Viața duhovnicească se câștigă luptând cu noblețe cu mărime de suflet, cu multă bucurie și cu atenția îndreptată spre Hristosul cu care ne împărtășim. Avem nevoie ca prin împărtășire să facem părtășie cu Hristos Dumnezeul nostru astfel încât să aibă loc comunicarea însușirilor dumnezeiești către sufletul și trupul nostru. Dacă ne vom concentra atenția numai pe dobândirea lui Hristos, pe urmarea lui Hristos, pe dorința acerbă de a pune umărul sub Crucea Sa atunci vom reuși în fața ispitelor care conjunctura vieții ni le oferă prin pronia divină. Părintele Gheron Iosif ne supune atenției câteva repere de maximă importanță în lupta duhovnicească, ne aduce pilde din viața și experiențele sale astfel încât să fim încredințați de veridicitatea soluțiilor folosite de el și înaintașii săi. Și ne spune adresându-se unui ucenic care i-a scris:

Am primit chiar acum scrisoarea ta și am citit cele ce îmi scrii. Mă bucur de sănătatea ta și mă întristez de necazurile tale. Ceea ce îmi scrii ți se întâmplă, fiul meu, pentru că nu ai răbdare.

Tu, fiul meu, cauți pe Hristos, vrei să intri în cetatea cerească. Se roagă pentru aceasta duhovnicul tău, se roagă părinții toți, mă rog și eu sărmanul aici, între stânci. Domnul ne aude pe toți, dar pentru înfrângerea semeției sufletului tău ca să se smerească acesta, pentru a lupta împotriva mâniei, furiei, fierbințelii patimilor, egoismului, ți-a trimis un ghimpe – această mică ispită – să te înghiontească, să înduri, să te deranjeze continuu, să înveți îndelunga răbdare. Și încet-încet să îmblânzești mânia, furia și tulburarea, înăbușindu-le înlăuntrul tău și neîngăduind să iasă afară vreun cuvânt greu.

Atunci, puterea Satanei, care este înăbușită o dată, de două ori, de multe ori, pleacă și lasă omul ca un miel blând și liniștit.

Ascultă un lucru care mi s-a întâmplat mie. Când eram în lume, cu mulți mă certam. Aveam inimă de leu. Dar iubirea lui Hristos m-a înmuiat. Dacă ar fi să povestesc câte am primit în fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui să scriu o carte întreagă. Vrând să mă slobozească din legăturile patimii, Dumnezeu a adus asupra mea toate relele: ocări, batjocură, ispitiri, osândiri pe nedrept. Și nu așa, numai de încercare, ci în stare să ucidă. Dar îndurând și înăbușind înlăuntrul meu pe Satana [ispitele] cu nemărginită răbdare, am primit eliberarea de rău.

Într-o iarnă grea, m-a păzit ispititorul și a ridicat asupra mea toate năpăstuirile, așa cum știe el să ispitească și cum Domnul îl lasă să încerce. Și dacă a încercat de două-trei ori și atacurile lui au rămas fără rezultat, iată că un vânt puternic a pătuns deodată pe ușă, care a cutremurat acoperișul casei cu toți cei de față, ridicând acoperișul acela de piatră în aer ca și când ar fi fost un avion și făcându-l să se sfărâme de stâncă în fața noastră, în zăpadă.

Dacă vei auzi și felurile ispitelor, nu te poți să te ții fără să te vatămi, judecând pe cei vinovați. Cu toate acestea însă, îndurând toate încercările tale, vei primi ca răsplată atâta har pe măsura ispitelor, care sunt fără de măsură. Să nu crezi că dacă fugi de o ispită nu va veni alta. Va veni oricum. Și dacă te arăți fără de curaj în fața uneia, așa vei fi în fața tuturor ispitelor.

Pentru că ispita este înlăuntrul nostru. Nu o vezi, fiul meu? Ia, fii atent!
O aprinde pe aceasta, înfierbântă sângele și urcă spre gât, ajunge la cap, întunecă mintea. Stă ca un nod în gâtul nostru și împiedică chiar și răsuflarea, făcând pe om să se înăbușe. Poate să fie celălalt care ațâță cel mai rău om, sau poate ispita îl pune și pe acela să te tulbure li să te întunece pe tine.

Domnul îl lasă însă pentru ca tu să devii, de fiecare dată, mai încercat și să ajungi la nepătimire. Deoarece, atunci când tu ești pregătit și îl aștepți, nu te tulburi, nu te pierzi, nu-ți ieși din fire. 

Îmi scrii că, dacă ai fi cunoscut că aveai să primești har, ai fi suferit o mie de astfel de ispite.
De unde știi tu că, dacă ai răbdat, n-ai fi primit har?

Starea duhovnicească a omului și harul pe care îl are din răbdare se văd.
Cum de vă rabdă pe toți duhovnicul? Pentru că are răbdare. Aceasta dovedește că are har. Are virtute. Virtutea nu are clopoțel, ca să o cunoști după sunatul clopoțelului. Clopoțelul virtuții, dacă crezi, este îngăduința, îndelunga răbdare, suferința. Acestea sunt podoabele monahului și ale oricărui creștin.

