Despre Biserica
Ce este Biserica si cine a întemeiat-o?

Biserica este asezamântul sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos, prin întruparea, moartea si învierea Sa, si apoi desavârsit prin pogorârea Duhului Sfânt si prin propovaduirea si jertfa Sfintilor Apostoli si a urmasilor lor – martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este deci obstea tuturor crestinilor care cred în Hristos, care marturisesc aceeasi dreapta credinta în Tatal, Fiul si Duhul Sfânt si care asculta de slujitorii sfintiti rânduiti de Sfintii Apostoli si de urmasii lor.

Biserica, dupa Sfanta Scriptura, are mai multe intelesuri. Unul dintre acestea consta in prezentarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, ale carui madulare botezate in numele Sfintei Treimi se straduiesc sa plineasca toate poruncile asezamantului Capului ei, lasat noua prin Sfintii Apostoli si urmasii lor, dupa textul :

” Caci precum intr-un singur trup avem multe madulare, si madularele nu au toate aceeasi lucrare, asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora ” ( Romani 12, 4-5 ). Capul acestui trup este insusi Mantuitorul, Iisus Hristos, precum scrie :

” El este capul trupului, adica al Bisericii ” ( Coloseni 1, 18 ).

” Mai presus de toate L-a dat pe El cap Bisericii ” ( Efeseni 1, 22 ).

De ce se spune ca Biserica este una, pe cand se constata ca sunt mai multe biserici ?

– Biserica este una, pentru ca Unul este Capul ei.

” Este un Domn, o credinta, un botez. Un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si intru noi toti ” ( Efeseni 4, 5-6 ).

E drept ca datorita slabiciunilor omenesti si pacatelor oamenilor situatia Bisericii pe pamant este mai precara si impartita, dar nu se reduce Biserica numai la ceea ce se constata pe pamant, deoarece ea isi are fundamentul in Sfanta Trreime, iar rugaciunea Mantuitorului a fost ca toti sa fie una si prin aceasta se straduiesc si Bisericile astazi sa se plneasca staruitoarea dorinta a Mantuitorului, precum reiese din cuvintele :

” Ma rog … si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si eu intru Tine, asa si acestia in noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis ” ( Ioan 17, 20-21 ).

De ce se spune ca Biserica este sfanta, pe cand membrii ei sunt cuprinsi uneori de atatea slabiciuni?

Biserica este sfanta, pentru ca sfintenia Bisericii nu e legata numai de sfintenia membrilor ei, care raman mereu in sfintenia chipului lui Dumnezeu din ei, chiar pacatuind, ci sfintenia ei e legata mai ales de sfintenia cea fara de asemanare a Sfintei Treimi si a Capului ei, precum este scris :

” Dupa Sfantul Care v-a chemat pe voi, fiti sfinti in toata petrecerea vietii, caci scris este : fiti sfinti, pentru ca Sfant sunt Eu ” ( I Petru 1, 15 ).

De ce se spune ca Biserica este soborniceasca ?

Biserica se spune ca e soborniceasca, adica pentru toata lumea, pentru ca Mantuitorul ii trimite pe Sfintii Apostoli sa invete toate neamurile :

” Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh ” si dorinta Mantuitorului este :

” Ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina ” ( I Timotei 2, 4 ).

E numita soborniceasca si pentru ca tine si apara invatatura cea dreapta, formulata de cele sapte sinoade ecumenice, invatatura despre care Sfantul Pavel zice :

” Chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie decat aceea pe care v-am vestit-o eu, sa fie anatema ” ( Galateni 1, 8 ).

Pentru ce se mai spune ca Biserica este apostolica ?

Bisericii i se spune ca este apostolica, deoarece invataturile ei se bazeaza pe invatatura Sfintilor Apostoli, care la randul lor, au primit-o de la Mantuitorul, precum le scrie Sfantul Apostol Pavel Efesenilor :

” Ziditi fiind pe temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos ” ( Efeseni 2, 20 ).

Iar in alt loc :

” Cele ce ati invatat si ati primit si ati auzit si ati vazut la mine, acestea sa le faceti ” ( Filipeni 4, 9 ).

Cetatea din Apocalipsa, care preinchipuie Biserica, este prezentata ca fiind inconjurata de un zid care :

” Avea douasprezece pietre de temelie si in ele douasprezece nume ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului ” ( Apocalipsa 21, 14 ).

Care este rostul Bisericii?

Rostul Bisericii întemeiata de Mântuitorul Hristos este:

* Sa marturiseasca si sa apere dreapta credinta pe pamânt, pe care a descoperit-o Dumnezeu în Sfânta Scriptura si prin Sfânta Traditie;

* Sa adune si sa uneasca sub acoperamântul ei, ca o mama, toate neamurile care cred în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu;

* Sa învete, sa conduca si sa sfinteasca lumea prin Sfânta Evanghelie si harul Duhului Sfânt dat Apostolilor si pastorilor Bisericii rânduiti de ei;

* Sa mentina pe pamânt, pâna la sfârsitul veacurilor, Sfânta Liturghie si toate sfintele slujbe de lauda, de multumire si de cerere, spre slava Preasfintei Treimi;

* Sa mântuiasca toata lumea prin dreapta credinta în Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt, pe care îl primim la Biserica prin Sfintele Taine si prin lucrarea faptelor bune.

Sfântul Apostol Pavel ne învata ca Hristos este Cap al Bisericii, iar Biserica întemeiata de El este trupul lui Hristos (Efeseni 1, 22-23). În alt loc, Biserica este numita “mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2), “stâlpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15) sau “trupul tainic al Domnului”. Sfintii Parinti, inspirati de Duhul Sfânt, ne învata ca mirele si mireasa, despre care se vorbeste în Cântarea Cântarilor, sunt Hristos si Biserica. Si precum capul are un singur trup si mirele o singura mireasa, asa si Hristos are un singur trup si o singura mireasa – Biserica – numita si “mama noastra cea de obste”, care ne-a nascut pe toti prin baia Sfântului Botez si prin celelalte Sfinte Taine. De aceea si Sfântul Ciprian spune: “Cine nu are Biserica de mama, nu poate avea pe Dumnezeu de Tata”. Deci, chiar daca oamenii stapâniti de mândrie si de neascultare, s-au dezbinat între ei si s-au departat mai mult sau mai putin de adevarata Biserica întemeiata de Hristos si de Sfintii Apostoli, formând mai multe “biserici”, confesiuni, culte si grupari crestine sectare, schismatice si anarhice, nu trebuie sa credem ca Biserica cea una s-a rupt în mai multe biserici. Biserica întemeiata de Hristos este dumnezeiasca, este una, caci unul este si Hristos întemeietorul ei, si este vesnica. “Este un trup si un Duh”, o Evanghelie si o Biserica; “un Domn si o credinta, un Botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si întru toti” (Efeseni 4, 4-6)

Exista mântuire în afara Bisericii?

Nu. În afara Bisericii întemeiate de Hristos nu este mântuire, pentru ca nu este episcop, nici preotie, nici Sfintele Taine prin care primim harul mântuirii. Adevarul, care este Hristos, Crucea, Sfânta Evanghelie, harul mântuirii si urmasii Sfintilor Apostoli, adica episcopii si preotii, se afla numai în Biserica. Aici este Duhul Sfânt, Botezul, Sfânta Impartasanie, Preotia, Sfânta Liturghie, bucuria vietii si mântuirea. Aici se afla sfintii toti impreuna cu Maica Domnului si insusi tronul nevazut al Prea Sfintei Treimi. Cei care au iesit din sânul Bisericii si s-au lepadat de Tainele ei, de pastorii ei randuiti de Apostoli, de Cruce, de sfinti, de Sfânta Liturghie si de toate darurile Duhului Sfânt ce izvorasc din Biserica, aceia s-au lepadat de harul mântuirii, caci au iesit din corabia Bisericii si din staulul oilor lui Hristos, Mântuitorul si Pastorul nostru Cel bun. Ei se pot mântui numai daca se caiesc si revin în sânul Bisericii. Domnul nostru Iisus Hristos zice: “Pe aceasta piatra (a dreptei credinte) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Portile iadului sunt sectele de tot felul care lovesc în unitatea si temelia Bisericii, dar nu o vor putea birui, caci la cârma ei este Insusi Hristos Mântuitorul lumii.

Dumnezeu judeca pe fiecare om în functie de viata sa. Într-un fel este judecat un om care a cunoscut Adevarul si apoi s-a lepadat de Biserica lui Hristos si în alt fel este judecat omul care nu a avut posibilitatea sa auda despre Adevarul lui Hristos.

De ce credem în Biserica?

Pentru ca ea ne uneste cu Dumnezeu si pentru ca în ea se afla neîncetat Hristos, Mântuitorul nostru si Sfântul Duh. De aceea Biserica nu greseste niciodata, fiind “stâlpul si temelia adevarului” (I Tim 3, 15). Credem în Biserica lui Hristos, caci numai în ea ne putem boteza, pocai si impartasi cu Sfintele Taine. Numai în ea ne putem mântui. Nu este mântuire afara de Biserica, spune Sfântul Ciprian, pentru ca numai Biserica, numita trupul tainic al lui Hristos, pastreaza toate darurile mântuirii.

În Biserica alcatuim, împreuna cu ceilalti credinciosi, un Trup mistic care s-a nascut la Cincizecime, care va dura vesnic si din care au facut parte Sfintii din toate timpurile, cu care avem astfel partasie si unitate de duh în cadrul Bisericii Mântuitorului.

Care este Biserica cea adevarata?

Biserica cea adevarata este Biserica Ortodoxa, pentru ca ea singura are dreapta credinta în Dumnezeu. Insusi cuvântul “ortodoxie”, în limba greaca, înseamna dreapta credinta. Ea singura pastreaza neschimbate, fara lipsuri si adaugiri, învatatura si rânduielile Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum le-au propovaduit Sfintii Apostoli si cum le-au explicat si fixat în Simbolul de Credinta Sfintii Parinti la Sinoadele ecumenice si locale din primele secole crestine, când toata crestinatatea era una si nedespartita. De aceea, numai în Biserica Ortodoxa se gasesc mijloacele sigure de mântuire.

Prin ce se dovedeste concret ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata?

* Numai Biserica Ortodoxa pastreaza învatatura de credinta adevarata, întreaga si neschimbata, primita de la Sfintii Apostoli, cuprinsa în Crez sau Simbolul de Credinta, asa cum l-au stabilit Sfintii Parinti în primele doua Sinoade ecumenice din anii 325 si 381 de la Niceea si Constantinopol, la care a luat parte si Biserica de Apus (Catolica). Mai târziu, Biserica de Apus a modificat Crezul credintei (adaugând termenul “filioque”) si s-a îndepartat de la Traditia comuna a Sfintilor Parinti, atât în ce priveste viata sacramentala, cat si forma de conducere a Bisericii (Reforma protestanta si dogmele papale romano-catolice);

* Slujbele în Biserica Ortodoxa sunt si ele recunoscute de toata lumea crestina ca fiind cele mai mistice si mai conforme cu Traditia Bisericii nedespartite din primul mileniu. Asceza si postul nu au fost schimbate în Ortodoxie, asa cum s-a întâmplat în Bisericile catolice si protestante.

Biserica în Simbolul de Credinta

În articolul IX din Crez marturisim ca noi, crestinii, credem “într-una sfânta, soborniceasca si apostoleasca Biserica”. O numim “una”, pentru ca unul este Hristos Capul si Întemeietorul ei si nimeni nu poate sa puna alta temelie Bisericii Sale, nici oamenii, nici îngerii. O numim “sfânta”, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos Care a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o prin baia apei prin cuvânt … ca sa fie sfânta si fara prihana (Efeseni 5, 23 – 27). Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca în ea se afla harul Duhului Sfânt, Sfânta Evanghelie, Crucea, icoanele, sfintele moaste, Sfântul si Marele Mir, prin care se pecetluieste cel botezat cu pecetea harului Duhului Sfânt, precum si Sfânta Impartasanie. Biserica lui Hristos este sfânta si pentru ca aici se savarseste zilnic Sfânta Liturghie, se hirotonesc preotii, se impartasesc credinciosii, se boteaza copiii si aici oamenii lauda neîncetat pe Dumnezeu împreuna cu Sfintii Îngeri. În Biserica se afla toate harurile mântuirii oamenilor. Biserica este numita “soborniceasca”, adica universala, chemata sa cuprinda toata lumea. Mântuitorul a poruncit Apostolilor: Mergând, invatati toate neamurile…(Matei 28, 19). Biserica este soborniceasca pentru ca are plinatatea Adevarului si a darurilor mântuitoare ale lui Hristos. Biserica se numeste si “apostolica”, pentru ca a fost organizata si raspândita în lume de Sfintii Apostoli, a caror învatatura neschimbata numai ortodocsii o pastreaza pâna astazi.

Care sunt membrii Bisericii lui Hristos?

Toti oamenii care sunt botezati în numele Prea Sfintei Treimi si pastreaza neschimbata credinta ortodoxa apostolica, atât drepti, cat si pacatosi, sunt membri ai Bisericii lui Hristos. “Caci nu este om fara de pacat, iar Hristos Si-a dat viata pentru toti, ca n-au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei bolnavi” (Matei, 9, 12). Numai cei ce se leapada de Dumnezeu – ateii, ereticii, sectantii, schismaticii si sinucigasii care s-au rupt de Biserica – nu pot fi membri ai Bisericii lui Hristos si nu ne putem ruga niciodata pentru ei, atât cat sunt în viata, cat si dupa moarte. Numai daca se pocaiesc sunt iertati si mântuiti. Insa Biserica lui Hristos are doua feluri de membri: ceresti si pamântesti. Sfintii si îngerii sunt membri ai Bisericii biruitoare din cer, caci au biruit pe diavolul si se afla inaintea Prea Sfintei Treimi. Iar membrii Bisericii luptatoare de pe pamânt sunt credinciosii dreptmaritori care se lupta cu ispitele, cu patimile si cu diavolii pentru a dovedi viata vesnica. Cele doua biserici formeaza una în Hristos, ca si membrii ei care impreuna preamaresc pe Dumnezeu. Crestinii lauda pe sfinti si pe îngeri, iar cei din cer se roaga pentru mântuirea celor ce se lupta pe pamânt. Iata ce mare este taina Bisericii crestine! Prototipul sau modelul vesnic al Bisericii lui Hristos este unitatea de nepatruns a Prea Sfintei Treimi. Caci unde este Dumnezeu, acolo este Biserica, acolo este unitatea sfintilor, cu a îngerilor si a crestinilor. Acolo este harul Duhului Sfânt si vesnica fericire.

Cine conduce Biserica?

Biserica este condusa nevazut de însusi întemeietorul ei, Domnul nostru Iisus Hristos, care este “Capul Bisericii”, prin harul Duhului Sfânt care lucreaza în Biserica. În chip vazut, Biserica este condusa de ierarhia bisericeasca, formata din cele trei trepte – diaconi, preoti si episcopi -, care si-au pastrat succesiunea apostolica de la întemeierea Bisericii, fiind hirotoniti de Apostoli prin punerea mâinilor pe capul lor. Ierarhia bisericeasca isi are originea în Insusi Marele Arhiereu Iisus Hristos, Care a sfintit pe Apostoli la Cincizecime, prin trimiterea Duhului Sfânt peste ei în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1 – 4).

