Inainte de a purcede la dezvoltarea te­mei spovedaniei, consider ca ar fi bine sa vedem ce inseamna exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi in acest sens doua pasaje patristice. Unul este al Sfantului Diadoh al Foticeii si celalalt al Sfantului Simeon Noul Teolog.

Sfantul Diadoh al Foticeii invata ca trebuie

„sa fim intr-o neintrerupta atentie la simtirea spovedaniei”,

pentru ca este posi­bil ca a noastra constiinta sa fie inselata si sa ni se para ca ne spovedim bine. Desigur, el recomanda ca, dupa spovedania greselilor fara de voie, sa ne nevoim in mod desavarsit

„pana se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre ier­tarea acestora”[18].

Aici se vede clar ca nu este de ajuns doar relatarea, ci si nevointa de dupa relatarea pacatelor, pana vom dobandi instiintarea interioara ca pacatul nostru a fost iertat de Dumnezeu. Prin ur­mare, iertarea are un caracter mai cuprinzator decat spovedania.

Sfantul Simeon Noul Teolog descrie cum a primit instiintare de la Dumnezeu ca i-au fost iertate pacatele. Intr-unul din minunatele si revelatoarele sale texte, pe care l-a scris spre sfarsitul vietii ca indru­mare pentru ucenicii sai, vorbeste despre experierea Dumnezeului celui viu, pe care el insusi a avut-o. Descrie cum a ajuns la vederea lui Dumnezeu, cum a dobandit comuniunea cu El – de vreme ce vederea lui Dumnezeu este in mod esential unire si comuniune cu Dumnezeu si, prin urmare, indumnezeire a omului – cum a auzit glasul lui Dumnezeu, si cum a vor­bit el insusi cu Dumnezeu.

Sfantul Simeon ne spune ca pe durata vederii lui Dumnezeu,

„frumusetea ne­graita a ceea ce se arata mi-a ranit inima si m-a atras spre o iubire nesfarsita”.

Iar de­scriind starea in care se gasea in acea clipa, el spune printre altele:

„Mi s-a dat incre­dintarea iertarii pacatelor mele si ma ve­deam pe mine insumi mai pacatos decat orice om”[19].

Se mai spune aici ca atunci cand a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adica la indumnezeire, a primit instiintarea iertarii si lasarii pacatelor sale.

Acest lucru se vede si intr-o marturie duhovniceasca contemporana. Atunci cand Dumnezeu i s-a aratat Sfantului Siluan Athonitul,

„toata fiinta lui a fost instiintata ca i-au fost iertate pacatele. Au pierit flacarile iadului care se aflau in jurul sau, a incetat iadul care il chinuia de o jumatate de an. In acel moment i s-a dat sa traiasca deosebita bucurie si marea odihna a impacarii cu Dumnezeu. In sufletul sau stapanea o noua si dulce simtire a iubirii fata de Dumnezeu si fata de oameni, pentru fiecare om. A incetat rugaciunea de pocainta, a disparut acea dureroasa si arzatoare cautare a iertarii, care nu lasa somnul sa vina pe pleoapele lui. Oare aceasta insemna ca acum putea sa se predea in sfarsit linistit somnului? Nu, desigur.

In timpul imediat urmator aratarii, sufletul lui Siluan, care si-a cunoscut invierea sa si a vazut lumina existentei celei adevarate si vesnice, a trait intr-o sarbatoare pascala. Toate erau frumoase: lumea mareata, oamenii placuti, natura neinchipuit de frumoasa, trupul s-a schimbat si a devenit sprinten, puterile ii sporisera, cu­vantul lui Dumnezeu daruia bucurie sufle­tului, privegherile de toata noaptea in Biserica si mai ales rugaciunile facute la chilie deveneau dulci. Plin de bucurie, su­fletul avea mila fata de oameni si se ruga pentru intreaga lume[20].

Toate acestea inseamna ca iertarea pacatelor in Traditia Ortodoxa este, in principal si inainte de toate, intoarcerea omului la frumusetea cea dintai, la slava indumnezeirii.

Am spus mai inainte ca pacatul in Traditia Ortodoxa nu este simplu o negare a legii, ci indepartarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, pacatul nu are doar o acceptiune etica, ci, in principal, una ontologica. In realitate, pacatul este cadere, moarte, intunecare si captivitate a mintii. In esenta, acesta este si pacatul stramosesc. Iar aceasta intunecare a mintii nu este nimic altceva decat identificarea ei cu ratiunea (logica) si inrobirea ei de catre patimi si de catre conditiile mediului de viata.

In acest fel si iertarea pacatelor este in primul rand luminarea mintii, eliberarea ei de asuprirea logicii si a patimilor. Desigur, nu uitam ca, in momentul cand mintea omului se intuneca, atunci lucreaza toate patimile si omul cade in felurite pacate. Astfel, iertarea pacatelor este pe de-o parte, luminarea mintii, adica eliberarea mintii din asuprirea logicii si a patimilor, iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Acestea doua exista impreuna. Si cand acestea doua sunt lucrate, in stransa legatura cu Taina Spo­vedaniei, asa cum am mentionat mai sus, atunci putem vorbi despre iertarea pacatelor.

Totusi, in general, putem sustine ca iertarea pacatelor are o dubla acceptiune. Prima este corecta actiune terapeutica de a ne elibera mintea de dominatia logicii si a patimilor, si dupa aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de catre omul „plin de har”, posesorul unor experiente duhovnicesti personale. Aceasta este lucrarea principala a duhovnicului.

A doua este rugaciunea de iertare, care este data de episcop in principal, si apoi de preotii carora episcopul le-a dat posibilitatea sa savarseasca Taina Sfintei Spovedanii. Acest fapt reprezinta oficializarea terapiei si reintrarea crestinului in viata Bisericii. Totdeauna preceda prima acceptiune a Spo­vedaniei si apoi urmeaza cea de-a doua. De asemenea, este de la sine inteles faptul ca terapia continua si dupa spovedanie.

Acest lucru se vede limpede in Traditia Bisericii. Ani intregi, cineva care savarsea un anume pacat, urma metoda terapeutica a spovedaniei, dupa care, episcopul ii citea rugaciunile de iertare. El era primit in acest fel la Dumnezeiasca Euharistie si se impartasea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Rugaciunea de ier­tare era finalitatea unei terapii anterioare a acelui om si certificarea faptului ca el este vindecat, ca apoi, vindecat fiind, sa mearga mai departe la cuminecarea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos[21].

Dupa analiza facuta iertarii pacatelor este necesar sa observam si marea tema a spovedaniei.

Sa luam aminte la faptul ca in textele Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti exista doua feluri de spovedanie.

Primul este spovedania in minte, pe care o facem rugandu-ne lui Dumnezeu, si al doilea, spoveda­nia pe care o facem medicului duhovnicesc, care este terapeutul nostru. Sfantul Ioan Sinaitul, vorbind despre strapungerea inimii (katanyxis) si definind intelesul cuvantu­lui, spune ca

„strapungerea este un chin neincetat al constiintei, care pricinuieste improspatarea focului inimii, prin martu­risirea facuta in minte”[22].

Marturisirea facuta in minte creeaza strapungerea, iar strapungerea mangaie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este cainta nestavilita si se desavarseste in atmosfera metanoiei. Tanguirea inimii este cea care produce „uitarea firii”.

„Marturisirea (in minte) este uitarea firii, cand din pricina ei cineva a uitat sa manance painea lui”[23].

Este nece­sar, potrivit Sfantului Diadoh al Foticeii, sa aducem o neintrerupta si smerita marturisire Stapanului Hristos chiar si pentru pacatele fara de voie, si sa nu ne oprim

„pana cand nu se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora”[24].

In afara de aceasta, Sfantul Ioan Scararul recomanda sa fim foarte atenti ca nu cumva, constiinta noastra

„sa se minta pe sine, cugetand ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu”[25].

Scrie aceasta deoarece, rugandu-ne lui Dumnezeu si marturisindu-ne pacatele noastre, de multe ori facem aceasta lucrare in chip gresit si astfel traim in acea suficienta de sine, ca ne-am marturisit pacatele noastre. Aceasta este de fapt o falsa simtire de sine. Prin urmare, este bine sa fim continuu pregatiti, pentru ca daca nu ne spovedim cum se cuvine, ne va cuprin­de

„o frica nelamurita in vremea iesirii sufletului nostru”[26].

Spovedania catre Dumnezeu prin rugaciune nu desfiinteaza marturisirea pacatelor noastre parintelui duhovnic, nici marturisirea facuta parintelui duhovnic nu anuleaza marturisirea prin rugaciune. Este necesar ca ambele feluri de marturisire sa fie impreuna-legate. Totusi, dupa spove­dania prin rugaciune, este nevoie si de ve­nirea la duhovnic. Dumnezeu l-a investit pe acesta cu harul iertarii pacatelor:

„Luati Duh Sfant; celor carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar celor carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Din acest pasaj se vede clar

„de cat de multa cinste i-a invrednicit pe preoti harul Du­hului Sfant”[27].

Preotilor, dupa Sfantul Ioan Hrisostom,

„li s-a ingaduit sa se ingrijeasca de cele ceresti, de vreme ce, in timp ce preotii lucreaza pe pamant, Dumnezeu stapaneste in cer si Stapanul intareste voia robilor sai”[28].

De aceea trebuie sa ne indreptam pentru vindecarea noastra spre preotii duhovnicesti.

„Mai intai de toate, sa ne marturisim Bunului si Singurului nostru Judecator”[29].

Chiar si daca bunul nostru judecator ne porunceste sa ne spovedim in fata tuturor, trebuie s-o facem, pentru ca principiul fundamental al terapiei este acela potrivit caruia traumele care sunt marturisite se vindeca. De asemenea,

„cand un doctor isi marturiseste neputinta, e nevoie sa mergem la altul”[30].

Desigur, ca terapia sa reuseasca este necesar un medic bun. Toti preotii duhovnici pot savarsi Taina Sfintei Spovedanii, dar nu toti pot vindeca, pentru ca nu au preotia duhovniceasca. Daca „jude­cata cu privire la bolile trupesti” poate fi gresita si „putinora le este cunoscuta”, cu atat mai mult se intampla aceasta cu bolile spirituale.

„Cu atat mai mult poate gresi judecata cu privire la cele sufletesti”.

De altfel, patimile sufletului sunt „mai mari si mai greu de patruns”[31]. Cand un preot prezinta neputinta terapeutica, trebuie sa mer­gem la altul, „caci rari sunt cei ce se tamaduiesc fara doctor”[32].

Valoarea terapeutica a spovedaniei a fost semnalata chiar de multi dintre psihi­atrii contemporani. In cazul de fata, este esential ca omul sa se deschida, sa nu se inchida in sine. In limbajul bisericesc spu­nem ca, atunci cand omul stie sa se deschida spre Dumnezeu prin duhovnic, poate indeparta multe boli sufletesti, chiar si nebunia. Simtim valoarea spovedaniei in practica. Un pacat care exista in noi ne oboseste si trupeste. Atunci cand pacatuim, traim chiar si starea de neputinta a trupului. Cand ne hotaram sa ne spovedim, atunci incepe procesul terapeutic. Atunci linistea va inunda sufletul si trupul. Insa, desigur, spovedania pe care o facem trebuie sa fie una corecta.

