“Este UN DOMN, O CREDINTA, UN BOTEZ.

Un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru toti.” (Efeseni 4:5-6)

Este o singura credinta, cea adevarata, credinta ORTODOXA, asa cum Adevarul este unul singur.

Hristos este Adevarul si capul Bisericii.
“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)
Biserica Ortodoxa mai este numita si Biserica Ortodoxa Soborniceasca, Biserica Crestin Ortodoxa, Biserica cea UNA, sfanta, soborniceasca si apostoleasca (dupa cum spunem in Crez), Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica. Cuvantul ortodox inseamna dreapta invatatura – ortho doxie.

Dogma crestina ortodoxa este adevarul de credinta revelat, cuprins in Scriptura si in Traditia Bisericii, aprobat si practicat de Biserica.
Biserica ortodoxa este singura care a pastrat adevarul de credinta propavatuit de Sfintii Apostoli nealterat. Spre deosebire de cultele care s-au desprins ulterior, si care au modificat dogma si adevarul revelat, fiind deviate si ratacite de la adevar si detinand doar franturi de adevar, insuficiente pentru mantuire, Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si marturisit prin Sfanta Traditie.

Credinta adevarata – ortodoxa, este putere dumnezeiasca si o virtute crestina, care intareste toate virtutile si puterile sufletului, ne spune Sf. Apostol Pavel:


“Credinta voastra sa nu fie in intelepciunea oamenilor, ci in puterea lui Dumnezeu.

Si intelepciunea o propovaduim la cei desavarsiti, dar nu intelepciunea acestui veac, nici a stapanitorilor acestui veac, care sunt pieritori,

Ci propovaduim intelepciunea de taina a lui Dumnezeu, ascunsa, pe care Dumnezeu a randuit-o mai inainte de veci, spre slava noastra,

Pe care nici unul dintre stapanitorii acestui veac n-a cunoscut-o, caci, daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei;

Ci precum este scris: “Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”.

Iar noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu.

Caci cine dintre oameni stie ale omului, decat duhul omului, care este in el? Asa si cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decat Duhul lui Dumnezeu.

Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca sa cunoastem cele daruite noua de Dumnezeu;

Pe care le si graim, dar nu in cuvinte invatate din intelepciunea omeneasca, ci in cuvinte invatate de la Duhul Sfant, lamurind lucruri duhovnicesti oamenilor duhovnicesti.

Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le inteleaga, fiindca ele se judeca duhovniceste.”
(1 Corinteni 2:5-14)

 

Biserica (crestina ortodoxa) este Biserica intemeiata de Hristos, de la Cincizecime (la 50 de zile dupa Invierea Mantuitorului), atunci cand Duhul Sfant, in chipul unor limbi ca de foc, S-a pogorat asupra Sfintilor Apostoli, aflati in Ierusalim., si cand au fost botezati “ca la trei mii de suflete”, constituindu-se astfel prima comunitate sau obste de credinciosi (Faptele Apostolilor, cap. 2). Noua invatatura a Sfintilor Apostoli s-a propovaduit in Ierusalim, apoi in alte orase ale Tarii Sfinte, la inceput printre iudei, iar din deceniul al cincelea al veacului intai, Sfintii Apostoli si-au inceput lucrarea misionara si in “lumea pagana”, potrivit poruncii pe care le-a dat-o Mantuitorul insusi inainte de inaltarea Sa la cer, de a invata si a boteza “toate neamurile” (Mat. 28, 19).

Aceasta este adevarata Biserica a lui Hristos si unica. Cel mai clar argument in favoarea acestui fapt reiese din afirmatia Mantuitorul Iisus Hristos, la raspunsul lui Petru, Apostolul Sau (Matei 16:18):


“Si le-a zis: Dar voi cine ziceti ca sunt?

Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”

Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri.

Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui“
(Matei 16:15,18)

Piatra sau temelia pe care avea Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa nu era persoana lui Petru, cum gresit au interpretat catolicii, pentru a justifica suprematia Bisericii catolice, ca si autoritatea papei (primatul papal).
Nota: Papa a fost considerat succesor de drept a Sfantului Apostol Petru pentru scaunul de episcop, desi conform scrierilor istoricilor acelor timpuri, printre care Eusebiu de Cezareea, primii trei episcopi ai Romei au fost Linus, Anencletus si Clement. Acestea sunt confirmate si de Sfantul Irineu al Lyonului (secolul al II-lea), care spune ca Pavel a hirotonit primii doi episcopi ai Romei si ca Petru n-a venit la Roma decat ca sa moara aici, in timpul episcopatului lui Cletus. Petru l-a hirotonit pe Clement, cel ce a devenit al treilea episcop al Romei. Niciunul din Parintii primelor secole nu si-a inchipuit ca Hristos si-a intemeiat Biserica pe Petru. Fericitul Augustin, un parinte foarte venerat in Biserica Occidentului, chiar o neaga in mod explicit cand spune ca Petru ar fi fost o piatra foarte nesigura (bien chancelante), din moment ce s-a lepadat de trei ori de Hristos. Sfantul Ambrozie si Fericitul Augustin demonstreaza ca Petrus nu e petra, si ca daca Hristos ar fi vrut sa spuna ca Si-a intemeiat Biserica pe Petru, ar fi zis: “Tu esti Petru, si pe tine imi intemeiez Biserica.“

Traducerea corecta este “..pe aceasta stanca…”, din lb. greaca, “petra” = stanca si este substantiv feminin, fata de “petros” = piatra, astfel, ea nu mai poate reproduce jocul de cuvinte in virtutea caruia Iisus i-a schimbat numele lui Simon, in Petru. De altfel dupa ce a rostit aceste cuvinte, Iisus vorbind ucenicilor Lui despre cum va trebui sa patimeasca in Ierusalim, “Petru, luandu-L la o parte, a inceput sa-L dojeneasca, zicandu-I: Fie-Ti mila de Tine sa nu Ti se intample Tie aceasta. Iar El, intorcandu-se, a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala Imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” Cum se poate ca Biserica Lui Hristos sa fie zidita pe o persoana, fie ca e vorba de Sfantul Apostol Petru, care se bucura de o cinstire deosebita din partea Mantuitorului, din moment ce nu mult dupa aceea, Hristos i se adreseaza astfel. Putea oare Mantuitorul sa zideasca Biserica Sa pe o astfel de temelie subreda?

Piatra la care s-a referit Hristos, cea pe care se va zidi Biserica Lui, este marturisirea de credinta a lui Petru, “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“. Biserica intemeiata pe Cuvantul Mantuitorului, pe jertfa Lui, este reprezentata de toti cei care s-au botezat, cred si marturisesc, ca si Petru, credinta in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Mesia cel profetit de proorocii Vechiului Testament. Urmatoarea afirmatie importanta din versetul citat, si care vine ca si principal argument in favoarea faptului ca Biserica intemeiata inca de la Cincizecime, de la Sfintii Apostoli, unica si adevarata “sfanta, soborniceasca si apostoleasca” este cea pe care astazi o cunoastem ca Biserica Ortodoxa, este: “…si portile iadului NU O VOR BIRUI“. Prin aceasta promisiune, Hristos adevereste continuitatea Bisericii, faptul ca Biserica Lui, instituita inca din timpul Sfintilor Apostoli, nu va cadea niciodata, nu va disparea nici nu va pierde Harul lui Dumnezeu. Desi au existat multe erezii de-a lungul timpului cu care au s-a confruntat Biserica, acestea nu au cuprins niciodata in totalitate Biserica, asa cum in mod fals sustin cultele protestante si neo-protestante, care afirma ca in primele secole ale crestinismului Biserica ar fi cazut in apostazie. Afirmatiile lor contrazic cuvintele Mantuitorului (din versetul de mai sus), intarite prin afirmatia: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21:33).

Marturisiri ale Sfintilor Parinti cu referire la acest verset din Evanghelie:

Sfântul Ioan Gură de Aur in “Omilii la Matei” (PSB 23 , pag. 623):
“Şi Eu îţi spun:”Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“. Adică pe credinţa în mărturisirea lui Petru.”

Sf. Chiril al Alexandriei, “Despre Sfânta Treime” (PSB 40, pag. 142):
“Ceea ce numeşte «piatră», printr-o asemănare de nume, socotesc că nu e nimic altceva decât credinţa neclătinată şi foarte puternică a ucenicului pe care s-a rezemat şi fixat, cu neputinţă de a cădea, Biserica lui Hristos, rămânând nedărâmată de porţile iadului.”