Denumirile arhiepiscop, mitropolit sau patriarh desemneaza tot treapta de episcop, fiind folosite din motive de organizare interna a Bisericii locale.

Ierarhia bisericeasca

Diaconii, care formeaza prima treapta ierarhica în Biserica, sunt hirotoniti de episcopii alesi canonic în fiecare eparhie. Ei singuri nu pot sluji Sfânta Liturghie si nu pot savarsi nici o slujba bisericeasca fara preoti si episcopi. Ei ii ajuta numai la sfintele slujbe. Preotii, a doua treapta a ierarhie bisericesti, sunt hirotoniti de episcopi pentru o anumita biserica sau parohie. Preotii hirotoniti canonic pot savarsi orice sfinte slujbe în parohia rânduita de episcopul locului, afara de hirotonie si de sfintiri de biserici. Ei pot spovedi si dezlega pacatele credinciosilor numai cu binecuvântarea episcopului, daca au fost hirotoniti si hirotesiti canonic duhovnici. Episcopii, cea mai înalta treapta a ierarhiei bisericesti, sunt hirotoniti de cate trei episcopi, dupa ce mai întâi au fost alesi si cercetati canonic de toti episcopii care formeaza membrii Sfântului Sinod al fiecarei Biserici Ortodoxe locale. Episcopii au ranguri diferite: arhiepiscopi, mitropoliti si patriarhi în fiecare tara ortodoxa, dupa practica si dreptul canonic ortodox. În unele tari crestine se afla diaconi, preoti si chiar episcopi hirotoniti necanonic de episcopi caterisiti si schismatici. Ei nu pot savarsi în Bisericile Ortodoxe canonice nici un fel de slujbe, pentru ca nu li se recunoaste valabila hirotonia. La fel sunt opriti de cele sfinte, adica de savârsirea sfintelor slujbe, toti preotii caterisiti, carora li s-a luat harul pentru grave abateri de la disciplina Bisericii. Caterisirea se face de catre episcopul locului, cu aprobarea Sfântului Sinod. Ea poate fi temporara sau pe viata si poate fi ridicata numai de episcopul respectiv si Sfântul Sinod. Orice slujbe si servicii religioase savarsite de slujitori necanonici, schismatici sau caterisiti nu sunt valide, adica nu au nici o valoare, ca si cum ar fi fost facute de oameni laici nehirotoniti.

Autoritatea suprema a Bisericii

Autoritatea suprema a fiecarei Biserici Ortodoxe nationale este Sfântul Sinod local respectiv, adica adunarea tuturor episcopilor ortodocsi din fiecare tara. Iar autoritatea suprema a intregii Biserici Ortodoxe este Sinodul ecumenic format din episcopii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Sinodul ecumenic, adica universal, ca si cel local, adica national, conduce Biserica lui Hristos sub calauzirea Duhului Sfânt. Hotarârile Sfântului Sinod trebuie respectate de catre toti membrii Bisericii ortodoxe respective: cler si popor.

Episcopul si îndatoririle sale

Episcopul hirotonit canonic reprezinta pe Hristos, iar preotii slujitori reprezinta pe Sfintii Apostoli. De aceea Sfintii Parinti ne invata sa ascultam de episcop ca de Insusi Iisus Hristos, iar de preoti sa ascultam ca de Apostoli. (Sf. Ignatie al Antiohiei, în special). Episcopul este autoritatea suprema în eparhia sa si nu poate fi Biserica, nici preotie, nici mântuire fara episcopi. Harul Duhului Sfânt primit de episcopi la hirotonie este dat prin succesiune direct de la Sfintii Apostoli si se transmite prin hirotonie la toti preotii prin punerea mâinilor pe capul lor. Insa cei hirotoniti de episcopi caterisiti nu pot fi preoti, caci harul Duhului Sfânt nu vine peste ei, neavând succesiune apostolica sau comuniune deplina cu Biserica.

Episcopul marturiseste si apara pâna la jertfa dreapta credinta în eparhia sa, prin cuvânt si fapta; conduce pe calea mântuirii turma incredintata lui, formata din preoti, calugari si credinciosi; hirotoneste preoti si diaconi care sunt vrednici sa slujeasca lui Hristos; sfinteste biserici noi sau biserici care au suferit reparatii mari; hirotoneste duhovnici si le da voie sa spovedeasca pe credinciosi; numeste preoti la parohii si ii transfera, dupa nevoie, de la o parohie la alta; distribuie Sfântul si Marele Mir la preoti, fara de care nu se poate face botezul ortodox; face vizite canonice duhovnicesti prin parohii si manastiri si da slujitorilor bisericesti sfaturi si îndrumari pastorale; canoniseste pe preotii vinovati, iar pe cei ce au savarsit grave abateri canonice de la morala Bisericii ii suspenda temporar sau pe viata, oprindu-i de la savarsirea celor sfinte; aproba si binecuvânteaza zidirea de biserici noi; aproba tineri candidati pentru seminarii si facultati de teologie; face cercetare canonica a noilor candidati la preotie; aproba infiintarea de noi manastiri; judeca, personal sau prin delegatii sai, orice neintelegeri si abateri din eparhia sa; supravegheaza activitatea misionara a preotilor, pastreaza unitatea dreptei credinte în eparhie si numeste protopopi si preoti misionari în vederea combaterii prozelitismului sectar.


Despre Sfanta Scriptura

Descoperirea dumnezeiasca cea mai presus de fire se gaseste in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Sfanta Scriptura sau Biblia este colectia cartilor numite ale Vechiului si ale Noului Testament, scrise sub insuflarea Duhului Sfant, intr-un rastimp de aproape 1500 ani, adica de la Moise (cca. 1400 inainte de Hr.) pana la autorul Apocalipsei (cca. 100 dupa Hr.). Aceste carti sunt comoara cea mai pretioasa de lumina si mantuire pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor. Biserica le pastreaza ca pe un odor de mare pret si le foloseste ca pe un izvor de apa vie din care soarbe invatatura cea dumnezeiasca.

De ce Sfanta Scriptura se mai numeste si Biblie ?

Cuvantul “Biblie” provine din limba greaca si inseamna “carti” sau “carte”. “Cartile” sau “cartea” Sfintei Scripturi si-au pastrat de-a lungul veacurilor numele grecesc de Biblie, atat pentru ca Sfanta Scriptura a fost scrisa o buna parte in limba greaca, cat si pentru ca, la inceput, in primele veacuri ale crestinismului, invatatura cuprinsa in ea a fost propovaduita mai ales in limba greaca, asa cum arata documentele timpului, indeosebi Sfanta Traditie. Acest cuvant, Biblie, care e cel mai intrebuintat, atat de crestini cat si de necrestini, infatiseaza, deci, Sfanta Scriptura ca pe o carte in sine, singura care de-a lungul istoriei si-a pastrat acest nume fara alt adaus si pe care noi credinciosii o socotim cartea mai presus de toate celelalte carti, cartea cartilor, cartea pe care, daca n-o putem numi cea mai mare ea intindere, o putem, numi cea mai pretioasa, pentru cuprinsul si roadele ei in sufletele noastre.

Prin ce se deosebeste Sfanta Scriptura de celelalte carti ?

1) Sfanta Scriptura se poate citi cu cel mai mare folos de oricine: invatat, sau neinvatat, din orice parte a lumii. Ea cuprinde invataturi mantuitoare si folositoare. Ea ne invata sa traim cum se cuvine, adica bine, in intelesul cel mai inalt al acestui cuvant.

Sfanta Scriptura nu minte si Duhul Sfant n-a inselat pe slujitorii sai, proorocii. Oamenii nu puteau cunoaste prin firea si prin mintea lor lucruri asa de mari si de dumnezeesti, ci numai printr-un dar, coborat de sus asupra oamenilor sfinti.

2) Sfanta Scriptura are o unitate desavarsita. Acelasi suflu dumnezeesc se simte la citirea tuturor cartilor ei, desi acestea sant asa de deosebite intre ele prin lucrurile despre care vorbesc. Fiind data prin Sfantul Duh, Sfanta Scriptura cuprinde adevarul. Nimic nedrept sau prefacut nu se afla intr-insa. Sfanta Scriptura nu se contrazice, cum se contrazic invatatorii si scrierile pagane. Daca scrierile Proorocilor sunt de acord cu Evangheliile, este pentru ca toti au vorbit insuflati de un singur Duh, al lui Dumnezeu.

3) Sfanta Scriptura are o putere covarsitoare, prin care a prefacut si preface nenumarate suflete pacatoase in sfinti. Sfantul Apostol PAVEL zice despre deosebita putere a Sf. Scripturi: ” Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator si mai ascutit decat toata sabia ascutita de amandoua partile si strabate pana la despartirea sufletului si a duhului si a madularelor si a maduvei, si este judecator cugetelor si gandurilor inimii”. (Evr. IV, 12).

Fericitul IERONIM, mare traducator si talcuitor al Sf. Scripturi, se pronunta astfel: “Te rog spune-mi ce e mai sfant ca acest cuvant (al lui Dumnezeu) ? Ce e mai placut ca aceasta placere ? Ce mancari, ce feluri de miere sunt mai dulci decat cunoasterea intelepciunii lui Dumnezeu, decat patrunderea in locurile Sale ascunse, decat privirea la ideea Ziditorului si la cuvintele Stapanului tau…, decat ca aceste cuvinte ale Stapanului, pline de intelepciune duhovniceasca, sa invete pe oameni! Aiba ceilalti averile lor, beie din cupe impodobite cu pietre pretioase, straluceasca in stofe de matase…, fie neputinciosi in a-si rapune bogatiile prin felurite placeri! Desfatarea noastra sa stea in a medita legea Domnului ziua si noaptea, a bate la usa care ni-i deschisa, a primi painile Sf. Treimi si a merge pe valurile vietii, avand pe Domnul calauza.

Sf. Scriptura ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii ?

Sfanta Scriptura nu ne poate calauzi, ea singura, pe calea mantuirii, atat pentru ca ea n-a fost data omenirii de la inceput, cat si pentru ca atunci cand a fost data, ea n-a fost singura autoritate in aceasta privinta, ci a avut inaintea ei si apoi odata cu ea Sf. Traditie, in vatra mereu calda a obstei religioase, sau a Bisericii. Cu mult inainte de a incepe Moise sa scrie primele carti ale Vechiului Testament, a existat o evlavie a obstei religioase, chiar mai veche decat acea a Patriarhilor. Cartile Noului Testament incep sa apara dupa mai bine de zece ani de la intemeierea Bisericii. Ele apar in sanul acesteia. Si Biserica alege cartile insuflate inca din veacul I al erei noastre. Biserica este autoritatea hotaratoare in aceasta privinta cum si in talcuirea textului biblic. Ea “este stalpul si temelia adevarului” (I Tim. III, 15), ea tine “canonul neclintit al adevarului”. In ea lucreaza Duhul Sfant pentru pastrarea neintinata a adevarului mantuitor. “Unde este Biserica zice Sf. IRINEU, acolo este si Duhul Iui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul este adevarul”. Iata de ce Sf. Scriptura nu poate, ea singura, sa ne calauzeasca pe calea mantuirii, ci numai Biserica.

Ce intelegem prin “canonul” cartilor Sf. Scripturi?

Prin “canonul” cartilor Sf. Scripturi, intelegem totalitatea cartilor sfinte insuflate de Dumnezeu, mai precis lista acestor carti. Cuvantul “Canon” n-a avut acest inteles de la inceput. El e imprumutat din limba ebraica, prin mijlocirea celei grecesti, si insemna, printre altele, “dreptar” sau “regula”. Cu aceste doua intelesuri il gasim intrebuintat si in Noul Testament. Sf. Apostol PAVEL, dupa ce da anumite sfaturi duhovnicesti Galatenilor, adauga: Si cat vor umbla cu dreptarul acesta, pace peste ei si mila si peste Israilul lui Dumnezeu” (Galat. VI, 16). Se numesc, apoi, “canoane”, cu inteles de “randuiala” hotararile privitoare la disciplina bisericeasca si anumite parti care intra in randuiala slujbelor bisericesti. Cartile Sf. Scripturi cuprinzand “canonul” adica regula de credinta si de viata, au fost numite “canoane” cu acest inteles, dar si cu intelesul de totalitate sau de lista a scrierilor care contin aceste randueli. Cuvantul “canon” are acest inteles atat la vechii Iudei, cat si la primii crestini. Exista un canon al cartilor Vechiului Testament si un canon al cartilor Noului Testament.

Cu ce conditii au fost primite cartile Sf. Scripturi in canonul biblic ?

1) Cu conditia ca invatatura cuprinsa in ele sa fie descoperita de Dumnezeu prin insuflare;

2) Cu conditia ca invatatura descoperita in ele sa fie garantata de Biserica;

 

Biserica garanta invatatura aceasta pe baza vechimii si apostolicitatii, dupa regula lui TERTULIAN, ca acel lucru e mai adevarat, care e mai vechi, si acel lucru e mai vechi care e de la inceput, si acel lucru e de la inceput care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfant in Bisericile Apostolice.

Cand au fost scrise cartile Vechiului si Noului Testament?

Cartile Vechiului Testament au fost scrise inainte de Hristos, intr-un rastimp de peste o mie de ani (1400-400). Cartile Noului Testament au fost scrise in veacul I, cele mai multe inainte de anul 70. Numai cartile Sf. Ioan Evanghelistul si Teologul, au fost scrise intre aceasta data si sfarsitul veacului I.

Ce inseamna Vechiul Testament si ce inseamna Noul Testament ?

In vorbirea obisnuita cuvantul “Testament” inseamna” hotararile luate de cineva in scopul de a fi respectate dupa moarte. Cu acest inteles si pe temeiul descoperirii date prin Sf. Ap. Pavel in Epistola catre Evrei (IX, 15 si urm.), Sf. Parinti au invatat ca cele doua Testamente – cel Vechi si cel Nou – arata vointa lui Mesia de a face mostenitori ai imparatiei vesnice pe cei ce vor crede in El.

Cand e vorba despre Sf. Scriptura a Vechiului Testament si a Noului Testament, cuvantul “Testament” mai are si inteles de “legamant”. El e “Legamantul” dintre Dumnezeu si om, facut indata dupa caderea acestuia, prin fagaduinta data de Dumnezeu primilor oameni, ca samanta femeii va zdrobi capul sarpelui. Acest legamant, pe cale de a fi uitat de oameni, a fost reinnoit fata de Patriarhul Avraam (Fac. XII, I 4), apoi a fost incheiat, in scris, pe muntele Sinai, intre Dumnezeu si poporul evreu (Iesire XX). Despre acest legamant vorbeste Sf. Apostol Pavel in Epistola catre Evrei (IX, 15.28).

Toate scrierile care cuprind legea si Proorocii formeaza Legamantul Vechi, adica Testamentul Vechi, fiindca vorbesc despre acel Legamant, fiindca sunt date inainte de Hristos, si-si afla implinirea si desavarsirea in El.

Scrierile sfinte, date dupa Hristos, formeaza Legamantul nou, adica Testamentul Nou, fiindca vorbesc despre noua legatura facuta la Cina cea de Taina intre Dumnezeu si oameni, “Legea cea noua”, adusa lumii de Domnul nostru Iisus Hristos, (Matei XXVI, 28).

