca om. A fost trimis în Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să facă icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea Basarabiei către Rusia(1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care cine voia putea să plece.
Părintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se împingeau disperaţi ca să ajungă în tren, renunţau şi la bagaje numai să nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi o franzelă care să-i ţină de foame până ajungea la mânăstire. Se uita cu milă la oameni, când a văzut aproape de el pe cineva îmbrăcat sărăcăcios care se uita şi el cu atâta milă la acei oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta durere exprimau ochii lui încât primul gest al părintelui a fost să se aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de secundă cât s-a aplecat să ia franzela, acel om a dispărut pur şi simplu.
Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul durerilor, mielul care ia păcatele noastre. A spus părintele Arsenie că atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o viaţă întreagă, chiar duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când îl vezi pe Hristos viu şi adevărat, atunci şi credinţa devine vie, de nezdruncinat. Nu te clatini la orice vorbă a unora, nu te sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu Hristos şi în Hristos.
Oamenii, fiecare in felul lui, cer lui Dumnezeu, lucruri potrivite cu icoana ( conceptia ) ce si-o fac despre Dumnezeu. Apostolii, fiindca Il doreau imparat, Ii cer posturi inalte in imparatie. Saracii Il vedeau pe Dumnezeu ca pe un bogat si Ii cer unele ca acestea…Dumnezeu este vazut de oameni prin patimile lor ca prin niste ochelari colorati. Dar El este altul.
Cred ca cea mai deformata fiinta in capul oamenilor este Dumnezeu.
Si ce ne cere Dumnezeu noua? Sa fim ca Iisus in care S-a imbracat El si ni S-a dat model de urmat. Dumnezeu pune accentul pe a fi, iar noi, pe a avea. De aceea sa-L cerem pe Iisus – Omul, Care ne invata sa fim, deocamdata, oameni.
Parintele Arsenie Boca-Talantii Imparatiei
Parintele Arsenie Boca despre Ziua Crucii:
“Sfant este Domnul Dumnezeul nostru,
Inaltati pe Domnul Dumnezeul nostru,
Si va inchinati asternutului picoarelor Lui, ca sfant este.”
O alta cantare a bisericii, preamarind Crucea, spune:
“Acum vedem asternutul unde au stat picioarele Tale, Stapane.”
“Astazi cu adevarat cuvantul cel de Dumnezeu graitor al lui David a luat sfarsit, ca iata aratat ne inchinam si asternutului preacuratelor Tale picioare.”
Deci, pana la rastignirea Domnului pe Cruce, Crucea era lemnul mortii cel mai de ocara. Domnul si Dumnezeul nostru insa, prin Sfintele Sale Patimi, a schimbat ocara in slava, incat Pavel Apostolul nu gasea alt cuvant in care sa se laude, decat in Crucea Domnului, mustrand pe cei ce sunt vrajmasi Crucii.
Deci lemnul crucii a fost prevestit prin prooroci, prin Moise si David. Prin David Proorocul, Dumnezeu ne porunceste sa ne inchinam Crucii asternutului picioarelor Lui, ca sfant este. (Psalmul 98, 5).
Oare de ce zice despre Curce ca e asternut numai picioarelor Lui? Fiindca Domnul S-a rastignit pe Cruce nu cu Dumnezeirea Sa, ci numai ca persoana omeneasca; nu S-a rastignit fiinta lui Dumnezeu, ci Adam cel nou, ceea ce in graiul Profetului e tot una cu picioarele Lui Dumnezeu.
Ar mai ramane sa ne lamurim putin despre intelesul Crucii ca suferinta. Suferinta, necazurile, incercarile sunt cea mai necunoscuta cruce, desi fiecare are de dus o cruce.
Mai toti se roaga lui Dumnezeu sa-i scape de cruce. Nu-i bine asa. E semn ca oamenii n-au cunostinta despre care spune Sfantul Marcu in Filocalie, ca prin aceasta se cunoaste daca o are cineva, daca primeste cu bucurie necazurile.
Tot acest sfant ne spune despre crucea incercarilor, ca pentru trei pricini vin asupra noastra:
1) ca pedeapsa pentru pacatele savarsite;
2) pentru ferirea de cele ce altfel le-am face, si
3) pentru intarirea virtutii.
“Sa nu spui ca se poate castiga virtutea fara necazuri: caci virtutea necercata in necazuri nu este intarita.”
Cea mai grea incercare este necazul mortii. Cum stam fata de o asemenea incercare? Stam foasrte linistiti fiindca Mantuitorul nostru, prin moartea Sa, a schimbat nu numai Crucea din ocara in slava, ci a schimbat si rostul mortii si l-a facut mai bun. Pana la Iisus, moartea era o pedeapsa a fiintei omenesti, o plata a pacatului. De la infrangerea mortii prin invierea Omului, moartea, cea mai grea incercare a vietii acesteia, s-a schimbat in moarte a pacatului si a izbavirii firii omenesti. Asa ne invata Sfantul Maxim Marturisitorul.
Iata de ce praznuim Crucea si vorbim de Inviere si a mortii omorate.
Acestea sunt cunostintele duhovnicesti, care dau curaj vietii acesteia, ii dau inteles si o liniste cu atat mai mare cu cat e mai involburata marea societatii omenesti.
Iata pe ce temelie stam in praznicul Inaltarii cand zicem:
“Crucii tale ne inchinam Stapane si sfanta Invierea Ta o laudam si o marim”…
Din invataturile Parintelui Arsenie Boca
ROSTUL INCERCARILOR
Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurta cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toata misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
Ieromonahul Arsenie
R. Vâlcii, 17 iulie 1945
Arsenie Boca – Omul Lui Dumnezeu
Din zugrav pe suflete, zugrav de biserici
Intarit intru credinta si cu rabdare de sfant, parintele Arsenie Boca si-a dus la randul lui crucea suferintei, trecand prin iadul anchetelor si al detentiei, traind apoi cu demnitate umilinta exilului in lume, pictand 15 ani Biserica din Draganescu, precum spunea Nichifor Crainic, mentorul sau: “Din zugrav de suflete, iata-te zugrav de biserici. Fii fericit ca mangai cu penelul pe cei desavarsiti”.
Despre sederea sa la Draganescu se stie parca si mai putin. Urmarit mereu, sacaitor, de Securitate, parintele evita sa vorbeasca fagarasenilor veniti special sa-l vada de la sute de kilometri, incercand in felul sau sa-i protejeze. Era imbracat simplu, ca orice mirean, avand mereu o bundita in spate, din cauza racelii din biserica, unde isi desavarsea opera – imnul pictural inchinat lui Hristos, liturghia imaginii si a trairii estetice. Satenii din Draganescu aproape ca nu-l luau in seama. “Ii spuneam Pictorul”, isi aminteste Gheorghe Marinescu, astazi cel mai batran om din sat. “Venise la parintele Bunescu sa picteze biserica si era foarte retras. Abia acum imi dau seama de ce intorcea spatele multimii, facand cu degetul la gura – semn ca e urmarit si ca nu poate sa vorbeasca. Am stat mai mult timp in preajma parintelui, parandu-mi-se un om ca oricare altul. N-am avut ochi sa vad, desi avea mare putere: imblanzea animalele doar cu o privire si nu puteai sa-i ascunzi nimic. Iti stia cugetul si gandul cel mai ascuns. Imi amintesc cum i-a spus unui taran din Fagaras, care isi lasase traista cu mancare in curtea bisericii: <>. Si intr-adevar, plecand de la el, omul si-a gasit bagajul cu doi caini mari alaturi, stand ca niste paznici. Mi-e greu sa va raspund la intrebari. Se spune despre el ca era vizionar si proroc. Eu stiu doar ca aici, la Bunesti, cat s-a trudit sa picteze biserica, era foarte cumpatat si la mancare, si la vorba; ca muncea fara mila, facandu-si singur mortarul si canonindu-se pe schele, pana noaptea tarziu, incat parintele Bunescu, privind picturile, zicea toropit de emotie: <>. Vorbele acestea le inteleg abia acum.
In sinea lui, trebuie sa fi suferit mult. Ii parea rau ca nu mai poate sluji in biserica, iar cand isi amintea de Prislop, ofta cu amaraciune, acolo avand – din cate am inteles – un loc anume in care dorea sa fie inmormantat. Stia sa rabde, insa. Chiar daca in ultimii ani slabise si era bolnav si de plamani si de ficat, nu l-am auzit niciodata cainandu-se. Ii parea rau ca nu le putea vorbi oamenilor asa cum dorea, dar tot el, imi amintesc, a zis odata: <>.