Fericitul Augustin:
“Nu pe tine, care eşti Petru, ci pe piatra pe care tu ai mărturisit-o, pe piatra pe care ai recunoscut-o zicând: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu, pe acea piatră voi zidi Biserica Mea. Tu te vei zidi pe Mine, nu Eu pe tine. Cei ce voiau a fi zidiţi pe oameni ziceau: Eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo, eu al lui Chefa, adică al lui Petru; dar cei ce nu voiau a fi zidiţi pe Petru, ci pe Piatră, ziceau: Eu sunt al lui Hristos.”

Sf. Ambrozie în “Despre Întrupare”:
“Credinţa este temelia Bisericii, căci nu de persoana, ci de credinţa lui Petru s-a zis că porţile iadului nu o vor birui pe ea. Mărturisirea credinţei este cea care a învins iadul.”

Sfântul Teofilact în “Tâlcuire la Evanghelia după Matei” (Ed. Sophia 1998, pag.99-100):
“Şi Eu zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Mt. 16,18 ). Domnul îi răsplăteşte lui Petru dându-i lui mare plată, a se zidi Biserica pe mărturisirea lui. Căci, de vreme ce Petru L-a marturisit pe El că este Fiul lui Dumnezeu, această mărturisire va să fie temelia celor ce cred, căci tot omul care vrea să zidească casa credinţei pune ca temelie această mărturisire. Căci oricâte fapte bune am zidi, dacă temelie nu vom avea dreapta mărturisire, şubred vom zidi.”

 

Biserica Romano-Catolica (sau universala), numita si Biserica Romei sau Biserica de Apus, in primele secole alcatuia impreuna cu Biserica Rasariteana aceeasi Biserica primara (ortodoxa), unitate care s-a mentinut in special in primele cinci secole, marturisind acelasi adevar propavaduit de Sfintii Apostoli si mai tarziu de Sfinti Parinti. Biserica Apusului a fost in primele secole parte din Biserica ortodoxa (prin aceeasi marturisire de credinta). Desi exista mai multe cauze care au dus la schisma Bisericii, principalele cauze raman cele politice si mai ales cele legate de dogma, datorita modificarilor pe care catolicii le-au adus Simbolului de credinta, ce a fost stabilit in primele doua Sinoade Ecumenice de catre Sfinti Parinti.

Singura care a pastrat adevarul Sfintei Scripturi si a Simbolului de Credinta, si care a ramas fidela invataturilor Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti purtatori de Dumnezeu si insuflati de Duhul Sfant din primele secole, este Biserica de Rasarit sau Ortodoxa, cea pe care “portile Iadului nu o vor birui”.

 

Despre Sfanta Traditie

Exceptand Sinodul Apostolic de la anul 50, Biserica, pana la anul 325, a existat fara ca vreo autoritate oarecare sa-i defineasca in mod explicit adevarurile de credinta. Ceea ce nu inseamna ca aceste adevaruri au lipsit, si nici ca ele ar fi fost mai putin lucratoare decat dupa ce au fost definite. Nu se poate spune nici ca ceva din esenta credintei a ramas necunoscut credinciosilor acelei epoci. Intregul corp de invataturi necesare mantuirii s-a aflat in Biserica, in intregime, din momentul in care, prin moartea ultimului apostol, s-a incheiat procesul descoperirii dumnezeiesti, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie apostolica. In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca invatatura descoperita si impartasita noua prin viu grai de Mintuitorul Iisus Hristos, sa fie prinsa in scris, ca astfel nimic sa nu se piarda din cele ce ne-a lasat El.

Sfanta Traditie este viata Bisericii in Duhul Sfant, este suflul viu al vietii Bisericii. Intre Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie este o legatura atat de stransa, incat nici nu se poate face deosebire intre adevarul cuprins in una si in cealalta. Marturiile lor despre adevarul dumneizeiesc se sprijina unele pe altele. Ambele transmit adevarul dumnezeiesc incredintat Bisericii spre pastrare si propovaduire. Sfanta Scriptura este asezarea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul Iisus Hristos prin viu grai, iar cealalta parte ni se face cunoscuta in Sfanta Traditie. In timp, a fost mai intai Sfanta Traditie si apoi Sfanta Scriptura, fiindca Dumnezeu in intelepciunea Sa a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viul grai cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai, cum limpede ne graieste apostolul: «Credinta este din auzire, iar auzirea, prin cuvantul lui Hristos» (Rom. X, 17).

Insusi Mantuitorul Iisus Hristos nu a impartasit invatatura Sa prin scris ; El nici n-a lasat nimic scris si nu a poruncit sfintilor apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai cele ce au auzit si au vazut traind. Trimitandu-i la propovaduire, le-a grait: ” Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua, si iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” (Matei XXVIII, 19:20).

Iar de la Sf. Apostol Ioan Evanghelistul aflam aceeasi propavaduire prin viu grai: “Multe avand a va scrie, n-am voit sa le scriu pe hirtie si cu cerneala, ci nadajduiesc sa vin si sa va vorbesc gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina” (2 Ioan I, 12). Multe din faptele si invataturile Mintuitorului Iisus Hristos nu ni s-au pastrat in scris, ci au fost insusite si duse mai departe pe cale orala, de catre Sfintii Apostoli si urmasii acestora, din veac in veac pana la noi. S-au pastrat si ni se fac cunoscute, in scopul mantuirii noastre, prin Sfanta Traditie sau Predania – a doua cale sau forma principala, cu nimic mai prejos decat Sfanta Scriptura, egala cu ea, prin care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiasca. Sfanta Scriptura este parte din Sfanta Traditie.”Cele ce ai auzit de la mine, cu multi martori de fata, acestea le incredinteaza la oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa invete si pe altii.” (2 Tim. II, 2), scrie sfantul apostol Pavel ucenicului sau Timotei. Prin viu grai, au invatat toti sfintii apostoli, indrumandu-i si pe ucenicii si pe urmasii lor sa pastreze cu sfintenie cele ce au auzit de la ei. Iar daca asa au facut, Sfantul Apostol Pavel ii fericeste, zicandu-le : «Va laud ca in toate va aduceti aminte de mine si tineti predaniile precum vi le-am dat» (1 Cor. XI, 2). Ba le si porunceste, zicand iarasi: “Stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati invatat, fie prin cuvant, fie prin epistola noastra” (2 Tesal. II, 15).

Sfanta Traditie s-a fixat in parte inca de timpuriu si s-a pastrat fara schimbare pana azi, in hotararile si canoanele sinoadelor ecumenice si locale, in simbolurile de credinta, in scrierile sfintilor pariinti, in Sfanta Liturghie si in cartile de slujba ale Sfintei Biserici. Sfanta Traditie ne vine de la sfintii apostoli si, dupa ei, de la sfintii parinti; ea sta in cea mai stransa legatura cu Sfanta Scriptura si toti sfintii parinti ai Bisericii dau marturie de netagaduit despre adevarul cuprins si necesitatea ei in cele ale dreptei noastre credinte. Sfanta Traditie a fost si este pretuita in aceeasi masura ca si Sfanta Scriptura, de intreaga Biserica Ortodoxa, despre valoarea si insemnatatea ei dau marturie Sfintii Parinti si vechii scriitori bisericesti.

Cultele protestante si neoprotestante aparute ulterior, neaga valoarea Sfintei Traditii pe care o resping, punand accentul doar pe Sfanta Scriptura, ca fiind singura sursa de adevar pentru Biserica crestina (Sola Scriptura). Deoarece sunt produsul Reformei sec.al 16-lea si nu au continuitate apostolica, aceste culte accepta doar Biblia, ca fiind veritabila din timpul Apostolilor, afirmand in mod cu totul fals si arbitrar ca Biserica a cazut chiar in primele secole in apostazie. Dar Biserica a existat inainte ca primele carti ale Noului Testament sa fie scrise, acestea fiind redactate de catre Biserica si pentru Biserica. Canonul cartilor ce compun Noul Testament a fost stabilit,  nu la inceputul existentei primelor comunitati crestine, ci in jurul anului 170 (canonul Muratorian). Si abia in sec. al IV-lea Biserica a stabilit definitiv (in Conciliul din Laodiceea) cele 27 de carti ale Noului Testament, ca fiind de autoritate si inspiratie divina. Sfantul Atanasie le-a ales pe acelea care erau in acord cu Traditia Bisericii, inclusiv cartea Apocalipsei, care pana atunci nu era inclusa in Noul Testament.