Intrucat vrajmasul diavol cunoaste valoarea spovedaniei, face orice ca sa ne amageasca, sa ne determine sa nu ne spovedim, sau sa facem aceasta lucrare ca si cum ar fi savarsit un altul pacatele noastre, sau sa imputam altora responsabilitatea acestora[33]. Este nevoie insa de barbatie duhovniceasca ca sa descopere omul vatamarea lui „doc­torului duhovnicesc”. Sfantul Ioan Sinaitul porunceste celui care greseste: „Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doctoru­lui”. Si impreuna cu dezgolirea sa iei toata vina asupra ta, spunand cu smerenie:

„A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit si nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!”[34].

Nu trebuie ca omul sa se rusineze, ci mai curand sa invinga rusinea ce vine din pacat si din dezgolirea lui. In momentul descoperirii ranilor interioare duhovnicului, omul trebuie sa semene in comportament, la infatisare si la cugetare cu un condamnat. Si tot Sfantul Ioan Sinaitul recomanda:

„Fa-te la marturisire si cu purtarea si cu chipul si cu gandul ca un osandit, plecandu-te spre pamant si, daca se poate, udand cu lacrimi picioarele docto­rului si ale judecatorului ca ale lui Hristos”[35].

Chiar Sfantul Ioan Scararul spune ca a vazut penitenti care aveau o asemenea smerita dispozitie si care s-au spovedit cu lacrimi si cu suspine deznadajduite si rugatoare, si astfel au inmuiat exigenta judecatorului si au schimbat „mania lui in induiosare”[36]. Este firesc sa simta cineva rusine cand e vorba sa-si spovedeasca rana sufleteasca, insa trebuie sa si-o invinga. Dar, „nu-ti as­cunde rusinea ta”[37], caci imediat dupa rela­tare, dupa aratarea pacatelor, vine linistea interioara.

Se pastreaza in traditia patericala o povestire cu un oarecare monah invatat. Acesta, stapanit fiind de duhul blas­femiei, si-a asuprit trupul sau cu postiri si privegheri si, cu toate acestea, nu a simtit nici un folos. Cand s-a hotarat sa-si marturiseasca gandul acesta doctorului duhov­nicesc, scriindu-l pe hartie, atunci s-a vin­decat imediat. Si el insusi marturiseste ca „n-a iesit din chilia Batranului inainte de a se fi mistuit patima”[38]. Aceasta vadeste adevarul ca spovedania nu este doar o stradanie omeneasca, ci ea se lucreaza prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vin­decat totdeauna prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Nici postul, nici priveghe­rea nu pot fi foarte mult de folos, daca nu sunt legate cu marturisirea.

De obicei, medicii duhovnicesti pri­mesc impotriviri din partea celor care se spovedesc, atunci cand acestia din urma nu se spovedesc cu smerenie si cu osan­dire de sine. Prin Sfanta Spovedanie se face o operatie duhovniceasca si, din acest motiv, bolnavul se opune. Insa sfatul Sfintilor Parinti este clar in acest sens:

„Nu te intarata impotriva celui ce te opereaza fara voie, ci, cautand la izbavirea de durere, plange-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu”[39].

Marturisirea scoate la suprafata toate cele nevazute ale sufletu­lui, iar acest lucru trebuie sa ne miste pe de o parte la osandirea de sine, iar pe de alta la recunostinta fata de medicul duhovni­cesc. Totusi, acela care respinge mustrarea, arata existenta patimii in sufletul sau, in timp ce acela care accepta mustrarea „s-a dezlegat de legatura ei”[40].

Este nevoie sa subliniem din nou ca metanoia, legata cu Sfanta Spovedanie, vindeca ranile sufletului omului. Pocainta, care vine din inspiratia Mangaietorului, arde cu putere inima si, acolo unde exista tan­guire, vindeca toate ranile. In aceasta stare omul dobandeste marea comoara a fecio­riei. Nichita Stithatul spune:

„Sa nu zici in inima ta: imi este cu neputinta sa dobandesc de aici inainte curatia fecioriei, dupa ce am cazut in stricaciunea si in nebunia trupului in multe chipuri”.

Chiar daca omul si-a pierdut fecioria, poate s-o dobandeasca din nou prin lacrimile celui de al doilea botez, care este pocainta. Astfel, continua acelasi Parinte al Bisericii:

„unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii in greaua patimire si curg rauri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darama toate intariturile, se stinge tot focul patimilor si se savarseste nastere de sus, prin venirea Mangaietorului, iar sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei”[41].

Renasterea omului nu poate reusi daca nu asculta de parintele duhovnic, cel care il va vindeca in Hristos:

„ A nu asculta de parintele duhovnicesc”, dupa pilda lui Hristos, Care S-a facut ascultator Tatalui pana la cruce si moarte, echivaleaza cu „a nu te naste de sus”[42], pentru ca aceasta nastere „vine din ascultarea de parintii duhovnicesti”[43].

Insa, de multe ori, patimile cele ticaloase ale sufletului nu se vindeca imediat dupa spovedanie. E nevoie de multa lupta si de o mare asceza, pentru ca sufletul sa se elibereze de patimi. In mod esential, iertarea pacatelor nu este o spovedanie formala pe care o facem, cel mai probabil, sub mari presiuni psihologice, ci este elibe­rarea de patimi. Acela care nu s-a eliberat de patimi prin harul lui Hristos, „nu a do­bandit inca iertarea”[44]. Dupa cum un bol­nav care sufera de multa vreme de o boala trupeasca nu poate dobandi sanatatea „intr-o singura clipa”, „asa nu pot fi biruite patimile sau patima dintr-o data”[45]. E ne­voie de timp si, desigur, de asceza pentru ca „patimile savarsite cu fapta, cu fapta se si tamaduiesc”[46]. Din acest motiv, „stramtorarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti” aduc sufletului nepatimirea [47].

Div vol: “Spovedania si vindecarea sufletului” Hierotheos Vlachos Mitropolit de Nafpaktos 

^{[18] Sfantul Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic in 100 de capete, capul 100, traducere de Pr. Dumitru Staniloae in Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii, vol. 1, Harisma, Bucuresti, 1993, p. 473.}

^{[19] SC 104, 258; Cateheze, pp. 197-198.}

^{[20] Arhim. Sofronie Saharov, Viata Sfantului Siluan Athonitul, pp. 33-34 (ed. in lb. gr.).}

^{[21] Arhim. Hierotheos Vlahos, Dialoguri despre Psihoterapia ortodoxa, pp. 237-238 si pp. 241-242 (ed. in lb. gr.).}

^{[22] Sfantul Ioan Scararul, Scara, EIBMBOR, Bucuresti, 1992, p. 164.}

^{[23] Ibidem.}

^{[24] Sfantul Diadoh al Foticeii, Cuvant ascetic…,p. 473.}

^{[25] Ibidem.}

^{[26] Ibidem}

^{[27] PG 48, 643A.}

^{[28] PG 48, 643A.}

^{[29] PG 48, 643A.}

^{[30] Sfantul Ioan Scararul, Scara, p. 112.}

^{[31] Nichita Stethatos, Cele 300 de capete, despre fire si despre cunostinta, traducere de Pr. D. Staniloae in Filocalia 6, EIBMBOR, Bucuresti, 1977, p. 260.}

^{[32] Sfantul Ioan Scararul, Scara, p. 112.}

^{[33] Ibidem, p. 111.}

^{[34] Ibidem.}

^{[35] Ibidem.}

^{[36] Ibidem}

^{[37] Ibidem}

^{[38] Ibidem.}

^{[39] Ilie Ecdicul, Culegere din sentintele inteleptilor, traducere de Pr. D. Staniloae in Filocalia, vol.
4, Harisma, Bucuresti, 1994, p. 307.}

^{[40] Sfantul Ioan Scararul, Scara, p. 280.}

^{[41] Nichita Stethatos, Cele 300 de capete…, p. 277.}

^{[42] Ibidem, p. 279.}

^{[43] Ibidem, p. 278.}

^{[44] Sfantul Talasie Libianul, Despre dragoste, infranare si petrecerea cea dupa minte, traducere de Pr. D.
Staniloae in Filocalia, vol. 4, Harisma, Bucuresti,
1994, p. 23.}

^{[45] Sfantul Ioan Scararul, Scara, p. 375.}

^{[46] Nichita Stethatos, Cele 300 de capete…, p. 226.}

Impotriva pornirii de razbunare

Puteti ridica mâinile spre cer, puteti misca buzele ca sa cereti iertare, iar Dumnezeu dispus este sa va stearga pacatele, dar nu îngaduiti a se face aceasta, de vreme ce voi le tineti pe acele ale gresitilor vostri.

Va aflati, asadar, în eroare (…)

Ati suferit multe nedreptati, ati fost jefuiti, ati fost vorbiti de rau, ati fost pagubiti în cele mai grele prilejuri – vreti sa vedeti pe dusmanul nostru pedepsit? Iata ceea ce vă va sluji, în schimb, sa iertaţi.

Daca singuri va faceti dreptate si va razbunati, prin vorbe sau prin fapte sau prin blesteme împotriva aceluia care v-a jignit, Dumnezeu nu va mai sta sa va rasplateasca, pentru ca, însiva, ati facut aceasta. Si nu numai ca, deloc n-are sa va razbune, dar are sa va pedepseasca fiindca l-ati suparat, în obstea omeneasca, daca lovim robul altuia, stapânul lui se supara si ia drept o jignire adusa lui fapta noastra.

Ca suntem jigniti, fie de robi, fie de oameni liberi, datori suntem a astepta judecata stapânilor sau a judecatorilor.

Asadar, daca între oameni e cu totul nechibzuit ca cineva sa-si faca dreptate singur, lucrurile stau altfel când Dumnezeu este acela care-i judecator…

Voua, El v-a poruncit atât: sa va rugati pentru cel ce v-a jignit. Ce trebuie facut cu aceasta, iata, El a poruncit sa fie lasat pe seama Sa, a Domnului!

Foloasele şi vredniciile iertarii

Gânditi-va la toate greselile de care aveti a da socoteala – si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati – si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre.

Grecii, fara vreo mare nadejde, dadura adesea, cu privire la acestea, dovezi de întelepciune.  Si voi, care trebuie pâna la urma, sa parasiti lumea aceasta, cu atât de marete nadejdi, nu veti face-o – sau stati la cumpana?

Ceea ce se rezolva de la sine,    nu    va   arogati    si    respectati    astfel    legea dumnezeiasca – si, mai degraba, lasati sa vi se stinga patima fara rasplata pentru voi, în loc de a merita o rasplata?

Daca lucrarea vremii va sterge ranchiuna, de aici nu puteti trage nici un folos. Veti zice ca aducerea aminte a jignirii va înflacareaza mânia? Aduceti-va aminte de tot binele pe care cel ce v-a jignit a putut sa-l savârseasca fata de voi, cum si de tot raul pe care l-ati facut altora.

V-a vorbit de rau, v-a acoperit de rusine? Aduceti-va aminte de ceea ce si voi ati zis de altii. Asa ca, va întreb, cum veti capata iertare, când voi n-o dati altora? N-ati zis nimic de rau? Dar ati auzit de atâtea ori multime de bârfe si le-ati primit, si aceasta este, desigur, o vinovatie.