Asa era Pictorul nostru – neluat in seama de bucuresteni, dar iubit ca un sfant de fagaraseni. A stat cu noi, dar n-am stiut sa-l pretuim. Cand apareau pe drum fagarasenii, cu traistele grele si umflate, satenii din Bunescu ziceau cu invidie si rautate: <>. Daca oamenii ar fi stiut ca in straiti nu era decat o paine mare, ardeleneasca, de 4-5 kilograme, s-ar fi rusinat cu totii.”
Privind viitorul a spus odata: “Zdreanta rosie, secera si ciocanul, steaua cu cinci colturi va disparea , dar va veni steaua cu sase colturi , anarhia, si va fi vai si amar de lume“. (Cornea Elena, Harseni)
Parintele Arsenie:
“Vasile, americanii pe care stiu ca-i astepti, nu vor veni! Pe noi, singuri, ne asteapta o lupta grea si lunga. Cei buni si drepti vor da jertfa mare de viata si sange, cei slabi, nimicnici si fatarnici vor ingrosa randurile dusmanilor nostri atat de mult, incat vor crede ca sunt numai ei, atotputernici si atoatestiitori.
Asta va fi burta lor moale si-i va duce la pierzare cand va veni din Rasarit un om cu stea in frunte.
Dar va fi peste multi ani, peste foarte multi ani si noua Dumnezeu nu ne va harazi sa vedem acele vremi. Tu nu vei putea vedea americanii care atunci vor veni! Mie nu-mi va fi dat sa vad, dupa sarbatoarea desarta a victoriei, cati dintre cei drepti au mai ramas! Caci, vezi tu, Vasile, dupa aceasta victorie desarta, putini dintre cei drepti vor mai fi in picioare si la sarbatoare. Peste tot vor fi naimitii [vanduti dusmanului] si abia atunci va incepe o noua lupta, poate mai usoara, caci fara jertfa de sange, dar la fel de lunga ca si cea pe care am inceput-o noi acum!” […]
(Vasile Serbu, Arpasul de jos), (Monitorul de Fagaras, 13-19 feb.2008)
Odata venise o doamna de la Bucuresti si Parintele i-a spus ca pe Bucuresti s-a “ouat” de doua ori, referindu-se la bombardamente [dar si la cutremure], iar cand se va “oua” a treia oara Bucurestiul va fi sters de pe fata pamantului deoarece acolo forfotesc pacatele.
Alta data Parintele ne-a vorbit despre sfarsitul lumii, ca sfarsitul lumii nu va fi asa cum gandim noi ca va muri toata lumea odata. Ci va muri pe rand. Intr-o parte de lume vor fi razboaie, in alta parte cutremure, in alta inecari, vor fi accidente peste accidente, vor fi boli necunoscute si fara de leac. Toate acestea le putem vedea in zilele noastre. Toate acestea, pe care le vedem acum, le-a proorocit Parintele Arsenie prin anii 1945-1946 ca sa ne intoarcem la credinta ca sfarsitul nu-i departe. Putem vedea asta dupa semnele care sunt.
Toate aceste semne ni le-a proorocit Parintele Arsenie prin anul 1945-1946 si ne-a citit [talmacit] din Biblie de la Apocalipsa ca se va ridica de la Rasarit un popor fara cruce, va bantui casele oamenilor, le va darama, le va nimici, se va calca om pe om, se va manca carne de om si se va bea sange de om. Cine va ramane din razboiul acesta va fi ales ca graul din pleava. Pleava zboara, iar graul ramane. Se va alege cine va ramane.
Parintele ne-a spus: “Nu va spun de la mine. Asa scrie in carte, in Biblie”.
(Preoteasa Lucretia Urea si Paraschiva Anghel)
Parintele facuse atunci altarul din padure si într-o predica spusese: „Ma, întoarceti-va la Dumnezeu caci calul rosu bate la portile Rasaritului. Dar sa nu va întristati ca de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus”. Adica, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.
(Penciu Georgeta, Fagaras)
Sfaturi si indemnuri ale Parintelui Arsenie:
– Vine timpul, si e foarte aproape, cand toti preotii vor repara bisericile, iar altii vor construi altele noi, dar nelucrand ei la sufletul omului, vor ramane bisericile goale, cucuvelele vor canta intr-insele. Roadele slabirii in dreapta credinta a teologilor in facultati si seminarii vor fi preotii, care vor fi si mai slabi ca invatatorii lor; mai ales in Transilvania ortodoxia aproape ca va disparea, ultima reduta va fi Sibiul, dar va cadea si acesta. Dumnezeu nu forteaza mantuirea nimanui. Cine are minte sa ia aminte.
“Un ciot de om, mă!
O femeie venea pe la Sâmbata, la Parintele Arsenie. Odata, îi zice Parintele: „Nu te mai împartasesc daca nu-ti aduci sotul aici”. „O, vai, nici vorba de asa ceva. Parinte, sotul meu fumeaza”. Si Parintele spune: „N-am nimic cu tutunul lui”. Se duce femeia acasa si îi zice sotului sa mearga si el la Parintele. Scandal mare! Sotul zice ca nu merge, ca i-au stricat popii mintea, si altele, si altele. Femeia zice: „Daca nu vii, ma fac desfrânata”. Apoi au intervenit copiii si în sfârsit, au plecat. Pe drum, de la Voila pâna la manastire, tot ea a dus bagajul ca sa nu-i fie lui greu. Când au ajuns la manastire, au ascuns tigarile, lânga un stejar. Când l-a vazut Parintele, i-a zis: „Hai, ca de când te astept”. Apoi, l-a luat la spovedit trei ore. La urma, Parintele îi zice: „Ai spus tot?”, el zice: ,,Da!“. Dar parintele: „ Trei nu le-ai spus!” si i le zice Sfintia Sa: ,,Ai desfrânat în tren, la cutare drum si altadata, la alt drum, tot în tren. Si când erai copil si pasteai vitele pe lânga râul Gorjului, ati facut un foc si ati aruncat în foc o sopârla. Si ce mai râdeai si chiuiai când o vedeai ca se zbate în foc”. Atunci, omul zice: „Vai, Parinte, sunt în fata unui mare prooroc” si Parintele zice: „Un ciot de om, ma!”. Apoi omul a devenit un mare crestin si a suferit si prigoana.
„Lumea, adică Universul văzut al formelor materiale şi Universul nevăzut al spiritelor pure, este expresia bunătăţii lui Dumnezeu, Ea a fost creată pentru ca să se bucure de bunătatea dumnezeiască. Fiinţa ei, dată în toate lucrurile care o alcătuiesc, de la primul mineral până la înger, e o fiinţă împărtăşită. Viaţa tuturor făpturilor participă la bucuria în Dumnezeu după gradul de fiinţă pe care îl au şi după capacitatea cu care a fost înzestrată fiecare. Acest grad de fiinţă şi această capacitate de participare e principiul ierarhiei după care e constituită lumea creaturală. Omul ocupă în această ierarhie un loc central. Prin trup aparţine lumii fizice, prin suflet aparţine lumii spirituale. În marele cosmos, el e un microcosmos, cum îl numeşte învăţatul teolog al Bisericii noastre, Ioan Damaschin. Fiinţele spirituale ale creaţiei, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt libere, adică posedă voinţă proprie, îngerii sunt liberi, omul e liber. Păstrarea lor în armonia primordială a bucuriei de viaţă e lăsată la libera lor voie. Bucuria de a trăi în lumina dumnezeiască sau cu termenul legendar în Paradis, e cu atât mai mare cu cât e un act de consimţire, în virtutea libertăţii spirituale. Tot astfel suferinţa prăbuşirii din armonia paradisiacă va fi cu atât mai mare cu cât ea va fi tot un act liber. O parte din îngeri s-a prăbuşit din armonia cerească prin trufie. Omul s-a prăbuşit călcând de bună voie rânduială stabilită de Dumnezeu.”
Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.
Ce imi puteti spune despre cartea lui Scarlat Demetrescu, “Din tainele vietii si ale universului”?
