– Părinte, ce este mângâierea dumnezeiască?

– Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhneşte şi plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi îşi recunoaşte greşeala ce a făcut-o şi suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: “Nu-i nimic, copilaşul meu, nu te mâhni! Vom cumpăra alta.” Acela însă, văzând afecţiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. “Nu pot să nu mă mâhnesc. Iatâ, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o.” “Copilaşul meu, nu-i nimic, era veche“, ii spune din nou tatăl. Dar acela iarăşi se mâneşte. Şi cu căt acela se mâhneşte, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în braţe, îl sărută şi îl mângâie. Aşa si aici, cu cât omul suferă mai mult şi se mâhneşte pentru păcătoşenia sa, sau pentru nemulţumirea sa faţă de Dumnezeu şi plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât şi Dumnezeu îl răsplăteşte cu veselia dumnezeiască şi-l îndulceşte lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are şi nădejde şi mângâiere.

Dar cel care doreşte mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-şi simtă greşeala sa, să se pocăiască şi atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care unii s-au compromis. Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră şi mi-a spus: “Ah, cât de mult doream să te văd ca să mă mângâi !” Şi aceasta pentru că îl “scutura-se de praf” cineva. Şi aceasta pentru că îl scutura-se avea dreptate. Când am auzit, m-am mirat. Să ceară mângâiere, cu toate că greşise! Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar fi smerit şi ar fi spus: “Am greşit, Dumnezeul meu!“, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela, deşi greşise, voia să-i spun: “Nu-i nimic, nu te mâhni! Nu a fost atât de mare greşeala ta. Nu eşti numai tu vinovat, ci este de vină şi acela.” Ei, dar ce mângâiere este aceasta? Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine din pocăinţă.

– Părinte, atunci când după o greşeală urmează o stare de pocăinţă, dar se simte totuşi o zdorbire sufletească şi trupească, oare aceasta inseamnă că pocăinţa nu este corectă?

– În prima zi se justifică o zdoribre sufletească şi trupească. Dar după aceea, atunci când există pocăinţă adevărată, deşi omul se mâhneşte şi-l doare lăuntric, simte mângâierea dumnezeiască.

– Da, dar nu îşi uită greşeala sa.

– Da, nu o uită. Se mâhneşte, dar este mângâiat. Îşi dă o plamă pentru greşeala ce a făcut-o, după care primeşte o mângâiere de la Dumnezeu. O palmă – o mângâiere… Aceasta este pocăinţa ce aduce mângâierea dumnezeiasca.

* * *

Rucodelia care nu se termină niciodată

– Părinte, ce este întristarea cea dădătoare de bucurie?

– Este bucuria ce provine din întristarea pentru vreo greşeală de-a noastră. În întristarea dădătoare de bucurie exisă şi durere si bucurie, de aceea se şi numeşte “întristare veselă”. Se întristează omul din mărime de suflet, pentru că L-a mâhnit pe Hristos, însă se bucură deoarece simte mângâiere dumnezeiască. Păcătosul, atunci când se pocăieşte sincer, este iertat de Dumnezeu. De aceea simte înlăuntrul său mângâiere dumnezeiască, care poate ajunge la veselia duhovnicească.

– Părinte, omul care se nevoieşte, oate trăi pocăinţa în toată viaţa lui?

– Da, dacă se nevoieşte corect, nu-şi vede sporirea sa, ci numai căderile şi trăieşte în pocăinţă continuă. Nu ştie că la început se lupta cu un diavol, iar după aceea se poate săa se lupte cu o ceată. Căci cu cât cineva depune mai multă putere ca să-şi dezrădăcineze o patimă şi să dobândească o virtute, cu atât mai mulţi vrăjmaşi se adună şi trag şi ei în jos de răadăcini. Atunci, deşi nu îşi vede sporirea, cu toate acestea sporeşte destul de bine. Şi se poate ca până la moarte să trăiască această stare, adică să nu-i vadă sporirea, ci săa creadă ca nu sporeşte deoarece are căderi. Dar în realitate există sporire, pentru că mereu îşi măreşte nevoinţa şi se luptă cu tot mai mulţi diavoli.