Vreti sa stiti ce mare bine este uitarea jignirilor si ce placut este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseste chiar pe acei care se bucura de dreapta pedeapsa. Asadar, nu se cade sa calcam în picioare nici pe cei pedepsiti de Dumnezeu si nici pe cei care ne-au jignit!…

Se arata aici duhul milei, ceea ce place lui Dumnezeu mai mult ca orice. Nimic nu hraneste mai bine mila, ca iertarea jignirilor.

Celui ce a jignit, de asemenea Dumnezeu i-a aratat ce are de facut. I-a poruncit sa caute de îndata pe cel pe care l-a jignit, sa paraseasca chiar altarul ca sa-l afle si sa nu se reîntoarca la masa jertfei decât dupa ce s-a împacat cu acela.

Dar acesta nu-i temei ca sa asteptati sa vina el, caci de faceti asa, ati pierdut tot. Numai daca iesiti sa-l întâmpinati, Dumnezeu va pune înainte o rasplata nespusa.

Daca va împacati cu cel ce v-a jignit numai fiindca el vine spre voi, nu porunca dumnezeiasca este aceea care a statornicit din nou prietenia, ci numai gestul celuilalt. Asa ca veti ramâne fara cununa – iar premiul alergarii se duce la el.

Sf. Ioan Gura de Aur

(din vol. Cuvinte alese – editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002)

Citiţi şi:

● Despre iertare – Parintele Sofian

Se mâhnea mult din pricina nesfârșitelor mișcării și discuții care se făceau în vremea ce preoții se împărtășeau în Sfântul Altar și se pregăteau să iasă în Sfintele Uși cu Sfântul Potir pentru a se împărtășii credincioșii.

– De ce toți încep să se miște încolo și încoace în acest moment deosebit, plin de dorire sfântă, când Domnul se află pe Sfânta Masă?, l-a întrebat pe fratele meu. Vreau să vă povestesc istoria mea.

„Trăiam așa cum trăia cea mai mare majoritate a oamenilor tineri ai vremii noastre, departe de Dumnezeu, afundați în destrăbălare, ducând o viață depravată cu consum exagerat de alcool și cu alte păcate. Oricât mă sfătuia  și mă implora mama, o femeie credincioasă, să las viața păcătoasă, eu o ignoram și râdeam. Istorisirile ei, cum că există Dumnezeu și viață veșnică, mi se păreau niște prostii. Râdeam la mustrările ei, cerându-i să mă lase în pace.

Odată, într-o noapte târziu, mă întorceam acasă cu motocicleta, după plimbarea ce o făceam regulat. Atunci am avut un accident și am murit. Pe neașteptate am simțit că mă aflu în aer. Priveam cu uimire la trupul meu însângerat, neputând înțelege de ce sunt dublu, și stând în picioare și întins la pământ. Apoi am văzut mai mulți oameni alergând lângă mine și încercând să mă readucă la viață. Eu însă nu voiam să mă întorc în trupul meu mort. M-au luat cu o targă și m-au pus într-o ambulanță, care m-a dus la morgă.

În acea clipă mi-am ridicat privirea spre Cer. Deodată L-am văzut pe Hristos, atât de frumos, atât de smerit și blând, stând într-o strălucire de foc deasupra mea și privindu-mă.

– De ce trăiești așa? m-a întrebat Domnul.

Din pricina nemăsuratei frici care a pus stăpânire pe sufletul meu, m-am gârbovit și am spus:

– Doamne, iartă-mă!!!

Și îndată am auzit răspunsul:

– Pentru păcatele tale și pentru viața ta necurată ești vrednic de iad, însă rugăciunile și lacrimile maicii tale au ajuns până la Mine. Te iert și te trimit înapoi pe pământ. Du-te și învață că mântuirea se află numai în Biserică, prin mijlocirea pocăinței și a Sfintei Împărtășanii.

În acea clipă, deodată, am simțit că intru iarăși în trup și din pricina înfricoșătoarelor dureri, am început să gem și mă răsucesc. Medici au rămas uimiți și în loc să mă ducă la morgă, m-au dus la spital pentru operație. Dumnezeu m-a întors la viață.

Și iată-mă acum, vindecat, cu o deosebită evlavie vin la Dumnezeiasca Liturghie, ce se săvârșește la această mănăstire.

Aștept cu frică momentul când trebuie să iasă preotul cu Sfântul Potir, ca să mă închin Dumnezeului Celui viu, Care mi-a descoperit că prin împărtășirea cu Sfântul Său Trup și Sfântul Său Sânge, ne putem mântui și moșteni viața veșnică.

Iată de ce cu nedumerire și uimire îi privesc pe oamenii care umblă într-o parte și în alta înaintea marii Taine, tulburând binecuvântata atmosferă, când cu adevărat Însuși Domnul vine în Sfintele Uși, oferindu-Se pe Sine ca hrană”.

Apoi a luat mâna fratelui meu și, strângând-o, a pus-o în uriașa adâncitură care se făcuse în craniul său, după lovitura cu motocicleta. Prin aceasta a voit să dovedească autenticitatea tuturor acelora pe care le-a trăit și istorisit.

Această istorisire adevărată ne-a cutremurat sufletește. Adeseori o menționez în predicile mele, ca o mărturie adevărată a nespusei Dragoste, pe care a adus-o Domnul din Cer, chemându-i pe toți păcătoșii la pocăință, astfel încât să renască prin Sfânta Împărtășanie și să vină la Adevăr.

(Extras din Cartea „Din robie la Lumină”, a Arhim. Ioan Kogan)

Sursa: marturieathonita.ro

Fraţi creştini,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne învaţă trei lucruri mari, trei fapte mari şi bune: nepomenirea răului, postul şi milostenia.

Nu fără înţelepciune s-a pus această Evanghelie la începutul Postului Mare, ci cu mare înţelepciune şi cu scop preabun, ca să ne înveţe pe noi când este primit postul nostru, care-i postul cel adevărat, şi de ce anume trebuie însoţit postul nostru, ca să fie bine primit înaintea lui Dumnezeu. Aţi auzit ce zice dumnezeiasca Evanghelie: „De veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, vă va ierta şi vouă greşalele Tatăl vostru care este în cer. Iar de nu veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre”. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu arătată în Evanghelia de astăzi! El nici nu porunceşte, nici nu legiuieşte, ci face o tocmeală cu oamenii, ca un Părinte preabun cu fiii Săi. E ca şi cum ar zice tatăl către fecior: “Dragul tatii, dacă ai să ierţi pe fraţii tăi, te iert şi eu pe tine, iar dacă nu, nici eu nu te iert”. Deci n-a zis Dumnezeu: “Vă poruncesc să iertaţi pe fraţi!”, sau “Vă dau lege”, sau “Vă ameninţ cu moartea”. Nimic din toate acestea nu vedem în Evanghelia de astăzi.

Cu foarte multă dragoste ne învaţă Prea Bunul Dumnezeu în Evanghelia aceasta cum trebuie să facem spre a fi iertaţi de El. Şi ce ne învaţă? Să iertăm păcatele fraţilor noştri, ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Ea este o condiţie a iertării noastre şi una dintre cele şapte cereri din Rugăciunea Domnească. Aţi auzit spunându-se şi acolo: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Deci în măsura în care vom ierta noi pe fratele nostru, să aşteptăm şi noi mila şi iertarea de la Dumnezeu. În această rugăciune ne spune din nou că, de vom ierta greşalele fraţilor noştri, şi Tatăl nostru ne va ierta nouă; iar dacă noi nu iertăm, nici El nu ne iartă. Iar după ce ne-a dat această prea mare învăţătură a nepomenirii răului, adică să nu ţinem mânie şi supărare pe fraţii noştri care ne-au greşit şi să-i iertăm, a adăugat în Evanghelia de astăzi şi o altă învăţătură, zicând: „Şi când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii care, când postesc, îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin vă zic vouă că-şi iau plata lor”.

Pe vremea Mântuitorului exista tagma fariseilor, arhie­reilor şi cărturarilor, care, deşi posteau, nu aveau ca scop mântuirea, nici dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, ci toate le făceau cu scopul de a fi văzuţi de oameni, ca să fie lăudaţi de ei. Şi voind Prea Bunul nostru Mântuitor ca să scoată din rădăcină această rea dorinţă a lor şi această făţărnicie a cugetului, le spune: „Când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii”. Pentru că aceia când posteau îşi smoleau faţa lor şi se arătau scârbiţi, slabi şi întristaţi, ca să ştie toată lumea că ei postesc. Făcând ei aşa, ce spune oare Mântuitorul? „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”.

Fraţilor, fapta cea bună aduce răsplătire, iar dreptatea lui Dumnezeu răsplăteşte fapta bună. Dar vai de noi dacă ne luăm plata aici! Căci atunci ce mai aşteptăm dincolo? Fapta bună aduce răsplătire de la Dumnezeu. Iată pilda cu bogatul şi cu săracul Lazăr. Ce i-a spus bogatului Avraam? “Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta”. Care au fost cele bune luate de bogatul cel nemilostiv în viaţa aceasta? Cât de rău a fost bogatul acela, oricât se desfăta el, oricât se îmbrăca el în porfiră şi vizon, oricât bea vin, asculta muzică, oricât n-avea el grijă de Lazăr cel sărac, totuşi avea şi el poate o faptă bună, sau poate mai multe. Şi pentru acelea, Dumnezeu i-a dat viaţă lungă, i-a dat bogăţie, casă îndestulată, ca să aibă de unde bea şi mânca. Şi când a vrut să mai ceară de la Avraam răsplătire şi a nădăjduit să o ia şi dincolo, Avraam i-a spus adevărul: „Adu-ţi aminte, fiule, că ţi-ai luat cele bune în viaţa ta”. Aceasta o ştia şi bogatul. El s-a gândit: „Doamne, rău am fost, dar am făcut şi ceva bine”. Poate o faptă de milostenie, poate o faptă de dreptate. Dar auzi ce i se spune pentru cele puţine bune făcute de el: „Ţi-ai luat plata ta”. A luat-o aici, căci i-a dat Dumnezeu viaţă lungă, petrecere, bogăţie, cinste şi celelalte, câte s-au spus în Evanghelie.

Prin urmare, Dumnezeu e drept şi preadrept, plăteşte totdeauna fapta bună. Aşa şi fariseii din Evanghelia de azi: posteau, dar dacă posteau voiau să ştie toată lumea că ei postesc şi să se arate la toţi că sunt mari postitori. Dar atunci cu ce folos s-au ales din postul lor? Zice Mântuitorul: „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”. De la cine? Nu de la Dumnezeu, ci de la oameni. Că-i ştia toată lumea şi-i lăuda că sunt mari postitori.

Să ne ferească Dumnezeu de asemenea post! Să nu postim cu scopul de a plăcea oamenilor, de a ne ieşi vestea de postitori. Căci atunci ne luăm plata aici, pe pământ, şi ne ducem dincolo cu mâinile goale.