Am citit si eu aceste volume mai demult. Se prezinta un punct de vedere care se incadreaza cu succes in cadrul conceptelor teoriei New-age, comun multor scoli ezoterice, si care este compatibil, in mare, cu ceea ce sutin adeptii teoriei spiritismului (http://www.apaceavie.ro/secte-si-erezii_/#Spiritistii). Se afirma ca sufletele dupa moarte au locul lor, in functie de un asa zis grad de evolutie la care ar fi ajuns in timpul vietii. Lumea de dincolo nu este prezentata asa cum este ea in realitate, descrisa si de Biserica crestina (ortodoxa), nu vorbeste despre Rai si Iad, ci despre nivele superioare si inferioare (corespunzatoare Iadului), si multe nivele intermediare, ori asa ceva nu exista. Se mai sustine de asemenea si teoria reincarnarii, iarasi un neadevar, care impreuna cu restul informatiilor nu fac decat sa-l amageasca pe om, in speranta unei alte vieti si a unei ‘reeducari’ viitoare, sa-l demobilizeze pentru a-si lucra mantuirea atat cat timp este in viata, in aceasta (unica) viata. Asadar, cartea promoveaza niste erezii intr-un veritabil spirit new-ageist..
in “aceasta (unica) viata”, totusi unii se nasc bolnavi , schilozi, altii santosi, bogati, unii se chinuie toata viata, altii nu, altii mai inteligenti, altii handicapati mintal, care este ratiunea pentru care se intampla toate acestea?…Dumnezeu da unora, iar altora nu?…daca aceasta viata este unica, de ce unii sunt privilegiati si altii osanditi, unii cersetori, altii bogati, unii sanatosi , altii handicapati din nastere, unii au o viata chinuitoare ca de ocnas, altii au o viata de boier?…Nu cred ca Dumnezeu este bun cu unii si rau cu altii, dar o ratiune este pentru toate acestea….iar eu nu cred chestia cu mostenirea pacatului…daca aveti alta explicatie in afara de aceasta cu mostenirea pacatului, o astept publicata. Doamne ajuta!
Am raspuns mai demult cuiva care punea aceasta problema, citez:
Si cateva citate din Parintele Paisie Aghioritul in legatura cu aceasta:
Citat din Arhim. Simeon Kraiopoulos despre suferinta, din articolul http://www.razbointrucuvant.ro/2012/12/08/simeon-kraiopulos-taina-suferintei/ :
Si, foarte important, ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur despre suferinta:
Pasajul este din articolul de mai jos, si am mai pus un link cu inca o omilie a Sfantului Ioan Gura de Aur pe aceasta tema, a suferintei:
http://www.ioanguradeaur.ro/476/cuvant-la-2-februarie/
http://www.ioanguradeaur.ro/161/rabdarea-in-suferinte/
Poate o sa fac si eu un articol pe aceasta tema sau sa postez articole deja existente, cu trimitere la sursa.
Multumesc pentru raspuns.
Aș avea nevoie si de cateva recomandari de carti,ce imi recomandati pentru lectura…..eu nu mă aflu în România, dar voi fi la sfârșitul lunii pt cateva zile și aș dori sa imi cumpar cateva carti, de aceea as avea nevoie de câteva titluri.
Sunt destul de multe carti ortodoxe care e bine sa fie citite, eu le-as recomanda pe cele de mai jos:
– Patericul Egiptean il recomand printre primele a fi citite (dupa Vietile Sfintilor) – acolo gasim si invataturile Sf. Antonie cel Mare
– Omiliile Sfantului Ioan Gura de Aur (mai ales cele pentru pocainta), “Problemele vietii”
– Invataturile Cuv. Paisie Aghioritul, sunt vreo 4 volume: “Trezirea duhovniceasca”, “Nevointa duhovniceasca”, “Patimi si virtuti”, “Cu dragoste si durere pentru omul contemporan” + “Parinti aghioriti. Flori din gradina Maicii Domnului”
– scrierile (si predicile) Parintelui Ilie Cleopa – “Ne vorbeste Parintele Cleopa”; “Ne vorbeste Parintele Arsenie” Papacioc – le gasim si aici: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/
– Invataturi ale Sf. Teofan Zavoratul: “Rugaciunea” (http://www.librariasophia.ro/carti-Rugaciunea-Teofan-Zavoratul-sf-so-3462.html), “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”, “Sfaturi intelepte”, “Viata duhovniceasca si cum o putem dobandi”
– “Pelerinul rus”
– “Ortodoxia si religia viitorului” (http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/Religia%20Viitorului/ortodoxia.htm)- se explica ereziile contemporane: New Age, bioenergia, fenomenul OZN (dar si alte scrieri) de Ieromonah Serafim Rose precum “Sufletul dupa moarte”, “Scrieri”, “Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului”
– “Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie” – excelenta pt cei care cocheteaza cu yoga si erezii din spiritualiatea orientala, buna de citit pt. oricine
http://www.sfaturiortodoxe.ro/marii-initiati-india-parintele-paisie/
– “Sfantul Serafim de Sarov” (viata), “Scopul vietii crestine”, “Povatuiri duhovnicesti” – Sfantul Serafim de Sarov
– Filocalia vol. 1
– Sf. Efrem Sirul – “Cuvinte si invataturi”
– “Cararea Imparatiei” – Arsenie Boca (desi cred ca ai citit-o)
– Cuv. Iustin Popovici – toate scrierile – “Abisurile gandirii si simtirii umane”, “Biserica ortodoxa si ecumenismul”, “Omul si Dumnezeul-Om”, “Lupta pentru credinta” (si din Sf. Nicolae Velimirovici)
– Sf. Nicolae Velimirovici – “Puterea lui Dumnezeu”, “Predici”
“S P I R I T I S M-CARAREA IMPARATIEI-ARSENIE BOCA (1)
La vrăjitoare, cere din morţi pe Samuil pe care nu-1 ascultase când a trebuit. Iată în ce fel aduce Dumnezeu strâmtoarea peste om, ca odată, totuşi, aşa să preţuiască sfatul, încât şi din morţi ar fi în stare să cheme pe aceia pe care nu i-a ascultat la vreme. Dar cei ce până acolo se îndărătnicesc, încât numai morţii i-ar mai putea întoarce, “chiar de va şi învia cineva din morţi, tot nu vor crede”
2 . Neascultători, oamenii tari de cap şi betegi la minte de fumul mândriei, nu au parte de darurile sfatului. Căci, părăsind sfatul cel bun dat la vreme, şi Dumnezeu îi părăseşte şi-i lasă în sfatul celui rău. Aşa a păţit Saul, căci – după tâlcuirea Sf. Grigorie al Nissei, care lămureşte locul acesta – nu duhul lui Samuil a ieşit din iad (deşi în iad au mers toţi drepţii Vechiului Testament, afară de Enoh şi Ilie), ci a ieşit duhul cel rău, cu care lucra vrăjitoarea, şi care a luat înfăţişarea lui Samuil, ca desăvârşit să-l înşele pe Saul. Iată pe fostul rege căzând cu închinare înaintea meşteşugirii diavolului, care îşi întinsese stăpânirea şi asupra vieţii sale, încât şi sfârşitul i 1-a proorocit. ‘ 1 Regi 28: 15.Şi a zis (cel în chipul lui) Samuil către Saul: “Pentru ce mă tulburi ca să ies?” Iar Saul răspun se: “Mi-e tare greu; Filistenii se luptă împotriva mea, iar Dumnezeu s-a depărtat de mine şi numi mai răspunde nici prin prooroci, nici în vis, nici în vedenie; de aceea te-am chemat ca să mă înveţi ce să fac?” 16.Zis-a (cel în chipul lui) Samuil: “La ce mă întrebi pe mine, dacă Domnul s-a depărtat de tine şi s-a făcut vrăjmaşul tău?
17.Domnul face ceea ce a grăit prin “mine”: Va lua Domnul domnia din mâinile tale şi o va da lui David, aproapele tău,
18.Deoarece tu n-ai ascultat glasul Domnului şi n-ai plinit iuţimea mâniei lui asupra lui Amalec, de aceea Domnul face aceasta cu tine acum.
19.Şi va da Domnul pe Israil împreună cu tine în mâinile Filistenilor; mâine tu şi fiii tăi veţi fi cu mine!” Aşadar, fărădelegea vorbirii cu morţii, sau spiritismul, are vechime mare. în zilele noastre, a ajuns o adevărată modă de lume mare, şi, fiind cea mai subţire dintre amăgiri, e şi cea mai primejdioasă rătăcire.
