Lacrimile pocaintei

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece “a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului: “vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu.

– Parinte, am multi ani de cand nu am plans pentru vreo greseala de a mea; nu am nicio lacrima. Oare aceasta inseamna ca nu am pocainta adevarata?

– Nu te doare pentru o greseala ce o faci?

– Ma doare, dar poate durerea este de suprafata.

– Nu trage concluzii numai din lacrimi. Desigur, lacrimile sunt o caracteristica a pocaintei, dar nu singura. Unii acum plang, apoi rad. Durerea din inima si suspinul launtric sunt lacrimile launtrice, care sunt mai inalte decat cele exterioare. Unul, sarmanul, spunea: “Ce aspru sunt, Parinte! N-am nicio lacrima! Inima imi este ca o piatra. Ce inima impietrita am! Vai mie!“. Desi era foarte sensibil, se simtea foarte aspru pentru ca nu plangea. Suspina insa din adanc, gemea sarmanul si auzeai un oftat iesind din adancul inimii lui! In timp ce celalalt plange-rade si este ca vremea de primavara. Vede, de pilda, pe unul nefericit, este miscat, plange putin si isi spune: “O, cum particip eu la durerea celuilalt!“. Sau daca se roaga si varsa putine lacrimi, iarasi spune: “O, rugaciunea mea se aude, pentru ca se face cu lacrimi!“, si astfel isi odihneste gandul sau.

Exista si lacrimi nemangaiate. Acestea sunt diavolesti. Nu au pocainta, ci egoism ranit. Atunci omul plange in chip egoist pentru caderea sa. Il doare pentru ca din pricina neatentiei lui a scazut in ochii oamenilor, iar nu pentru ca a mahnit pe Dumnezeu, si de aceea sufera indoit.

In timpul razboiului razvratitilor, un capitan al razvratitilor – Dumnezeu sa-i harazeasca pocainta – a prins un familist sarac care avea noua copii, l-a pus jos si il batea fara mila pentru ca nu era de acord cu ideologia lui. Omul acesta fusese candva in subordinea lui. Si sarmanul acela striga: “Dar bine, nu ti-e mila de mine? Am noua copii! Nu iti aduci aminte ca te-am dus si in spate? Ce ti-am facut?“. Cineva dintre tovarasii capitanului, cand a vazut ca il bate atat de aspru pe acel om, i-a strigat: “Ei, ce ti-a facut? Nu ti-e mila de el? Este om cu familie“. Acela imediat incepu sa planga foarte tare, deoarece i-a fost ranit egoismul sau de observatia tovarasului lui. Dar plansul acela era egoist; era ca pocainta lui Iuda. L-a vandut pe Hristos si dupa aceea s-a dus la farisei sa le spuna “am gresit“, dar aceia i-au spus: “Ce ne spui ca ai gresit?“. Atunci s-a simtit jignit, s-a umplut de pizma, le-a aruncat argintii si s-a dus si s-a spanzurat din egoism (Mt. 27, 3-5). Insa daca s-ar fi pocait si mergand la Hristos I-ar fi spus “Iarta-ma“, s-ar fi mantuit.

– Parinte, ce este intristarea cea datatoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din intristarea pentru vreo greseala de-a noastra. In intristarea datatoare de bucurie exista si durere si bucurie, de aceea se si numeste “intristare vesela”. Se intristeaza omul din marime de suflet, pentru ca L-a mahnit pe Hristos, insa se bucura deoarece simte mangaiere dumnezeiasca. Pacatosul, atunci cand se pocaieste sincer, il iarta Dumnezeu, simte inlauntrul sau mangaiere dumnezeiasca si poate ajunge la veselia duhovniceasca.

– Parinte, omul care se nevoieste poate trai pocainta in toata viata lui?

– Da, daca se nevoieste corect nu-si vede sporirea sa, ci numai caderile si traieste in pocainta continua. Nu stie ca la inceput se lupta cu un diavol, iar dupa aceea poate se lupta cu o ceata. Deoarece cu cat cineva depune mai multa putere ca sa-si dezradacineze o patima si sa dobandeasca o virtute, cu atat mai multi vrajmasi se aduna si trag si ei in jos de radacini. Atunci, desi nu isi vede sporirea, cu toate acestea sporeste destul de bine. Si se poate ca pana la moarte sa traiasca aceasta stare, sa nu-si vada sporirea, sa creada ca nu sporeste deoarece are caderi, dar in realitate exista sporire, pentru ca mereu isi mareste nevointa si se lupta cu tot mai multi diavoli. Pocainta pentru nevoitor este o rucodelie care nu se termina niciodata. Pe cei morti ii plangem, ii ingropam, ii uitam… Pacatele noastre insa le plangem mereu, pana ce vom muri, dar cu discernamant si nadejde in Hristos, Care S-a rastignit ca sa ne invieze duhovniceste.