Şi ca să ne arate Mântuitorul ce trebuie să facem ca să ne ferim de făţărnicie şi de postul acesta fals, ne spune: „Iar tu când posteşti, unge-ţi capul tău şi spală-ţi faţa ta, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti şi Tatăl, Care ştie nevoinţa postului întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Când? Fapta cea bună pe care o face omul în ascuns aici, se va arăta acolo, la Judecata de apoi, înaintea tuturor miriadelor de îngeri şi a tuturor popoarelor lumii. De aceea ne-a şi învăţat altădată despre milostenie, cum să o facem, căci a zis: „Ce face dreapta ta, să nu ştie stânga…” şi celelalte. Sau: „Tu, când te rogi, intră în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede cele în ascuns, îţi va răsplăti la arătare”. Iată cum ne-a învăţat ca şi postul, şi milostenia, şi rugăciunea să le facem în ascuns.

Dar veţi zice, după dreptate: ”Cum să postesc, părinte, în ascuns? Doar e un post legiuit de Biserică, deci trebuie să-l ţin, şi aceasta o ştie toată lumea. Cum să mă rog în ascuns, dacă stau la Liturghie în biserică şi dacă mă închin lui Dumnezeu când trec pe lângă o biserică?”. ”Cum să fac milostenie în ascuns? Dacă mă duc la târg, un sărac cere de la mine milostenie, şi ca să o fac numai în ascuns, ar trebui să nu-i dau atunci nimic, ci să mă duc acasă la el, să-i dau în ascuns”. De aceea să ascultaţi tâlcuirea Evangheliei de astăzi.

Fapta bună are trup şi suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Deci ori că posteşti, ori că te rogi, ori că priveghezi, ori că faci milostenie, ori că ajuţi, ori că primeşti pe cel străin, ori că îngrijeşti de bolnavi, sau orice faptă bună vei face, acestea sunt trupul faptei bune. Dar fapta bună are şi suflet, şi la acest suflet caută Evanghelia de astăzi. Care-i sufletul faptei bune, care e viaţa ei? Scopul pentru care o faci. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „Când mintea va părăsi scopul bunei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc la nimic”.

Auzi ce spune şi Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul, marele filosof şi coroana teologiei greceşti din secolul al VII-lea: „Este o postire, o milostenie şi o rugăciune care sunt urâciune la Dumnezeu, când acestea au căzut de la scopul bunei credinţe şi al slavei lui Dumnezeu”, când adică nu se fac după voia lui Dumnezeu, după plăcerea Lui. Dar veţi întreba: “Cum să fac eu, părinte, faptă bună, ca să fie după voia lui Dumnezeu şi spre slava Lui?”. Iată cum: când ai să faci o faptă bună, cercetează mai întâi scopul. Oare pentru ce fac eu fapta bună? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt mare postitor, sau mare milostiv, sau mare primitor de săraci? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt om mare, dacă fac cutare clădire pentru folosul public, sau cutare biserică, sau cutare pod, sau cutare fântână, sau orice binefacere pentru folosul obştei? Şi dacă vezi în tine acest gând, nu trebuie să te opreşti de la fapta bună şi să n-o mai faci. Nu, Doamne fereşte! Căci atunci ar trebui să nu mai lucrăm fapta cea bună. Ci să schimbăm scopul. Iar mijlocul de a izgoni slava deşartă este să îndesim rugăciunea şi să facem fapta bună cât mai în ascuns. Şi mijlocul de a goni mândria, care este maica slavei deşarte, este de a pune toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Deci, pot să postesc, pot să mă rog, pot să fac milostenie, pot să primesc străini, să fac orice faptă bună, dar toate isprăvile acestea să le pun pe seama lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu mi-a ajutat să le fac: nu le-am făcut eu, ci Dumnezeu prin mine. Căci zice Pavel: –„Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte, dar nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine”.

Deci, luaţi seama, Evanghelia de azi cere să faci fapta bună în ascuns, să posteşti în ascuns, dar altădată te învaţă altfel: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Ai auzit? Aici te învaţă să faci fapta bună la arătare, ba chiar să lumineze fapta ta cea bună tuturor, s-o vadă toţi, ca să Se slăvească de toţi Dumnezeu cel din ceruri. Dar auzi care e scopul? Slava lui Dumnezeu. S-o faci cu scopul ca Dumnezeu să fie slăvit, nu tu. Iar în altă parte zice: „Nimenea, aprinzând lumina, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze în toată casa” (Matei 5, 15). Aici iarăşi ne învaţă să facem fapta cea bună la arătare. Dar atunci cum să împăcăm noi o Evanghelie cu cealaltă? Oare se contrazice Evanghelia? Doamne fereşte! Hristos nu Se contrazice cu El Însuşi, căci El e Adevărul. Dar de ce îmi cere aici să nu ştie stânga mea ce face dreapta mea şi când mă rog să mă încui în cămară, şi când postesc să nu mă smolesc, ca să nu ştie nimenea că postesc, iar dincolo mă învaţă să fac fapta bună la arătare, să vadă oamenii ce fac eu, ca să facă şi ei la fel şi să Se slăvească Dumnezeu?

Cum trebuie să împăcăm aceste două Evanghelii? Căutând calea de mijloc, calea împărătească.

Fapta bună s-o facem deci şi în ascuns, şi la arătare, să ne rugăm şi în ascuns, şi la arătare, să facem milostenie şi în ascuns, şi la arătare. Să facem fapta bună, dar să nu pierdem din vedere scopul adevărat. Când facem fapta bună, scopul nostru să fie numai slava lui Dumnezeu. Şi după ce am ales acest scop, facem fapta bună fără frică şi fără grijă, că nu o strică pe ea nici slava deşartă, nici dracii. Eu să fac orice faptă bună pentru că mă tem de Dumnezeu că mă va duce în munca iadului, dacă n-o fac. Şi dacă o fac îmi va răsplăti mila lui Dumnezeu în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dacă vezi aceasta în mintea ta şi faci fapta bună, fă-o fie la arătare, fie în ascuns.

Dar oare ce înseamnă cuvântul din Evanghelia de azi: „Tu când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”? Oare ne cere cu adevărat să ne ungem pe cap şi să ne spălăm? Căci Hristos n­u a făcut aceasta. Nu găsim în Evanghelii ştirea că Şi-a pieptănat mereu părul şi l-a uns cu mirodenii, nici că şi-a dat cu pudră pe faţă. Deci ce vrea să zică prin aceasta? Să nu luăm partea exterioară a Evangheliei, căci slova omoară, iar Duhul dă viaţă. Să luăm partea duhovnicească a Evangheliei, care se ascunde sub slovă. Înţelegerea cea duhovnicească a cuvântului este alta, nu ca să mă pieptăn pe cap şi să mă spăl. Nu aceasta o cere postul. Nu! Aici capul este mintea. După cum capul e cel mai mare dintre toate mădularele trupului, aşa mintea este cea mai mare împărăteasă peste toate faptele bune. Şi a unge capul înseamnă a unge gândurile minţii. Dar cu ce? Cu lucrarea Duhului Sfânt. Ce a spus Iisus în altă Evanghelie? „Că şi perii capului vostru sunt număraţi de Dumnezeu”.

Credeţi voi că aici e vorba de părul văzut? Fără îndoială că şi pe acesta îl ştie Dumnezeu, dar perii capului înseamnă aici gândurile minţii. Câte gânduri răsar în mintea noastră, şi bune şi rele, toate sunt cunoscute de Dumnezeu. De aceea să fim foarte atenţi în toată vremea ce gândim, ca gândurile noastre să răsară din inimă curată şi să placă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă aici „unge capul tău”: să ungem mintea noastră cu înţelegerile duhovniceşti, cu lucrarea Sfântului Duh, s-o ungem cu mila faţă de aproapele nostru şi cu mare şi neţărmurită dragoste faţă de Dumnezeu.

Iar când spune: „spală faţa ta”, prin faţă înţelegem lucrarea din afară. Faţa noastră este purtarea din afară în viaţă, purtarea faţă de fratele meu, apoi mâncarea, băutura, îmbrăcămintea. În toate să avem dragoste, smerenie, ascultare, milostivire, facere de bine, bunătate. Toate acestea arată starea dinăuntru a unui suflet în purtarea lui din afară. Căci a zis Mântuitorul în altă parte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Care roade? N-a zis de cele dinăuntru, că pe acelea nimenea nu le cunoaşte, ci de cele din afară. Un om bun se vede din purtarea lui, se cunoaşte din lucrarea cea din afară. Din acestea se vede ce aşezare duhovnicească are în inima lui. Deci, faţa omului este lucrarea şi viaţa cea din afară a omului, sau arătarea omului prin purtarea lui de fiecare minut şi de fiecare zi. Aşa se înţelege „unge-ţi capul tău şi spală faţa ta”. Mintea noastră să fie unsă pururea cu înţelegeri duhovniceşti, iar viaţa noastră în toate zilele să fie spălată, adică purtarea noastră să fie curată şi fără vicleşug în toate împrejurările vieţii, prin lucrarea faptelor bune (Kiriacodromion, 1857, p. 668).

Dar dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne mai dă în continuare şi o altă învăţătură. Până aici, ne-a învăţat nepomenirea răului, sau, altfel spus, cum să iertăm pe aproapele nostru, ca să fim şi noi, la rândul nostru, iertaţi de Dumnezeu; şi [ne-a mai învăţat] cum să postim, care e a doua faptă bună.

A treia faptă bună pe care o aduce în mijloc Evanghelia de astăzi este milostenia. Şi ce spune Hristos despre ea? „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică, unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură”. Deci, după ce ne-a învăţat mai întâi nepomenirea răului, nerăutatea şi cum să postim, acum ne învaţă şi cel mai mare lucru, milostenia. Căci milostenia şi postul sunt aripile rugăciu­nii. Niciodată rugăciunea noastră nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post şi de milostenie.

Aţi auzit de Cornelie sutaşul, primul convertit dintre păgâni, prin iluminare şi prin har, fiind chemat la botez prin descoperirea apostolului Petru. Cornelie postise până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiaza), când în timp ce se ruga i-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-i: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale sunt întru pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Postul nu-l păzeau, deci, numai iudeii, ci şi păgânii. Şi de niniviteni, n-aţi auzit ce post au ţinut? Şi erau păgâni. Şi tăierea-împrejur nu era înainte de Hristos numai la evrei, ci era şi la păgâni, la egipteni şi la etiopieni, care până astăzi păstrează tăierea-împrejur, şi la asirieni şi la multe alte popoare se răspândise de la Avraam această poruncă a tăierii-împrejur.

Evanghelia de astăzi, învăţându-ne despre milostenie, arată unde să punem comoara. Două locuri sunt unde putem să punem comoara: ori pe pământ, ori în cer. Şi dacă o aduni pe pământ, vai de tine, omule, că se leagă inima ta de dânsa! Căci auzi ce spune mai încolo: „Că unde va fi comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Ţi-ai adunat bani, haine, casă, grădini, feciori, nepoţi şi strănepoţi, cu multe bogăţii, ţi-ai adunat argint, vite, oi, stare multă materială – inima ta se leagă de acestea. Inima se învârteşte mereu în jurul lor până moare. Ca piatra de moară, spune Sfântul Ioan Scărarul, se învârte mintea lui în jurul averii lui şi inima lui este mereu în jurul ei.