Să fim înţeleşi: Biserica nu tăgăduieşte spiritismul, ci-1 opreşte. Iată de ce: Spiritul care vine nu poate aduce nici o probă îndeajuns de convingătoare despre fiinţa sau identitatea sa. Poate înşira dovezi după dovezi, arătând că ştie lucruri, pe care, ni se pare nouă, numai răposatul putea să le ştie. Dar şi îngerii răi sau spiritele pot să le ştie tot aşa de bine. în nici un chip nu putem fi siguri de identitatea celui ce vorbeşte sau scrie întocmai ca răposatul. Se-ntâmplă, adică, cea mai meşteşugită substituire a persoanei, care e înlocuită şi copiată întocmai întru toate, cum o ştiam şi noi, ca amăgirea noastră cea din bună credinţă să fie desăvârşită: iar noi să credem o lucrare de amăgire, ca pe cea mai adevărată descoperire de dincolo. Şi, văzând că cele mai multe descoperiri se împlinesc mai pe urmă, primeşti fără control cea mai de pe urmă înşelare. Iar aceasta o păţesc mai ales cei ce ocolesc sfintele Predanii ale Bisericii şi umblă după măiastră înşelare ca să-i povăţuiască aceia către lumea de dincolo. E şi mai uşor: spiritismul nu cere lupta cu sine însuşi, nu cere sfinţirea vieţii, nu cere recunoaşterea dumnezeirii Mântuitorului, nu opreşte ispitirea de Dumnezeu – căci tocmai asta e spiritismul. Ba, dacă ţii neapărat la acestea, de teama să nu te afli în greşeală, ţi le cere şi pe-acestea, dar numai ca, pe lângă toate acestea, să mai crezi şi în spiritism, adică şi în altceva pe lângă Biserica întemeiată de Dumnezeu. Iar cu vremea, câştigându-ţi încrederea, te poţi pomeni cu sfaturi împotriva mântuirii, sau pradă nălucirilor care clintesc mintea din dreapta socoteală.
Am putea fi întâmpinaţi de adepţii spiritismului cu cuvântul că dintre sfinţi mulţi au grăit cu îngerii, iar unii cu adevărat au grăit şi cu cei mutaţi de aici, ba şi la viaţă i-au întors; dar asta a fost din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o mărturie a nemuririi sufletului şi a învierii celei de obşte, şi ca o slavă cu care i-a cinstit pe sfinţi. Din când în când se arată între oameni cât ascultă Dumnezeu de sfinţi când arde într-înşii iubirea de oameni şi voiesc să-i scape de vreo mare nedreptate năpăstuită peste dânşii: ei cer de la Dumnezeu mărturia celui de dincolo de mormânt. Dar de la minunile lui Dumnezeu prin sfinţi şi până la descoperirile spiritiste e tot atâta depărtare, câtă de la sfinţi la ispititorii de Dumnezeu.
Viaţa Sf. Ciprian, care înainte de a fi creştin era mare vrăjitor şi înşelător de oameni, ne poate sta mărturie şi în privinţa spiritismului. Altă pricină, pentru care Biserica îşi opreşte fiii de la calea lăturalnică a spiritismului şi a vrăjitoriei de toate treptele, e şi aceasta: s-a băgat de seamă că practica spiritismului duce la nebunie. Făcându-se cercetare undeva, într-o casă de nebuni, s-a găsit că 70 de inşi la sută făcuseră spiritism. Cum se ajunge la nebunie e uşor de priceput: fiecare şedinţă se poate face numai dacă toţi cei din adunare se învoiesc să împrumute din ei o anumită putere nervoasă, trebuitoare spiritului de dincolo, care scrie sau vorbeşte printr-unul din cei adunaţi. Acela îşi pierde conştiinţa de sine în vremea şedinţei, cade în transă. împrumutarea puterii nervoase pe care o solicită spiritele spre a putea comunica dincoace e mai mult o învoire la jaf pe socoteala sănătăţii nervilor, jaf care duce, încetul cu încetul, pe unii mai repede, pe alţii mai târziu la a nu se mai putea sluji de minte şi de nervi, căci tâlhărite de spirite slăbesc şi, oarecum zicând, îşi schimbă firea, încât toate le văd printr-un duh străin, altfel decât cealaltă lume normală. Aşa începe pe încetul să se arate nebunia, de cele mai multe ori fără de întoarcere.
Spre documentarea celor de mai sus aducem în sprijin cartea unui medic despre Ştiinţele oculte şi dezechilibrul mintal
1 . Cartea aceasta are meritul că aduce şi răspunsurile ocultiştilor, spiritiştilor şi a câtorva orientalişti de seamă. Toate sfaturile lor nu sunt decât strigăte de alarmă împotriva navalei mulţimii spre dezechilibrul mintal.
Iată câteva răspunsuri la întrebarea: “Dacă ştiinţele oculte – faimoasa ştiinţă a binelui şi răului – pot duce la dezechilibrul mintal, sau nu?”
Unul răspunde: “Nu cred că ştiinţele oculte, prin ele însele, duc la dezechilibru mintal, dacă cel ce le studiază sau le practică nu are tare intelectuale. Dar e un lucru sigur că mulţime de dezechilibraţi mintal sunt atraşi spre practicarea ştiinţelor oculte şi nu-şi găsesc în ele decât înrăutăţirea tulburării lor sau o temă pe care să delireze” (Prof. Alajovanine, p.92). Iată răspunsul unei orientaliste (D-na H. Blavatsky): “Cele mai bune, cele mai puternice medii au suferit de pe urma experienţelor în sufletul şi în trupul lor. Amintiţi-vă moartea – vrednică de plâns – a lui Ch. FOrster, care s-a stins de nebunie furioasă într-un azil de alienaţi; aduceţi-vă aminte de Stade, care e epileptic, de Eglinton, primul mediu al Angliei din vremea noastră, care e atins de aceeaşi boală. Vedeţi ce viaţă a avut Douglas Home. Gândiţi-vă apoi la soarta tristă a sărmanului Washington Irving. Iată în sfârşit şi pe surorile Fox, cele mai vechi medii, întemeietoarele spiritismului modern, după peste 40 de ani de “raporturi” cu “îngerii”, ele au înnebunit fără lecuire, mulţumită acelor îngeri…
Ştiinţa binelui şi a răului este plină de primejdii şi plină de curse” (p. 96). Un spiritist încercat (Stanislas de Gnaita) atrage aminte: “Poţi vedea că nu tăgăduiesc cu prejudecată preţul spiritelor. Eu judec aspru doctrina – una din cele mai însemnate în general – numai pentru consecinţele la care duce în chip fatal: promiscuitatea psihică şi anarhia spirituală. .. Experimentatorul îndrăzneţ când vrea să intre în trupul lui îl poate găsi ocupat de o larvă, care s-a instalat acolo, a luat organele în stăpânire, s-a întărit ca într-o cetate, ca să spunem astfel. … Sau el intră fără să fi putut da afară năluca; de aci nebunia, monomania sau, pe puţin, posedarea. … Sau rămâne larva stăpână pe trup, ca pe un câmp de luptă: de aci înainte ea va vegeta în acest trup şi asta e idioţia (p.112). Răspunsul acesta îndeamnă la o legătură.
Odată Mântuitorul atrăgea aminte celor ce se izbăvesc de rele, că duhul cel rău (recunoscut de noi prin muncirea unei patimi), fiind alungat de pocăinţa omului unită cu darul lui Dumnezeu, neavând acela unde petrece, mai ia cu sine alte şapte duhuri, mai rele decât sine şi se întoarce la casa de unde a fost alungat. Deci, dacă află casa curată, dar stăpânul – mintea, sufletul – umblă pustiu, plecat de-acasă prin cine ştie ce excursii astrale după informaţii, lăsând geamuri şi uşi deschise – că nu pot rămâne altfel – sigur că cele de pe urmă ale omului aceluia vor fi mai rele decât cele dintâi. Ar fi interesant de ştiut întocmai ce înţelegeau Sfinţii Părinţi, când îşi disciplinau ucenicii, deprinzându-i să-şi aibă necontenit sufletul întreg aeolea unde le era şi trupul şi să se împotrivească răpirii minţii afară din trup. Trebuie că aci e ceva mai mult decât simpla împrăştiere a fanteziei, care, nestăpânită, multă slăbire aduce.
Alt spiritist (Allan Kardec) răspunde cam aceleaşi: “Una dintre cele mai mari primejdii ale mediumităţii (însuşirea ce-o au unele persoane de-a intra, chiar fajă voie, în legături cu spiritele – însuşire care e datorită unei inaderenţe nonnale a sistemului nervos la lumea reală) e obsesia, adică stăpânirea pe care anumite spirite o pot exercita asupra mediilor… Obsesia are trei trepte principale.” obsesia simplă, fascinaţia şi subjugarea” (p. 116).