Sf. Apostol PAVEL arata in chip lamurit invatatura despre cele doua Testamente, Vorbind despre jertfa Mantuitorului, el zice: “Si pentru aceasta (Hristos) este mijlocitorul aseza mantului, (Testamentului) celui nou, ca facandu-se moarte spre rascumpararea greselilor ce erau in asezamantut de lege cel dintai sa ia cei chemati fagaduinta mostenirii celei vesnice. Caci unde este diata (testament), acolo trebuie sa fie moartea celui ce au facut diata (testamentul). Caci diata intru cei morti este intarita, de vreme ce inca nici o putere nu are pana cand este viu cel ce face diata (testamentul). Pentru aceea nici cea dintai, fara de sange nu s-a innoit” (Evrei IX, 15.18).

Ce inseamna “Evanghelie” ?

“Evanghelie” inseamna “veste buna”. Cuprinsul ei a adus si aduce lumii vestea buna care mangaie sufletele: venirea Mantuitorului, profetita de Vechiul Testament, apoi invatatura, faptele, patimile, moartea si slavita Lui inviere, – toate avand loc pentru mantuirea lumii.

Sf. Scriptura se poate intelege usor?

Nu. Sf. Scriptura se intelege greu, intai din pricina vechimii, a multimii scriitorilor si a deosebirii de timp si de cuprins a cartilor ei, apoi din pricina felului mai presus de fire al Descoperirii ei. De altfel, ea insasi marturiseste ca talcuirea ei nu e lucru usor. La intrebarea pe care Filip o pune famenului etiopian, care citea din proorocia lui Isaia, daca intelege ce citeste, cel intrebat raspunde : ” Cum ooi putea, de nu ma va pooatui cineva ?” (Fapt. Ap. VIII, 31), Sf. Apostol PETRU scrie astfel despre Epistolele Sf. Apostol Pavel: “In ele sunt unele lucruri anevoie de inteles, pe care cei neinvatati si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru III, 16). Cele 176 de versete ale Psalmului 118, sunt nu numai o lauda sincera a Legii Domnului, ci si o rugaciune neintrerupta, pentru dobandirea adevaratei ei intelegeri.

Sf. Parinti si Scriitori bisericesti au aratat, in repetate randuri greutatile intampinate pentru intelegerea Sf. Scripturi. ORIGEN spune ca intelesul Scripturii nu se descopera de la inceput cititorilor, mai ales celor necunoscatori in lucrurile dumnezeesti, sau care sunt necredinciosi ori nevrednici. Nu e de mirare, zice el, fiindca intelesul Scripturii e un lucru supraomenesc. Putinatatea intelegerii noastre nu poate patrunde stralucirea dogmelor. Aceasta e una din cauzele principale ale caderii in erezie. Fericitul AUGUSTIN ne recomanda ca partile neintelese din Scriptura sa le apropiem de altele, care sunt limpezi, spre a le patrunde unele prin altele. Sf. IOAN DAMASCHIN ne indeamna ca: “daca citim odata, de doua ori, si nu intelegem ce citim, sa nu ne trandavim, ci sa staruim, sa meditam, sa intrebam. Caci spune Scriptura: “intreaba pe tatal tau si-ti va vesti si pe batranii tai si-ti vor spune”. (Deuteron. XXXII, 7). Cunostinta nu este a tuturor”.

Ce se cere pentru talcuirea dreapta a Sf. Scripturi?

Talcuirea dreapta a Sf. Scripturi cere:

1. O viata curata si bogata in virtuti;

2. Cunoasterea voii dumnezeesti prin studiu indelungat si smerit al Descoperirii dumnezeiesti;

3. Cunoasterea invataturii Bisericii si a Sf. Traditii.

In privinta curatiei vietii, Sf. MAXIM MARTURISITORUL spune : “Cunostinta intocmai a cuvintelor Duhului se descopera numai celor vrednici de Duhul, adica numai acelora care printr-o indelungata cultivare a virtutilor, curatindu-si mintea de funinginea patimilor, primesc cunostinta celor dumnezeesti, care se intipareste si se aseaza in ei, de la prima atingere, asemenea unei fete intr-o oglinda curata si stravezie”.

Viata potrivita Duhului duce la cunoasterea voiei dumnezeiesti aratata in Sf. Scriptura. Duhul din noi recunoaste Duhul din Sf. Scriptura, cum observa Mantuitorul insusi: “De va voi cineva sa faca voia lui (Dumnezeu), va cunoaste despre invatatura aceasta, daca de la Dumnezeu, sau daca de la mine graiesc” (Ioan VII, 17).

Se cuvine sa citim Sf. Scriptura cu smerenie, ca pe Cuvantul lui Dumnezeu, cerandu-I mai inainte ajutorul ca s-o intelegem si avand dorinta calda de a ne lumina fiinta prin cuprinsul ei. Atunci cand, din pricina putinatatii intelegerii noastre, nu pricepem anumite invataturi din ea, sa rugam pe preot sa ne talmaceasca acele invataturi.

Cunoasterea adanca a invataturii Bisericii si a Traditiei imbogateste duhul talcuirii celei adevarate. O invatatura (temeinica) ajuta mult la intelegerea dreapta a Sf. Scripturi. Lipsa de temeinica si adanca intelegere a Bibliei precum si lipsa de stransa legatura cu Sf. Traditie, duce la eresuri si rataciri, aspru mustrate de insusi Mantuitorul, cand zice: ” Va rataciti, nestiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei XXII, 2).


Despre Sfanta Traditie
Ce este Sfanta Traditie?

Sfanta Traditie sau Sf. Predanie este invatatura data de Dumnezeu prin viu grai Bisericii si din care o parte s-a fixat in scris mai tarziu. Ca si Sf. Scriptura, Sf. Traditie cuprinde Desco perirea dumnezeiasca necesara mantuirii noastre. Ea este viata Bisericii in Duhul Sfant, este curentul viu al vietii Bisericii.

Cand a luat nastere Sf. Traditie? Inainte de Sf. Scriptura, odata cu aceasta, sau dupa ea?

Sf. Traditie a luat nastere inainte de Sf. Scriptura. In intelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevarurile Descoperirii dumnezeiesti sa fie date intai prin viu grai, spre a fi usor intelese si primite. Daca invatatura dumnezeiasca s-ar fi dat de la inceput in scris, credinta nu s-ar fi raspandit cu aceeasi usurinta si putere ca prin viu grai, cu care e inzestrat tot omul. Credinta se dobandeste si se intareste, la cei mai multi oameni, indeosebi prin viu grai. Sf. Apostol PA VEL spune : ” Credinta este din auz, iar auzul prin cuvantul lui Dumnezeu” (Rom. X, 17).

Cum a luat nastere Sf. Traditie?

La inceputul Bisericii, invatatura a venit de la Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat. Iisus Hristos era astfel invatatura si predica vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut si ei vestitori ai adevarului. Ei puneau la temelia credintei lor, si a acelora pe care-i converteau, aceeasi Evanghelie iesita din plinatatea cunoasterii vietii dumnezeesti de catre Iisus, cu care Apostolii petrecusera impreuna si in care traiau acum. Sf. Apostol PAVEL arata ca predica apostolica este insusi cuvantul lui Hristos, rostit prin gura Sf. Apostoli: ” Cum dar vor chema (numele Aceluia) intru care n-au crezut ? Si cum vor crede (in Acela), de care n-au auzit ? Si cum vor auzi fara de propovaduitor ? Si cum vor propovadui de nu se vor trimite ?… Deci, credinta este din auz, iar auzul prin cuvantul lui Dumnezeu”(Rom. X, 14-17).

Insusi Mantuitorul a poruncit Sf. Apostoli sa propovaduiasca prin viu grai: “Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua (Mat. XXVIII, 19-20 ; Marcu XVI, 15; Luca IX, 2). Sf. Apostoli arata limpede, in scrierile lor, ca ei n-au scris in cartile lor, decat o mica parte din cat au primit de la invatatorul. Sf. IOAN, ucenicul prea iubit al Mantuitorului, sfarseste Evanghelia sa cu aceste cuvinte: “Sunt inca si alte multe cate a facut Iisus, care de s-ar fi scris cate una, cred ca nici in lumea aceasta n-ar incapea cartile ce s-ar fi scris” (Ioan XXI, 25). Acelasi Evanghelist IOAN, declara intr-una din Epistolele sale: ” Multe avand a va scrie, n-am voit pe hartie si cu cerneala, ci nadajduiesc ca voi fi la voi si voi grai gura catre gura, ca bucuria noastra sa fie deplina”‘ (II loan I, 12). Mantuitorul insusi n-a lasat nimic scris si nici n-a poruncit Sfintilor Apostoli sa scrie, ci sa propovaduiasca prin viu grai.

Cum s-a dezvoltat Traditia Bisericeasca?

Sfintii Apostoli au primit Traditia de la Mantuitorul, iar Biserica a primit-o de la Sf. Apostoli , care au dat-o primilor episcopi, iar acestia, celor de dupa ei, pana azi. Traditia, zice Sf. IRINEU, a ajuns pana la noi prin supraveghere, fara a se nascoci scrieri, caci ea este o practica deplina, neprimind nici adaus, nici micsorare. Fericitul AUGUSTIN spune ca lucrurile Traditiei care se pastreaza pe intreg pamantul, au fost incredintate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice. Ceea ce tine Biserica Universala si n-a fost stabilit prin Sinoade, ci a fost totdeauna pastrat, a fost dat prin autoritatea apostolica. Este deci o Traditie Apostolica si este o Traditie Bisericeasca, in stransa legatura una cu alta si intregindu-se una pe alta. Semnul adevaratei Traditii este neintreruperea. “Marii (teologi) ai lumii, zice AUGUSTIN, au tinut ce au gasit in Biserica. Ce au invatat de la inaintasii lor, au invatat si ei pe altii. Ce au primit de la parinti, aceea au dat fiilor. De aceea trebuie crezut numai acel adevar de credinta care nu se departeaza intru nimic de Traditia Apostolica si Bisericeasca .”

Ce legatura este intre Sf. Scriptura si Sf. Traditie?

Sf. Scriptura e rodul Sf. Duh, crescut in pomul Traditiei. Sf. Scriptura e punerea in scris numai a unei parti din toata invatatura data de Mantuitorul prin viu grai, adica din Traditie. Astfel, intre ele e o legatura atat de stransa, incat cu greu s-ar putea face o deosebire intre cuprinsul uneia si al celeilalte. Marturiile lor se sprijina unele pe altele si amandoua alcatuiesc comoara unuia si aceluiasi asezamant dumnezeiesc si omenesc: Biserica.

Sf. Traditie intregeste Sf. Scriptura prin talcuirea adevarata. Numai talcuirea data de Sf. Traditie este adevarata, adica profetica si apostolica si primita de Biserica, pentru textul Sf. Scripturi. In al doilea rand, trebuie sa ne servim de Traditie, pentru ca nu toate pot fi luate din dumnezeiasca Scriptura. Sf. Apostoli ne-au dat unele lucruri in Scriptura, altele in Traditie.

La textul din Sf. Apostol PAVEL: “Asa dar, fratilor, stati si tineti predaniile pe care le-ati invatat fie prin cuvantul, fie prin epistola noastra” (II Tes. II, 15), Sf. IOAN GURA-DE AUR da aceasta talcuire: “De aici e limpede ca (Apostolul) nu le-a dat toate in scris, ci multe pe cale nescrisa. Si cele scrise si cele nescrise, sunt deopotriva vrednice de credinta, incat socotim Traditia Bisericii vrednica de crezare. E Traditia, nu cerceta mai mult”.

Ca viata in Duhul Sfant, Sf. Traditie apartine intregii Biserici. Credinciosul si-o insuseste in masura in care vietueste in Biserica, adica pastreaza in el Duhul Sfant. Asa ne-o spune Sf. Scriptura, asa ne-o spun si Sf. Parinti. Sf. Apostol PAVEL declara : “Au nu stiti ca sunteti casa lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste intru voi ? Daca strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela il va strica Dumnezeu. Caci casa lui Dumnezeu sfanta este, care sunteti voi” (I Cor. III, 16,17). Cine strica Duhul lui Dumnezeu, acela nu se afla in Sf. Traditie. Sf. IRINEU, la randu-i ne invata : “Duhul este chezasia nestricaciunii, intarirea credintei noastre, scara de inaltare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e si Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu acolo e si Biserica si plinatatea harului. Iar duhul este adevarul”. Ereticii nefiind in Traditie, nu sunt nici in Biserica, si, dimpotriva, nefiind in Biserica, nu sunt nici in Traditie; ei nu traiesc in curentul viu al Duhului lui Dumnezeu.

Ce legatura este intre Biserica si Sf. Traditie ?

Biserica pastreaza Traditia, iar Traditia uneste si intareste Biserica. Dupa moartea ultimului Apostol, viata in Duhul nu s-a imputinat, caci Mantuitorul fagaduise Apostolilor si urmasilor acestora ca va fi cu ei pana la sfarsitul veacurilor si Duhul Sfant ii va ajuta sa inteleaga tot adevarul si sa-l apere intreg. De aceea Sf. Traditie s-a numit si tinerea de minte vie a Bisericii. Traditia fiind viata Bisericii, Biserica e spatiul Traditiei.

Unde se afla cuprinsa Sf. Traditie?

Sf. Traditie se afla cuprinsa in:

1. Definitiile Sinoadelor ecumenice, in frunte cu Simbolul Credintei alcatuit la Sinoadele de la Niceea (325) si Constantinopol (381);

2. Scrierile Sf. Parinti;

3. Cartile de slujba ale Bisericii.

Traditia e schimbatoare sau neschimbatoare ?

Aluatul imparatiei lui Dumnezeu e amestecat cu framantatura omeneasca si ce e neschimbator sta la un loc cu ce e schimbator si trecator. Pazind ce trebuie, Biserica ramane deapururi aceeasi si viata ei in Duhul nu cunoaste adaogire sau micsorare. Traditia, fiind curentul de viata al Bisericii, sta in stransa legatura cu valorile si nazuintele spre desavarsire ale credin- ciosilor.

Credinta si morala crestina sunt neschimbatoare ca roade ale Descoperirii dumnnezeiesti, iar Biserica a lucrat continuu pentru desavarsirea sufleteasca a credinciosilor, asa cum ne-o dovedeste istoria Bisericii inca de la aparitia crestinismului. Prin urmare, “Traditia”, in intelesul crestin, nu inseamna incremenire in forme moarte omenesti, ci numai pastrarea nestricata a adevarului Descoperirii dumnezeiesti, izvor nesecat de desavarsire.

In ce inteles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Traditii?

Progresul Sf. Traditii, inseamna dezvoltarea si aprofundarea acesteia. “Progresul pentru fiecare lucru, zice : VINCENTIU DE LERIN, inseamna dezvoltarea acestui lucru din sine insosi. E cazul cu inteligenta, cu stiinta, cu intelepciunea; fiecare din acestea se dezvolta, numai in felul propriu. In cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai in ea insasi, in acelasi inteles, in aceeasi ideie. Religia, poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care desi cu inaintarea anilor, isi dezvolta functiunile, ele raman, totusi, ceea ce erau. Se poate adauga forma, infatisare, distinctie, totusi firea fiecarui gen ramane aceeasi”.