Iar cel înţelept, cel cu frică de Dumnezeu, care-şi trimite comoara în cer, nu mai are grijă de nimic. Cela ce are comoară pe pământ, când s-a făcut seară, zice: „Măi femeie, pune zăvorul la uşă şi adă pistolul să-l pun sub cap! Du-te şi vezi, sunt încuiate vitele în grajd? Vezi, legaţi-s câinii? Vezi, furca de fier e la îndemână? Vezi, cuţitul e aci? Dacă vin hoţii, să ne apărăm”. Mare grijă are el! De ce? Să nu vie hoţii să-i ia averea. „Caută, femeie, în lăzile acelea, mai pune naftalină, că acolo ai atâtea paltoane, să nu putrezească! Vezi, mai unge încălţările cele multe, că se strică! Ia vezi unde-s banii, ai grijă unde i-ai pus, în cutia aceea, în lădiţa aceea! Ia seama să nu vadă copiii, să nu ştie cineva! Vezi să nu se strice mobila! Vezi catrinţa cutare şi cojocul cutare, nu cumva au pătruns în ele moliile?!”. Vai de el! Aşa-i grija omului care strânge aici averi: se teme de molii, se teme de hoţi, se teme să nu-l prade, pentru că inima lui e legată aici de multe, de averea câtă o are şi vrea să şi-o păzească. Dar nu-i aşa cu cel ce are comoară în cer.

Cel ce are comoară în cer, n-are grijă de hoţi. Ştie că acolo nu le mai fură nimenea, că acolo molia nu le strică şi rugina nu are nici o putere să roadă aurul şi argintul lui. Le-a dat lui Dumnezeu şi le va lua însutit, că toate au devenit duhovniceşti şi mai presus de minte. Aşa face omul înţelept: îşi adună comoara în cer, să nu aibă grijă nici de tâlhari, nici de rugină şi nici de molii. Iar cel ce şi-a adunat-o pe pământ, până la moarte e legat de ea. Acel ce a trimis-o în cer i se pare că n-a făcut nimic şi mereu face milostenie, post, primire de străini, facere de bine, ajută văduvele, face casă sau cumpără vacă la cutare şi face orice ar putea să mai adauge la comoara lui din ceruri, că acolo-i sigur că nu i le mai ia nimenea. Şi, de fapt, cine să le mai ia din mâna lui Dumnezeu?! Cine poate să scoată din mâna lui Dumnezeu ceva, fără de ştirea şi voia Lui?!

Deci, fraţilor, Mântuitorul ne-a spus că unde-i comoara noastră, acolo-i şi inima noastră. Dacă Dumnezeu o spune, nimenea nu poate să spună că nu-i aşa. Aşa a spus Hristos şi aşa-i în vecii vecilor. Ferice, deci, de trei ori ferice de omul care începe să-şi adune comoara în ceruri şi în fiecare zi trimite ceva acolo, căci în ziua morţii şi în vremea Judecăţii va găsi acolo, înmiit şi duhovniceşte, bogăţii care în veacul veacului îl vor desfăta şi-l vor bucura pe dânsul!

Dar, iubiţi credincioşi, să mai vorbim de post, căci de el n-am vorbit cât trebuie. Suntem în preajma Postului Mare. Ce zic creştinii din ziua de azi? “Ce atâta post?”. Ce zice cel slab în credinţă? “Mă tem că voi muri de atâta post, că am să-mi scurtez viaţa”. El se teme că va muri, că va scădea la kilograme. “Dacă am să mănânc de post, am să scad atâtea kilograme în postul acesta”. Dar oare mântuirea stă în a pune pe tine mereu kilograme, să fii greu la cântar? Dar ce zice celălalt necredincios, care nu se teme numai de aceasta, ci nici nu crede? El zice: „Postul nu e poruncă, căci s-a scris că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură”. Aşa zic sectarii, şi rătăciţii, şi oamenii uşuratici, oamenii ce se răzvrătesc împotriva adevărului. Dar te întreb: nu-i poruncă postul? Cine ţi-a spus că nu-i poruncă? Şi cine altul ţi-a spus că nu-i porunca cea mai veche decât toate, decât numai satana, care urăşte postul? Care poruncă credeţi că e mai veche decât postul? Nici una. Pentru ce a fost scos tot neamul omenesc din rai? Oare nu pentru că n-a postit? Căci a zis Dumnezeu către strămoşii noştri Adam şi Eva: „Adame, din toţi pomii raiului ai să mănânci, iar din pomul cu­noştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”. Deci i-a dat Prea Bunul Dumnezeu lui Adam poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Aşadar postul e porunca cea dintâi a lui Dumnezeu. Căci ce înseamnă porunca să nu mănânce, decât că l-a oprit de la o mâncare, i-a dat să postească? „Ai să mănânci din toţi, dar din acela n-ai să mănânci.” I-a dat un post chiar în rai. Înainte de a fi boala, i-a dat vindecarea; înainte de rană, i-a dat doctoria firii omeneşti. Ce spune marele Vasile? „Pentru că n-am postit, am ieşit din rai şi am fost izgoniţi afară. Să postim, ca iarăşi să intrăm în rai!” (Hexaimeron, 4). Deci, să luăm seama că cea mai veche poruncă şi cea dintâi a fost porunca postului. Postul a fost pus încă din rai, deodată cu lumea, deodată cu neamul omenesc. Dar va zice cel iscoditor, şi mai ales sectarul: „În decalog, în cele zece porunci, nu există porunca postului. De ce n-a mai dat-o Dumnezeu şi pe Muntele Sinai?”. Dar tăierea-împrejur există în cele zece porunci? Nu. Şi nu este poruncă şi aceea? Porunca postului i-a dat-o Dumnezeu lui Adam, iar porunca tăierii-împrejur lui Avraam, după un timp îndelungat de la zidirea lumii. Dar de ce nu s-a pus în decalog, sau în cele zece porunci, nici una, nici alta? De ce n-a mai pus postul? N-a fost nevoie să le mai pună, că ştiau toţi patriarhii şi toţi proorocii că aceste două porunci, adică tăierea-împrejur şi postul, erau cele mai vechi porunci; întâi postul şi apoi tăierea-împrejur. Dar veţi zice: „Părinte, tăierea-împrejur nu mai este la creştini, deci nici postul nu mai trebuie să fie”. Ba este. Cine ţi-a spus că nu este? Ea va dăinui până la sfârşitul lumii, dar nu tăierea-împrejur cea după trup. Auzi ce zice Pavel: „Voi aveţi tăierea-împrejur nu cea trupească, ci tăierea inimii în duh, sunteţi tăiaţi împrejur cu tăiere nefăcută de mână” (Romani 2, 27-29). Aţi auzit că această tăiere-împrejur a inimii în duh, prin care tăiem toate gândurile cele rele de la mintea şi de la inima noastră, rămâne veşnică? Căci zice: „Câţi aţi primit tăierea-împrejur cea în duh, v-aţi îngropat cu Hristos prin botez”. Câtă vreme avem botezul, care se face la opt zile, întocmai ca tăierea-împrejur în Legea Veche, avem tăierea-împrejur dinspre toate lucrurile satanei. Ce-am zis la botez, la lepădări? „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!”. „N-am zis de una sau de două – cum spune Sfântul Efrem Sirul – ci de toate”. De care toate? De desfrâu, de beţie, de furtişag, de zavistie, de lăcomie, de ţinerea minte a răului, de iubirea de argint, de trufie, de semeţie, de lenevie, de toate lucrurile satanei. Iată tăierea-împrejur cea nouă, în duh. Le-a tăiat pe toate de la botez şi trebuie să ţinem această nouă tăiere-împrejur şi făgăduinţă până la moarte, că toţi am făgăduit aceasta la botez, la tăierea-împrejur cea duhovnicească.

În altă parte se spune despre ea: „În ziua Judecăţii ni se va cere haină curată ca la botez”. Deci, după cum tăierea-împrejur, fiind o poruncă veche, în Hristos s-a desăvârşit, s-a făcut duhovnicească şi a încetat tăierea-împrejur care era o umbră în Legea Veche, tot astfel porunca postului, care e mai veche cu mii de ani decât porunca tăierii-împrejur, rămâne veşnică. Căci toţi patriarhii şi toţi proorocii au postit. Şi apostolii au postit când au plecat la propovăduire, şi Însuşi Mântuitorul lumii a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în Muntele Carantania, unde I s-au dat cele trei atacuri sau ispite de către diavol.

Deci, iată, fraţilor, porunca postului este cea dintâi şi cea mai veche; pentru aceea a postit şi Moise de două ori câte 40 de zile, ca şi Ilie şi Daniil (Ieşirea 34, 28; Deuteronomul 9, 18; Daniel 9, 3).

Dar vei zice: „Nu pot, părinte, să postesc, că mâncarea-i slabă şi pic jos, şi nu mai pot, şi dac-oi posti, mor înainte de vreme!”. Cine altul ţi-a spus aceasta, decât diavolul şi necredinţa? Ce spune Marele Vasile: „Cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”. Postul este maica sănătăţii. Auzi ce spune în Hexaimeron (Cuv. 4) Marele Vasile: „Bucatele cele grase şi bucatele cele de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume. Iar înfrânării şi postului pururea îi urmează sănătatea”.

Du-te la doctor, să te înveţe el postul! Ai mâncat mereu carne, care-i plină de toxine, ai mâncat mâncări grase, murături, mâncări grele, ţi-ai stricat ficatul, şi stomacul, şi mintea, şi sufletul. Pentru ce? Pentru că n-ai mâncat raţional, ca un om, ci te-ai lăcomit ca un dobitoc, ba chiar mai rău ca el. Ce ţi se întâmplă acum? Păcatul te trimite la doctor. Auzi ce spune prea înţeleptul Isus Sirah: „Dumnezeu i-a dat şi doctorului ştiinţa, iar omul înţelept nu se va sminti de doctor. Dar să ştie una ca aceasta, că cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15).

Ai auzit de ce ajungem la doctor: pentru păcatele noastre. L-am mâniat pe Dumnezeu şi ne trimite la un doctor să ne taie, să ne opereze, să ne scoată dinţii, să ne facă toate necazurile. De ce? Că am supărat pe Doctorul cel Mare din cer.

Dar nu există mai mare doctorie pentru trup ca postul. Cel mai mare doctor al trupului este postul, numai să ţinem postul cu măsură, cum spune Marele Vasile. Iar măsura înfrânării şi a postului se ia după măsura puterii trupului. Cea mai mare doctorie pentru toată omenirea este postul, căci Dumnezeu nu l-a pus degeaba. Mâncarea de post e cea mai uşoară şi cea mai sănătoasă. Dar ţie nu-ţi place mâncarea de post. Şi ştii de ce? Pentru că e stomacul îmbuibat cu alte mâncări. Dar când nu ţi-o plăcea ceva de post, fă precum cel din Pateric, care pusese de gând să postească până la ceasul al nouălea (3 după-amiază); dar atunci nu-i plăcea mâncarea. Şi a zis atunci: „Te las să mai rabzi vreo trei ceasuri”. După trecerea acestora i se părea că-i e foame, dar zise: „Mai stai trei ceasuri”. Şi seara, cele ce i se păreau mai devreme că n-au gust i se părură cozonac!