Un profesor (Laiquel-Lavastine) mai precizează şi alte laturi: “Studiul ocultismului… nu are nici un neajuns în ce priveşte sănătatea morală a celor echilibraţi. Dar se întâmplă că la baza acestor studii să stea o tendinţă anormală, sau chiar bolnăvicioasă. în acest caz ele pot fi vătămătoare. Cu atât mai mult aplicaţiile practice. Unele din aplicaţii sunt experimentele de disociere a personalităţii.
Se poate înţelege de aci cât sunt de vătămătoare la subiectele a căror sinteză mintală e mai mult sau mai puţin insuficientă. Printre mediile existente se pot face trei grupe:
1.înşelătorii şi escrocii, care intră în jurisdicţia tribunalelor;
2.nebunii, care, într-un delir sistematic, fac spiritismul să intervie ca un izvor de elemente noi;
3.inşii, de cele mai multe ori debili mintali, la care spiritismul nu e decât pricina ocazională a apariţiei delirului.
“Spiritismul este prin urmare păgubitor, fiindcă înlesneşte izbucnirea delirului. Rolul psihiatrului este să arate neajunsurile şi primejdiile sale” (p.l 18).
Cel mai răspicat strigăt de alarmă îl dă un magician şi orientalist englez (C. W. Leadbeater), în următoarele cuvinte: “Mijloacele cele mai înaintate de vrăjitorie (magie neagră) pot da viaţă elementelor artificiale puternice, şi acest fel de viaţă este câteodată foarte rău. Dar elementele acestea reacţionează cu o putere îngrozitoare asupra autorului lor, dacă persoana vizată se află, prin curăţia firii ei, la adăpost de înrâurirea lor. Aşa că povestea cu vrăjitorul sfâşiat de dracii pe care-i chemase nu-i numai poveste, ci poate avea o bază de adevăr.
Fac, foarte solemn, pe toţi atenţi, să nu se străduiască să deştepte energiile acestea de temut, dacă nu sunt călăuziţi de un om încercat, căci am constatat personal, la ce urmări teribile se expune o persoană neştiutoare şi cu călăuză rea, când vrea să se joace cu aceste lucruri foarte serioase. A te arunca în experienţele acestea, tară să ai pricepere, este mult mai primejdios decât jocul unui copil cu nitroglicerină” (dinamită) (p.l 19).”
Multumesc pentru recomandarile de carte.
Bun pasajul, merita un articol. Nu il stiam. Multumesc.
Pr Arsenie Boca:
Cuvinte interzise
Cuvantul „nebun” e un cuvânt interzis. Cine zice fratelui său „nebunule” se pedepseşte cu matca focului. De ce? – Fiindcă şi numai simpla aruncare a acestui cuvânt în obrazul unui om e în stare să-i desfigureze fizionomia minţii.
E cunoscută experienţa mai multor inşi care au organizat odată următorul complot psihologic: şi-au ales victima şi i s-au prezentat pe rând, la intervale neregulate, şi au început a se nedumeri înaintea omului:
– Ce-i cu tine, parcă te-ai schimbat cumva!? Şi s-a dus. A venit următorul: – Ce-ai păţit frate, că nu-ţi mai caută ochii bine, ce-i cu tine? Şi s-a dus. Altă dată, al treilea, îi spune marea sa uimire, că-l găseşte aşa de schimbat şi nu îndeajuns de normal. Următorul îl găseşte cu totul curios la minte. Şi aşa şi ceilalţi, până când ultimul i-a propus să se ducă la un spital de boli nervoase şi să-şi repare deranjurile la minte. Şi biata victimă, pierzându-şi treptat liniştea şi neştiind capcana, a ajuns şi la nebuni.
Au trebuit apoi să vie toţi şi să-şi mărturisească complotul, şi cu mare greutate i-a revenit omului mintea la loc. Adevărul abia a putut limpezi mintea zăpăcită de minciuna repetată sistematic. Dar minciuna, chiar în treptele ei uşoare, de glumă, poate fi dăunătoare.
Experienţa următoare mi-a dovedit-o. Aveam în meditaţie un şcolar. Intâmplându-i-se odată să doarmă după amiaza cam mult – era toamna şi ziua scăzuse – când s-a trezit era seara. Cum era somnoros l-am luat prin surprindere: – Repede, băiete, la şcoală că-i târziu! – Dar parcă-i întunerec afară, zise el. – Da este, dar în „dimineaţa” asta e eclipsă de soare. S-a conformat crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură dă să plece la şcoală. – Stai, Gicule, că-i seară! – Aa, râzi de mine, şi dă repede să plece. Au trebuit şi alţi ajutori ca să-i dovedească evidenţa că e seară şi nu dimineaţă. Iată un exemplu că o minciună când e crezută, stăruie ca un adevăr. Atunci am văzut „chipul dezorientării” pe faţa unui copil.
Cuvintele interzise orientează greşit sau dezorientează. Deci trebuie să fii mai presus de cuvintele oamenilor, ca să nu te-atingă nici ocara, nici lauda din ele. Cuvintele sunt fiinţe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Şi trăiesc până la Judecata de apoi, dimpreună cu toate urmările lor.
De aceea se zice: că zece porunci are înţelepciunea: de nouă ori să taci şi o dată să vorbeşti, şi atunci puţin.
Sursa ”Cuvinte vii” Părintele Arsenie Boca
am o intrebare referitor la Papii catolici, am vazut pe Wikipedia ca ei exista de la inceputurile crestinismului,…. atunci inseamna ca biserica catolica e la fel de veche ca si cea ortodoxa?…sau am fost catolici de fapt si ortodocsii s-au desprins de catolici, ortodoxismul fiind noua religie.
Nu, papi in Apus au existat de la inceput, dar nu aveau denumirea de papi, ci de episcopi. Nu, asa-zisa biserica catolica, catolicismul a aparut dupa ce s-a scindat de Biserica primara in anul 1064 la Marea Schisma (din care faceau parte cea de Rasarit si cea de Apus, care insa erau ambele ortodoxe – ortodoxia inseamna dreapta credinta, inainte era o singura denumire: crestini, dupa separarea apusenilor de rasariteni, primii si-au luat denumirea de catolici (catolicismul exprima universalitatea, asadar biserica catolica s-ar traduce biserica universala) si ceilalti, care au pastrat vechea traditie (si cea adevarata, lasata de la Sfintii Apostoli) s-au numit ortodocsi (ortodoxia se traduce ‘dreapta credinta’). Spre deosebire de crestinii din vechea traditie (ortodocsi), catolicii au modificat dogmele, canoanele, traditia si ritul liturgic. Ei au introdus in Crez erezia filique (Duhul Sfant care ar purcede, zic ei, si de la Fiul, si asta desi in Sf. Evanghelie, Hristos a spus “care de la Tatal purcede“), au introdus si alte erezii, ceea ce ii indeparteaza de Adevar. Ei sunt schismatici (considerat ca pacat, mai grav decat erezia), pt ca s-au rupt de Biserica mama, din motive de influenta politica, pt a nu depinde de Bizant (unde se gasea centrul cresinismului rasaritean). Nu exista mantuire in biserica catolica, datorita ereziilor la care acestia nu vor sa renunte. Catolicii au sfidat pe Sfintii Parinti si dogmele si canoanele concepute de cele 7 Sinoade ecumenice ale Parintilor din primele secole (unde de altfel au avut loc o serie de minuni), pe care Biserica (ortodoxa) le respecta si astazi.
Un singur exemplu, care ar trebui sa le dea de gandit ar fi apa lor sfintita care dupa cateva zile se strica si pe care catolicii nu o beau, ci isi introduc degetele in vasul cu apa sfintita aflat la intrarea in biserica dupa care isi fac semnul crucii, pe cand apa sfintita de preotii ortodocsi nu se strica, ea isi pastreaza proprietatile si dupa multi ani de zile. Este cunoscut de altfel un episod in care voievodul Mihai Viteazul a construit o catedrala la Alba Iulia, revendicata si de preotii greco-catolici, si cand Mihai a facut un ‘experiment’ pt a se vedea care este credinta cea dreapta, prin apa sfintita de preotii ortodocsi si alta de greco-catolici. Citeste aici:
Mihai Viteazul si minunea infruntarii catolicilor la Alba Iulia: INCREDINTATI-VA CA ADEVARATA ESTE CREDINTA NOASTRA ORTODOXA
Papii din Apus in primul mileniu au fost ortodocsi. Primul papa care a introdus oficial erezia filique a fost papa Benedict al VIII-lea (1012 – 1024).