Cum poate sa accepte cineva cartea Apocalipsei si sa respinga textele mai vechi ale Bisericii considerandu-le necredibile? Sfanta Scriptura însasi nu descrie Biblia ca singura sursa de adevar pentru credinta crestina, si atunci ceea ce sustine protestantismul nu are nici o baza logica. În schimb, Sfanta Scriptura descrie Biserica în calitate de instrument prin care Dumnezeu daruieste si pastreaza adevarul, dupa cum Apostolul Pavel scrie foarte clar, in Epistola 1 Timotei 3:15: “Ca sa stii, daca zabovesc, cum trebuie sa petreci in casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului“. In conformitate cu aceste cuvinte, daca vrem sa aflam adevarul, baza credintei noastre nu este Biblia, ci Biserica. Sfanta si de Dumnezeu Inspirata Scriptura nu s-a scris pentru a ne sprijini pe ea dogmele noastre. Dogmele se bazeaza pe adevarul propavaduit de Biserica, iar Sfanta Scriptura reprezinta doar unul dintre modurile prin care se exprima Biserica. Cultele protestante nu pot fi asimilate acestei Biserici despre care Hristos a spus ca “portile iadului nu o vor birui”, pentru ca El a întemeiat o Bisericã, ce va rãmâne în veac, in timp ce protestantismul s-a divizat intr-o multime de culte. Fiecare dintre aceste culte sunt convinse ca au o învatatură justa, invatatură care este in contradictie a celorlalte culte (protestante sau neoprotestante). Aceasta lipsa unitatii de credinta arata ca niciuna dintre ele nu reprezinta Biserica lui Hristos, cu atat mai mult cu cat nu ele au fost intemeiate de Hristos, ci de oameni, dupa 16 secole de la intemeierea Bisericii crestine prin Sfintii Apostoli.

Biserica, ca stalp si temelie a adevarului, a pastrat in toate aceste secole cuvintele Evangheliei neschimbate. Faptul ca protestantii interpreteaza textele Noului si Vechiului Testament dupa ratiunea fiecaruia, a avut ca rezultat divizarea in nenumarate culte si secte, fiecare sustinand propriul “adevar” dupa propria interpretare, ceea ce arata ca doar lectura Sfantei Scripturi nu este suficienta fara indrumarea Bisericii pentru a putea patrunde intelesul duhovnicesc ale Scripturii.

 

Despre dogma

Deoarece in timp s-au ivit si invataturi gresite, erezii, mai ales din pricina ca unii dintre crestini au vrut sa patrunda numai cu mintea lor adevarul dumnezeiesc care covarseste toata mintea, neputindu-l intelege, ereticii au rastalmacit invatatura Mintuitorului, propovaduita de Sfintii Apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare in rataciri, Sfinta Biserica, prin Sinoadele Ecumenice, la care au luat parte toti episcopii sai, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credinta ortodoxa, in dogme si hotariri, sub asistenta Duhului Sfint. Biserica a fost pusa in situatia de a “defini”, in momentul in care ereticii au inceput sa altereze invataturile descoperite. Definitiile sunt asadar niste raspunsuri: cele mai autorizate raspunsuri. In masura in care cineva pune aceleasi intrebari, aceste raspunsuri sunt mereu valabile. Ele au capatat, in conformitate cu insusi cuvantul preferat de Apostoli, numele de “dogme”.

S-a statornicit in teologie a se numi cu termenul tehnic de dogma, numai adevarurile definite de Sfintele Sinoade Ecumenice (cuprins in Scriptura si in Traditie si aprobat si practicat de Biserica). Cele nedefinite, dar bineinteles existente in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, traite si crezute in Biserica, sunt numite adevaruri de credinta. Ele nu sunt in mod explicit dogme. Ele nu sunt insa cu nimic mai prejos, si nici mai importante, dar nu se numesc dogme in limbajul de lucru al teologiei, spre a le deosebi de cele care au constituit obiectul unei definitii.

Dogma, ca definitie, are in vedere doua elemente: adevarul despre care vorbeste, sa fie acela descoperit de Dumnezeu (noi intelegem prin aceasta Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie), si sa fie formulat de Biserica printr-un Sinod Ecumenic. Note esentiale: neschimbabilitatea dogmei si caracterul ei de obligativitate in vederea mantuirii. Ortodoxia crede prin urmare ca, o dogma odata definita, nu mai poate fi schimbata, anulata, ignorata sau inlocuita, de asemenea ca ea este conditie sine qua non pentru dobandirea mantuirii. Daca cineva nu crede intr-o dogma, el cade din ortodoxia credintei; unul ca acela se exclude din comuniunea credintei celei adevarate, si fara aceasta nu este mantuire. [2]

 

Despre Sinoadele Ecumenice

Sinoadele Ecumenice sunt sinoade episcopale extraordinare care iau decizii in primul rand in privinta formularilor dogmatice, in special atunci cand Biserica se confrunta cu erezii. In al doilea rand, in stabilirea de norme canonice care reglementeaza modul de administrare al Bisericii. Din Sinoadele Ecumenice au facut parte Sfintii Parinti, prin care a lucrat Duhul Sfant, asa cum s-au facut si consemnarile, avand drept marturie minunile care au avut loc in timpul acestora. Un Sinod poate fi considerat ecumenic si infailibil in masura in care acesta marturiseste Adevarul asa cum ne-a fost lasat, prin Sfanta Traditie, de catre Sfintii Parinti ai Bisericii. In cadrul primelor doua Sfinte Sinoade Ecumenice s-a stabilit invatatura de credinta ortodoxa, care se cuprinde pe scurt in “Simbolul credintei” – Crezul, la Sinodul I Ecumenic, s-au stabilit cele 7 puncte din Crez, ca Iisus Hristos este Dumnezeu Nascut, nu facut, si la Sinodul al II – lea Ecumenic, unde s-a completat Crezul cu inca 5 articole, in total 12.

Biserica in totalitatea ei, in multitudine iidelium, a fost inzestrata cu darul certitudinii in definirea adevarurilor de credinta, iar ca organ al acestei certitudini, au fost de la inceput unanim acceptate Sinoadele Ecumenice.

Biserica in totalitatea ei este infailibila, in multitudine iidelium, fiind inzestrata cu darul certitudinii in definirea adevarurilor de credinta. Ortodoxia a pastrat de-a lungul istoriei sale acest adevar. N-a admis nici infailibilitatea Sinoadelor Ecume­nice, decat dupa ce au fost “receptionate” de Biserica infailibila, n-a ad­mis nici infailibilitatea vreunei persoane. Situatia este aceeasi pana in ziua de azi, pentru simplul motiv ca am putea asista la hotarari cu ti­tlul de “infailibile”, ale unei persoane, hotarari care n-ar fi receptionate de Biserica, sau la respingerea de catre o persoana, pretinsa infailibila, a unor adevaruri comune Bisericii, ceea ce ar duce la relativizare in ma­terie de credinta, si la o “casa care se dezbina intru sine”.

Biserica a fost pusa in situatia de a “defini”, in momentul in care ereticii au inceput sa altereze invataturile descoperite. Definitiile sunt asadar niste raspunsuri : cele mai autorizate raspunsuri. In masura in care cineva pune aceleasi intrebari, aceste raspunsuri sunt mereu vala­bile. Ele au capatat, in conformitate cu insusi cuvantul preferat de apos­toli, numele de “dogme”. Intelegem dintr-o scriere a Sf. Ilarie, ca Sfin­tii Parinti n-au purces cu bucurie la prinderea in concepte umane a unor adevaruri inefabile, pe care credinciosii evlaviosi le traiau in taina si respect, dar pe care ereticii le-au voit dupa categoriile mintii omenesti. Si daca Biserica nu intervenea, ei le-ar fi deformat, numai ca sa incapa in mintea lor. [3]

A crede fara nici o indoiala, intr-un Dumnezeu simplu si nedespartit, dar Dumnezeu in Trei persoane; Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiu si Dumnezeu Duhul Sfant, trei dupa ipostas, dar unul dupa fiinta si dupa fire,si iarasi a crede in unul Domn Iisus Hristos, Dumnezeu si Om in acelasi timp, indoit in fire dar unul dupa ipostas, a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si pururea Fecioara Maria. Acestea sunt dogme (adevaruri de credinta, descoperite prin Revelatie) pe care mintea noastra nu poate sa le cuprinda si sa le inteleaga.

 

Sfintii Parinti despre Biserica:

• Sfantul Ciprian al Cartaginei: “In afara Bisericii nu exista mintuire: casa lui Dumnezeu este una singura si este cu neputinta sa se mantuiasca cineva in alta parte decat in Biserica (…) oricine se departeaza de Biserica devine strain de testamentul Bisericii. Cel care strica pacea si unitatea in Hristos lucreaza impotriva lui Hristos.”

“Episcopia este unitatea in care toti si fiecare in parte slujesc, la fel si Biserica este una.” “Biserica soborniceasca este una singura si nedespartita; de aici unitatea ierarhior.”