Nu mânca o zi-două, şi când vei mânca, mănâncă puţin, să nu te saturi. Vei vedea că ai să mănânci şi vreascuri. Pâinea goală şi cu apă ţi se va părea că-i cozonac. Căci pricina pentru care n-ai gust de mâncare este îmbuibarea, fiindcă zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Una din pedepsele lui Dumnezeu pentru cel lacom cu pântecele este că pierde gustul mâncării”. De ce n­-are gust de mâncare? Fiindcă a încărcat stomacul peste măsură, a stricat râşniţa stomacului, s-a îmbuibat peste măsură. Cel ce posteşte ştie ce spun; lui îi pare mămăliga cu ceapă sau cu usturoi sau cu murături, când o mănâncă seara, ca un cozonac. N-aţi păţit aşa ceva? Când posteşti, e bună mâncarea; de aceea, când n-ai gust de mâncare, ia postul în ajutor şi te face doctor pentru stomacul tău, căci când vei mânca cu plăcere mâncarea cea mai uşoară, te-ai făcut sănătos. Dar cel mai mulţumit e altcineva: e sufletul.

Ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul? „N-ajută nici o doctorie trupului, cât îi ajută mulţumirea sufletului”. Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi eşti în pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nici o supărare. Mulţumirea sufletească te întăreşte, ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă şi în acelaşi timp să fii uşor şi la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce stau numai cu cârnaţi şi cu carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima omului cu mâncare, ci cu harul. Ce spune Apostolul? „Bine este a se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările” (Evrei 132, 9). Tăria cea din mâncări e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, iar tăria cea din duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericire vremelnică şi veşnică.

Aţi auzit de proorocul Daniil şi de cei trei coconi din Vavilon, aflaţi în robie? Erau de neam împărătesc din Ierusalim, oameni gingaşi, crescuţi în palate, pe timpul regelui Ioachim. Dar au fost în robie în Vavilon şi fiindcă erau tineri şi frumoşi şi foarte înţelepţi, i-a pus la curtea împăratului Nabucodonosor mai mari peste toţi chaldeii şi filosofii de atunci, iar pe Daniil, mare sfetnic al lui Nabucodonosor. Acest Nabucodonosor era un împărat avan, pus de Dumnezeu peste multe popoare ale pământului; el stăpânea 127 de ţări şi era închinător la idoli. La masa lui erau cărnurile cele mai bune şi băuturile cele mai alese, ca la unul ce era cel mai mare împărat de pe faţa pământului (Daniel 4, 19).

Şi când i-a adus pe aceşti tineri la palat şi a poruncit împăratul să-i hrănească de la masa lui, ei au spus că nu mănâncă carne şi mai bine vor muri decât să mănânce cele jertfite la idoli. Iar mai marele famenilor le-a spus: „Iată, dacă nu veţi mânca bucate şi carne de la masa împăratului, veţi slăbi şi împăratul va înţelege pricina şi îmi va tăia capul şi mie şi vouă”. Iar ei au răspuns: „Dă celorlalţi tineri câţi are împăratul cărnuri şi băuturi de la masa lui, iar noi zece zile vom mânca fructe şi seminţe, şi apoi să ne pui faţă în faţă cu aceia, să vedem dacă ei vor fi mai frumoşi pentru că mănâncă bucate alese şi cărnuri, şi noi mai slabi pentru că ne hrănim cu seminţe şi fructe”. Şi s-a făcut aşa. Iar când i-a scos în faţa împăratului, erau mult mai frumoşi decât ceilalţi, aşa cum auziţi în fiecare zi la rugăciunea colivei: „… Care pe cei trei tineri şi pe Daniil, care se hrăneau cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei ce se hrăneau cu multe desfătări” (Daniel 1, 15). Dar de ce erau mai frumoşi? Pentru că nu şi-au întărit inima cu carne şi băuturi, ci au întărit-o cu Duhul lui Dumnezeu, cu rugăciune şi cu curăţenia vieţii lor. Şi a zis împăratul să rămână lângă el, şi ei au rămas, şi ştiţi minunile pe care le-au făcut. Căci Daniil a fost aruncat în groapa cu lei de două ori şi a rămas nevătămat, iar cei trei coconi au stat în cuptorul cel ars de şapte ori şi nu i-a atins para focului care se revărsase afară din cuptor de 49 de coţi. Ei stăteau în cuptorul cel de foc ca în duh de rouă şi aduceau slavă Sfintei Treimi. De ce? Pentru că postul şi rugăciunea i-au scăpat pe ei de foc, iar Daniil cu postul şi rugăciunea a astupat gurile leilor. Postul face mari minuni. A făcut în trecut şi va face în vecii vecilor. El nu ne lasă să slăbănogim când postim. Să nu credeţi că aceasta-i totul, să mâncăm bine şi să bem bine, până murim. Asta e deviza epicurienilor, a acelor filosofi care aveau pântecele drept Dumnezeu. Dar veţi zice: „Părinte, cutare e bolnav tare, a slăbit de boală, a paralizat şi dacă-i mai dai de post, moare”. La aceasta îţi răspund: Biserica nu omoară trupurile oamenilor. Biserica e omorâtoare de patimi şi nu de trupuri. Canonul apostolic spune clar: „Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau citeţ, sau cântăreţ, sau creştin nu posteşte Sfântul şi Marele Post, precum şi miercurea şi vinerea, de este cleric să fie caterisit, iar de este mirean să fie afurisit…”. Iar la urmă pune o clauză: „… afară de caz de boală”. Cine-i bolnav foarte tare şi e constatat de un doctor cu frică de Dumnezeu că are nevoie de supraalimentaţie, acela să mănânce de dulce şi nici un păcat nu are (vezi Pidalionul de la Neamţ, 1844).

Dar auzi ce spune Marele Vasile: „Acela care s-a uscat de vreo boală şi stă la pat şi este rănit şi-l întoarce altul şi este constatat de doctor că are nevoie de lapte, brânză sau chiar de carne, acela poate să mănânce de dulce”. Dar nu acela pe care-l doare stomacul sau n-are gust de mâncare. Acela nu-i bolnav trupeşte, ci sufleteşte. N-a postit şi boala i-a venit de prea multă mâncare. Acesta n-are nici o dezlegare de la Dumnezeu.

Aşadar, Biserica dezleagă în cazuri cu totul excepţionale, în cazuri cu totul de nevoie, când cineva s-a uscat de vreo boală şi-l întoarce altul. Acela poate să se dezlege, dar până când? Până se va întări, şi atunci iarăşi să ia postul. Nu dezleagă aşa de uşor Biserica, după cum am auzit că se întâmplă pe la ţară, că-i dă voie preotul să postească o săptămână şi-l împărtăşeşte. Apoi iar dezlegare şi iar mâncare de dulce. Aceasta nu se poate! Nici arhiereii, nici sinodul, nimenea nu poate dezlega posturile din Biserică.

Noi trebuie să ţinem cu mare sfinţenie predania celor patru posturi, a miercurii şi a vinerii, şi ferice de creştinii care ţin şi lunea. Că lunea-i pentru sănătate şi pentru îngerii păzitori.

Fraţi creştini, înainte de a termina predica aceasta, am să vă mai spun ceva. Nu vă puneţi nădejdea numai în mâncare. Căci vai de noi şi de noi: dacă nu postim de bună voie, va voi Dumnezeu să postim fără de voie, fie aici pe pământ, fie acolo în gheenă, unde bogatul cel nemilostiv îşi dorea măcar un vârf de deget înmuiat în apă! Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de aceasta!

Să postim din dragoste şi din convingere. Căci zice Sfântul Prooroc Zaharia către poporul lui Israil: „Ascultă, Israile, va fi ţie postul al patrulea, şi al cincilea, şi al şaselea, şi al şaptelea, şi al optulea, şi al nouălea, şi al zecelea, cum ţi-au arătat proorocii din Legea Veche”. Ce înseamnă postul al patrulea şi al zecelea şi celelalte? Înseamnă lunile. Ei la fiecare zece luni aveau un anumit post, înainte de venirea Domnului. Căci mai zice: „Şi-ţi va fi ţie postul acela spre veselie şi curăţie şi mântuire, şi vei veseli pe Dumnezeu, şi va aduce peste tine sănătate şi belşug, iertare de păcate”. Ai auzit că şi înainte de Hristos erau rânduite posturile Legii vechi de patriarhi şi prooroci? N-a fost zi, de la zidirea lumii, ca un popor să n-aibă post. Aţi auzit de niniviteni, că prin trei zile de post şi de rugăciune au scăpat de urgia Domnului, ca să nu se piardă. Şi ninivitenii erau un popor păgân, care avea împărăţia lângă Eufrat. Postul a existat şi există la toate popoarele lumii, şi la chinezi, şi la indieni, şi la toate popoarele semite. Că originea postului e foarte veche, e de la începutul lumii, şi toate popoarele au crezut că trebuie să postească. Cu atât mai mult noi, creştinii, trebuie să postim.

Dar noi, creştinii, nu postim ca fachirii sau ca yoghinii indieni, nici ca bonzii din Japonia sau ca budiştii din China. Nu postim postul acela exagerat de luni de zile. Aceia nu mănâncă până ce taie carne din ei şi nu mai curge sânge, ca să intre în Nirvana, raiul lor şi al lui Brahma. Nu, noi postim cum ne învaţă Biserica, cu măsură. Mâncăm o dată sau de două ori pe zi. La început şi dacă eşti prea slab, mănâncă şi de trei ori, dar nu strica postul şi nu mânca de dulce. Şi trebuie să ştiţi că postul creştinesc nu se mărgineşte numai la mâncare. Degeaba postiţi, dacă nu ţineţi curăţenia, cei care sunteţi însuraţi. Auzi ce spune proorocul Ioil: „Vestiţi post, vestiţi vindecare, cinstiţi post, cinstiţi vindecare; să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 15-16). Ce va să zică aceasta? În vremea postului, bărbatul şi femeia să postească, dar să păzească şi curăţenia.

Am avut o sumă de cazuri de soţii care n-au putut, săracele, să se împărtăşească, pentru că n-au păzit curăţenia, căci soţii au fost prea lacomi în privinţa asta. Ele au postit de mâncare, dar dacă n-au păzit curăţenia, nu li s-a putut da Sfânta Împărtăşanie, că nu dau voie canoanele. Deci, să păziţi curăţenia în toate posturile. Şi apoi, vă mai trebuie un post duhovnicesc. Când postim de bucate, să postească şi limba, să nu vorbească de rău, să nu spună glume, să nu cânte cântece lumeşti, să nu săvârşească desfrâuri şi răutăţi. Să postească şi ochiul, să nu privească la fărădelegi. Să postească urechea de la cântări şi de la petreceri. Căci spune Solomon: „Ochiul tău drepte să vadă şi urechea ta drepte să audă”. Să postească mâna, să nu iscălească zapise nedrepte, să nu lovească pe fratele, să nu fure cu ea nimic. Să postească piciorul, să nu meargă la adunări rele şi la baluri şi la fărădelegi în posturi. Să postească şi gustul, să guste numai bucate îngăduite de legea postului; să postească şi mirosul de mirosuri de friptură şi de prăjituri, ci doar miros de zarzavat să fie în bucătăria noastră; să postească, deci, toate simţirile.