Pt mai multe detalii, recomand urmatorul articol de pe site:
http://www.apaceavie.ro/doar-ortodoxia/
Multumesc pentru raspuns….intrebarea a fost urmarea unei “dispute” cu un pocait, care afirma ca ortodoxia este o religie noua, ca scriem Iisus cu doi de ii, ca sa ne dam măreți, ca avem idoli, acestia fiind icoanele,iar ortodoxia e impletita cu traditii pagane.Și multe altele.
Ei sunt eretici si gresesc. Icoanele nu sunt idoli, pt ca atunci cand Dumnezeu a dat legea lui Moise, “Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.“, pt ca in acele vremuri oamenii se inchinau la idoli, niste statuete de piatra. Iar Mantuitorul inca nu se intrupase, pt ca oamenii sa aibe chipul Sau. Am tot vrut sa fac un articol pe tema asta, si n-am mai apucat, sper sa il fac cat mai curand, o sa postez link-ul aici, cand o sa il public. Dar in orice caz, o asociere buna ar fi fotografia persoanei dragi, cand ne uitam la ea si vorbim cu ea (in gand sau nu), nu vorbim cu hartia in sine pe care este imprimat chipul, ci cu persoana care este infatisata in fotografie, cand sarutam poza, nu sarutam hartia, ci sarutul este adresat persoanei din poza, gandul la ea este. De aceea icoanele cu sfinti sau cu Mantuitorul sunt sfinte, intrucat chipul Lor este picatat pe lemnul/panza icoanei, persoana Lor este reprezentata pe ele, ne gandim la Ei cand ne inchinam icoanelor, pe cand cei care se inchinau la idoli se gandeau la statueta respectiva sau la zeul reprezentat de acea statueta. Deci e o mare diferenta. Pe langa asta, exista icoane facatoare de minuni foarte mari. Spre exemplu, anul trecut a fost minunea din Macedonia, cand chipul icoanelor pictat pe peretii unei biserici ortodoxe s-a improspatat ca si cum o mana nevazuta stergea fumul, praful si altele care inegrisera icoanele in timp, si le-ar fi reinoit vopseaua. Faptul a fost filmat de ziaristi (chiar si din occident) veniti la fata locului, minunea se peterecea sub ochii lor, dar si in fata multimii adunate la fata locului. Aici am prezentat subiectul:
http://www.apaceavie.ro/minune-de-florii-intr-o-biserica-din-macedonia/
Chiar zilele astea se intampla o minune la o biserica din Rodhos, cu o icoana a Sfantului Arghanghel Mihail, care varsa lacrimi (exista de altfel multe icoane, mai ales ale Maicii Domnului care lacrimeaza), in filmare se vede cum episcopul verifica icoana pt a inlatura orice dubiu. Ceea ca ar reprezenta un semn rau, spun multi, care ar prevesti nenorociri/catastrofe, intrucat si ingerii plang pt omenirea decazuta in pacate:
http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/10/30/minunea-icoanei-ce-varsa-lacrimi-a-sfantului-arhanghel-mihail-din-rodos-video/
Nemaivorbind de minunile pe care le fac rugaciunile la icoanele facatoare de minuni. Sau articolul despre icoanele pe care un grec le-a pus in stup, iarasi e o dovada clara a faptului ca icoanele sunt sfinte, prin faptul ca ceara depusa de albine ocoleste suprafata pe care este reprezentat chipului Mantuitorului sau al sfintilor, sau crucea Mantuitorului si a talharului din dreapta, mantuit, pe cand crucea talharului din stanga este acoperita de ceara.
http://jurnalul.ro/stiri/externe/a-pus-o-icoana-cu-iisus-in-stup-iar-cand-a-deschis-capacul-a-ramas-fara-cuvinte-ce-au-facut-albinele-653413.html
Asadar crucea si icoanele sunt sfinte. Poti folosi aceste date ca si argument pe viitor in discutie cu un protestant.
Sunt multe de spus despre protestanti. Avem unele obiceiuri la noi in tara care sunt pagane, dar in majoritatea lor sunt contestate de Biserica. Dar traditia primelor secole de crestinism nu este pagana, sau daca ar fost asa, precum spun ei, poate raspund ei cum de Sfintii Apostoli si primii sfinti ai Bisericii (caci in primele secole Biserica a dat cei mai multi sfinti mucenici – ucisi de romanii Imperiului roman in arene – intrucat credinta crestina era prigonita) ar fi acceptat asa ceva. Sa fi avut acesti sfinti crestini traditii pagane?! Nu, nu a existat asa ceva. Am scris ceva despre contradictia dintre credinta protestanta si ortodoxie (inclusiv argumente referitoare la Sfanta Traditie a Bisericii, traditie pe care ei o contesta) tot la acel articol al carui link l-am dat mai sus, la titlul “Despre Sfanta Traditie”: http://www.apaceavie.ro/doar-ortodoxia/
Sa explice ei insa, pasajul in care Hristos spune despre biserica Sa “pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea pe care portile iadului nu o vor birui”, deci de la intemeiere, de la cincizecime, Mantuitorul ne-a asigurat ca aceasta nu va cadea, pana la sfarsit, pana la a doua Venire. Ori daca e sa luam ce spun ei, cateva sute de ani, crestinismul a fost un fel de paganism, nu s-a aflat in Adevar (chiar si atunci cand a dat cei mai multi mucenici si martiri). Este chiar culmea, pt ca tocmai in prima suta de ani (si nu numai) crestinii au fost in timp cei mai aproape de momentul in care Sfintii Apostoli au pus bazele Bisericii, adica ce au propavaduit ei si actul liturgic nu avea cum sa fie indepartat de la Adevar intr-un timp atat de scurt, dimpotriva, atunci credinta a fost mult mai puternica decat dupa ce s-a intamplat, mai tarziu, cand au intervenit atatea erezii.
Si pe urma, sa explice ei, cum de cel care a infiintat pocaismul (Samuel Fröhlich, din Elvetia, nascut în 1803), deci abia dupa … 1800 de ani de la Inviere ar fi mesagerul adevarului, intemeind o noua credinta. Pai, ei vor sa spuna ca toti crestinii care au trait timp de 1825 de ani, cand a fost infiintat cultul pocaitilor, nu s-au putut mantui (pt ca ar fi fost in eroare) ??? Trebuie sa ai un coeficient de inteligenta foarte redus, sa fii foarte naiv, ca sa crezi asa ceva, ca Mantuitorul dupa Inviere a lasat sa treaca atatea sute de ani, fara sa existe o credinta mantuitoare in tot acel timp. E aberant. In afara de asta cum sa crezi ce spune un om (UNUL SINGUR, nu mai multi)? Fara sa crezi ca e posibil ca acel om: sa minta, sa fie inselat (caci cei care au intemeiat alte culte crestine si au avut viziuni au fost inselati de cel rau, caci satana are puterea de a se arata sub chipuri luminoase pretextand ca ar fi Dumnezeu), de altfel, spune si Sfantul Apostol Pavel, in epistola sa, Corinteni II, cap.11, ca satana se poate preface in inger luminos, si cei care il urmeaza sunt apostoli mincinosi:
“13. Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos.
14. Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii.
15. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor.”
Spune-le la acesti eretici sa citeasca ce spune Epistola Sf. Pavel, Corinteni II, versetele 13-15, capitolul 11 (daca poti tine minte)
Mai multe despre pocaiti am scris aici: http://www.apaceavie.ro/secte-si-erezii_/#Pocaitii
multumesc pentru raspuns…ar mai fi o intrebare legata de acea discutie pe care am avut-o cu acel pocait….el afirma ca femeia conform Bibliei, nu ar trebui sa aiba nici un fel de post de conducere, sa nu fie implicata in nici un fel in viata sociala, adica locul femeii este acela de a fi supusa barbatului, sa fie doar cea care se ocupa de menajul casei, aceste lucruri le-am auzit afirmate chiar si de un “preot” ortodox care afirma ca femeile nu trebuie sa conduca masini, sa nu faca politica, sa nu poarte pantaloni, sa nu se machieze, sa nu aiba funtii, adica aceleasi chestii pe care le spun pocaitii, cu exemple de citate din Biblie, sau cu extrase ortodoxe..”Femeia sa se teama de barbat !