• Sfantul Irineu de Lungdunum (Lyon): “Cei care se departeaza de la Biserica (…) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai despre ei spune Sfantul Apostol Pavel ca dupa prima si a doua mustrare, indeparteaza-te de la ei.” “Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfant. De aceea cei care nu au partasie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvoraste apa vietii.”

• Fericitul Teodorit: “Unul singur este trupul plamadit din mai multe madulare. Trupul unic al Bisericii dupa spusa Apostolului este al lui Hristos intrucat capul acestui trup este Hristos insusi.”

• Sfantul Chiril al Ierusalimului: “Marturisirea credintei ne invata despre una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica pentru ca sa te pazesti de stricaciunea adunarilor eretice si sa fii totdeauna in sfanta soborniceasca Biserica.”

• Cuviosul Teodor Studitul: “Din timpurile apostolice si pana acum in Biserica au patruns mai multe erezii (…). Dar Biserica a ramas neimpartita si neclintita si asa va ramane in vecii vecilor desi facatorii de stricaciune s-au smuls din ea.”

“Marturisesc in fata lui Dumnezeu si a norodului: ei [ereticii] singuri s-au rupt de trupul lui Hristos, Biserica – ale carei chei sunt credinta, si pe care n-au inghitit-o pana acum si nici nu o vor face in veci portile iadului, adica gurile ereticilor.”

 

Scurt istoric despre introducerea “Filioque”
si caderea Bisericii in Apus

Modificarea Simbolului de Credinta, asa cum a fost el stabilit la primele Sinoade Ecumenice, prin adaugarea Filioque (purcederea Duhului Sfant si de la Fiul) marcheaza inceputul introducerii ereziei in crestinismul apusean, ceea ce a dus treptat la separarea de Biserica (rasariteana), culminand cu marea schisma din 1054.

Prima documentare istorica a adausului Filioque o avem la conciliul local din 589, Toledo, Spania, care a incercat sa combata Arianismul scotand mai pregnant in evidenta egalitatea Fiului cu Tatal (aceeasi greseala exprimata si in teologia Fericitului Augustin). Astfel, este adaugat Crezului initial marturisit de Sinoadele ecumenice de la Niceea si Constantinopol expresia Filioque (si din Fiul).

Din cartea „Mistificarea fatala, un studiu ortodox asupra doctrinei Filioque” (1982) a istoricului grec Kyriakos Lampryllos, aflam ca adausul Filioque a fost introdus in Spania din cauza regilor vizigoti proaspat trecuti de la arianism la ortodoxie. Pentru a supraexprima Dumnezeirea Fiului, in fata unor oameni care o negasera inainte de convertire, crezul original este mistificat de episcopii locali, prin afirmarea dublei purcederi, prezentandu-l ca original. Desi scopul initial poate fi considerat oarecum justificat pe plan local, prin propagarea acestei erori dogmatice majore in Vest, s-a adus un deserviciu major Bisericii sobornicesti.

De la sfarsitul sec. IV, pana in sec. VI, diferite rase germane barbare (francii, gotii, longobarzii, vandalii s.a.) au cucerit eparhiile Imperiului Roman de Apus. Acesti colonisti, francii in special, au adoptat Crestinismul insa l-au amestecat cu elemente idolatre si au indepartat treptat pe ierarhii romani de la conducerea bisericeasca, numind proprii episcopi. Sfantul Bonifatie, in Epistola sa catre papa Zaharia, in 741 descrie situatia din Galia Romana, unde predominau episcopii franci:

“Credinta este calcata in picioare. Timp de optzeci de ani episcopii franci nu s-au adunat in sinod si nici nu au arhiepiscop. Cele mai multe scaune episcopale se dau mirenilor iubitori de argint sau clericilor adulteri, care participa la incursiuni militare imbracati cu echipament militar complet, ucigand cu mainile lor fara deosebire crestini si idolatri”

In 754 papa Stefan II a acceptat autonomia politica a Bisericii Romei oferita de regele francilor, Pepin cel Scurt, intemeind primul stat papal. Mai tarziu, Nicolae II (858-867), primul papa roman francofil, a concentrat in persoana sa cea mai inalta stapanire bisericeasca si politica, considerandu-se pe sine «imparatul intregii lumi». In secolul al VIII-lea, regele francilor, Carol cel Mare (768-814), uneste cu puterea armelor aproape toate popoarele Europei apusene si se ambitioneaza sa formeze o noua imparatie. Pentru a accentua particularitatea culturala a noii imparatii, dintr-o ambitie personala, el creeaza un crestinism diferit de cel rasaritean, lepadand credinta ortodoxa. Bazandu-se pe formularile teologice ale fericitului Augustin, schimba practicile bisericesti:
botezul prin stropire, celibatul obligatoriu la clerici, privarea mirenilor de la impartasirea din Potir, barbieritul clericilor si altele.
In cadrul tacticii antiortodoxe, episcopii franci, in 794 (Conciliul de la Frankfurt), au condamnat hotararile Sinodului VII ecumenic (787) pentru inchinarea acordata icoanelor, iar in 809 (Conciliul de la Aachen), adauga Filioque la Sfantul Simbol al Credintei . Aceste doua evenimente constituie prima etapa a schismei dintre francii cuceritori si ortodocsii romani.

In 816, papa Leon III a lepadat adaosul eretic Filioque, opunandu-se cu tarie modificarii hotararilor Sinoadelor Ecumenice, si pentru a pastra Simbolul Credintei neatins de falsificarile introduse de franci, a gravat Crezul in limbile latina si greaca, fara adaus, pe doua tablii de argint masiv, pe care le-a expus deasupra mormantului Sf. Ap. Pavel, in Biserica Sf. Petru din Roma, cu inscriptia:

“Pe acestea, eu, Leon, le-am asezat din dragoste si pentru pastrarea Credintei Ortodoxe.”

Mai tarziu, reprezentantii papei Ioan VIII au participat la Sinodul din Constantinopol (879-880), care pentru Ortodoxie este al Optulea Sinod Ecumenic, si in care, sub presedintia Sfantului Fotie cel Mare, patriarhul Constantinopolului, au condamnat ereziile francilor referitoare la icoane si la Filioque.

Crezul cu Filioque nu a fost acceptat la Roma, ramasa ortodoxa, pana in 1014. In aceasta perioada, temandu-se de o revolta generala a tuturor romanilor aserviti din Occident impotriva franco-germanilor feudalizati, acestia din urma n-au indraznit sa se atinga direct de scaunul Romei celei Vechi. Dar cand Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papa ortodox, Ioan XVIII (1003 – 1009) a fost deportat intr-o manastire din Italia de Sud, iar Sergiu IV (1009 – 1012), care-si datora tronul regelui german Henric II (1002 – 1024) incoronat imparat in 1014, l-a marturisit pe “Filioque” in scrisoarea de intronizare adresata patriarhului Constantinopolului Sergios II. Printr-o hotarare sinodala, acesta din urma a sters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici unde n-a mai fost niciodata restabilit.

La Roma, “Filioque” a fost oficial introdus de papa Benedict VIII (1012 – 1024), nepotul imparatului german Henric al II-lea, sub presiunea germana, in anul 1014, cu prilejul incoronarii imparatului Henric al II-lea, acceptand conditia pusa de imparat, ritul germanic al slujbei, care cuprindea purcederea diadica a Sfantului Duh. Asadar, singurul motiv pentru care Roma a acceptat adausul Filioque a fost unul temporar si lumesc, si nu unul eminamente dogmatic. Inca odata, clerul si poporul au reactionat, dar de data aceasta au trebuit sa se inchine inaintea lui Benedict VIII, caci Crezul, cuprinzand Filioque, a fost cântat pentru prima data la missa incoronarii ca imparat a lui Henric II. Drept urmare, folosirea liturgica a Crezului cu Filioque a fost considerata, Biserica Latina, ca avand aprobare papala. Uzurparea scaunului ortodox al Romei celei Vechi se incheiase, iar poporul roman al Occidentului, lipsit de aparare si de conducator spiritual, a suferit persecutiile si reprimarile impuse de marii papi ai feudalitatii, ca de pilda Grigore VII (1073 – 1085).

La 16 iulie 1054 conducatorul reprezentantei papale, cardinalul Humbert a asezat pe Sfanta Masa a Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol afurisirea Crestinatatii rasaritene. Prin aceasta fapta, Crestinatatea franca a definitivat separarea de Biserica Ortodoxa. Acesta nu a fost inceputul, ci confirmarea unei schisme care fusese bine planuita cu 260 de ani mai inainte la curtea lui Carol cel Mare; a unei schisme care «nu s-a facut intre romeii (romanii) apuseni si rasariteni» (Pr. Prof. Ioannis Romanidis).