Prin dezvoltarea si aprofundarea Traditiei, deci, noi capatam o intelegere din ce in ce mai limpede a invataturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste invataturi ajung a fi formulate de Sinoadele ecumenice si de Biserica in “Dogme”, in scurte formule de credinta, propovaduite in Biserica spre mantuirea noastra.

Cand Sinoadele ecumenice nu se mai aduna, cum deosebim invatatura adevarata de cea mincinoasa ?

De la ultimul Sinod ecumenic (787) pana astazi, oamenii invatati ai Bisericii Ortodoxe au cercetat cu atentie Sf. Scriptura si Sf. Traditie si au scos din ele invataturile folositoare si ade- varate pe care totdeauna le-au infatisat, in opozitie cu cele mincinoase. Aceste invataturi adevarate au fost, apoi, aprobate in cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat in Marturisiri de Credinta, calauze vrednice de toata increderea. In clipele grele ale vietii Bisericii, Sinoadele a toata Ortodoxia sunt crainicii adevarului dumnezeiesc. Cand imprejurari deosebite impiedeca adunarea unor astfel de Sinoade, este de ajuns consimtirea tuturor Bisericilor Ortodoxe, la primirea unui adevar de credinta, sau de viata, pe temeiul sigur al Sf. Scripturi si al Sf. Traditii.

Care e datoria noastra principala fata de Sfanta Traditie ?

Sa pastram cu sfintenie si neatins cuprinsul ei la fel cu acela al Sf. Scripturi, asa cum au facut Parintii din cele mai vechi timpuri. Iata sfatul Sf. VASILIE CEL MARE in aceasta privinta: “Unele dintre dogmele si propovaduirile pastrate de Biserica le avem din invatatura scrisa, pe altele insa, le-am primit din Traditia Apostolilor, transmise in taina. Amandoua aceste categorii au aceeasi autoritate pentru evlavie. Nimeni nu va spune cuvant impotriva acestora, pentru ca nimeni nu cunoaste cat de cat asezamintele bisericesti. Daca am incerca sa inlaturam obiceiurile nescrise, ca neavand mare importanta, nu ne-am da seama ca am pagubi Evanghelia in partile ei principale; mai mult, am restrange propovaduirea la numele ei gol. De pilda, (ca sa pomenesc lucrul cel dintai si foarte obstesc), cine a invatat prin scris, ca acei care nadajduiesc in numele Domnului nostru Iisus Hristos, sa se insemne cu semnul crucii? Ce scriere ne-a invatat sa ne intoarcem spre Rasarit atunci cand ne rugam ? Ce sfant ne-a lasat in scris cuvintele de chemarea Sf. Duh pentru prefacerea painii Euharistiei si a Paharului binecuvantarii ? Nu ne multumim cu cele pe care le mentioneaza Apostolul sau Evanghelia, ci spunem unele lucruri inainte, altele pe urma, ca avand mare putere pentru taina si pe care le luam din invatatura nescrisa. Noi binecuvantam apa Botezului si untdelemnul Ungerii, ba inca si pe cel ce se boteaza. Din ce scrieri ? Nu din Traditia tacuta si tainica ? Ce cuvant scris ne-a invatat ungerea insasi cu untdelemn? Iar cufundarea omului de trei ori, de unde este? Celelalte cate sunt in legatura cu Botezul, lepadarea de satana si de ingerii lui, din ce scriere sunt ? Nu sunt, oare, din aceasta invatatura pe care Parintii nostri au pastrat-o sub tacere, fara iscodire, ca unii care invatasera bine acel lucru: pastrarea in tacere a maretiei sfinte a Tainelor ?La fel Apostolii si Parintii care au stabilit la inceput cele in legatura cu Biserica, au pastrat taina lor in ascuns si in tacere demnitatea lor…”. Iar Sf. IOAN DAMASCHIN, zice – “in Sf. Scriptura, nu se pomenesc cele intamplate la moartea Sfintei Nascatoarei de Dumnezeu Maria. Dar acestea se istorisesc in cea mai veche si adevarata Traditie, care ne spune ca in momentul slavitei ei adormiri, toti Sfintii Apostoli, care colindau lumea in vederea mantuirii, s-au adunat la Ierusalim venind prin vazduh. Aici ei au avut o viziune cu ingeri si au ascultat melodia dumnezeiasca a puterilor ceresti etc.”

Botezarea copiilor mici e o traditie apostolica. Aceste lucruri se stiu prin grija aleasa si evlavia calda cu care le-a pastrat Sf. Traditie si pe care, la randul nostru, se cuvine sa le pazim cu aceeasi grija si evlavie spre a le da mai departe celor ce vor veni dupa noi.


Despre Descoperirea Dumnezeiasca

Ce este Descoperirea Dumnezeiasca ?

Descoperirea sau Revelatia Dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cins teasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca.

Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sf. Parinti. Ea revarsa lumina si caldura ei, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.

Dumnezeu a dat Descoperirea Sa tuturor oamenilor ?

Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea, de-a dreptul de la Dumne- zeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care, la randul lor, s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.

Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?

Oamenii alesi de Dumnezeu, in acest scop, au fost patriarhii si proorocii, care au primit si au predicat inceputurile Descoperirii dumnezeesti. Aceasta descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, “Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce oine in lume”(Ioan I, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici.

Este cu putinta ca Dumnezeu sa se descopere oamenilor ?

Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici ca Dumnezeu nu se putea descoperi oamenilor. Intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu s-ar fi putut apropia si n-ar fi avut, deci, cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu s-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate n-ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire.

Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, potrivit invataturii noastre, Dumnezeu e o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai departate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa : “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul”. (Evr. I, I). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu se apleaca si se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salaslueste si in inimile noastre.

La randul lor, oamenii sunt vrednici de Descoperirea dumnezeiasca si pot s-o primeasca. Ei sunt “chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperi rilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo, incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeeasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: ” In ce chip doreste cerbul spre izvoarele apelor, asa doreste sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Insetata sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?” (Psalm. XLI, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: “Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine”. Ca fiinta inzestrata cu minte, ca “chip al lui Dumnezeu”, cum am spus, omul poate fi vrednic sa primeasca orice adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere ale adevarurilor date.

Cate feluri de Descoperiri sunt ?

Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeeasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu.

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii?

Se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvalue despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim, ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebue sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, preaintelept si preaiubitor, intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: ” Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei (urmatoare) spune cuvant (despre aceasta), iar noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor”. (Ps. XVIII, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei, observa Sf. ATHANASIE. Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare ca ele, “intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: “Dumnezeu ne-a facut”. Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist”. Sf. Apostol PA VEL intareste si adanceste cuvantuf Psalmistului: ” Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la zidirea lumii, din fapturi socotindusse se vad si vesnica puterea lui si Dumnezeirea, ca sa fie ei fara de raspuns” (Rom. I, 20).

Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei?

Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti mijlocitori pentru mantuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca este Dumnezeu si la cateva din insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinta. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea prin credinta si-a luat numele de acolo ca ea poate fi primita numai de cel: care crede.

Pe ce cai s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta?

Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. XVIII, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa Inviere catre ucenicii Sai (Ioan XX, 9-31). Avem aici o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea prin credinta e data sufletului omenesc, printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevaruri ale Descoperirii dumnezeesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sf. Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (Iesire IV, 12; II Imp. XXIII, 2; Isaia VI, 1-8; VIII, 1; Avacum II, 2, etc), ca Dumnezeu este acela care a grait prin gura proorocilor. Sf. Apostol PAVEL rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul” (Evr. I,, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire: omul se face duhovnicesc.

Cand s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta ?

Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata – 5508 ani – se poate imparti in trei parti:

Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1. de la facerea primilor oameni pana la ca- derea in pacat; 2. dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. Omul raiului primea o Descoperire de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om.

Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sf. Apostol PAVEL o numeste “calauza catre Hristos” (Galateni III, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (loan I, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeesti, facuta in persoana insasi a Mantuitorului, care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca cel ce este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei XI, 27; Ioan XVII, 6). Sf. Apostol PAVEL spune aceasta in chip hotarat: “In zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul” (Evr. I, 2) si tot el o lamureste, insemnandu-i si scopul: “Aratandu-ne noua taina voii Sale, dupa buna-vointa Sa, pe care mai inainte a randuit-o intru Dansul despre intocmirea plinirii vremilorr, ca toate sa le uneasca sub un cap intru Hristos si cele din ceruri si cele de pe pamant” (Efes. I, 9-10).

De unde stim ca lisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii ?

Din Sf. Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sf. Apostol PAVEL precizeaza: “Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pre cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa luam mostenirea fiasca” (Galat. IV, 4-5). Sf. Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti.

Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sf. Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia – supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia VII si LIII). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei I, 21 ; Luca I, 31 si urm.; I Cor. XV, 3; I Petru II, 24 ; Matei XXVI, 62; Fapte VIII, 32; I Ioan III, 5, etc).

Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile I si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos nu este o nascocire si ca a trait cu adevarat sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pilat din Pont. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea Intemeietorului ei.


Simbolul de credinta

 

Ce este Simbolul Credintei sau “Crezul“?

Simbolul Credintei sau Crezul este infatisarea pe scurt a invataturii pe care crestinul trebuie s-o creada si s-o marturiseasca. Simbolul de Credinta se numeste Niceo-Constantinopolitan, sau de la Niceea si Constantinopol.

Cine a alcatuit acest Simbol de Credinta, unde si de ce?

Acest Simbol de Credinta a fost alcatuit de primele doua Sinoade ecumenice: cel de la Niceea, in anul 325 si cel de la Constantinopol in anul 381. Cel dintai, prin cei 318 Sf. Parinti cati au luat parte la el, a statornicit primele sapte articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu-Tatal si despre Dumnezeu Fiul si erau indreptate mai ales impotriva ratacirii ereticului Arie si a partizanilor lui, care sustineau lucruri defaimatoare si umilitoare despre Fiul lui Dumnezeu. Al doilea Sinod ecumenic, prin cei 150 de Sf. Parinti a statornicit ultimele cinci articole, care se ocupa cu invatatura despre Dumnezeu-Sf. Duh, Sf. Biserica, Sfintele Taine, invierea mortilor si viata vesnica; aceste din urma cinci articole erau indreptate mai ales impotriva ereticului Maceoonie si partizanilor lui, care sustineau lucruri batjocoritoare despre Sf. Duh. Simbolul de Credinta Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, intarit si recomandat ca cea mai inalta autoritate si norma de credinta in Biserica, de toate Sinoadele ecumenice urmatoare.

Inaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan au mai fost alte simboluri de Credinta?

Aproape fiecare Biserica din orasele mari isi avea Simbolul ei de Credinta, fiindca Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credintei, care era Catehismul lor, trebuitor pentru lucrarea misionara, inlauntru si in afara. Nu se puteau inchipui candidati la Botez fara sa stie pe de rost Simbolul Credintei. Se cunosc: Simbolul de Credinta Apostolic sau roman, Simbolul de Credinta al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinta al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul de Credinta al Bisericii din Alexandria si altele. Aceste Simboluri de Credinta se deosebeau putin intre ele, dupa cum aveau sa apere credinta Bisericii respective de o gresala sau alta, a ereziilor; dar ele erau identice in privinta ideilor principale pe care le sustineau despre Sf. Treime, despre planul de mantuire, despre Biserica si Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 si 381, au, contopit aceste simboluri de credinta locale, le-au intregit si desavarsit, facand din toate unul singur, pe care l-au daruit Bisericii crestine, comoara pretioasa pentru totdeauna.

Cate articole are Simbolul da Credinta?

Are 12 articole:

1. Cred intru unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor.

2. Si intru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.,, Unul Nascut, carele din Tatal s.-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat nascut, nu facut, cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin carele toate s-au facut.

3. Carele pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire: S-a pogorat din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si s-a facut om.

4. Si s-a rastignit pentru noi in zilele lui Pilat din Pont a patimit si s-a ingropat.

5. Si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

6. Si s-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui..

7. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a caruia imparatie nu va avea sfarsit.

8. Si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, carele din Tatal purcede, cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci.

9. Si intru una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica.

10. Marturisesc un Botez, intru iertarea pacatelor.

11. Astept invierea mortilor.

12. Si viata veacului, ce va sa fie. Amin.

Cate parti cuprinde Simbolul Credintei?

Simbolul Credintei cuprinde patru parti:

1. Despre Sf. Treime (art. I-VIII)

2. Despre Biserica (art. IX)

3. Despre Sf. Taine (art. X)

4. Despre viata viitoare (art. XI-XII)

Ce inseamna cuvantul “cred”?

Cuvantul “cred” inseamna ca primesc si marturisesc ceea ce invata Biserica despre Dumnezeu. El are acelasi sens ca si cuvantul “credinta”. Sa vedem ce inseamna “credinta”-? Exista o credinta, pe care se bazeaza legaturile dintre oameni si exista o credinta care intretine legatura omului cu Dumnezeu. Intre ele e o inrudire, dar si o deosebire. Credinta pe care o are un om in ceea ce-i spune alt om, e o incredere, careti poate gasi intarirea in dovedirea sau aratarea vazuta a lucrului care a fost sustinut de unul si crezut de altul. Credinta in Dumnezeu nu-si poate gasi in viata pamanteasca o astfel de intarire, prin dovedire sau aratare vazuta. Dar are si ea o intarire printr-un fel de aratare tainica, nevazuta, in fata ochilor sufletului. Deci, credinta in Dumnezeu e primirea de catre noi ca adevarate, pe baza de incredere in Dumnezeu si pe baza unei vederi sufletesti, a tuturor adevarurilor pe care le avem prin Descoperirea mai presus de fire, in vederea mantuirii noastre. Sf. Apostol PAVEL ne spune despre credinta ca “este adeverirea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute” (Evr. XI, 1). Dupa TEODORET al Cirului, credinta crestina este invoirea libera a sufletului, vederea sufleteasca a unui lucru nevazut, statornicia in ceea ce este adevarat, intelegerea celor nevazute potrivit firii.

Care sunt scopurile credintei ?

1. Intelegerea tainelor care depasesc puterile mintii.

2. Ridicarea sufletului pana la Dumnezeu, cu care unindu-ne, sa ne putem mantui.

84. Este vreo legatura intre credinta in lucrurile descoperite si cunoasterea lor?

” Sf. CHIRIL al Alexandriei leaga credinta de cunoastearea lucrurilor credintei prin textul din Ioan: “Si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Ioan VI, 69). Credinta este inaintea cunoasterii, dupa cuvantul proorocului: “Daca. nu veti crede, nici nu veti intelege” (Isaia V’II, 9). Prin dreapta credinta se cladeste cunoasterea si tot prin credinta ne ridicam “la masura varstei” (Efes. IV, 13) in Hristos, si la starea desavarsita si duhovniceasca.

La cunoastere se ridica omul inaintat in credinta si viata duhovniceasca, inca de aici, de pe pamant, dar desavarsita cunoastere se dobandeste numai in viata viitoare.


Despre Sfanta Treime

Pentru ce numim, in articolul I din Simbolul Credintei, pe Dumnezeu, “Tatal” ?

Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata, insa, ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul “Tatal” din Simbolul Credintei, ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura filiala pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este “Tatal nostru”, asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.

Se vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei persoane sau ipostase ale singurului Dumnezeu?

In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Pomenim numai cateva : In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra” (Facere I, 26). In vedenia lui Isaia, ingerii “strigau unut catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este tot pamantul de marirea Lui (Isaia VI, 3). In Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si Binecuvantandu-L, Fiul primind botezul de la Ioan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de porumbel (Matei III, 16-17 Luca III, 21-22; Ioan I, 32; XVII, 25-26). Trimitind pe Sf. Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: “Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf Duh” (Matei XXVIII, 19).

Cele trei persoane sau trei ipostasuri, pot fi intelese ca trei Dumnezei?

Cele trei persoane dumnezeiesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in felul in care ne arata Mantuitorul in Evanghelia dupa Ioan, cand zice: Eu si Tatal una suntem” (Ioan X, 30). Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu Mangaietorul (Sf. Duh) uneste pe cei trei unul cu altul. Acesti trei sunt una, nu unul dupa cuvantul: “Eu si Tatal una suntem” una dupa unitatea fiintei, nu dupa unitatea numarului. Cele trei ipostase, zice SF. GRIGORIE TEOLOGUL, sunt o singura Dumnezeire si “O singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite, existand prin ele insele; deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire”. Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostaselor astfel : “Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit. Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una”. Nu sunt, deci, trei Dumnezei.

Care e legatura ipostaselor intre ele?

Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf. CHIRIL al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh. se afla in Tatal si in ceilalti doi.

Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat, sau la un loc?

Sf. IOAN DAMASCHIN spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna, Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura Dumnezeire.

Ce au impreuna si ce au deosebit persoanele Sf. Treimi ?

Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces.

Prin ce se deosebeste mai de aproape Tatal ?

Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa tata in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci totdeauna Tata.

Prin ce se deosebeste mai de aproape Fiul ?

Fiul este nascut, este Unul-nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si deofiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca. E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc, dar se deosebesc ca ipostase : unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul se deosebeste, apoi, si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El si-a luat asupra-si lucrarea mantuirii. Numele propriu al Fiului este Cuvintul. El se numeste si intelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvintu!, Stralucirea si Chipul Tatalui “.

Prin ce se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant ?

Duhul Sfant purcede din Tatal, Cum spune insusi Mantuitorul: “Iar cand va veni Mangaietorul, pe care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, care de la Tatal purcede, acela va marturisi pentru Mine” (loan XV, 26). Insusirea lui personala este de a fi purces din Tatal si de a se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu acesta. El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: “Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va povatui pe voi la tot adevarul… Acela pe mine ma va slavi, ca din al Meu va lua si va vesti voua” (Ioan XVI, 13-14).


Despre lumea nevazuta

De ce in articolul I din Simbolul Credintei, numim pe Dumnezeu Tatal, Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor ?

Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facere I, 1). PSALMISTUL il lauda pentru puterea atottiitoare: “In mana Lui sunt marginile pamantutui si inaltimile muntilor ale lui sunt. Ca a Lui este marea Si El a facut-o si uscatul mainile Lui l-au zidit” (Ps. XCIV, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatie iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre participarea Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol PAVEL, zicand: “Ca intru Dansul (Fiul) s-au zidit toate cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute” (Coloseni I, 16). Despre partasia Duhului marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: “Si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Fac. 1,2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.

Ce se intelege prin cuvintul “nevazutelor” ?

Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica Ingerii, cum ne explica Sf. Apostol PAVEL, care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni adauga: ” Ori scaunele, ori domniile, ori incepatoriile, ori stapanirile: toate printr-insul si pentru Dansul s-au zidit” (Colos. I, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

Care a fost facuta mai intai lumea vazuta sau lumea nevazuta ?

Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai, Domnul insusi spune lui Iov: “Cand s-au facut stelele, laudatu-m-au cu glas mare toti ingerii mei” (Iov XXXVIII, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai zice Pastorul lui HERMA . Prin cuvantul “cerul” din primul verset al cartii Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”, se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.

Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri si ce sunt ingerii?

Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic. I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina. El i-a facut din bunatatea Sa. Ingerii sunt duhuri, adica fiinte fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura : ” Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc” (Ps. CUI, 4), si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune, se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede. Ingerii, sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol PAVEL ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. XIII, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de “gen nunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de desubt” (Filipeni II, 10) el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Ingerii sunt numiti netrupesti si nemateriali, prin asemanare cu noi.

Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta ca a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. “Cine a inceput sa existe, zice Fer. TEODORET, acela are o existenta marginita”. Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului, ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei XVIII, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici sub forma chipurilor obisnuite, fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marmiti, ei nu sunt impiedecati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti.

Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant. Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun. Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor. Ingerii au avut de la inceput o sfintenie data de la Facere. Ei doresc si cauta binele, dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si intre Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire.

Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine. Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea, lor si daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

De ce se numesc ingeri si care e numarul lor ?

Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor, Ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca I, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca I, 11 – 19). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti “. PSEUDO-DIONISIE Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu acesta si e formata din Serafimii cei cu ctae sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din domnii, puteri si stapaniri. A treia triada s formata din incepatorii, arhangheli si ingeri.

Ce scop au ingerii ?

Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si primele firi dupa Dumnezeu sa primeasca binefaceri.

Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: Sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. IOAN GURA DE AUR. Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger, ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: ” Cautati sa nu defaimati pe vreunul dintre acestia mai mici; ca zic voua : ca ingerii lor in ceruri, pururea vad fata Tatalui meu, care este in ceruri” (Matei XVIII, 10).

Fiecare om are doi ingeri: unul al dreptatii, altul al nedreptatii. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra. Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deuter. XXXII, 8; Daniil X, 5).

Toi ingerii sunt buni ?

Nu toti ingerii sunt buni. Sunt si ingeri rai, care se numesc diavoli. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: “Acela ucigator de oameni a fost din inceput si intru adevar n-a statut, ca nu este adevar intru dansul. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, ca mincinos este si tatal ei” (Ioan VIII, 44). Iar Sf. PETRU indeamna pe credinciosi astfel: “Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita” (I Petru V, 8). Cand Durmnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, Satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste. Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi, daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov I, 12; II, 6) si al dracilor care se rugau de Mantui- torul zicand: “De ne gonesti pe noi, da-ne voie sa ne ducem in turma cea de porci. Si a zis lor: Mergeti. Iar ei iesind, au mers in turma cea de porci” (Matei VIII, 31, 32).

De unde le vine diavolilor aceasta rautate ?

Aceasta rautate le vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut buni, cum a facut bun tot ce exista (Fac. I, 31), dar ei au calcat porunca ascultarii de Dumnezeu si au fost aruncati in intunericul cel mai adanc, cum zice Scriptura: “Si pe ingerii, care nu si-au pazit dregatoria lor, ci si-au lasat lacasul lor, spre judecata zilei celei mari, legaturilor celor vesnice sub intuneric ii tine” (Iuda I, 6). Prin pedeapsa cu focul cel vesnic (Matei XXV, 41), Satan si ingerii lui sunt osanditi in veci si nu pot fi niciodata primitori ai dumnezeiescului har .


Despre lumea vazuta

Ce se intelege prin cuvintele “vazutelor tuturor” ?

Sf. Scriptura ne spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. I, 1). Am vazut mai inainte ca “cerul” din aceste cuvinte, inseamna lumea nevazuta a ingerilor. Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul cu toate ale lui era la inceput, nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. I, 2).

Dumnezeu a facut lumea, nu dintre o data, ci treptat, intr-o ordine care sa ingaduie lucrurilor sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu puteau sa apara fara cele dina- inte. Asa, Dumnezeu a facut in ziua intai lumina, fara care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o crestere. In ziua a doua a facut taria sau cerul vazut; in a treia adunarea apelor, uscatul si toate ierburile si plantele; in ziua a patra, luminatorii cerului, soarele, luna si stelele; in ziua a cincea pestii si pasarile; in ziua a sasea animalele cu cate patru picioare, taratoarele, tot felul de animale si la urma pe om (Fac. I, 3-26). In ziua a saptea Dumnezeu s-a odihnit de lucrarile sale. Ordinea aceasta in care diferitele feluri de viata si de fapturi apar intre o inlantuire fireasca si necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri, pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul ei – omul.

Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele necesare pentru viata lui erau create. Ei nu putea veni in lume inainte de aparitia vietii. Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea lui.

Pornirile cele rele ale fapturilor au fost.de la inceput ?

Nu. Fapturile au fost curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost zidite: Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte” (Fac. I, 31).

Ce ne descopera Sf. Scriptura despre facerea omului si starea lui dinainte de pacat ?

Sf. Scriptura ne spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu, in Sf. Treime, a zis : “Sa facem pe om dupa chipul nostru si dupa asemanare” (Fac. I, 26). Si a facut Dumnezeu pe om, tarana luand din pamant si a suflat in Fata lui suflare de viata si s-a facut omul cu suflet viu” (Fac. II, 7). Omul a fost, deci, facut nu din porunca, ci din mainile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: “Manile tale m-au zidit si m-au facut (Iov X, 8). Aceasta arata cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta lui a fost hotarata inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra acesteia, Dumnezeu ii pregateste materie pentru alcatuire. Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.

Ce ne spune Sf. Scriptura despre femeie?

Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur : “Si a facut Dumnezeu pe om… barbat si femeie i-a facut pe ei” (Fac. I, 27). “Si a facut Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam : iata acum os din oasele mele si trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie, pentru ca din barbatul sau s-a luat” (Fac. II, 22-23).

Cea dintai femeie, Eva, a fost facuta pentru continuarea neamului omenesc, asa cum tot cartea Facerii spune: “Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei zicand: cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul…” (Fac. I, 28). Eva a fost facuta din coasta lui Adam, zice Sf. EFREM, ca sa nu fie banuiala ca altcineva a fost ziditorul femeii decat Dumnezeu.

De ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarina ca Adam?

Eva n-a fost facuta din tarina, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si in femeie este o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, doi barbati, ori doua femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia.

Ce inseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om?

Parintii Bisericii considera chipul lui Dumnezeu in om ca fiind reprezentat prin urmatoarele puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care se indreapta spre Dumnezeu prin lupta pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc, cu efortul omului. In amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:

1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: “…Umpleti pamantul si-l stapaniti pe el si stapaniti pestii marii si pasarile cerului si toate dobitoacele si tot pas mantul si toate vietatile care se tarasc pe pamant” (Fac. I, 28). ” Micsoratu-l-a-i pe dansul (pe om) numai cu putin decat inger’ii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor tale (Psalm. VIII, 6);

2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.

Dupa ce a facut pe om, Dumnezeu l-a asezat in Rai si i-a pus hrana la indemana, facand: “Sa rasara din pamant tot pomul frumos la vedere si bun la mancare” (Fac. II, 9). In Rai se aflau si pomul vietii si pomul cunostintei binelui si raului.


Despre Sfanta Cruce
Crucea este un simplu semn ?

Crucea nu este un simplu semn, ci un semn insotit de putere, precum s-a dovedit inca din Vechiul Testament, cand Moise se ruga cu mainile ridicate in semnul Sfintei Cruci. Iar : ” Cand isi ridica Moise mainile, biruia Israel, iar cand isi lasa el mainile, biruia Amalec ” ( Iesire 17, 11 ).

Sfantul Apostol Pavel zice : ” Cuvantul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu ” ( I Corinteni 1, 18 ).

Crucea este semnul biruintei, care se va arata pe cer la sfarsitul veacurilor.

” Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului in putere si slava multa ” ( Matei 24, 30 ).

Ce semnificatie mai poate avea Sfanta Cruce ?

Sfanta Cruce mai poate avea semnificatia de altar, cel mai sfant altar pe care s-a adus cea mai sfanta jertfa.

” Altarele Tale, Doamne al puterilor, Imparatul meu si Dumnezeul meu ” ( Psalmul 83, 4 ).

Crucea poate fi vrajmasa lui Hristos, asa cum se spune uneori ?

Crucea nu poate fi vrajmasa lui Hristos, ci, dimpotriva, textul Sfintei Scripturi ne spune ca Mantuitorul a veni ca : ” Sa-i impace cu Dumnezeu pe amandoi, uniti intr-un singur trup prin cruce, omorand prin ea vrajmasia ” ( Efeseni 2, 16 ).

Ce inteles mai poate avea crucea ?

Crucea mai poate avea inteles de suferinta, dupa cuvantul Mantuitorului :

” Daca vrea cineva sa vina dupa Mine,sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie ” ( Matei 16, 24 ). Suntem chiar sfatuiti sa ne luam crucea suferintelor de buna voie, daca vrem sa fim ai lui Hristos, pentru ca : ” Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele ” ( Galateni 5, 24 ).

Ce se intampla daca nu ne luam crucea suferintelor infranarilor de buna voie ?

Daca nu ne luam crucea infranarii de buna voie, vom purta crucea grea a mustrarilor de constiinta pentru pacatele savarsite, prin neinfranare si lipsa de rabdare, ca si bogatul nemilostiv care striga :

” Parinte Avraame, fie-ti mila de mine si trimite pe Lazar sa-si ude varful degetului in apa si sa-mi racoreasca limba, caci ma chinuiesc in aceasta vapaie ” ( Luca 16, 24 ).

Dar Crucea, pusa de Dumnezeu pe umerii nostri, cum trebuie sa o intelegem ?

Crucea, pusa ca suferinta de Dumnezeu pe umerii nostri trebuie sa o intelegem ca un medicament vindecator al pacatelor, precum i s-a dat chiar si Sfantului Apostol Pavel :

” Si pentru ca sa nu ma trufesc cu inaltimea descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup, un inger al satanii, sa ma bata peste obraz ca sa nu ma trufesc ” ( II Corinteni 12, 7 ).

Si ca un prilej de intarire in credinta, asemenea crucii pusa pe umerii lui Iov, fapt constatat si de Psalmist, care zice :” De multe ori s-au luptat cu mine, din tineretile mele, si nu m-au biruit ” ( Psalmul 128, 2 ).

Daca e grea crucea suferintelor luate de bunavoie, crucea suferintelor ca urmare a faradelegilor e groaznic de chinuitoare.


Despre Sfanta Liturghie

Dumnezeiasca Liturghie este o slujba euharistica. Este compusa din doua parti: Liturghia catehumenilor, numita si Liturghia Cuvantului, in timpul careia sunt prezentate si comentate fragmente din Sfanta Scriptura, urmata de Liturghia credinciosilor, uneori numita si Liturghia euharistica, pe parcursul careia Darurile de paine si vin sunt aduse si sfintite. Biserica Ortodoxa ne invata ca Darurile sfintite devin cu adevarat Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos, dar nu a formulat niciodata o dogma cu privire la modul in care se petrece aceasta preschimbare. Proscomidia (sau Prothesis), slujba de pregatire a Sfintelor Daruri poate fi considerata o a treia parte a Liturghiei, care precede inceputul Liturghiei propriu-zise.