Apostolul citit in Taina Cununiei: “Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui mantuitor si este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, asa si femeile, barbatilor lor, intru totul. Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica, si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvant, si ca s-o infatiseze Siesi, Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura, ori altceva de acest fel, ci ca sa fie sfanta si fara de prihana. Asadar, barbatii sunt datori sa-si iubeasca femeile ca pe insesi trupurile lor. Cel ce-si iubeste femeia, pe sine se iubeste. Caci nimeni vreodata nu si-a urat trupul sau, ci fiecare il hraneste si il incalzeste, precum si Hristos Biserica, pentru ca suntem madulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui. De aceea, va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va alipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic in Hristos si in Biserica. Astfel si voi, fiecare asa sa-si iubeasca femeia, ca pe sine insusi; iar femeia sa se teama de barbat” (Efeseni 5, 22-33).
Doar “in Hristos si in Biserica”, acest cuvant poate fi inteles cu adevarat, fara a rastalmaci intr-un mod pierzator sensul acestuia. Prin credinta si dragoste, cuvintele si poruncile lui Dumnezeu dobandesc semnificatii mult mai inalte decat cele aparente. Acestea sunt greu de descifrat pentru o minte care nu vede inca rostul poruncilor dumnezeiesti.
Trebuie sa intelegem lucrurile asa cum vrea Hristos sa le intelegem. Sfantul Ioan Gura de Aur o indeamna pe femeie sa se teama ca nu cumva sa piarda dragostea barbatului ei, care cauta sa ii aduca bucurie si contribuie la dobandirea mantuirii ei. Aceasta teama a femeii crestine nu are nimic in comun cu teama unei roabe fata de proprietarul ei, care implica frica si neliniste. Teama crestina implica o atentie sporita spre a nu pierde darurile cele bune, primite de la Dumnezeu.
Cand cei doi miri nu inteleg rolurile care li se incredinteaza, in Taina Cununiei, viata lor de familie va fi presarata cu multe esecuri. Cand femeia nu-si intelege rolul de sotie si mama, lucrurile devin catastrofale pentru intreaga familie, ca si atunci cand barbatul isi rateaza vocatia de sot si tata crestin. Asa cum barbatul fuge de femeie, cand aceasta joaca rolul de barbat, tot asa, femeia nu se simte implinita daca barbatul de langa ea joaca rolul de femeie si mama. Multi dintre acestia nici macar dupa nenumarate esecuri nu ajung sa inteleaga de ce nu le este draga viata de familie.
Femeia sa se teama de a pierde dragostea barbatului ei, care o ajuta sa se mantuiasca, si sa il asculte, indiferent daca acesta o iubeste sau nu “dupa cum si Hristos a iubit Biserica”….asta fiind luata de pe site-ul…www.crestinortodox.ro….intrebarea este:- Unde e adevarul?, pentru ca dupa parerea mea toate astea sunt chestii ce tin de feudalism si nu de sec 21.
A asculta de cineva care nu are sentimente pentru tine, a asculta de un betiv, de un prost, mi se par chestii super idioate pentru a prosti romanul care si asa e prostit de toti, si mai grav mi se pare ca sunt propagate de site-uri ortodoxe, acest fel de a gandi ca in sec 15.
@ sorin,
Da, ai dreptate.
Legat de menajul casei, asa se obisnuia inainte, barbatul sa munceasca si sa isi intretina familia, iar femeia sa aibe grija de camin si de copii (asa ar fi avut mai mult timp sa se dedice exclusiv familiei), lucru mai greu de realizat in vremurile noastre, cand ambii soti obisnuiesc sa lucreze undeva ca sa poata intretine familia. Cat priveste posturile de conducere, daca femeia este capabila, de ce nu? Se incearca sa se evite curentul feminist, care a introdus ‘egalitatea de sanse’, curent ideologic inventat de masonerie se pare, curent al carui scop este indepartarea femeii de menirea ei, de ascultare fata de sot. spre o asa-zisa emancipare a femeii, care duce insa la inversarea rolurilor in familie in special.
N-as fi insa de acord cu cei care sustin ca femeia nu are voie sa aibe functii sau sa faca politica (politica facem toti pana la urma, intr-un fel sau altul), una este sa fii consilier local (sa zicem) sau deputat, si alta sa fii sef de stat… Cat priveste condusul masinilor, este absurd, intrucat masina este destul de necesara in zilele noastre, cred ca e misogina aceasta pretentie, in orice caz, n-am mai auzit niciodata asa ceva. Dupa ce ca femeia casatorita are atatea de facut (sa aibe grija de camin, de familie, sa faca cumparaturi, sa mearga la serviciu), sa o mai obligam sa astepte autobuzul sau sa mearga in picioare in mijloacele de trasport in comun, daca isi poate lua totusi o masina… scutindu-si astfel o parte din energie si pierzand ceva mai putin timp. De altfel, oamenii vor fi judecati conform cu epoca in care traiesc si nu inteleg care e pacatul sa conduci o masina. Daca este asa, poate nici bicileta nu o poate conduce… Deci sunt exagerari acestea. Sa mai spun ca exista si maici care conduc masinile (pt aprovizionarea manastirii sau alte treburi).
Legat de purtatul pantalonilor, e intersant de stiut ca in vremurile biblice nu existau pantaloni. Acestia au fost creati mai tarziu din motive pragmatice (frigul, calaritul) si au o origine pagana (de la triburile nomade, iranieni, persani). Cei care au adus portul pantalonilor in Europa au fost ungurii si turcii otomani (care purtau şalvari). Iar in Europa au inceput sa fie populari abia in sec. 16.
In antichitate insa, si barbatii si femeile purtau tunica si manta (tunica fiind un fel de camasa mai lunga) diferenta consta in lungimea acestora, mai scurte la barbati si pana la glezne la femei tunicile, si diferea uneori si calitatea tesaturii, mai fine la femei.
In biserica preotii cer femeilor sa nu se imbrace in pantaloni, avand in vedere porunca din Vechiul Testament catre Moise in care se spune:
“Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău. ” (Deuteronom, 22:5)
Este vorba de o porunca impotriva travesti-ului, adica o femeie sa nu caute sa arate ca un barbat si nici invers. Astazi, pe de-o parte, pt ca pantalonii au fost purtati mai intai de barbati, s-a creat aceasta perceptie ca sunt exclusiv barbatesti (desi nu existau in antichitate, pe atunci portul femeilor si cel al barbatilor nu diferea prea tare, asa cum exista si azi pantaloni si pentru femei si pentru barbati), si putin stiu ca in China, pantalonul era purtat si de catre femei, in special cele de la tara inca din antichitate, iar pe de alta parte, pantalonii sunt ‘condamnati’ a fi purtati de femei, pt ca dezvaluie mai mult formele, adica ispitesc ceva mai mult, mai ales daca sunt purtati cu bluze mai scurte sau daca sunt mulati. E bine totusi ca macar in biserica femeia sa nu poarte pantaloni. In orice caz, imbracamintea e indicat sa fie cat mai decenta, se acopere pe cat posibil formele pt a nu ispiti prin aceasta.
Cat priveste machiatul, nu exista o anatema pentru machiaj, nici referiri in Sfanta Scriptura (din cate cunosc). Sfantul Ioan Gura de Aur a incriminat purtatul podoabelor (ca mod de a ispiti si a se ingamfa), din cate stiu parinti mai actuali ai bisericii au criticat machiajul. Pt cele care insa vor sa traiasca desavarsit in credinta, e bine pe cat se poate sa nu se machieze, pt ca altfel se considera ca inceraca sa falsifice chipul pe care i l-a daruit-o Dumnezeu, incercand sa para altfel de cum este, ceea ce s-ar putea considera ca o stare de minciuna. Si pe de alta parte e vorba de faptul ca unui crestin (care doreste sa fie desavarsit) i se cere sa fie cat mai smerit si sa renunte la ce este lumesc pe cat se poate, sa traiasca cat mai simplu, cautand sa nu fie pe plac lumii, ci lui Dumnezeu. In sfarsit, aceasta ar fi idealul, insa sunt alte pacate si patimi la care ar trebui sa se renunte mai inainte, ca sa ajungem desavarsiti, sa renuntam la rautati, invidii si multe altele.
Patriarhia ortodoxa rusa, prin Mitropolitul Moscovei, a facut totusi nistre precizari pe marginea acestei teme, si este ceva mai ingaduitoare (aici este articolul). In orice caz, e bine ca (macar) la biserica femeile sa evite sa mearga machiate, in special sa nu fie rujate (saruta icoane, se impartasesc etc.).