Din momentul in care Patriarhia cu scaun de intaietate a Romei s-a rupt de Trupul lui Hristos, s-a lipsit de dumnezeiescul Har, acest fapt avand drept consecinta descompunerea treptata a ei.

Sfantul Nectarie al Pentapolei (Nectarie Taumaturgul, al Eghinei) consemneaza:

“Biserica Apuseana a pierdut libertatea ei duhovniceasca, si-a pierdut podoaba, s-a zguduit din temeliile ei, s-a lipsit de bogatia Harului Sfantului Duh, de prezenta lui Hristos. In cele din urma a ajuns un trup mut, fara duh si suflet.”

De aceea, in secolele urmatoare aluneca pe un povarnis denaturant, strain, fara nici o nadejde de intoarcere, conducandu-l pe omul Apusului la deznadejde, la vid existential si la impas. La numai cativa ani dupa Schisma, in 1075, papa Grigorie al VII-lea scoate in evidenta – in renumitele sale Dictatus Papae (Ordine Papale) – pretentiile scaunului papal pentru stapanirea absoluta a lumii:

“Biserica Romana a fost intemeiata de Insusi Dumnezeu. Papa este stapanul absolut al Bisericii Universale. Randuieste si cateriseste episcopi. Numai el poate convoca un sinod ecumenic. Reprezentatii lui sunt mai presus decat episcopii. Numai el foloseste insemne imparatesti. Principii sunt datori sa-i sarute picioarele. El are dreptul sa-i destituie pe imparati. Fara aprobarea lui nici o carte nu este valabila. Hotararile lui nu pot fi anulate de nimeni; numai el poate anula hotararile tuturor celorlalti. Papa nu poate fi judecat de nimeni. Sfintenia lui este asigurata datorita virtutilor Sfantului Petru. Biserica Romana nu greseste niciodata si nici nu va gresi vreodata.”
(Patrologia Latina de J. P. Migne, Paris, 1844-1890, vol. 148, p. 107.)

Cu aceste pozitii ale papei Grigorie al VII-lea incep luptele dure ale «Bisericii» Romei pentru impunerea religioasa, politica si sociala a ei asupra popoarelor Occidentului (cearta pentru investitura), care dureaza vreo 200 de ani. In cele din urma, papa concentreaza in mainile sale orice stapanire – spirituala, politica, legislativa, juridica. Este prima aparitie a totalitarismului in Europa. [1]

Odata cu marea schisma din anul 1054, Biserica Apuseana se separa de cea de Rasarit, nu doar administrativ ci si dogmatic. Evolutia secularista a statului papal dupa intemeierea lui in anul 754-755, impunerea primatului papal, implicarea politica a papei si pretentia acestuia de a-si extinde stapanirea peste intreaga Biserica, invocand suprematia asupra celorlalti episcopi, si asupra Sinoadelor Ecumenice, a jucat un rol deosebit de important in evolutia relatiilor dintre cele doua Biserici autocefale, de Rasarit si Apus, ducand in final, dupa o serie de discordii si conflicte, la o ruptura definitiva.

Prin modificarile pe care le-a adus dogmei, Biserica de Apus nu a pastrat continuitatea dogmatica primita de la Sfintii Apostoli, stabilita ulterior prin Sinoadele Ecumenice. Si mai mult, adaugarea Filioque in Crez (purcederea si din Fiul) contrazice in mod evident si fara de tagada vorbele Mantuitorului scrise in Sfanta Evanghelie:

“Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine.” (Ioan 15:26).

Asadar, cum poate cultul catolic sa se considere Biserica urmatoare lui Hristos (singura adevarata), cand pe de-o parte contrazice invatatura de credinta a Sfintilor Parinti statornicita in primele secole in cadrul Sfintelor Sinoade, pe de alta parte contrazice si pe proprii ei papi, caci Roma pana la 1014 sustinea acelasi Crez stabilit de Sfintele Sinoade, si mai ales, si mai presus de toate, contrazice chiar pe Hristos care a spus ca Duhul Sfant de la Tatal purcede (nu si de la Fiul)? Sfantul Fotie cel Mare, Patriarul Constantinopolului spunea: “Şi voi, care aduceţi în faţă pe Părinţi ca să contraziceţi dogmele Stăpânului, să contraziceţi învăţătura a căror mesageri au fost Αpostolii, să contraziceţi toate Sinoadele Ecumenice, să contraziceţi dumnezeiasca învăţătură propovăduită în întreaga lume, nu vă cutremuraţi, nici nu vă e teamă şi nici nu vă sfiiţi sub ameninţarea anatemei?”

Papa Leon al III-lea si papa Ioan al VIII-lea au anatemizat pe cei care vor modifica Crezul, asadar catolicii nu se gasesc doar sub anatema adresata celor ce modifica Crezul si incalca Canoanele Sinoadelor Ecumenice, dar chiar si sub anatema propriilor papi.

Nu doar erezia Filique este cea care ii desparte pe catolici de ortodocsi, ci si alte conceptii eretice, cel putin la fel de grave, introduse de-a lungul timpului, intre care cele mai grave sunt primatul papal si infailibilitatea papei, impreuna cu alte inovatii si abateri liturgice:

 

Catolicismul are urmatoarele puncte doctrinare
total diferite de ortodoxie:

a) FILIOQUE – cel mai important – conform caruia Duhul Sfant ar purcede si din Fiul, nu numai din Tatal. Aceasta invatatura catolica este contrara Sfintelor Sinoade si nu are nici un temei scripturistic.

Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine.” (Ioan 15:26)

b) PURGATORIUL – intre Rai si Iad ar fi un loc curatitor numit “purgatoriu”, in care merg sufletele celor ce nu si-au ispasit pe pamant anumite pacate, si apoi se duc in Rai. Dar in Sfanta Scriptura nu se scrie nicaieri despre purgatoriu. In timp ce ortodocsii cred ca sunt doar doua alternative ale sufletului dupa moarte, adica Rai si Iad. Si nici in Sfanta Traditie nu regasim aceasta conceptie.

c) SUPREMATIA PAPALA – papa se considera capul suprem al Bisericii crestine, mai mare peste toti oamenii si peste intreaga Biserica. Papa este loctiitor al lui Hristos (Vicarius Christi), tinand locul Sau, desi Hristos ne-a spus: “iata Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.”(Matei 28, 20) si stim de la Sfantul Apostol Pavel ca Hristos este capul Bisericii. (Efeseni 5:23).
Autoritatea papei este pretinsa si asupra Bisericilor Orientale Catolice, ele fiind “supuse in egala masura carmuirii pastorale a pontifului roman, care, prin hotararea divina, este urmasul Sfantului Petru in primatul asupra Bisericii Universale… Catolicii au recunoscut pe papa drept cap al Bisericii, l-au ridicat pe tron in locul lui Hristos, facandu-si dumnezeu din el.

Suprematia papala este in deplina contradictie cu invataturile Mantuitorului:

(…) ca unul este Invatatorul vostru: Hristos, iar voi toti sunteti frati.
Si tata al vostru sa nu numiti pe pamant, ca Tatal vostru unul este, Cel din ceruri.
Nici invatatori sa nu va numiti, ca Invatatorul vostru este unul: Hristos.
Si care este mai mare intre voi sa fie slujitorul vostru.
Cine se va inalta pe sine se va smeri, si cine se va smeri pe sine se va inalta.
(Matei 23:8-12)

Iar Sfantul Grigorie cel Mare, Papa al Romei in sec. VI (cand Biserica Apuseana avea aceeasi credinta cu cea din Rasarit), intr-una din scrisorile sale catre imparat, contestand titlul de Patriarh Ecumenic al episcopului Constantinopolului, ceea ce in latina insemna ‘universal‘, afirma urmatoarele:

“Deci, prea-iubite frate, iubiti smerenia din toatã inima, cãci ea este aceea care sustine buna întelegere între frati, cea care pãstreazã unitatea în sfânta Bisericã universalã.[…] Ce veti spune lui Hristos, Care e capul Bisericii universale, la judecata finalã, dacã prin titlul de universal v-ati supus toti membrii ei? […] Petru, primul între apostoli, si membru al Bisericii sfinte si universale; Pavel, Andrei, Ioan nu sunt ei capi ai anumitor popoare? – si totusi toti sunt mebrii sub un singur cap. Nu sunt ei membrii ai Bisericii? Si totusi nici unul dintre ei n-a voit sã fie universal. […] Domnul a zis ucenicilor Sãi: “Sã nu vã numiti Pãrinti, cãci voi nu aveti decât un singur Pãrinte. […] Ce veti spune deci, prea-iubite frate, la înfricosãtoarea judecatã ce va sã fie, dacã doriti sã fiti numit nu doar Pãrinte, ci Pãrinte universal al lumii?” (epistola 25)