Parintele Dumitru Staniloae – Despre Sfant Liturghie:

Definitia cea mai cuprinzatoare a Sfintei Liturghii este ca ea este continuarea principala a lucrarii lui Hristos in orice timp. Ea ni-L face prezent si ni-L comunica real pe Hristos, in starea permanenta de jertfa si de inviere, ca sa ne insusim si noi puterea de jertfa opusa egoismului si placerilor trecatoare, si sa intarim in sufletul nostru puterea viitoarei invieri pentru vesnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos si cu semenii.

 

– In ce masura Sfanta Liturghie este jertfa nesingeroasa a lui Hristos?

 

– In Sfanta Liturghie are loc prefacerea darurilor noastre de paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos, in starea de jertfa in care s-au trans­pus ele pe Golgota. Amintirea lui Hristos, starea Sa de jertfa de pe Golgota e asa de accentuata, si El ramane asa de mult in simtirea ei, ca stare de suprema daruire Tatalui, din compatimire si iubire fata de oameni si din vointa de a birui prin ea moartea noastra, incat o traieste neincetat in eficienta ei, dar fara ca ea sa fie o continua varsare a sangelui Sau. In Sfanta Liturghie El preface fundamentul ontologic al painii si vinului in Trupul si Sangele Sau, traite in starea permanenta de jertfa, prin chemarea Duhului Sfant de catre preot, insotita de rugaciunea credinciosilor. Sim­tirea de catre Hristos a starii de jertfa pentru noi, il tine in gradul cel mai apropiat de noi si gata de a ni Se comunica sub chipul painii si vinului ori de cate ori il chemam prin preot sa faca aceasta.

 

– De ce se numeste Sfanta Liturghie si Euharistie? Cand anume si cum multumim lui Dumnezeu in timpul Sfin­tei Liturghii?

 

– Sfanta Liturghie e toata o pregatire a credinciosilor prin rugaciu­nile preotului si ale lor, pentru momentele prefacerii darurilor lor de paine si vin in Trupul si Sangele lui Hristos, si ale impartasirii de ele. Aceste doua evenimente spirituale incheie si incoroneaza Sfanta Liturghie. Iar intrucat prezenta Trupului si Sangelui Domnului, spre a se impartasi credinciosii, constituie Euharistia, iar Sfanta Liturghie culmineaza in ea, intreaga Sfanta Liturghie se poate numi si Euharistie. Iar prezenta amintita in scopul amintit se numeste Euharistie, sau “Multumire”, pentru ca insusi Hristos a prefacut la Cina cea de Taina painea si vinul in Trupul si Sangele Sau, multumind “Tatalui”, pentru ca L-a trimis sa Se faca om si sa Se aduca jertfa prin Trupul si Sangele Sau pentru oameni si sa Se dea lor sub chipul acestora pentru mantuirea lor. E o multumire adusa Tatalui si ca Om in numele oamenilor. Cu atat mai mult prefacerea painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, pentru a Se da noua, e un motiv de “multu­mire” a noastra catre Tatal; ba si catre Hristos insusi. E supremul act de iubire al lui Dumnezeu catre noi, deci si supremul motiv de multumire al nostru catre El. De aceea, comunitatea canta lui Dumnezeu, in vreme ce prin Sfantul Duh chemat de preot se savarseste prefacerea: “Pre Tine Te laudam, pre Tine bine Te cuvantam, Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru”. Il laudam pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arata si pentru marea minune prin care ne comunica iubirea Sa, prefacand painea si vinul in Trupul si Sangele Fiului Sau, spre a ni Se da noua.

 

– Care este legatura intre jertfa si Euharistie si care este efectul lor pentru mantuirea omului, a lumii intregi?

 

– Prin Euharistie Domnul Hristos ni Se ofera noua in starea de jertfa in care Se aduce Tatalui ca om, in numele nostru, pentru noi. Prin jertfa de pe Golgota a ridicat din nou umanitatea in relatia de daruire catre Dumnezeu-Tatal, dupa ce aceasta umanitate slabise legatura cu Tatal prin pacat. Dandu-se noua in timpul Liturghiei, ne alipeste pe toti Sie-si ca om in aceasta stare de totala predare Tatalui, ca jertfa adusa din iubire, ca om, ca sa atraga si iubirea Tatalui fata de noi, dupa ce si-a atras-o Hristos ca om in numele nostru. in fata omeneasca a lui Hristos care Se preda Tatalui ca jertfa, Tatal priveste cu iubire fata tuturor oame­nilor. Dar acestia trebuie sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos catre Tatal, ca iubirea cu care ne priveste Tatal virtual pe toti in Fiul Sau, sa devina o iubire actuala fata de fiecare dintre noi, care ne insusim starea de jertfa a Fiului Sau ca om.

Dar Hristos predandu-Se Tatalui cu desavarsita iubire, ca om, prin jertfa Sa, si atragand iubirea Tatalui ca om asupra Sa, intra totodata ca om in plenitudinea vietii dumnezeiesti, invingand moartea prin inviere. Aceasta biruinta asupra mortii ne-o comunica si noua Hristos, comunicandu-ne starea Lui de jertfa, care-I aduce iubirea Tatalui ca om, datorita iubirii Lui totale ca om fata de Tatal. Deocamdata puterea invierii o avem de la Hristos, sau de la noua Lui relatie ca om cu Tatal, ca arvuna ce creste in sufletul nostru, pentru a se actualiza deplin la invierea de obste, care va avea loc prin refacerea intregului cosmos material cu care trupul omului este in legatura prin patrunderea deplina a puterii trupului inviat al lui Hristos in tot cosmosul.

Daca prin Cuvantul sau printr-un cuvant al Cuvantului s-a creat lumea, inseamna ca in El au fost date potential inainte de creare ratiunile lumii intregi, ca un tot armonic, inclusiv ratiunea omului ca chip al Cuvantului dumnezeiesc, subiect al ratiunilor lumii. Intrupandu- Se Cuvantul lui Dum­nezeu, si-a facut trupul mijlocul cel mai intim prin care sta in legatura ca subiect uman cu tot cosmosul, putandu-l aduna spiritual in sine, dar putandu-1 si influenta. Inviind cu trupul, Hristos poate face sa sa reverse peste tot cosmosul starea de inviere a trupului Sau si deci pot primi si oamenii din cosmosul transfigurat de trupul lui Hristos, trupurile lor inviate. Dar Hristos intra in relatia de iubire cu noi si ne atrage in relatia de iubire cu Tatal nu numai aducandu-Se pe Sine Tatalui ca jertfa si dandu-ni-Se in aceasta stare si noua, ci lasandu-Se adus si de noi ca jertfa Tatalui, pentru ca sa ne aducem si pe noi impreuna cu El. Euharistia este jertfa lui Hristos adusa Tatalui pentru comunitate, si jertfa comunitatii intre ei, cu Hristos si cu Tatal. Si in aceasta se arata dragostea Fiului pentru noi si unirea ce o realizeaza El intre noi si Tatal, odata cu atragerea iubirii Tatalui catre Fiul Sau ca om si catre noi. Comunitatea e nu numai primi­toarea jertfei lui Hristos, ci si aducatoarea Lui ca jertfa, la care se aso­ciaza si ea. in amindoua felurile se umple de binefacere si puterea innobila-toare a jertfei Lui.

 

– Cum trebuie sa intelegem porunca lui Hristos rostita la Cina cea de Taina: “Faceti aceasta spre pomenirea Mea”?

 

– Prin porunca “Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), Hristos ne asigura ca El va fi tot atat de prezent cu noi si Se va darui sub chipul painii si vinului, ori de cate ori Apostolii si urmasii lor se vor ruga Lui sa faca aceasta cum a facut-o la Cina cea de Taina. Ba chiar le porunceste sa faca aceasta spre a-L pomeni pe El, spre a-si aduce aminte de ceea ce a facut El atunci. Le cere sa-I adreseze Lui rugaciunea de a face mereu pentru ei ceea ce a facut El la Cina cea de Taina, ca sa-L pome­neasca. Pomenirea Lui nu este fara prezenta Lui si prezenta Lui nu are loc fara pomenirea Lui. Euharistia nu este o simpla pomenire a lui Hristos fara prezenta Lui, nici nu se obtine prezenta Lui fara pomenirea a ceea ce s-a petrecut la Cina cea de Taina. Intre Cina cea de Taina si jertfa liturgica sau Euharistia din orice timp, este o stransa legatura. Aceea o face posibila pe aceasta si aceasta ne pune in legatura cu aceea. Nu El are nevoie de pomenirea noastra, ci noi, ca sa ni Se daruiasca mereu.

 

– Care este diferenta dogmatica si liturgica intre Liturghia orto­doxa, cea catolica si cele protestante si neoprotestante?

 

– Diferenta intre Liturghia ortodoxa si cea catolica este ca in Litur­ghia ortodoxa Domnul se face prezent cu Trupul si Sangele Sau prin chema­rea Sfantului Duh, pe cand in cea catolica prin cuvintele: “Luati, mancati…, Beti dintru acesta toti …” in liturghia catolica nu se afirma decat o legatura prin amintire, nu prin Duhul Sfant, intre ceea ce s-a facut la Cina cea de Taina si ceea ce se face acum. Nu se afirma lucrarea prezenta a Duhului Sfant. Pe cand in Ortodoxie, credinta in lucrarea prezenta a Du­hului Sfant, care prelungeste prezenta si lucrarea lui Hristos este foarte puternica. Este puternica credinta in Duhul Sfant ca Persoana distincta, si in lucrarea Lui mereu prezenta in orice timp. Se tine seama de faptul ca Hristos Si-a inceput si-Si continua lucrarea in oameni, dupa inaltare prin Duhul Sfant. Nu exista tendinta de a confunda pe Duhul Sfant ca Per­soana prin care se prelungesc actele mantuitoare ale lui Hristos cu Hris­tos insusi care S-a inaltat de la noi.

In al doilea rand, catolicismul, desi pastreaza credinta in imparta­sirea cu Trupul si Sangele Domnului, a tinut sa explice cu ajutorul dis­tinctiei filosofici aristotelice intre substanta painii si accidentii ei misterul euharistic, afirmand ca substanta painii si vinului sunt transformate in Trupul si Sangele Domnului, dar accidentii raman (transsubstantiere). Ortodoxia mentine recunoasterea misterului inexplicabil al prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, fara asemenea precizari.

In al treilea rand, catolicismul impartaseste pe credinciosi numai sub chipul azimei, lasand numai preotilor impartasirea si sub chipul vinu­lui, ceea ce da impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, in timpul din urma catolicii incep sa se apropie in toate aceste trei puncte din urma de gandirea si practica ortodoxa.

Invatatura luterana, in parte ca o reactie, in parte ca o prelungire a celei catolice, afirma ca painea si vinul raman in intregimea lor Trupul Domnului, facandu-se prezent in paine, sub paine, cu paine, dar numai pentru cei ce cred cu adevarat, ceilalti mancand numai painea. Calvin a vazut in paine si vin numai o putere a Trupului si Sangelui Domnului, nu Trupul si Sangele Domnului, iar neoprotestantii vad in mancarea painii si a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taina.

Daca luteranii, calvinii si neoprotestantii despart painea si vinul de Trupul si Sangele lui Hristos, catolicii despart numai accidentii de prezenta Lui. De aceea, la luterani, credinciosii se impartasesc de Trupul si Sangele Domnului odata cu mancarea piinii, iar cei necredinciosi nu. La calvini chiar cei credinciosi se impartasesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanti, nici de aceasta.

La catolici, accidentii piinii si vinului nu fac parte din Trupul lui Hristos, dar primirea lor ofera prilejul impartasirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.

La ortodocsi cei nevrednici se impartasesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidentii painii si vinului (I Cor. 11, 27). Biserica Ortodoxa nu desparte nimic din paine si vin de Trupul lui Hristos. Invatatura ortodoxa este rezumata de Sfantul Ioan Damaschin astfel: “Painea si vinul se prefac in Trupul si Sangele Domnului. Iar de intrebi de modul cum se face aceasta, multumeste-te sa auzi ca prin Duhul Sfant, asa precum tot prin Duhul Sfant si-a format Domnul Sie-si si in Sine trup din Sfanta Nascatoare de Dumnezeu. Mai mult nu stim. Stim numai ca Cuvantul lui Dumnezeu este adevarat si efectiv si atotputernic; cat despre mod, el este nepatruns. Mai putem spune ca, precum in natura fizica painea se transforma prin mancare, iar vinul si apa, prin bautura, in trupul si sangele celui ce mananca si bea si nu-i devin un al doilea trup pe langa cel ce-l avea inainte, tot astfel, painea punerii inainte si vinul si apa se prefac, prin che­marea si coborarea Duhului Sfant, in chip mai presus de fire, in Trupul si Sangele lui Hristos si nu mai sunt doua trupuri, ci unul si acelasi” (P. G. 94, 1144 urm.).

Nu trebuie sa se uite Cuvantul ipostatic, care a dat fiinta prin puterea lui, la inceput trupului omenesc cu temelia in ratiunea divina, iar la nas­terea din Fecioara, trupului ipostasului Sau. El a pus trupul omenesc in general si trupul Sau, in legatura cu painea, ca reprezentanta a hranei cosmice si deci si ratiunea celui dintai cu ratiunea celei din urma. Hristos duce prin vointa Sa aceasta legatura a trupului Sau cu painea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumina al Domnului, deci nevazut de ochii nostri de acum, de aceea, dar pastrand toata legatura Lui cu painea, uneste fundamentul ontologic al painii cat se poate de strans cu trupul Sau, sau ratiunile lor complementare, dar lasa totusi chipul vazut al painii la functia de mediu prin care ni se comunica, ca nu cumva nevazand trupul Lui luminos cu ochii nostri de acum, Domnul sa trebuiasca sa ne convinga ca mancam trupul Lui, aratandu-ni-L in starea Lui materiala vazuta.

Astfel, noi primind painea, primim Trupul lui Hristos cu madularele Lui. E ceea ce spune Sfantul Simeon Noul Teolog: “Noi ne facem madula­rele lui Hristos, si Hristos Se face madularele noastre. Hristos se face mana mea, Hristos, piciorul ticalosului de mine. Mana lui Hristos, piciorul lui Hristos, eu sunt pacatosul! Misc mana mea si mana mea este Hristos intreg. Misc piciorul meu si iata ca straluceste ca El”. Cum a fost schimbat la fata trupul lui Hristos in intregime pe Tabor de catre Dumnezeierea Lui, asa este prefacuta in lumina painea intreaga de catre Trupul lui Hristos, facut intreg lumina de Dumnezeirea Lui sau de Duhul Lui cel Sfant, fara ca noi sa-L vedem cu ochii de acum. Sfanta impartasanie ne ridica fara sa vedem noi acum, si fara sa simtim, dar crezand in aceasta, in planul existentei induhovnicite. Trupul Lui isi extinde prezenta Lui induhovnicita in painea si vinul euharistic, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu in care se arata trupul Sau delumina, fara ca noi sa vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezentei luminoase a Trupului lui Hristos in tot cosmosul, in viata viitoare, cand nici o opacitate nu va mai acoperi prezenta Lui luminoasa, cand nu va mai fi nici un intuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom impartasi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugam dupa Sfanta impartasanie: “Da-ne noua sa ne impartasim mai cu adevarat (mai adeverit), in ziua cea neinserata a imparatiei Tale”. Daca ne vom vedea noi insine mai clar prezenti unul in altul, cu atat mai mult ne vom vedea prezenti toti in Hristos si pe Hristos prezent in noi, ca centru izvorator de lumina. Taranul roman vede in bobul de grau din care se face piinea care ne hraneste, ca are in sine pe Hristos. Faptul acesta isi primeste implinirea deplina in Euharistie. Intr-un fel, trupul e painea si painea e trup, chiar prin creatie. Mai ales e trupul Cuvantului care a creat trupul omenesc legat de paine.