Schimbarea vietii

Pentru ca omul sa inceteze sa faca un pacat trebuie sa incerce sa evite orice prilej care pricinuieste acest pacat. Betivul, de pilda, daca vrea sa se ajute pe sine si sa nu mai bea, nu trebuie sa mai treaca nici pe dinaintea tavernei. Este nevoie de putina straduinta si de intentie buna, si Bunul Dumnezeu ne va ajuta sa depasim greutatile. Sa spunem ca cineva are o patima. O recunoaste, se nevoieste s-o taie, se pocaieste, se smereste. Intentia ce o are ca sa-si taie patima sa Il vesteste pe Dumnezeu, care Il ajuta. Dar daca nu depune straduinta ca sa se schimbe si continua sa pacatuiasca, atunci Dumnezeu cum sa-i dea harul Sau? Harul lui Dumnezeu nu vine intr-o stare gresita, pentru ca lucrul acesta nu l-ar ajuta pe om. Daca ar fi fost asa, Dumnezeu ar fi dat harul Sau si diavolului. Omul care nu mai vrea sa ramana in caderea sa, in gandurile lui pacatoase, ci se pocaieste pentru gresalele lui si se nevoieste sa nu mai pacatuiasca, primeste harul lui Dumnezeu si este ajutat. Insa atunci cand nu exista pocainta si pacatul este considerat moda, acesta este o stare demonica.

– Parinte, cum s-a mantuit unul din cei doi talhari care a fost rastignit impreuna cu Hristos?

– Acela a urcat pe zid si a sarit in Rai! “Pocainta talharului raiul a deschis“. Adica a furat si raiul prin marea lui pocainta.

– Parinte, daca cineva si-a schimbat viata si nu mai ramane in vechile lui obisnuinte pacatoase, dar uneori mai cade in vreunul din vechile lui pacate, asta inseamna ca nu are pocainta?

– Ei, daca depune straduinta care trebuie si totusi mai cade, are o oarecare circumstanta atenuanta. La inceput nu este tocmai usor. Dar atunci cand cineva isi da seama cu adevarat cat de grav este ceea ce a facut, nu va mai cadea. Mai demult, exista pocainta sincera. Atunci cand cineva se pocaia, nu se mai intorcea inapoi. Imi aduc aminte cat m-a ajutat o femeie prin pocainta ei adevarata. Avea multa zdrobire, nici nu vorbea. Se imbracase in negru – era ca o calugarita – si ingrijea de o bisericuta unde aprindea candelele… Chiar si numai cand o vedeai, te foloseai mult. Acum insa ii vad pe cate unii care, de indata ce-si schimba putin viata, incep sa faca pe dascalii cu altii, desi inauntru lor exista omul lor cel vechi. Desigur, sa se pocaiasca cineva, sa-si inceteze viata sa cea pacatoasa de pana atunci si sa inceapa sa traiasca duhovniceste, toate acestea constituie ajutoare eficiente si pentru ceilalti. Insa din acea stare in care se afla sa se prezinte imediat ca om duhovnicesc si sa inceapa sa predice, ei bine, aceasta este inselare.

– Adica, Parinte, ei fac aceasta cu intentia sa-i ajute pe ceilalti?

– Da, ca sa-i ajute. Insa in spatele acestei actiuni a lor, mai ales daca erau intrucatva si cunoscuti in lume, se ascunde gandul cel mandru: “Acum oamenii vor inceta sa mai vorbeasca despre Karaiskaki si Kolokotroni (La 1821, conducatori si eroi nationali ai grecilor in razboiul de eliberare dus impotriva turcilor) si vor discuta despre mine“. De aici poti intelege cat de gresit merg unii ca acestia. Daca isi simt cu adevarat greseala lor, pentru un interval de timp ei nu trebuie s-o uite si sa se incurajeze, ci sa ia aminte tot mai mult. Iar atunci cand le trec diferite idei sau ganduri din viata lor de mai inainte, sa le alunge ca pe niste ganduri de hula. Si dovada ca nu le mai primesc este ca organismul reactioneaza. Adica trebuie sa aiba cineva multa smerenie si sa se fi ingretosat de toate cele vechi ca sa se schimbe cu adevarat. Daca din viata lui de mai inainte mai pastreaza ceva pe care el il considera bun, le murdareste si pe celelalte. Din clipa in care are fie si cea mai mica parere despre sine, Dumnezeu nu ajuta si orice ar face nu este curat.

– Parinte, atunci cand cineva isi schimba viata, trebuie sa se ingrijeasca sa indrepteze gandul ce l-au avut mai inainte ceilalti despre el?

– Nu va cauta in chip egoist sa indrepteze gandul celorlalti, ci va cauta sa se indrepte el insusi si atunci se vor schimba de la sine si gandurile acelora. Daca pata pricinuita de viata lui pacatoasa va ramane in societate sau in mediul lui restrans, ea se va sterge prin buna lui purtare. Nu este trebuinta sa vorbeasca nimic. Va vorbi Dumnezeu prin pocainta lui.

“Si pacatul meu inaintea mea este pururea” (Ps. 50, 5)

– Parinte, oare ajuta sa-si insemneze cineva greselile lui ca sa nu le uite pana ce se va marturisi?