“Eu spun – fãrã cea mai micã ezitare – cã oricine se numeste episcop universal sau doreste acest titlu este – prin mândria sa – precursorul lui anticrist, cãci prin aceasta pretinde sã se înalte mai presus decât ceilalti. Gresala în care el cade vine dintr-o mândrie egalã cu a antihristului, pentru cã dupã cum acest pervers a vrut sã fie privit ca fiind mai presus decât ceilalti oameni, tot asa si cel ce doreste sã fie singur numit episcop se ridicã pe sine mai presus decât ceilalti”. (cartea a VII-a, scrisoarea 27)

“Vã spun cã nu trebuie sã-mi dati acest titlu, dupã cum nu trebuie sã-l dati nici altora. Si iatã cã, în adresa scrisorii voastre îmi dati totusi mie, care le-am proscris titlurile orgolioase de universal si de papã! Vã rog, Prea Sfintia Voastrã, ca pe viitor sã nu o mai faceti; cãci vã stirbiti vouã însivã ceea ce dati prea mult altuia. (…) Dacã îmi ziceti mie papã universal, negati cã sunteti Sfintia Voastrã ceea ce pe dea-ntregul as fi eu. Lui Dumnezeu nu-i place una ca aceasta!” (scrisoare catre Evloghie, patriarhul Alexandriei)

Aceste extrase arata – prin gura unui sfant papã al Romei – ca episcopatul este egal în demnitate, si ca e diabolic a vrea sa domini pe altii. Aceasta învatatura este cea a Bisericii Ortodoxe; Biserica catolica, învata insa cu privire la papi tocmai ceea ce Sf. Grigorie condamna cu atata energie. (Igumen André Wade – “Care este adevarata Biserica a lui Iisus Hristos“)

d) INFAILIBILITATEA PAPALA – (de parca nu ar fi fost de ajuns primatul papei si numirea sa ca inlocuitor sau vicar al lui Hristos) Conciliul Vatican I, in 1870 recunoaste ca papa nu poate gresi ca om in materie de credinta, cand predica, facandu-l infailibil, egal cu Dumnezeu (?!) si astfel, substituindu-se Bisericii sau proclamandu-se pe sine a fi insasi Biserica. Doar Biserica, in sobornicitatea ei, este infailibila, deoarece este trupul lui Hristos, care este infailibil. Daca Papa este infailibil, asa cum pretind catolicii, atunci înseamnă ca nu poate gresi, insa singurul care nu poate gresi este numai Dumnezeu. Aceasta pretinsa infailibilitatea a Papei este o erezie totala impotriva lui Hristos si a Bisericii Sale, ce a fost ridicata la rang de dogma, reprezintand uzurparea locului lui Dumnezeu-omul Hristos si o revolta fara precedent impotriva Lui. Prin proclamarea infailibilitatii papei, se proclama de fapt infailibiltatea omului, promovata mai tarziu de curentul umanist, prin care Dumnezeu este inlocuit de om. Dogma infailibilitatii papale a fost combatuta cu multa indarjire de unii teologi mari catolici ca: Friedrich, Dollinger, Hefele si altii, chiar in Sinodul de la Vatican si imediat dupa aceea, o parte din catolici s-au rupt de Roma, grupandu-se sub numele de “vechii catolici”.

 

Sf. Iustin Popovici: “Sunt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a Papei. […]

Toate umanismele europene, de la cel primitiv, până la cel mai subtil, de la fetişism până la papism, se bazează pe credinţa în om, aşa cum este el în starea lui psihofizică empirică şi în istoricitatea lui dată. Într-adevăr, întreaga substanţă a oricărui umanism este omul – homo. Rezumat la esenţa lui, orice umanism nu este altceva decât hominism. Omul este valoarea cea mai înaltă, valoarea totală; omul este criteriul cel mai înalt, criteriul total: omul este măsura tuturor lucrurilor Acesta este in nuce orice umanism, orice hominism; de aceea în ultimă analiză toate umanismele, toate hominismele sunt de origine idolatră, politeistă. Toate umanismele europene, de la cele dinainte de Renaştere, la cele ale Renaşterii şi aşa mai departe – cele protestante, filozofice, religioase, ştiinţifice, civilizatorice şi politice – au urmărit şi urmăresc neîncetat, cu buna ştiinţă sau în neştiinţă, un singur lucru: acela de a opune credinţei în Dumnezeul-Om credinţa în om, de a opune Evangheliei Dumnezeului-Om evanghelia după om, filozofiei după Dumnezeul-Om filozofia după om, culturii după Dumnezeul-Om cultura după om; într-un cuvânt, de a opune vieţii după Dumnezeul-Om viaţa după om. Şi aceste lucruri s-au întâmplat timp de veacuri, până când, în secolul trecut, la 1870, la Conciliul Vatican I, toate acestea s-au recapitulat în dogma infailibilităţii papale. De atunci această dogmă a devenit dogma generală a papismului. De aceea, în zilele noastre, a Conciliului Vatican II, dogma aceasta a fost discutată în mod strălucitor şi abil, susţinându-se intangibilitatea şi neschimbabilitatea ei. Dogma aceasta are o semnificaţie istorică mondială pentru întreg destinul Europei, mai ales pentru timpurile apocaliptice în care aceasta a intrat deja. Prin dogma aceasta şi-au dobândit idealul şi idolul toate umanismele europene; omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate universală. Panteonul umanist european şi-a dobândit în fine Jupiterul său. (…)

Sinceritatea este limba Adevărului; dogma despre infailibilitatea papală din veacul al XIX-lea nu este altceva decât renaşterea idolatriei şi a politeismului. Renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar trebuie spus şi aceasta: prin dogma privitoare la infailibilitatea papală a fost erijat ca dogmă umanismul idolatru şi în primul rând cel elin antic. S-a promovat ca dogmă valoarea universală şi criteriul universal al culturii eline, al civilizaţiei, al poeziei, filozofiei, artei, politicii, ştiinţei eline: „Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). Ce sunt toate acestea? Ridicarea la rang de dogmă a idolatriei, în acest fel a ajuns să devină dogmă suficienţa omului european, pe care au cultivat-o timp de veacuri cu nostalgie umanismele europene.

Infailibilitatea este o calitate divino-umană naturală şi o funcţie divino-umană naturală a Bisericii, ca Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui Cap veşnic este Adevărul- Atoateadevărul: cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi, Dumnezeul-Om, Domnul Iisus Hristos. În realitate prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost declarat Biserică, şi papa-om a luat locul Dumnezeului-Om. Acesta este triumful final al umanismului, dar în acelaşi timp şi moartea a doua (Apocalipsa 20:14; 21:8 ) a papismului, iar prin intermediul lui şi împreună cu el, şi a oricărui umanism.

Însă, după Adevărata Biserică a lui Hristos, care, de la arătarea Dumnezeului-Om Hristos, există în lumea noastră pământească ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papală este nu numai o erezie oarecare, ci o pan-erezie. Pentru că nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de complet împotriva Dumnezeului- Om Hristos şi a Bisericii Lui, cum a făcut-o papismul prin dogma despre infailibilitatea papei-om. Nu există nici o îndoială: dogma aceasta este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent împotriva Dumnezeului-Om Hristos.” [4]

e) IMACULATA CONCEPTIE – ei spun ca Maica Domnului este nascuta de la Duhul Sfant, fara pacat stramosesc (cel mostenit de la Adam). Aceasta invatatura catolica pare, la prima vedere, sa sporeasca cinstea Maicii Domnului, dar in realitate ii neaga toate virtutile. Ce vrednicie i s-ar cuveni ei, daca, asa cum spun catolicii, a fost ferita de pacat? Insa “virtutea este efortul de a face binele” (Parintele Dumitru Staniloae). Ori Maica Domnului si-a dovedit aceasta virtute, iar ca dovada/rasplata, Dumnezeu a binecuvantat-o si a ales-o pentru a rascumpara neamul omenesc. Din dialogul cu Arhanghelul Gavriil, care bine-vesteste Fecioarei: “Nu te teme Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu”, adica Dumnezeu pretuieste dragostea, ravna si curatia Ei. De ce ar fi spus ingerul ca ea a aflat har, mila la Dumnezeu? Mila lui Dumnezeu, cuprinde notiunea iertarii pe care o afla cel ce are trebuinta de ea, cel care o cauta. Cunoastem din Sfanta Traditie ca Maica Domnului la varsta de 3 ani a fost dusa la Templu si asezata de catre Sfantul Prooroc Zaharia in Sfinta Sfintelor, acolo unde numai arhiereul intra, o data pe an si numai ca sa aduca jertfe. Toti s-au minunat de aceasta, dar Sfantul Prooroc Zaharia, cunoscand de la Duhul Sfant cine este acea prunca a asezat-o acolo, dand slava lui Dumnezeu. La Templu, Maica Domnului a stat pana la varsta de 12 ani, vietuind asemenea monahilor de astazi: priveghind de seara pana dimineata. In zorii zilei adormea putin, apoi iar se scula la rugaciune. Si era pururea in genunchi de la ceasul al treilea (9 dimineata) pana la al noualea (3 dupa amiaza), cand incepea lucrul mainilor, dar si atunci era cu rugaciunea pe buze. Seara, la ora sase, primea hrana ingereasca de la Arhanghelul Gavriil. (Par. Nicolae Velimirovici)