Trebuie retinut deci ca femeia ortodoxa (ca si barbatul dealtfel) trebuie sa fie decenta, sa nu fie provocatoare, sa caute sa nu ispiteasca prin atitudine sau infatisare, sa aibe bun simt, buna cuviinta, sa fie echilibrata in toate. Cam de aici pornesc toate – sa caute sa nu epateze prin bijuterii sau imbracaminte stridenta sau deochiata, farduri stridente si orice alt gen de provocare care poate sminti pe barbatii, pt a nu se incarca cu pacate. Ne amintim aici ca s-a spus “vai de cel care ispiteste”, dar si:
“Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui.” (Matei 4:28)
Cat priveste viata sociala, depinde la ce s-a referit. Caci viata sociala poti avea si ajutand prin fundatii (sau nu) pe cei nevoiasi, participand la acte de caritate. Probabil ca s-a referit la baruri de noapte, cluburi (mai nou unde sunt animatoare imbracate sumar care danseaza pe mese), locuri care sunt putin ortodoxe, si nu atat intalniri cu prietenii, mersul la un film (pentru mireni cel putin) etc. Altfel nu, e absurd.
Articolul de pe site-ul respectiv greseste aici foarte mult. Femeia nu e o sclava, datoare sa asculte de barbat indiferent de situatie, nicidecum. Spre ex., sa vedem ce spunea parintele Arsenie Papacioc pe acest subiect:
Recomard intregul articol cu par. Arsenie Papacioc pe aceasta tema:
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/08/23/ne-vorbeste-parintele-arsenie-4-despre-iubirea-dintre-tineri-casatoria-crestina-si-viata-de-familie/
Si mai recomand si articolul urmator pe aceasta tema, in care se intelege mai bine cum trebuie sa se poarte sotul si sotia intr-o familie crestina: http://www.razbointrucuvant.ro/2013/09/09/cum-trebuie-sa-se-poarte-sotul-sotia-familie-ortodoxa-sfanta-mucenita-alexandra-imparateasa-rusiei/
din care citez:
am citit undeva, nu mai stiu exact unde ,cum cä Parintele Arsenie Boca nu ar fi fost deacord sa iti parasesti țara….nu se spunea si motivul pentru cate nu era deacord….
Care at fi acest motiv?
Probabil pt ca in general e bine, pe cat se poate, sa iti iubesti patria si sa ramai in tara in care te-ai nascut (altfel cum sa dainuiasca un popor, daca ne ducem cu totii in pribegie?) Se pare ca in viitor, spune o profetie a Parintelui, (contextul international va fi de asa natura incat) cei care au plecat in strainatate vor vrea sa se intoarca in tara, dar nu voi mai putea. Mai pe larg aici:
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/28/profetiile-parintelui-arsenie-boca-despre-romania-romania-va-fi-inconjurata-de-flacari-imi-pare-rau-ca-sunteti-cei-pe-urma-va-vor-cerne-%E2%80%9D/
Pe Dumnezeu Îl ai sădit, „inoculat”, latent, în structura ta spirituală. Tu eşti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior condiţiei tale pământeşti. Prin aceasta şi tu eşti fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat şi nouă puterea să fim fiii lui Dumnezeu. Dacă cineva e conştient şi trăieşte această evidenţă interioară şi pe celălalt plan al existenţei, unuia ca acela nici un rău nu i se mai poate întâmpla. Nici omoraţi nu pot fi, pentru că în ei prezenţa divină e forţă care face deşartă orice zvârcolire a răului asupra lor.
Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultim reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu şi ajunse la libertatea spiritului.
Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţină, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină despre lume şi viaţă.
Să nu vă gândiţi niciodată că după moarte veţi moşteni împărăţia pe care n-aţi trăit-o încă de pe pământ. Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce eşti. Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun îi vede pe toţi oamenii buni, iar cel rău şi viclean învinuieşte, osândeşte şi vorbeşte de rău nu numai pe cei ce merg strâmb, ci şi pe cei ce merg drept.
Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.
Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu. Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt.
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai întâi?
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Fapta bună este bună numai dacă este acoperită de smerenie.Nu poţi propovădui împărăţia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi. Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Păstrarea capacităţii de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei şi valorii sale.
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Până nu te-ai lepădat de tine, eşti o fântână seacă; iar dacă te-ai lepădat de tine şi te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat în izvor de apă vie. Numai aşa poate sufletul să ajungă la sine însuşi, la El – cel adevărat, lepădându-se de sine şi strămutându-se în Dumnezeu. Nu ştiu pe lume o biruinţă mai mare ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber; e trăirea libertăţii duhului: “Adevărul vă va face liberi”. Deci, înţelegem că fără (să plătim) această vamă a făpturii noastre vechi stăteam în minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi de roţile necesităţii fără ieşire, strânşi în acest cleşte. De aici ne scoate numai Iisus. Când se petrece aceasta? Când îl cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim când renunţăm la Eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Omul se desăvârşeşte şi ajunge expresie supremă, când sufletul lui se recunoaşte în veşnicie, în infinit! – Ceea ce e propria sa revelaţie. Adevărata restrişte a omului stă în faptul că nu izbuteşte pe deplin să-şi aducă la expresia supremă propria-i fiinţă, că e tulburat de eul şi îşi pierde vremea cu lucruri de nimic.
Cuvintele sunt fiinţe vii capabile să facă treaba la care au fost trimise. Fii mai presus de cuvintele oamenilor: să nu te atingă nici lăuda, nici ocara din ele. În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.
Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. În necazuri se vede iubirea omului de Dumnezeu şi de oameni.
Nimeni pe lume nu este absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba, progresul, lumina tot se va face, cu tine sau fără tine. Există o energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui, sărmană făptură pieritoare, oricât de bine ai fi înzestrat, că dacă nu eşti tu lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina se face şi fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor; dar absolut trebuitor nu eşti pentru nimic.
Prin urmare, la ce străduinţa? Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi înainte menirea pe care o simţi, dacă o simţi. Câtă vreme auzi în tine glasul unei misiuni, continuă-ţi calea mai departe, oricâtă experienţă brutală ar fi venit să-ţi arate că ţelul crezut al străduinţei tale s-ar putea lipsi de munca ta. Ţi-a fost rănită prezumţia pe care ai avut-o? Poate că nu mai înţelegi rostul încordării, ci sensul utilităţii tale? Nu înceta să fii ceea ce ai fost. Isprăveşte ceea ce făceai ca şi cum n-ai fi încercat nici o dezamăgire.
Poate că, fără ştiinţa noastră, noi slujim vreunui scop al naturii, un scop care-i prea mare ca să-l înţelegem, prea vast ca să ni-l închipuim şi pentru care Dumnezeu ne-a pus în suflet impulsia oarbă pentru noi, dar luminată pentru El. Soldatul nu pricepe planul generalului, dar fără să-l priceapă îl aduce la îndeplinire. Întocmai aşa sună cuvântul Scripturii din Vechiul Testament: “Ori pricep, ori nu pricep, ori ascultă, ori nu ascultă, tu spune-le cuvântul Meu ..“
(Părintele Arsenie Boca)
Sursa Drumuricatretine.wordpress.com
@vio,
Nu impartasesc opiniile de pe acel site. Cunosc faptul ca se duce o adevarata munca de denigrare la adresa parintelui, am citit si eu cate ceva, inclusiv ce spune acolo, si am descoperit mai multe neadevaruri si/sau interpretari cu totul si cu totul fortate, iar mie asta mi-a fost de ajuns ca sa imi dau seama de “bunele” intentii ale celor care scriu si imprastie multe neadevaruri sau rastalmaciri. As da un raspuns mai argumentat dar in cazul celor care il ataca pe Par. Arsenie Boca, mi-am dat seama ca este un efort inutil, intrucat pe acesti oameni care fac aceasta treaba nu ii intereseaza in mod real adevarul (orice contra-argument logic sau orice dovada care le contrazice spusele este ignorata), asa incat mi-am dat seama ca acesti oameni nu sunt interesati de adevar, ci doar de a duce aceasta campanie de denigrare, asa cum faceau si vechii securisti. Am studiat foarte bine argumentele lor si nu doar ca scartaie foarte tare dar unele sunt de-a dreptul aberante, in raspar cu adevarul istoric (se cunoaste acum ce contine dosarul de la Securitate al parintelui si acolo sunt destule contra-dovezi). Doamne ajuta!