– Atunci cand m-a durut cu adevarat pentru o greseala ce am facut-o, nu o mai pot uita. Constiinta ma mustra, sufletul ma doare si-mi aduc aminte de ea mereu. In rastimpul pana ce ajunge la marturisire, greseala lucreaza in mine, imi impunge inima si sunt mustrat de constiinta. Adica sufar, dar sunt si rasplatit de Dumnezeu pe masura. Iar cand fac o greseala si nu ma mai gandesc la ea, atunci greseala nu ma mai inteapa deloc; o uit si raman neindreptat. De aceea unii, desi le faci observatii pentru vreo greseala ce au facut-o, rad ca si cum nu s-ar intampla nimic. Insa gestul acesta are obraznicie, nepasare; este ceva cu desavarsire satanicesc. Ai auzit ce spune David: “Faradelegea mea eu o cunosc si ma voi ingriji pentru pacatul meu” (Ps. 37, 19) si “Pacatul meu inaintea mea este pururea” (Ps 50, 5). Cu toate ca Dumnezeu il iertase, acela din marime de suflet suferea inlauntrul sau si de aceea primea mereu mangaiere dumnezeiasca. Altii se pierd prin continue diagnostice asupra lor insisi. Insemneaza si iarasi isi insemneaza in mod scolastic greselile lor – chipurile ca sa faca o lucrare mai fina – le trec prin rafinarie, le ametesc, dar nu se indreapta. Daca insa ar prinde unul dupa altul defectele cele mari, si s-ar nevoi sa le indrepte pe acestea, ar disparea si cele mici.

– Parinte, daca cineva nu traieste in pocainta, dar slavosloveste pe Dumnezeu, este primita de Dumnezeu slavoslovia lui?

– Nu, cum oare sa primeasca Dumnezeu aceasta slavoslovie? Unuia ca acesta mai intai ii trebuie pocainta. Caci daca ramane in pacat, la ce ii foloseste sa spuna: “Slava Tie, Celui Ce ne-ai aratat noua lumina…“? Aceasta inseamna obraznicie. Ceea ce se potriveste sa spuna este numai aceasta: “Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca nu trimiti un traznet sa ma arda“, pentru ca acest fel de slavoslovie are pocainta.

Pocainta de nevoie

– Parinte, Avva Isaac scrie: “Orice pocainta ce se face fara dorinta nu izvoraste din ea bucurie si nu aduce rasplata celor ce o au” (Sf. Isaac Sirul, “Cuvinte ascetice”, Cuv. 30, p.164). Cum se poate pocai cineva fara de dorinta sa?

– Este nevoit sa se pocaiasca pentru ca a scazut in ochii oamenilor, dar aceasta nu are smerenie. Eu asa inteleg.

– Adica exista pocainta fara de dorinta noastra?

– Da, este pocainta de nevoie. Adica iti cer sa ma ierti pentru un rau ce ti l-am facut ca sa scap de consecinte, dar launtric nu ma schimb. Omul indracit se face, chipurile, ca se pocaieste si lucreaza cu viclenie, face metanii cu bunatate prefacuta, ca sa-i insele pe ceilalti. Dar si faptul de a merge cineva sa-si spuna pacatele sale duhovnicului pentru ca se teme ca nu cumva sa mearga in iad, nici aceasta nu este pocainta. Pentru ca acesta nu se pocaieste pentru pacatele lui [marturiseste doar formal – n.a.]; ci problema lui este sa nu mearga in iad. Pocainta adevarata este ca mai intai omul sa-si simta greseala sa, sa-l doara, sa ceara iertare de la Dumnezeu si apoi sa se spovedeasca. Astfel va veni mangaierea dumnezeiasca. De aceea totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire. Iata, atunci cand se face vreun cutremur, vezi cum cei care au intentie buna sunt zguduiti, se pocaiesc si isi schimba viata. Ceilalti, cei mai multi, isi vin in simtire pentru moment, dar de indata ce trece primejdia iarasi se intorc la viata lor de mai inainte. De aceea, cand mi-a spus cineva ca in orasul unde locuieste a fost un cutremur puternic, i-am zis: “V-a scuturat bine? V-a trezit?”. “Ne-a trezit, ne-a trezit”, imi raspunde el. “Ei bine, iarasi veti adormi“, i-am spus.

[…]

– Parinte, atunci cand dupa o greseala urmeaza o stare de pocainta, dar se simte totusi o zdrobire sufleteasca si trupeasca, oare aceasta inseamna ca pocainta nu este corecta?

– In prima zi se justifica o zdrobire sufleteasca si trupeasca. Dar dupa aceea, atunci cand exista pocainta adevarata, desi omul se mahneste si-l doare launtric, simte mangaiere dumnezeiasca.

– Da, dar nu isi uita greseala sa.

– Da, nu o uita. Se mahneste – se mangaie, se mahneste – se mangaie. Isi da o palma pentru greseala ce a facut-o, primeste o mangaiere de la Dumnezeu; o palma – o mangaiere… Aceasta este pocainta ce aduce mangaierea dumnezeiasca”.

Cuv. Paisie Aghioritul

Fragment din Vol. “Nevointa duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Sursa: razbointrucuvant.ro