f) AZIMILE – catolicii savarsesc Sfanta Euharistie nu cu paine dospita, ci cu azima, ca evreii. Dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, intrebuintarea painii dospite este singura practica indreptatita si pastrata de la intemeietorul ei. Caci instituirea Sfintei Euharistii s-a facut cu paine dospita si cu acest fel de paine s-a savarsit dumnezeiasca Euharistie in toata Biserica in primele veacuri, asa cum se practica si astazi in toata Biserica Ortodoxa. Temeiul doctrinar al practicii ortodoxe cu paine dospita il constituie insusi modul serbarii Pastilor de catre Hristos, cand a instituit, la Cina cea de Taina, Sfanta Euharistie. Romano-catolicii sustin ca Mantuitorul a mancat Pastile iudaic in care timp nu se manca decat azima si deci, pretind ei, painea euharistica, binecuvantata si impartita apostolilor, a fost azima. Daca Evangheliile sinoptice (Matei, Marcu si Luca) spun ca Mantuitorul a trimis pe Petru si Ioan “sa pregateasca Pastile” (Marcu, 14, 13-16; Luca, 22, 8-13), nu inseamna ca s-ar fi junghiat mielul pascal, adica s-ar fi serbat Pastile iudaic, caci evanghelistii ar fi notat in mod sigur daca ar fi avut loc jertfirea mielului pascal. Mantuitorul n-a serbat insa Pastile iudaic, care incepea in seara de 14 Nisan, caci inca nu venise vremea; era, de fapt, in seara zilei de 13 Nisan, si deci nu se putea manca azima, ci un Paste deosebit. Iuda Iscarioteanul intinde in blid, de unde rezulta ca la masa era si mancare lichida, ceea ce nu era ingaduit la Pasti. In plus, Daca Mantuitorul ar fi serbat la Cina cea de Taina Pastile iudaic, masa ar fi trebuit sa fie numita Pasti, dar ea este numita Cina, iar painea eurharistica este paine dospita, nu azima. Vinerea Patimilor si mortii Mantuitorului a fost zi de lucru, si deci ajun de Pasti.

Practica Bisericii primare a fost cu paine dospita. Faptele Apostolilor (2, 42-46; 20, 7) si sfantul apostol Pavel (I Cor., 11, 21) vorbind despre Euharistie sau Cuminecatura, numesc painea euharistica artos, adica paine dospita, si nu azima. Sfintii parinti si scriitori bisericesti ne ofera bogate marturii despre folosirea painii dospite si a vinului curat de struguri la pregatirea materiei pentru Jertfa euharistica.

Dupa invatatura ortodoxa practica de a folosi azima in loc de paine dospita este o inovatie fara temei scripturistic si nici traditional. Ea s-a introdus tarziu in Apus, si anume, in veacul al VII-lea in Spania, in veacul al VIII-lea in Anglia, iar in veacul al IX-lea in Germania, generali-zandu-se in tot Apusul abia in secolul al XI-lea. In veacul al IX-lea, patriarhul Fotie al Constantinopolului nu stia de ea, caci ar fi enumerat-o si pe aceasta intre abaterile papale care au dus la Marea schisma a Bisericii din 1054.

g) TRANS-SUBSTANTIEREA – la sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum se face la ortodocsi, la Sfînta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cînd se zice: “Luati mancati…”. Nu au rugaciunea de pogorire a Duhului Sfant peste Daruri.

h) CELIBATUL PREOTILOR – preotii catolici nu se casatoresc – aceasta impotriva hotararii Sinoadelor ecumenice ce au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie. Iar “hirotoniile” lor nu se fac prin punerea mainilor, asa cum au lasat Sfintii Apostoli – ci prin ungere – ca in Lumea Veche. Din cauza celibatului clerului, moralitatea publica sufera.

i) INDULGENTELE PAPALE – prin cumpararea unor bilete date de papa, se iarta pacatele. Ei afirma ca Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le dau papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor. (?!)

j) MIRUNGEREA – catolicii miruiesc copiii la 7-8 ani dupa botez si numai arhiereii au acest drept.

 

Alte diferente fata de ortodocsi cu care gresesc catolicii

• impartasania pruncilor nu o dau indata dupa botez, ci o amana pina ajung la 7-8 ani, din care cauza multi dintre copii mor neimpartasiti

• impartasirea credinciosilor fara ca sa fie spovediti

• impartasirea laicilor numai cu Trupul (painea), nu si cu Sangele Domnului, doar preotii au voie sa se impartaseasca cu vin, adica Sangele Domnului – o noutate, in contradictie cu Traditia Bisericii, cu spusele Mantuitorului Hristos:

Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el. (Ioan 6:56)

• administrarea Botezului prin turnare si stropire cu apa, nu prin afundare;

• ingaduinta de a se minca lapte, oua si brinza in Postul Mare si carne de animale sugrumate. Romano-catolicii se abtin de la carne in zilele de vineri de peste an si mananca doar o data pe zi in la inceputul Postului Mare si in Vinerea Mare.

• dezlegarea miercurii si a vinerii si a primelor doua zile ale Postului Mare;

• nerespectarea pravilei si a traditiei bisericesti cu privire la gradele de rudenie la savirsirea casatoriilor;

• savirsesc mai multe liturghii intr-o zi la acelasi altar;

• preotii si diaconii lor nu se impartasesc din acelasi potir cu credinciosii ca la noi;

• se impartasesc unii pentru altii;

• cinul calugaresc care dupa pravile este unul, ei l-au divizat intr-o serie de ordine si congregatii;

• lipsa proscomidiei

• statuile, muzica instrumentala

• adorarea inimii Domnului nostru lisus Hristos

• limba latina ca unica limba de cult s.a.m.d.

Ca si cult, ea a introdus unele inovatii care o departeaza mult de Biserica primelor veacuri .

Asadar, datorita acestor abateri dogmatice, canonice, liturgice si traditionale, noi ortodocsii ii numim pe catolici schismatici si nu putem sa ne unim cu ei atata vreme cat propovaduiesc aceste erezii.

Daca un catolic trece la ortodocsi, nu i se poate face botezul. In cadrul unei slujbe speciale, el marturiseste in fata preotului, in biserica, lepadarea de ereziile si de greselile catolice si faptul ca accepta marturisirea de credinta ortodoxa. Apoi e miruit cu Sfantul si Marele Mir si i se citeste dezlegarea randuita. [5]

 

De ce Ortodoxia nu are un papa al ei ?

Ortodoxia are un papă al ei, cel mai vechi dintre papii şi patriarhii lumii, îl are de la facerea lumii, îl are de la începutul vremilor. Acesta este adevăratul papă, recunoscut de toţi apostolii lui Hristos. Duhul înţelegerii, Duhul luminii, Duhul cugetării, Duhul Mângâietor şi Puterea lui Dumnezeu – El este adevăratul papă al Bisericii lui Hristos din veac şi până-n veac, neschimbat şi neclintit, neîndoielnic şi nepărtinitor, neavând
predecesor şi urmaş. Iar despre faptul că apostolii îl recunoşteau pe Duhul Sfânt drept supremul lor cârmuitor şi papă, aflăm cu certitudine din documentul scris de mâinile apostolilor. La primul lor sobor de la Ierusalim, apostolii au întipărit aceste cuvinte vestite: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă…” (Fapte 15, 28) […] Inainte de orice lucrare de zi cu zi ei se rugau Lui, îl chemau pe El, lui I se supuneau.
[…]
In limba greacă papa înseamnă părinte. Prin urmare, în sens moral, istoric şi primar Duhul Sfânt este Părintele nostru, Papa al nostru.