Dar nu trebuie uitat ca Hristos ni se da prin chipul painii si vinului in starea Lui de jertfa si de inviere, ca sa ne ridice si pe noi in aceasta stare de noblete umana si de vesnicie luminoasa. In viata viitoare, in toata creatia se va vedea Hristos in stare de jertfa daruita Tatalui si in cea de inviere, sau toata creatia se va vedea ridicata in El la aceasta stare. Caci jertfa inseamna daruirea creatiei Tatalui, ceea ce ii procura invierea intru lumina vesnica. Caci jertfa ca daruire totala Tatalui este deschidere pentru viata fara sfarsit si fara lipsuri care izvoraste din Tatal.

 

– De ce se savarseste jertfa liturgica zilnic in biserici si manastiri? Numai pentru a ne reaminti de jertfa lui Hristos de pe cruce?

 

– Jertfa liturgica se savarseste zilnic in biserici, aratand permanenta si vesnicia starii de jertfa a Fiului facut om, menita sa devina proprie in veci si creatiei. Deci, nu se savarseste numai pentru a ne aminti de jertfa lui Hristos, ci si pentru a ne-o insusi cat mai des pentru a ne pre­gati pentru insusirea ei vesnica, pentru a trai in bucuria si iubirea litur­gica si a ne hrani zilnic din ea.

 

– In ce masura Sfanta Liturghie contribuie direct la mantuirea noastra, a credinciosilor vii si a celor raposati, in Ortodoxie?

 

– Fara impartasirea de Hristos Cel jertfit, nu ne unim deplin cu El si Tatal nu are prilejul sa ne vada ca fii daruiti Lui in unire cu Fiul Sau. Nici iubirea noastra fata de Fiul nu s-ar manifesta in intregime, nici iubirea filiala fata de Tatal prin daruirea noastra Tatalui, impreuna cu Fiul, si nici iubirea Tatalui fata de Fiul Sau nu ne-ar invalui si pe noi impreuna cu El. Iar mantuirea deplina este fericirea nemarginita a aces­tei iubiri reciproce intre noi si Fiul si intre noi si Tatal. Iubirea Tatalui care se revarsa spre noi, uniti cu Fiul in stare de jertfa, se revarsa si peste cei raposati ai nostri, pe care ii tinem lipiti de noi prin pomenirea lor din dragoste. Hristos insusi a spus ucenicilor: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii” (Ioan 13, 34-35; 15, 17).

Daca Hristos ne-a iubit pana la a-si da viata pentru noi, trebuie sa luam si noi pilda de la El, caci pentru aceea s-a facut jertfa pentru noi, si ni Se da in stare de jertfa, adica cu puterea de iubire si de jertfa pen­tru altii, cuprinsa in ea. De aceea daca nu ne gandim si la cei raposati ai nostri cand auzim la Sfanta Liturghie de jertfa lui Hristos, cand auzim chemarea Lui la impartasirea de El, cand ne impartasim de El in starea de jertfa, inseamna ca ramanem nesimtitori la pilda Lui si nu vrem sa rodeasca in noi deplin puterea Lui de jertfa din iubire. Dragostea lui Hristos fata de noi e o dragoste indreptata spre altii. Deci trebuie sa o traim si noi ca dragoste fata de altii. Dar aceasta inseamna si vointa ca sa aiba si ei parte de fericirea dragostei lui Hristos si a Tatalui, adica parte de mantuire. Acestei vointe trebuie sa-i urmeze deci si cererea noas­tra catre Hristos de a le face si altora, si in primul rand celor raposati ai nostri, parte de dragostea Lui, sau de rodul jertfei Lui, chiar daca ei neavind trup ca noi, nu se mai pot ampartasi impreuna cu noi de Trupul si Sangele lui Hristos, sub chipul painii si vinului.

 

– Pentru ce scoatem miride pentru vii si morti si in ce mod tainic se iarta pacatele celor pomeniti la Sfanta liturghie?

 

– Cerem preotului sa scoata miride sau particele din prescura, pen­tru noi si pentru altii, vii si adormiti, la Proscomidie, langa partea care reprezinta pe Hristos cel rastignit, si se va preface in trupul Lui (langa Agnet – Miel), pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatalui pentru oameni sa se reverse asupra noastra si a lor, sau ca jertfa Lui sa atraga dragostea Tatalui asupra noastra si asupra lor. Aceasta dragoste are in ea si iertarea pacatelor noastre si ale acelora. Si e bine ca sa se scoata particele pentru noi si altii de multe ori, pentru ca Dumnezeu sa vada cainta noastra staruitoare si dragostea noastra neobosita pentru ei.

Scotand aceste particele, preotul le rosteste numele, sau cere lui Hristos si Tatalui sa ia aminte la toti cei al caror nume se pomeneste de catre el, insusindu-si pomenirea lor de la cei care i-au dat pomelnicele. Pomenirea lor de catre preot indreptata spre Hristos, il face si pe Hristos sa-i pomeneasca in fata Tatalui. indreptandu-si astfel Hristos atentia fata de toti cei al caror nume ii este adus in atentie, El ii aduna pe toti in atentia Sa. Voind – cei de la care porneste pomenirea ior – sa-i aiba uniti cu Sine in Hristos, se implineste de catre Hristos vointa lor, dar si a Lui, “ca toti sa fie una” in El (loan 17, 11).

Lui Hristos nu-i place sa ma prezint singur in fata Lui, sau cerand mantuirea numai pentru mine, cum nu se prezinta El cu jertfa Lui numai pentru fericirea Sa ca om. Sfantul Varsanufie spune ca daca te prezinti singur lui Dumnezeu, te intreaba: “De ce n-ai adus si pe altii cu tine ?”.

 

– Credinciosii nostri dau slujbe la Sfanta Liturghie (pomelnice), impreuna cu prescuri si vin, ca sa fie pomeniti. Care sunt efectele harice pentru cei vii si morti, pomeniti la Sfanta Liturghie?

 

– La Proscomidie se pot pomeni toti cei care au murit nedespartiti de Biserica si de Dumnezeu, oricate pacate ar fi facut. Dar cei ce au murit in dispret cunoscut fata de Dumnezeu si de Biserica, nu pot fi pomeniti. Sunt poate multi care au murit in acest dispret si fara sa fie cunoscuti ca atare. Deci nu avem nici o vina daca ii pomenim si pe unii ca acestia. Va face Dumnezeu ce va sti. Unii credinciosi insotesc pomelnicele cu numele celor ce voiesc sa fie pomeniti de preot si de Hristos, cu cate o prescura si cu cate o lumanare aprinsa. Ei isi aduc darul lor de paine lui Hristos, reprezentand viata lor, sau jertfa lor, pentru ca Hristos sa li-1 intoarca prefacut in darul trupului Lui, adus ca jertfa pentru ei. Relatia omului cu Dumnezeu e un continuu schimb de daruri. Dumnezeu-Cuvantul ne-a dat viata si puterea de a ne procura painea din pamantul ce ni 1-a dat. Noi aducem puterea data noua, actualizata in painea ce am prega­tit-o. Dumnezeu Cuvantul cel intrupat ne-o intoarce prefacuta in Trupul Lui, in care este El insusi ca painea vietii vesnice care S-a pogorat din cer (Ioan 6, 53-58).

Iar lumanarea aprinsa o aduce credinciosul ca sa o tina preotul aprinsa in altar, langa Hristos, care este in stare de jertfa sau Care se va jertfi, ca o constiinta treaza, luminata sau de invatatura lui Hristos, sau de Hristos insusi, ca lumina lumii, ca izvorul luminii si al tuturor sensu­rilor lumii.

 

– Daca cineva este ortodox, dar nu merge la biserica, sau duce viata in pacate, il ajuta la pocainta Sfanta liturghie? Cum anume?

 

– Daca este ortodox, dar nu merge la biserica, este un suflet amortit, chiar daca a primit viata cea noua din Hristos la Botez. Si mai grav este cand nu merge la biserica din dispret fata de Hristos. Daca nu iese din aceasta amortire prin pocainta, cat traieste pe pamant, nu se va mantui. Dar greu va iesi din ea, sau greu se va pocai, daca s-a obisnuit cu dispre­tul fata de Hristos.

 

– Daca cineva a raposat nespovedit si cu pacate grele sau mai usoare, prin Sfanta Liturghie poate fi izbavit de osanda iadului?

 

– Daca a raposat nespovedit din dispret fata de Hristos, nu se va putea mantui nici prin pomenirea lui de catre altii la Sfanta Liturghie. Dar daca a raposat nespovedit si neimpartasit datorita vreunei impre­jurari care nu i-a putut da posibilitatea sa se spovedeasca si impartaseasca, sau din nestiinta despre importanta acestora, care poate fi din vina celor care i-au fost aproape, cei ramasi e bine sa apeleze la mila lui Dumnezeu pentru el. Dar cine poate sti sigur ca poate si la baza nespovedirii si neimpartasirii unora din dispret, nu s-a aflat si vreo vina a celor din jurul lor, sau chiar a celor ce vor sa ceara lui Dumnezeu dupa aceea mantuirea lor. Noi trebuie sa batem la poarta lui Dumnezeu cu rugaciunea noastra pen­tru toti, chiar daca ea poate nu se va deschide pentru vreunul, in fata acestor rugaciuni, din pricina vreunui dispret hotarat care se datoreste numai aceluia.

 

– Savarsirea Sfintei Liturghii este valida, deplina, indiferent de viata si sfintenia preotului savarsitor?

 

– Liturghia se savarseste cu adevarat chiar cand e savarsita de un preot care are si el pacate. Numai caterisirea lui face Liturghia savarsita de el nevalida. Caci Liturghia nu se infaptuieste numai prin puterea ruga­ciunilor lui, ci si prin puterea rugaciunilor poporului dreptcredincios. Golul duhovnicesc al rugaciunilor lui e umplut de caldura rugaciunilor poporului. Si nu numai de a celor de fata, ci a Bisericii de pretutindeni si a ingerilor si sfintilor nevazuti, intre care se afla Hristos cu lucrarea Lui. Hristos lucreaza prin rostirea rugaciunilor catre El si a cuvintelor Lui, indiferent de calitatea celui ce le rosteste. Caci lucreaza prin ele macar asupra altora. Caci Liturghia e lucrarea lui Hristos nu pentru preot, ci pentru cei pentru care se rostesc de catre el rugaciunile si cuvintele lui. Caci ele sunt insusite si rostite si de cei ce le aud, cu caldura care lipseste poate preotului. Un cuvant frumos poate avea efect asupra celor ce-l aud, chiar daca e rostit de un om fara sa puna caldura sufletului sau in rostirea lui. Cuvantul are in insasi rasunarea lui obiectiva, puterea ce i s-a dat de cel ce l-a gandit prima data cu credinta, sau de cei ce i l-au rostit de atatea ori cu pretuirea intelesului lui.

 

– Efectele harice ale Sfintei Liturghii sunt aceleasi, indiferent de cel ce o savarseste?

 

– Desigur, in orice Liturghie se realizeaza aceeasi prefacere a painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, si credinciosii se impartasesc de ele, indiferent de calitatea preotului. Hristos nu-Si face dependenta pre­zenta Sa ca jertfa pe altar de calitatea rugaciunilor preotului, ci a intregii comunitati prezente care urmareste si umple de caldura ei cuvintele rostite de preot. Prezenta lui Hristos la Sf. Liturghie depinde si de ruga­ciunile Bisericii de pretutindeni. Caci credinciosii dintr-un locas biseri­cesc nu sunt despartiti de credinciosii din alte locasuri bisericesti si de credinciosii din parohie care, din binecuvantate pricini n-au putut veni la biserica si care toti sunt uniti cu ingerii si cu sfintii. Prin preot se duce mai departe in timp Liturghia, continua sa se afle mai departe Hristos in stare de jertfa intre credinciosi, sa-i cheme mai departe la cunoasterea Sa. Este mare lucru sa stiu ca Hristos este aici, aproape de mine, in biserica din parohia mea.

 

– Stiind ca jertfa liturgica este cea mai mare Taina si slujba harica in Biserica lui Hristos, care ar fi principalele virtuiti care il pot face pe preot vrednic de cele sfinte?

 

– Preotul trebuie sa se retina de la pacatele grele in tot timpul, pentru ca el savarseste duminica de duminica si in multe sarbatori Sfanta Liturghie. Adica de la manie, ura, nedreptatire a semenilor si mandrie. Iar cu doua zile inaintea savarsirii Sfintei Liturghii si dupa aceea, sa-si pastreze trupul curat de actul conjugal. Sa citeasca in seara zilei anterioare sau daca a fost impiedicat de cine stie ce imprejurari, in dimineata zilei cand savarseste Sfanta Liturghie, rugaciunile prevazute in Liturghier. Preotul trebuie sa se straduiasca sa castige o tot mai mare blandete, sme­renie, iubire si mila fata de toti, impacare a oamenilor, nejudecare si nebarfire a unora catre altii, fie chiar si in cugetul sau. Sa evite manifes­tarile de lacomie. Sa fie el si sotia lui si copiii lui prietenosi cu oamenii. Sa fie el si sotia lui seriosi in orice discutii. Sotia sa nu fie stapanita de mandrie si lux. Toata familia preotului sa fie model de moralitate. Caci, in aceasta se vede staruinta lui in viata placuta lui Hristos.


Taina Botezului
Cine poate boteza?

Dreptul de a savarsi Botezul il are numai episcopul sau preotul. In lipsa de preot poate boteza si calugarul simplu sau diaconul, iar la vreme de mare nevoie, daca pruncul e pe moarte, il poate boteza orice crestin, barbat sau femeie si chiar tatal pruncului. Cum? – Afundand pruncul de trei ori in apa curata si rostind formula sfanta a Botezului: “Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin” (Can. 44-45 al Sf. Nichifor Marturisitorul si Marturisirea Ortodoxa, partea I, Raspuns la intreb. 103, trad. cit. p. 93). Dar daca cel botezat astfel ramane in viata, preotul va completa slujba Botezului, dupa randuiala obisnuita, dar numai de la cufundare inainte, adica nu se mai citesc exorcismele si nu se mai face Sfintirea apei, ci numai il miruieste cu Sf. Mir, citindu-i rugaciunile care urmeaza de aici inainte.

Unde se savarseste Botezul?

In pridvorul sau pronaosul bisericii. Canoanele opresc savarsirea Botezului nu numai in case, ci chiar in paraclisele din casele particulare (Can. 59, Sinod. VI ecum. si Can. 31 al aceluiasi Sinod). Numai in cazuri cu totul rare si de mare nevoie, frig grozav, pericol de moarte pentru prunc etc., se ingaduie savarsirea Botezului in case.

Cand se savarseste Botezul?