Dacă are în vedere răsplata de sus și harul pe care îl va lua de la Domnul, cel ce se luptă pe toate le va îndura.

* * *

Către un călugăr care a intrat pe câmpul de luptă:

Bucură-te în Domnul, iubite fiu pe care harul lui Iisus te-a luminat și te-ai lepădat de lume. Te-a aruncat în Pustie și te-a trimis în obște. Și acum slăvești din suflet pe Dumnezeu și-I mulțumești.

Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca ceva care pătrunde în suflet și-l atrage pe om fără să-l silească spre cele înalte.

El cunoaște modul în care să încânte pe peștii cei înțelegători și să-i scoată din marea acestei lumi. Ce se întâmplă, însă, după aceasta?

După ce Dumnezeu scoate din lume pe cel care vrea să trăiască în pustnicie și îl aduce în pustie, nu îi arată la început nici patimile sale și nici ispitele, până când nu devine călugăr și îl leagă Hristos cu frica Sa. După aceea vine încercarea, strădania, lupta.

Și dacă, de la început, cel încercat se străduiește și apucă să aprindă, prin multe nevoințe, făclia ascezei, aceasta nu se va stinge atunci când, retrăgându-se harul, vin ispitele. Astfel, când harul pleacă, acesta va servi la starea lui de dinainte.

Și, în funcție de patimile pe care le-a avut în lume, ispitele se vor trezi și vor pune în mișcare obiceiurile rele care îl înrobeau.

Mai întăi să știi, fiule, că un om este mult diferit de altul. La fel și un călugăr de altul. Sunt suflete moi, care se lasă convinse cu multă ușurință. Sunt însă și suflete tari, care nu se supun ușor. Pot fi atât de diferite, cum este bumbacul de fier.

Bumbacul are nevoie numai de atingerea cuvântului, în timp ce fierul are nevoie de focul și de cuptorul ispitelor ca să poată fi prelucrat. Acesta din urmă trebuie să aibă multă răbdare, în ispite pentru a primi curățirea. Dacă nu are răbdare, este ca opaițul fără untdelemn. Se stinge repede și se pierde.

Așadar, dacă cineva care are o astfel de fire tare ca fierul vine să se facă monah, de cum vine se și ridică împotriva ascultării, se leapădă de făgăduințe și părăsește lupta.

Și vezi? Numai ce se retrage un pic harul pentru a se pune la încercarea voința și răbdarea sa, acesta aruncă armele și începe să-i pară rău că a venit să se facă monah. Și își petrece zilele în neascultare și amărăciune, plin de contradicții și de revoltă.

Prin rugăciunile părintelui său harul poate să alunge pentru puțin norii ispitelor, pentru ca acesta să-și poată reveni un pic, dar după puțin timp iarăși va birui voia proprie și neascultarea și iarăși va veni tulburarea și confuzia.

Îmi scrii despre fratele pe care dacă îl vezi te minunezi cum arată cum că atâta osteneală depune în ascultarea lui și totuși egoismul îl stăpânește dinlăuntru.

Crezi că ușor este să biruiască omul patima?

Faptele bune și milosteniile și orice lucru bun din afară nu reușesc să stingă semeția inimii, ci exercițiul minții, suferința pocăinței, inima înfrântă și smerită, acestea smeresc cugetul cel nesupus. Și cere osteneală multă și greu de dus pentru omul cel nesupus, neascultător. Numai cu nețărmuită răbdare poate acesta să reușească. Numai cu răbdarea fără margine a duhovnicilor, cu îngăduința și cu dragostea fraților este posibil să ajungă la simțire cei tari la suflet.

Dar să vezi cum sunt adeseori atât de folositori și aceștia, ca și mâna dreaptă. Aproape totdeauna acei care au un dar oarecare, pe care ceilalți nu-l au, este greu să se smerească. Cred că ei sunt ceva, iar ceilalți nu.

Este, prin urmare, nevoie de multă osteneală și de multă răbdare și îngăduință până când se va dărâma temelia cea veche a mândriei și se va pune o altă temelie, cea a smereniei și a ascultării lui Hristos.

Văzând Domnul și ostenelile și dorința, și a celor împricinați dar și a celorlalți, le îngăduie altă ispită care se împotrivește patimii lor și, cu mila Lui, îi izbăvește și pe aceștia „Cel ce vrea ca toți să se mântuiască”. Tu vezi numai cui vrei să te asemeni.

Cel mai bine ar fi fost ca toți să fi avut fire bună, smeriți și ascultători. Dar dacă se întâmplă ca cineva să fie cu firea tare ca de fier, să nu deznădăjduiască.

Cere multă luptă, dar, cu harul lui Dumnezeu, poate să biruiască. Iar Dumnezeu, să știi, nu este nedrept să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsură în care a dat darurile, în aceeași măsură cere și lucrarea lor.

Gheronda Iosif

Mărturii din viața monahală – Gheron Iosif – Editura Bizantină București – 1995

Sursa: catehetica.ro