Oare Biserica Ortodoxă mai are nevoie de încă un părinte sau papă? Oare nu pe cei ce-şi tocmesc papi pământeşti îi preîntâmpină însuşi Domnul Iisus Hristos? Cu 19 secole în urmă El ne-a lăsat poruncă:„Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 13, 9). [6]

 

Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos

(…) Singura Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Noi avem pana azi crestinismul asa cum l-au avut Sfintii Parinti din sec. II-V. Toti teologii catolici, anglicani, protestanti recunosc aceasta, unii facand se intelege, chiar din aceasta o vina a Bisericii noastre, declarand-o falsificata, pietrificata in idei si forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul crestin dupa cerintele fiecarui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti, n-a purces la zadarnicirea supremei actiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevar.

Cine a purces pe calea schimbarilor dupa principiul adaptarii in spiritul timpului, trebuie sa schimbe continuu, o data ce si timpul se schimba fara incetare. Unde se poate ajunge, in felul acesta, ne-o arata protestantismul, care in multi din reprezentantii lui a ajuns pana dincolo de orice invatatura crestina fundamentala.

Daca toate aceste schimbari sunt omenesti, se intelege ca greu se va gasi una care sa poata pretinde cu succes o polarizare a intregului crestinism in jurul ei. Unitatea crestinismului diversificat in atatea forme amestecate cu adausurile ratiunii umane, in dezvoltarea ei istorica, nu se va putea realiza decat prin concentrarea tuturor in jurul adevarului divin nefalsificat de oameni, asa cum il aflam in primele veacuri crestine si cum e marturisit pana azi de Biserica ortodoxa. E punctul de vedere care s-a impus mai mult in constiinta teologica si crestina din toate tarile, pentru ca e cel mai just, cel mai rezonabil. intre oamenii care se cearta, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depaseste: lui Dumnezeu.

Interesant este de altfel ca pasiunea aceasta pentru adevar, adica pentru Revelatiunea divina, in orice dezbatere cu privire la refacerea unitatii crestine, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa. Dintre toate ramurile crestine, ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar. Se prezinta si azi ca si in trecut din partea altor confesiuni crestine fel de fel de considerente si de atractii prin care ar vrea sa se faca pe ele centre de polarizare a crestinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridica in slavi persoane omenesti si scaune din care ar izvori binefaceri coplesitoare peste lume. De adevarul lui Hristos si de Hristos insusi nu vorbeste insa nici o alta ramura crestina. Cel putin in fata ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindca se jeneaza. Singura Biserica “dreptei credinte”, a “dreptului adevar”, vorbeste numai de adevarul lui Hristos, numai de adevarul revelat, pentru ca numai ea il are, numai ea a ramas pe langa el, respingand ispitele lumesti si primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia sta singura pe langa scaunul lui Hristos, pana la plinirea vremii, cand adevarul ei va trebui sa castige toata omenirea ce e dornica sa faca mai intai pana la capat experienta “creatiilor” sale.

In al doilea rand faptul ca ortodoxia reprezinta adevarul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativa a ei cu oricare alta ramura crestina. Formele crestinismului apusean sunt treptele unei continue diluari a adevarului integral al Revelatiei. S-au tot facut acolo concesii patimilor omenesti, pana ce crestinismul a slabit atat de mult in autoritatea si densitatea lui de factor supraomenesc, incat le-a fost usor acestor patimi sa-l inlature aproape cu totul. Ortodoxia singura a ramas sa infrunte de pe pozitia deplinei intransigente aceste patimi, sa zugraveasca omului un ideal [ne]relativizat, sa sustina in sufletul acestuia constiinta ca ortodoxia e ceva intr-adevar de dincolo de lume si chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemultumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credintei rasaritene nu e un ins care stie doar sa-si ascunda sub aparente de civilizatie prea exageratele porniri patimase. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii (…)

Crestinismul apusean trebuie sa restabileasca pe Hristos in centrul constiintelor, inlaturand domnia omului...“ [7]

Biserica Ortodoxa este Biserica lui Hristos

Faptul ca Biserica Ortodoxa este singura adevarata o arata chiar minunile care se petrec in interiorul Bisericii (spre deosebire de alte culte/religii). Printre cele mai evidente sunt urmatoarele:

a) Lumina Sfanta de la Ierusalim care vine in fiecare Pasti doar la ortodocsi. (De cele mai multe ori, Pastile catolic si cel ortodox nu coincid).

b) Sfintele Moaste – trupurile neputrezite ale sfintilor ortodocsi, care emana o mireasma placuta, unele dintre acestea, cum sunt moastele Sfantului Nicolae si ale Sfantului Mare Mucenic Dimitire cel Nou izvorand mir. Si catolicii au avut sfinti, prin urmare si sfinte moaste pana in 1054, cand s-au despartit de noi si au adaugat invataturi eretice.

c) Minunile Sfintilor crestin ortodocsi atat in viata lor cat si dupa moarte.

d) Sfanta Agheasma Mare, cea facuta la Boboteaza, care nu se strica, nu isi strica gustul, asa cum nu se intampla in cazul apei sfintite de catre catolici.

e) Apa Iordanului isi schimba cursul (se intoarce inapoi) in fiecare an pe 6 ianuarie, de Boboteaza, ca in anul botezului Mantuitorului, acesta fiind un semn de la Dumnezeu. Apele acestea se misca in sens invers cateva minute cand crucile crestinilor ortodocsi sunt aruncate in apa.

***

Ortodoxia este Cina cea de Taina la care sunt chemate toate popoarele (Ierem. 31, 31) sa se impartaseasca cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Insusi Trupul si Sangele Lui. Toti participa la aceeasi rugaciune, impartind fiecare dupa harul si darul sau. Aici este familia cea mare unde cu toti ne suntem frati prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tata. [8]

Ortodoxia propune si a propus inca de la intemeierea ei, din vremea Sfintilor Apostoli, un alt fel de viata, o viata traita in comuniune cu Dumnezeu. Cu toata teologia si practica ei liturgica reprezinta o relatie mistica, o relatie in care omul si Dumnezeu isi vorbesc reciproc, in care omul devine liber si protejat de Dumnezeu.

Marturisim despre Biserica in Crez ca fiind: “Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca”. Precum un singur crez este, tot asa este doar o singura Biserica al carei cap este Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Numai Biserica Ortodoxa a biruit veacurile neatinsa, nepatata si neintinata, daruind lumii sfinti, sfintenie si sfinte moaste.

Puterea ei este puterea lui Hristos, care permanent este prezent in ea (Matei 28, 20) pentru a o ocroti si a o hrani cu Trupul si Sangele Sau.

“In afara de Biserica Ortodoxa nu este adevar. Ea este singura pastratoare credincioasa a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfintii Apostoli si este, ca atare, adevarata Biserica Apostolica” (Sfantul Teofan Zavoratul)

Biserica Ortodoxa este oaza din mijlocul desertului acestei lumi, unde toti cei care alearga se vor mantui de arsita disperarii si nesigurantei; unde toti se vor racori si hrani cu bunurile dumnezeiesti. Este soarele cel mare care lumineaza cu puterea si cu harul lui Dumnezeu pe tot cel ce doreste revenirea la casa parinteasca. (Luca 15, 11-32)

Ortodoxia este izvorul nesecat si datator de viata care izvoraste din coasta Mantuitorului Hristos si care racoreste prin aceasta “apa vie” (Ioan 4, 10) pe tot omul care alearga la ea.

***

“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.” (Ioan 8:32)

“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine.” (Ioan 14:6)

“Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si eu va voi odihni pre voi.”(Matei 11, 28).

 

Apa cea Vie

Bibliografie

[1] “Despre cum s-a facut papa pe sine imparat si dumnezeu” – Sf. Man. Paraklitu (Ed. Schitu Lacu, Sf. Munte Athos, 2010)

[2], [3] I.P.S. Antonie Plamadeala – “Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice”

[4] Arhimandrit Ilie Cleopa – “Ne vorbeste Părintele Cleopa”, voL 9, Episcopia Romanului, 1999, p. 127-128

[5] Nicolae Velimirovici – “Eparhiiski observer” (din lucrarea “Biserica si statul” de Iustin Popovici)

[6] Iustin Popovici – “Biserica si Statul”

[7] Parintele Dumitru Staniloae – “Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos”

[8] Pr. M.A. Costa de Beauregard si Parintele Dumitru Staniloae – Mica Dogmatica vorbita, Editura Deisis, Sibiu 1995, pag. 61

Lecturi recomandate:

• Sfantul Iustin Popovici despre erezia infailibilitatii papale si umanismele anti-umane

• Dumitru Staniloae – Diferenta dogmatica si liturgica intre Liturghia ortodoxa, catolica, protestanta si neoprotestanta

• “Convertirea mea la ortodoxie – marturia unui calugar franciscan” de P.S Pavel de Ballester

• Iustin Popovici – Credinta ortodoxa si viata in Hristos

• Dumitru Staniloae – Teologia si dogmatica ortodoxa vol. 1, vol. 2