Să postească omul cu toate cele cinci simţuri, dar să se păzească şi inima lui de răutate, să fie cu nerăutate. Acesta este postul duhovnicesc. Pe lângă acesta, dacă vrei ca postul să se ridice la cer, să fie însoţit de rugăciune şi de milostenie. Aţi auzit că ne cere să strângem comori în ceruri. Când posteşti, ceea ce nu mănânci în ziua aceea, dacă poţi, dă la săraci. Vine o babă şi spune: „Eu postesc, părinte, dar în ziua aceea nu dau nimic din casă, că am auzit că-i rău lucrul acesta”. Auzi ce-o învaţă dracul, că e rău să dea când posteşte! Iar Sfânta Carte spune invers: când posteşti, pâinea pe care n-o mănânci, să o dai la săraci în ziua aceea. În ziua în care posteşti, mai mult să faci milostenie. Pe ea a învăţat-o altă babă ca atunci când posteşte să nu dea ceva din casă, că-i face farmece. Auzi ce credinţă greşită şi rea!

Nu-i adevărat, ci mai cu seamă când posteşti să faci bine, şi cât nu mănânci tu, să dai la altul, să îndulceşti pe altul care-i mai sărac decât tine şi care ar vrea să mănânce şi n-are ce. E o obişnuinţă rea şi vicleană să nu dai din casă când posteşti. Cine a spus, care Evanghelie, care prooroc, care apostol, care din sfinţi a învăţat aşa? Doar vreo babă zăpăcită, pe care a învăţat-o alta, şi aşa mai departe. Asemenea tradiţii nu sunt deloc în duhul Bisericii.

Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci! Noi, creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în măsura în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă, dar cum am zis, întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul, îl dezleagă duhovnicul. Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla ca prin Sfânta Împărtăşanie sau pin Sfântul Maslu, sau prin alte rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără dezlegare de la post.

Să ţineţi cu mare grijă predaniile Bisericii şi posturile, că nimenea nu are putere de la sine să le dezlege. Dacă zice cineva că dezleagă, fiecare dezleagă pe socoteala lui. Noi nu putem învăţa aceasta, că n-am învăţat de nicăieri că putem dezlega sfintele posturi aşa uşor cum cred unii.

Să postim dar şi de bucate, şi de gânduri păcătoase, să postim cu ochii, cu mâinile şi cu toate simţirile, şi să ne ajute Mântuitorul ca prin acest post trupesc şi duhovnicesc să ne apropiem mai mult de El.

AMIN!

Par. Ilie Cleopa

(Predici la sărbătorile de peste an, Editura SCARA, București, 2002, pp. 45-64)

Sursa: doxologia.ro

Iubiţi credincioşi,

În Sfânta Scriptură Dumnezeu se numeşte “Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întâi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese când era în casa tatălui său, apoi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor când şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.

Care era foamea fiului risipitor care a zis: “iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupească se gândea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfântul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mânca, iar voi veţi flămânzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veţi întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).

Aceasta era foamea cea mare a fiului risipitor. El şi-a adus aminte de vremea când petrecea în casa tatălui său şi de hrana şi desfătarea duhovnicească ce o avea lângă el. Ajungând păzitor de porci în ţară străină, departe de Dumnezeu, foamea sufletului său după dreptate l-a făcut să zică: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!

Care a fost hrana lui câtă vreme era la casa părintească? Această hrană duhovnicească pe care acum o pierduse, o formau faptele sale cele bune: credinţa, nădejdea, dragostea, rugăciunea, înfrânarea, curăţia şi toate celelalte virtuţi care cu adevărat sunt hrană a sufletului. Mântuitorul în vorbirea Lui cu samarineanca la fântâna din Sichem a hrănit-o prin darul Său, câştigându-i sufletul. De aceea când Apostolii Îl rugau să mănânce, El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi (Ioan 4, 32). Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui (Ioan 4, 34). Căci oricine face o faptă bună pentru sufletul său, sau pentru mântuirea aproapelui său, cu adevărat îşi hrăneşte sufletul său cu darul lui Dumnezeu. Fiul risipitor, cunoscându-şi starea lui vrednică de plâns şi gândind să se întoarcă la Părintele său cu mare smerenie, nu se mai socotea vrednic a fi fiul tatălui său. De aceea când a venit către tatăl său, a zis: Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 19).

Trei sunt stările celor ce se mântuiesc. Starea celor dintâi este a fiilor, adică a celor care cu mare dragoste slujesc lui Dumnezeu din toată inima lor şi cu toată puterea voinţei lor se sârguiesc să facă poruncile Lui. Despre aceştia spune dumnezeiasca Scriptură: Cât am iubit Legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este (Psalm 118, 97).

A doua ceată este a argaţilor, care, căutând plată, se silesc a lucra poruncile lui Dumnezeu pentru a dobândi fericirea cea veşnică a Împărăţiei Sale. Despre aceştia scrie: Plecat-am inima mea ca să facă îndreptările Tale în veac pentru răsplătire (Psalm 118, 112). Starea a treia este a robilor, adică a celor care, temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu pentru călcarea poruncilor Lui se silesc a păzi toate poruncile Lui după mărturia care zice: Străpunge cu frica Ta trupul meu, că de judecăţile Tale m-am temut (Psalm 118, 120).

Deci, fiul risipitor, gândindu-se că şi argaţii, adică cei ce fac poruncile lui Dumnezeu, pentru răsplătire primesc daruri duhovniceşti şi se împărtăşesc de ele, a cerut Tatălui său să fie primit în casa părintească măcar ca un argat. Această întoarcere a lui din toată inima către părintele său, şi smerenia cea mare să fie primit ca un argat de Tatăl său, i-a fost pricină de mare folos, căci nu ca pe un argat l-a primit, ci ca pe un adevărat fiu al său care se întoarce cu toată inima către El. Vedem din cuvintele Sfintei Evanghelii de azi că, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20).

Iubiţi credincioşi,

Dar ce înţelegem prin acest cuvânt: “Încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său”? Aceasta ne arată că Preabunul şi Atotştiutorul Dumnezeu, mai înainte de a striga omul păcătos “greşit-am”, cunoaşte hotărârea lui cea din inimă de a se întoarce către El. De aceea l-a primit cu atâta bucurie şi nu i-a mai pomenit greutatea păcatelor lui cu care l-a supărat. I-a dat haina cea dintâi, adică nepătimirea cu care a fost îmbrăcat când era lângă tatăl său. Şi inel i-a pus pe mâna lui, semnul legăturii celei dintâi când petrecea în viaţă curată şi neprihănită, mai înainte de a se despărţi de tatăl său. Iar după ce i-a dat lui haina cea dintâi şi inel şi încălţăminte în picioarele lui, adică voinţa tare de a merge pe calea poruncilor lui Dumnezeu, a zis slugilor sale: Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi să mâncăm şi să ne veselim; căci fiul meu acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat (Luca 15, 23-24).

O, bunătatea şi dragostea cea părintească a Preabunului nostru Dumnezeu! Cât este de negrăită Mila Lui şi cât de nenumărate sunt îndurările Lui asupra celor ce se întorc către El cu toată inima lor! Cu câtă părintească iubire primeşte El pe fiii Lui cei pierduţi prin păcat, care se întorc cu mare căinţă şi umilinţă către El şi câtă bucurie se face în cer când un păcătos se întoarce la pocăinţă!

Mare şi nemărginită este milostivirea lui Dumnezeu faţă de cei păcătoşi care se întorc către El din toată inima şi cu toată smerenia şi hotărârea de a-şi îndrepta viaţa!

În pilda Fiului Risipitor vedem că el nu făcuse fapte de pocăinţă, adică încă nu-şi făcuse canonul păcatelor sale cu care a supărat pe părintele său. Ci numai venindu-şi în sine şi cunoscându-şi starea jalnică în care ajunsese prin depărtarea de părintele său a atras asupra sa mila şi îndurarea Părintelui său care cu atâta bucurie şi cu prăznuire l-a primit. Cu adevărat, fraţii mei, smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate şi fără alte fapte bune. Ce fapte bune putea să facă tâlharul răstignit alături de Hristos când mâinile şi picioarele lui erau legate? Dar strigarea lui din inimă i-a fost deajuns: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42). Iar Mântuitorul îndată i-a răspuns: Adevăr grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis dumnezeiescul Apostol Pavel: Duhul se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite. Bine a zis şi Sfântul Efrem Sirul: “Pocăinţa, fără jertfe şi fără cheltuieli, poate să împace şi să milostivească pe Dumnezeu. Pocăinţa a oprit jertfa sângeroasă, aducând jertfa conştiinţei. Ea nu caută ied, ci mărturisire. Nu cere oaie pentru jertfă, ci mărturisire din conştiinţă. Nu ai turturea de jertfă tu cel ce ai păcătuit? Suspină şi Dumnezeu, mai presus de turturea, îţi socoteşte ţie aceasta. Nu ai pasăre? Lăcrimează şi, în loc de jertfă, ţi se va socoti ţie. Nu ai porumbel? Vesteşte-ţi păcatele tale lui Dumnezeu şi-ţi vor fi ţie ardere de tot. Dacă te vei ruga, ca pe un viţel de jertfă va primi Dumnezeu rugăciunea ta. O, cât de mare este pocăinţa! O, cât de minunate sunt lucrurile cele dintru dânsa! Că una fiind, pe toate le poate”. “O, darul Evangheliei, că pe toată Legea a îndreptat-o Iisus! Poporul se face lui preot în Biserică; căci are conştiinţa care jertfeşte pentru dânsul. Din inimă se roagă şi milostiveşte pe Dumnezeu pentru sine“.

Iubiţi credincioşi,

Duminica de azi, a Fiului Risipitor, este a doua Duminică a Triodului, care ne pregăteşte duhovniceşte pentru începerea şi trecerea cu folos a Sfântului şi marelui Post al Paştelui. Evanghelia ce s-a citit astăzi este foarte frumoasă şi ziditoare de suflet. Părintele care avea doi fii este Tatăl nostru cel ceresc. Fiul mai mare simbolizează pe creştinii buni şi ascultători de Dumnezeu, iar fiul mai mic, pe creştinii răi şi neascultători, asemenea lui.

Din ceata creştinilor ascultători fac parte toţi fii Bisericii lui Hristos care împlinesc cu sfinţenie poruncile Lui. Aceştia merg regulat la slujbele Bisericii, se roagă ziua şi noaptea, ascultă de Dumnezeu şi de păstorii rânduiţi, nasc şi cresc copii în frica Domnului, se spovedesc şi se împărtăşesc cu Sfintele Taine regulat, duc viaţă smerită şi fac milostenie la cei săraci. Toate le fac cu bucurie, cu binecuvântare şi cu rugăciune. De aceea Dumnezeu le ajută în toate.