Pocăinţa pentru nevoitor este o rucodelie [lucru de mână] care nu se termină niciodată. Pe cei morţi îi plângem, îi îngropăm, îi uităm… Păcatele noastre însă le plângem mereu, până ce vom muri, dar cu discernământ şi nădejde in Hristos, Care S-a răstignit ca să ne învieze duhovniceşte.

* * *

Pocăinţa are mare putere

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar şi la mare înălţime. Pentru ca cineva să-L “îndoaie” pe Dumnezeu, adică să-L facă să Se coboare şi să rămână cu el, trebuie să se smerească şi să se pocăiască. Atunci Preamilosivul Dumnezeu, văzând smerenia lui, îl înalţă până la ceruri şi-l iubeşte foarte mult. Bucurie se face în Cer pentru un păcătos care se pocăieşte, spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca săa se gândească la greşeala sa, să se pocăiască şi să ceară iertare. Omul nepocîit este nespus de crud cu sine însuşi. Este şi foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea să se pocăiască şi astel să se slobozească din iadul cel mic în care trăieşte, care îl duce la iadul cel mare şi rău, la cel veşnic. Astfel, el se lipseşte şi de bucuriile paradisiace pământeşti, care se continuă in Rai lânga Dumnezeu cu bucurii mult mai mari şi veşnice.

Cât timp omul se află departe de Dumnezeu, se află şi în afară de sine. Vezi, in Evanghelie scrie că fiul risipitor “venindu-şi în sine, a spus: “Merge-voi la tatăl meu.” Cât timp trăise în păcat, era în afara de el, nu era raţional, deoarece păcatul este ăn afară de raţiune.

– Părinte, Avva Alonie spune: “De va vrea omul, de dimineaţă până seara vine la măsura dumnezeiască.” La ce se referă?

– Viaţa duhovnicească nu are trebuinţă de ani. Într-o secundă cineva se poate muta din iad in Rai, dacă se pocăieşte. Omul este schimbator. Se poate face înger, dar se poate face şi diavol. Măi, măi, măi, ce putere are pocăinţa! Absoarbe Harul dumnezeiesc. Un gând smerit să-şi aducăa omul în minte şi s-a mântuit. Und gând de mândrie să-şi aducă şi s-a dus, s-a pierdut, dacă nu se pocăieşte şi îl află moartea aşa. Desigur, gândul smerit trebuie să fie însoţit şi de suspinul lăuntric, de zdrobirea lăuntrică. Pentru că gândul este gând, dar există şi inima. “Si cu sufletul, şi cu inima, şi cu gândul“, spune cântăreţul. Mi se pare că Avva se referă la o stare mai permanentă. Este trebuinţă de un interval de timp ca să ajungă cineva într-o stare bună. Dacă greşesc şi mă pocăiesc, sunt iertat în aceeaşi clipă. Dacă am duh de nevoinţă, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.

– Părinte, un om în vârstă se poate ajuta duhovniceşte pe sine însuşi?

– Da, căci mai ales atunci când cineva îmbătrâneşte, i se dă posibilitatea să se pocăiască, pentru că îl părăsesc iluziile. Mai întâi, deoarece odinioară, când a avut puteri trupeşti şi n-a întâmpinat greutăţi, nu şi-a dat seama de slăbiciunile lui şi credea că se află într-o stare bună. Acum, când întâmpină greutăţi şi se plânge, este ajutat să înţeleagă că nu este în regulă, că şchiopătează şi că trebuie să se pocăiască. Dacă pune în valoare în chip duhovnicesc puţinii ani ai vieţii ce i-au mai rămas şi foloseşte şi experienţa ce a dobîndit-o în numeroşii ani ai vieţii sale trecute, nu-l va lăsa Hristos, ci îl va milui.

Cuviosul Paisie Aghioritul

“Nevointa duhovniceasca” – Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003