Nu aşa însă se întâmplă cu creştinii neascultători şi robiţi de păcate ca fiul cel mai mic din Evanghelie. Dintre aceştia fac parte cei ce nu merg Duminica la biserică, cei ce-şi ucid copiii, beţivii, hulitorii de Dumnezeu care înjură de cele sfinte, desfrânaţii, lacomii, zgârciţii, şi mai ales mândrii, în frunte cu sectele, că ce sunt sectanţii, decât creştini răzvrătiţi, mândri şi neascultători care nu vor să asculte de Biserica întemeiată de Hristos, ci îşi fac legi şi dogme, după mintea lor, asemenea fiului mai tânăr din Evanghelie. Toţi aceştia sunt căzuţi din ascultare, sunt departe de Hristos, de Biserică, de Sfinţi şi se ceartă pe seama Sfintei Scripturi, pe care o explică după voia lor. Dar cine cade din ascultare şi din Biserică, acela cade şi din Dumnezeu.

Ce cumplit este păcatul neascultării! Ce greu este să trăieşti după mintea ta, să nu asculţi de nimeni, să te depărtezi de Dumnezeu, de credinţă, de rugăciune, de Biserică, de preot, şi de părinţii care te-au născut. Aşa a făcut tânărul din Evanghelie: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere… şi s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15, 12-13).

Neascultarea este fiica mândriei. De aceea cel mândru şi neascultător este lăsat de Dumnezeu să cadă în păcate grele, ca să se smerească şi să se întoarcă la pocăinţă. Cel dintâi păcat în care cad mândrii şi neascultătorii este desfrânarea, o patimă grea, urâtă, ruşinoasă. Dar dacă omul căzut se căieşte, îl mustră conştiinţa şi vrea să se întoarcă, Tatăl nostru cel ceresc nu-l lasă, ci îi întinde mâna, îl aşteaptă, îi iese înainte, îl sărută cu lacrimi de bucurie şi îl iartă. Aşa a făcut Tatăl ceresc cu fiul risipitor din Evanghelie. I-a ieşit înainte, l-a sărutat, i-a iertat păcatele, i-a dat inel şi haină şi a ospătat cu el.

Vedeţi bunătatea şi mila lui Dumnezeu? Vedeţi roadele căinţei celui ce se întoarce la Hristos? Vedeţi că toţi păcătoşii au pocăinţă şi iertare? Vedeţi că şi pe noi ne aşteaptă Domnul la pocăinţă în uşa bisericii? Numai să ne pară rău de cele făcute, să ne spovedim cu căinţă, să părăsim păcatele şi să zicem ca fiul desfrânat: Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău; primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi (Luca 15, 18-19). Dacă ar zice aceste cuvinte din inimă, beţivii, desfrânaţii şi creştinii robiţi de păcate din zilele noastre, pe toţi i-ar primi, i-ar săruta şi i-ar ierta Dumnezeu! Însă puţini sunt din creştinii noştri care se tem cu adevărat de Dumnezeu, care se întorc din nou la biserică, la pocăinţă şi aleargă la preoţi să-şi mărturisească păcatele.

Pocăinţa fiului risipitor să ne fie pildă, îndreptare şi îndemn pentru toţi, iar neascultarea şi căderea lui în desfrâu să ne aducă aminte de marea primejdie ce ameninţă pe copiii loviţi de necredinţă şi desfrâu. Ne uităm câţi părinţi şi câte mame vin plângând la biserică şi mănăstiri pentru copiii lor. Toţi ne spun acelaşi lucru: Nu ne mai ascultă copiii; se duc la tot felul de distracţii rele, la filme cu ucideri şi filme cu desfrânare; nu mai vor să înveţe, să meargă la biserică şi la spovedanie, nu vor să se mai roage lui Dumnezeu şi sunt nervoşi. S-au împrietenit cu copii răi; trăiesc în desfrâu cu fete rele ca şi ei, fumează şi se îmbată, ce să facem cu ei? Cum să-i scăpăm de desfrâu şi să-i întoarcem la credinţă, la biserică, la o viaţă creştinească normală?

Iată marea problemă a copiilor noştri. Iată durerea de astăzi a multor părinţi. Iată că s-au înmulţit în lume şi în familiile noastre fiii risipitori, neascultători şi desfrânaţi, ca cel din Sfânta Evanghelie. Ce se mai poate face pentru ei, după ce au căzut în toate păcatele? Ce trebuie să răspundem acestor părinţi care vin plângând la noi?

Răspunsul este unul: să-i ajutăm pe copiii noştri mai întâi să nu cadă în păcatele cele grele care sunt: necredinţa, neascultarea şi desfrânarea. Iar dacă au căzut ca fiul risipitor din Evanghelie, să-i ajutăm să se ridice din prăpastia necredinţei şi a desfrâului. Cum? Mai întâi să-i ducem la un duhovnic bun să-şi mărturisească păcatele. Apoi să-i îndemnăm din nou la biserică, la o viaţă socială normală, şi să-i deprindem să se roage şi să citească cărţi sfinte. Numai să luaţi aminte ca nu cumva chiar părinţii, tata şi mama, să fie aceia care îşi smintesc copiii şi-i împing la tot felul de păcate prin exemplul rău pe care îl văd în casă.

Avem, însă, multe familii bune, model, prin satele şi oraşele noastre. Avem încă multe mame creştine devotate care îşi cresc frumos copiii lor. Avem biserici, mănăstiri şi preoţi buni peste tot în ţară. Numai să-i căutăm, să ne spovedim regulat, să le urmăm sfatul. De aceea să nu deznădăjduiască nimeni.

Să ne întoarcem la Tatăl ceresc care ne-a zidit. Dumnezeu ne aşteaptă în pragul bisericilor. Să venim cât avem vreme, că ne aşteaptă şi ne cheamă. Şi căzând înaintea Lui, să zicem cu căinţă şi lacrimi: “Iată, am greşit la cer şi înaintea Ta. Am rătăcit pe căile păcatului. Ne-am depărtat de Tine şi de biserica Ta. Am căzut în cumplite fărădelegi. Acum ne căim, ne pare rău, ne temem de veşnica osândă care ne aşteaptă, că nu mai suntem vrednici să ne numim fiii tăi. Ci primeşte-ne înapoi ca pe cei mai de pe urmă robi ai Tăi!” Amin.

Parintele Cleopa

Iertarea este un lucru foarte important.

De pilda, avem pe unii apropiati ai nostri, cu adevarat apropiati, adica persoane cu care intram in contact aproape zilnic, dar cu care nu prea avem legaturi sufletesti. Orice fiinta omeneasca din preajma noastra este un apropiat al nostru. Cu multi dintre acesti apropiati avem conflicte mai mari sau mai mici, daca nu suntem de acord cu ei in ceea ce gandim, in ceea ce facem.

Daca exista o stare de prietenie intre apropiati, atunci lucrurile sunt mai simple, nu se intra in conflict, se comunica direct. Aproape intotdeauna au amandoi aceeasi parere, le plac chiar anumite lucruri si atunci se infiripeaza simpatia si chiar dragostea pentru persoana cealalta, pentru aproapele.

Alteori insa exista o antipatie. Si atunci, chiar daca vrei sa te imprietenesti cu celalalt, nu poti pentru ca are ceva care te respinge. Aceasta respingere, si aceste raporturi duc la un fel de dusmanie si nu poti sa ai relatii apropiate cu persoana respectiva. Si cand ai asemenea relatii cu aproapele tau nu te poti apropia nici de Dumnezeu.

Dumnezeu este dragostea universala, care ne cere si noua sa fim deschisi fata de aproapele nostru, sa ne impacam si sa ne armonizam cu el. Daca nu poti avea o relatie de apropiere fata de aproapele, sau daca exista conflicte ascunse, nedescoperite, motive mai vechi, atunci nu te poti apropia nici de Dumnezeu. Nu te poti ruga lui Dumnezeu pentru tine, pentru iertarea pacatelor tale, daca nu te poti impaca cu celalalt.

Aceasta iertare de la aproapele este foarte necesara pentru noi care avem nevoie de Dumnezeu, avem nevoie ca sa ne putem apropia de Dumnezeu: “Iarta si ti se va ierta”.

Daca nu poti ierta, nu ti se iarta.

Daca nu suntem deschisi la aceasta iertare, suntem opriti de la Sfanta Impartasanie, aceasta mare Taina care ni se administreaza noua, de la aceasta impartasire cu Insusi Dumnezeu. Incat iertarea este necesara pentru raporturile noastre de armonie cu aproapele.

Daca nu ma aflu in aceasta stare de iertare, de liniste si de armonie cu aproapele, nu poate sa existe armonie nici intre noi si Dumnezeu. Nu ne putem ruga, si gandurile noastre la rugaciune de obicei se risipesc.

Daca avem un conflict cu cineva apropiat, ne putem cere iertare cu adevarat fara sa il iertam noi cu adevarat, pentru ce ne-a gresit el noua?

Nu, el simte ceva si nu iarta. Daca noi nu iertam, nici el nu iarta. Aceasta iertare trebuie sa fie reciproca. Sunt multe cazuri din acestea in Pateric cand cineva isi cere iertare, dar nu cu dorinta sincera de a fi iertat. Iar celalalt nu il iarta. Este un caz acolo cand s-au certat doi, si unul dintre ei se duce si zice: “Iarta-ma, frate”. Iar celalalt se intoarce cu spatele la el. Si acela se plange si zice: “Uite m-am dus sa-mi cer iertare si nu m-a iertat”. Si batranul intreaba: “Cum te-ai dus frate?”. “Pai, m-am dus asa!” Si batranul ii spune: “Ei, nu asa! Sa te duci umilit la el, sa-ti gasesti partea ta de vina, nu cauta partea lui de vina, ci partea ta. Daca te poti umili, te poti smeri sa-ti ceri iertare, iar celalalt o sa simta si o sa te ierte”. Si acela a facut cum l-a invatat Batranul si s-a dus catre celalalt cu umilinta. Fratele l-a vazut pe fereastra cum vine si i-a iesit el inainte si i-a cazut la picioare. Si cel care nu putea sa ierte, iarta la randul lui fiindca si celalalt era pregatit sa-l ierte.

Incat aceasta iertare reciproca este foarte necesara ca sa poti dobandi, la randul tau iertarea. Sunt multe cazuri intre oameni, acum in vremea noastra, care traiesc invrajbiti pentru ca asteapta sa vina celalalt sa vina sa ceara iertare. Deci aceasta reciprocitate trebuie sa existe numaidecat, altfel lucrurile raman pe loc, inghetate.

Aceasta iertare din partea noastra trebuie sa vina din toata inima?

Da. Sa ierti. Sa nu ai nici un dusman. Indiferent cat de mult rau ti-a facut, tu sa treci cu vederea. Sa-i gasesti lui scuza sau explicatie ca este un pacatos, asa cum pacatosi suntem cu totii, si gresim. Trebuie sa-l iert pentru ca si eu pot sa gresesc si sa am nevoie de iertarea lui. Daca il iert cu adevarat sincer, atunci lucrurile se normalizeaza in strafundul lor. Simte si el cumva, cauta sa inteleaga si vine si el sa-si ceara iertare. Si eu il iert din acelasi motiv. Ca si el este om si neputincios, ca pot si eu sa gresesc. Si atunci ia nastere un acord tacit, launtric, care singur ca transpare si in afara. Il rog sa ma ierte si ma iarta fara prea multa insistenta. Si ma iarta sincer.
Parintele Sofian Boghiu – Din cartea “Parintele Sofian”, Edit. Bizantina

Sursa: eucred.ro

“Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc;
Iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.” (Matei 6:14,15)