Pentru Botezul pruncilor, nu exista zile sau ceasuri hotarate, pentru ca sa nu se intample sa moara nebotezati. Daca pruncul e firav si exista temere ca nu va trai, el poate fi botezat indata dupa nastere (Con. 38 al Sf. Nichifor Marturisitorul; Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 61 si 62 (trad. rom, p. 72, 77); Rugaciune la insemnarea pruncului cand i se pune numele a opta zi dupa nastere, in Molitfelnic (editia 1984, p. 13-14)). Daca nu, Botezul se face de obicei la opt zile dupa nasterea pruncului, sau in orice zi de sarbatoare dupa Liturghie.

Ce sunt nasii? Care e rostul lor la Botez si care sunt datoriile lor fata de fini?

Nasii sunt persoanele in varsta care insotesc pe prunc la Botez, raspunzand si facand cuvenita marturisire de credinta in locul si in numele pruncului ce se boteaza. Ei sunt parintii sufletesti ai pruncului, nascandu-l pentru viata cea noua, in Duhul, asa cum parintii 1-au nascut pentru viata cea trupeasca. Sunt totodata garanti (sau chezasi) ai acestuia in fata lui Dumnezeu si a Bisericii, chezasuind ca pruncul (finul) va fi crescut in credinta crestina si ca va fi un bun credincios.

Nasul trebuie sa fie crestin ortodox si bun credincios, in varsta si de acelasi sex cu pruncul ce se boteaza. Nu pot fi nasi parintii copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat sa fie numai un nas. Nasul este dator sa se ingrijeasca de viata religioasa si morala a finului sau si la vremea cuvenita sa-l invete adevarurile credintei crestine. Sa-i fie invatator si indrumator in cele sufletesti, sarguindu-se a face din el un bun credincios si vrednic madular al Bisericii in care a intrat prin Botez. La randul sau, finul este dator sa asculte pe nas si sa-l respecte, la fel ca pe parintii sai dupa trup.

Inainte de slujba Botezului ce randuiala se indeplineste pentru cel ce vine sa se boteze?

Se indeplineste mai intai Randuiala la facerea catehumenului, adica se face pregatirea celui ce are sa fie botezat. Aceasta randuiala se face in fata usilor bisericii, in pridvor, deoarece cel nebotezat, nefiind inca spalat de pacatul stramosesc, nu e madular al Bisericii si nici cetatean al cerului ale carui usi ni le deschide numai Botezul.

Care sunt partile principale ale slujbei facerii catehumenului?

Sunt: exorcismele, lepadarile si impreunarea cu Hristos.

Ce sunt exorcismele?

Sunt trei rugaciuni in care preotul roaga pe Dumnezeu sa indeparteze de la catehumen toata puterea cea rea a diavolului.

Dar lepadarile si impreunarea cu Hristos ce sunt?

Sunt intreita lepadare a catehumenului sau a nasului, in numele catehumenului, de satana, urmata de intreita lui asigurare ca s-a unit cu Hristos.

In timpul lepadarilor, catehumenul e intors cu fata spre Apus sufland si scuipand intr-acolo de trei ori, deoarece Apusul e nu numai locul de unde vine intunericul, ci si locasul celui rau, al lui satana, care e numit si “stapanitorul intunericului” (Luca 22, 32; Efes. 6, 6, 12; Col. 1, 13). Urmand deci cuvintelor Sfantului Apostol Pavel, care ne indeamna “sa lepadam dar lucrurile intunericului si sa ne imbracam cu armele luminii” (Rom. 13, 12), catehumenul scuipa pe diavol, in semn ca s-a lepadat cu totul de el si de faptele lui, adica de pacate. Si, dimpotriva, atunci cand catehumenul (nasul) marturiseste unirea sa cu Hristos, o face cu fata spre Rasarit, caci intr-acolo era zidit Raiul (Fac. 2,8), din care au fost izgoniti primii oameni in urma pacatului si pe care ni-1 deschide iarasi Botezul si tot de acolo ne rasare nu numai soarele, izvorul luminii, ci ne-a si venit Lumina cea adevarata a sufletelor, Hristos, Care este numit adesea “Soarele dreptatii” sau “Rasaritul cel de sus” (Luca 1, 78, comp. si Zah. 3, 3, 8; 6, 12 si Mal. 4, 2. Vezi si troparul Craciunului. Unirea cu Hristos se face prin credinta, iar dovada se face prin marturisirea credintei crestine, adica prin rostirea Crezului. Cand cel ce se boteaza e prunc, Crezul trebuie sa-1 spuna nasul, in numele pruncului, iar nu altcineva.

Cum trebuie intelese exorcismele si lepadarile de la Botez?

Exorcismele si lepadarile nu inseamna ca Biserica socoteste pe cei ce vin la Botez ca stapaniti cu adevarat de diavol, cum sunt demoniacii, indracitii sau cei munciti de duhuri necurate, ele vor sa spuna numai ca cel ce nu-L are inca pe Hristos se afla in robia pacatului, si deci in puterea diavolului, care stapaneste pe cei in pacat, sau in afara harului (Efes. 2, 2). Din aceasta robie il elibereaza Biserica pe catehumen prin exorcisme si lepadari, trecandu-l sub puterea lui Hristos, Stapanul nostru cel adevarat si bun.

Care e prima parte de seama a slujbei Botezului?

Este sfintirea apei pentru botez, printr-o ectenie si o lunga si frumoasa molitva, in care preotul se roaga pentru sine insusi, ca Dumnezeu sa-i ajute sa savarseasca cu vrednicie Sfanta Taina, pentru cel ce se boteaza si pentru sfintirea apei prin harul si puterea Sfantului Duh.

Care e a doua parte de seama a slujbei Botezului si ce simbolizeaza ea?

Este ungerea celui ce se boteaza cu untdelemnul bucuriei (Ps. 44, 9 si Evr. 1, 9) pe frunte, piept, la maini si la picioare. Acest untdelemn este binecuvantat atunci de catre preot, printr-o rugaciune deosebita, si din el preotul toarna in apa botezului, de trei ori, crucis. Ungerea inseamna mai multe lucruri:

a) Intai, ca untdelemnul fiind rodul maslinului, ungerea cu el este semnul milei si al bunatatii dumnezeiesti, prin care catehumenul a fost izbavit din noianul pacatelor, asa cum ramura de maslin, adusa de porumbel lui Noe, era semnul impacarii maniei dumnezeiesti si al izbavirii din potop (Fac. 8, 11). Caci apa potopului a fost preinchipuirea Botezului, precum ne invata Sf. Apostol Petru (I Petru 3, 20-21), iar porumbelul preinchipuia pe Duhul Sfant.

b) Al doilea, ne aduce aminte de ungerea cu care erau unsi in Legea veche arhiereii, imparatii si proorocii, cu care a fost uns insusi Mantuitorul, “Unsul Domnului”( IRegi 10,1, 5; Isaia61, l; Luca 4,18; Fapte 10,10, 38) si la care ne-a facut si pe noi partasi, caci insusi numele de “crestin” vine de la cuvantul grecesc Hristou, care inseamna “uns”.

c) Al treilea, ungerea inchipuie aromatele cu care a fost uns trupul Domnului, inainte de ingropare, deoarece catehumenul va inchipui, prin afundarea in apa, ingroparea impreuna cu Hristos si invierea impreuna cu El.

Care este a treia parte de seama a slujbei Botezului si ce inchipuie ea?

A treia si cea mai de seama parte a slujbei Botezului este insasi savarsirea Tainei, adica intreita afundare a pruncului de catre preot in apa sfintita din cristelnita, cu cuvintele: “Boteaza-se robul (roaba) lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui (la intaia afundare) si al Fiului (la a doua afundare) si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin” (la a treia afundare).

Aceasta intreita afundare arata pe de o parte ca temeiul credintei noastre e Sfanta Treime, iar pe de alta inchipuie cele trei zile petrecute de Domnul in mormant (Matei 12, 40); prin afundarea in apa se inchipuie moartea noastra pentru viata in pacat, de pana aici, si ingroparea noastra impreuna cu Hristos; iar prin iesirea din apa se inchipuie invierea noastra impreuna cu El, pentru viata cea noua intru Hristos.

Prin Botez, spalandu-ni-se pacatele, ne facem astfel partasi mortii si invierii lui Hristos, intram intr-o viata noua, suntem morti pentru pacat si viem pentru Dumnezeu (Rom. 6, 3-11).

Cristelnita si apa botezului este pentru noi mormant si maica duhovniceasca, nascandu-ne pentru Hristos si tinand deci locul pantecelui celui curat al Fecioarei din care S-a nascut Acesta516 (Sf. Simion al Tesalonicului, loc. cit).


Taina Mirungerii
Cand se savarseste a doua Taina, adica Ungerea cu Sfantul Mir?

In Biserica Ortodoxa aceasta Sfanta Taina se impartaseste crestinului indata dupa Botez; de aceea, randuiala ei nu alcatuieste o slujba aparte, de sine statatoare, ci e impreunata cu aceea a Botezului, ca o prelungire a ei.

Ce este Sfantul Mir?

Este untdelemnul amestecat cu mirodenii, pregatit (fiert) dupa o randuiala anumita in fiecare an, in primele trei zile din saptamana Patimilor si sfintit de catre Patriarhul Tarii, joi in aceeasi saptamana, la Liturghie. Se imparte episcopilor si tuturor bisericilor. Prin multimea mirodeniilor din care e facut, el inchipuie multimea si felurimea darurilor si puterilor Sfantului Duh. Sfantul Mir e folosit nu numai la a doua Taina, dupa Botez, ci si la sfintirea antimiselor si a bisericilor.

Cum se face ungerea cu Sf. Mir si ce inchipuie ea?

Dupa savarsirea Botezului, preotul citeste indata o rugaciune in care roaga pe Dumnezeu sa invredniceasca pe noul botezat de darul ungerii cu Sfantul Mir si de impartasirea cu Sfintele Daruri. Apoi il unge cu Sfantul Mir, facandu-i semnul crucii: la frunte, pentru Sfintirea mintii si a gandurilor; la ochi, nari, gura si urechi, pentru sfintirea simturilor; la piept si pe spate, pentru sfintirea inimii si a dorintelor; la maini si pe picioare, pentru Sfintirea faptelor si a cailor crestinului. De fiecare data zice cuvin tele: “Pecetea darului Sfantului Duh. Amin”. Aceste cuvinte sunt luate din a doua epistola a Sfantului Apostol Pavel catre Corinteni, unde spune: “Iar cel ce ne intareste pe noi impreuna cu voi intru Hristos si ne-a uns pe noi, Dumnezeu este, Care ne-a si pecetluit pe noi si a dat arvuna Duhului intru inimile noastre” (11 Cor. 1, 21-22).

Ungerea aceasta este deci semnul darului Sfantului Duh, Care S-a pogorat in chip vazut asupra Mantuitorului si asupra Sfintilor Apostoli si Care acum ni se da si noua, dupa botez, in chip nevazut. Prin ungere, noul botezat este un nou Hristos, adica uns al Domnului, caci cuvantul grecesc XPISTOU inseamna.

Care sunt partile urmatoare ale slujbei?

Inconjurarea mesei botezului, spalarea pruncului si tunderea parului.

Cum se savarseste si ce semnifica inconjurarea mesei botezului?

Slujitorii, impreuna cu nasul si pruncul, inconjoara de trei ori cristelnita si masa pe care este Sfanta Evanghelie, cantand imnul: “Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat. Aliluia”, luat din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Galateni (3, 27). Aceasta inconjurare, in forma de hora, este semnul bucuriei Bisericii pentru primirea in sanul ei a unui nou credincios al lui Hristos. Dupa aceasta, se citeste Apostolul din epistola catre Romani (6, 3-11), in care Sfantul Apostol Pavel arata insemnatatea si efectele botezului, apoi Evanghelia de la Sfantul Matei (28, 19, 20), in care se cuprind cuvintele cu care Mantuitorul a intemeiat Taina Botezului.

Cum si pentru ce se face spalarea pruncului, dupa ce a fost uns cu Sfantul Mir?

Dupa ce preotul rosteste mai multe rugaciuni pentru pastrarea nestirbita a darurilor Botezului si Sfantului Mir in noul botezat, uda in apa fasa pruncului si stropeste intai fata acestuia, apoi spala toate locurile unde a fost uns cu Sfantul Mir, stergand Mirul ramas, pentru a-l feri de o eventuala pangarire.

Cum si pentru ce se face tunderea parului la cel ce se boteaza?

Dupa alte rugaciuni, preotul taie crucis cateva fire din crestetul pruncului si le pune in cristelnita rostind cuvintele: “Se tunde robul (roaba) lui Dumnezeu (N) in numele Tatalui…” etc. La popoarele vechi, parul capului era privit ca un semn al puterii si tariei barbatesti (Jud. 16,18-20); de aceea tunderea lui inchipuie predarea desavarsita a noului botezat in stapanirea si sub ascultarea lui Dumnezeu, intru Care s-a botezat si Care-i este de acum cap sau conducator. Fiind facuta crucis, tunderea e si pecetea lui Hristos; iar intrucat parul este un produs al trupului, tunderea lui alcatuieste si o parga sau o jertfa a trupului omenesc, adusa lui Hristos, de aceea, parul taiat nici nu se arunca oriunde, ci se pune in loc curat, de obicei in cristelnita.

Cum se termina slujba Botezului si a Ungerii cu Sfantul Mir?

Se termina cu o scurta ectenie intreita pentru prunc si pentru nas, dupa care se face otpustul. Preotul impartaseste apoi pe prunc cu Sfintele Taine in fata usilor imparatesti.

Astfel, dupa ce pruncul s-a curatit de pacatul stramosesc prin Botez si dupa ce, apoi, a dobandit pecetea darului Sfantului Duh, primeste Sfanta impartasanie, caci aceasta este sfarsitul si coroana Tainelor; prin ea noul crestin se uneste desavarsit cu Hristos, devenind astfel madular deplin si adevarat al Bisericii, Trupul lui Hristos.


Taina Sfintei Spovedanii
Cine poate spovedi sau primi marturisirea pacatelor?

Numai acela care are puterea si dreptul de a dezlega, adica episcopul si preotul, caci numai apostolilor si urmasilor lor, episcopii si preotii, le-a dat Hristos puterea si porunca de a lega si a dezlega pacatele oamenilor (Matei 18,18; Ioan, 20, 21-23). Canonul 102 Trulan prevede obligatia preotilor de a cerceta felul greselilor marturisite, pentru a prescrie leacuri potrivite.

Preotul detine aceasta putere in virtutea harului hirotoniei in treapta de preot, iar dreptul de a pune in lucrare aceasta putere il are prin hirotesia in duhovnic. Este bine sa nu schimbam duhovnicul decat la caz de mare nevoie, de pilda cand se schimba preotul sau cand ne mutam in alta parohie.

Cine trebuie sa se spovedeasca?

Toti trebuie sa ne spovedim, chiar si aceia carora m se pare ca nu gresim si nu pacatuim cu nimic. Asa ne invata Sf. Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: “Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi. Daca marturisim pacatele noastre, El credincios este si drept ca sa ne ierte noua pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

Mai cu seama bolnavii sa se ingrijeasca a se spovedi si impartasi, pentru ca sfarsitul sa nu-i prinda fara de veste, nepregatiti, adica nespovediti si negrijiti.

Cum trebuie facuta marturisirea pacatelor, adica spovedania?

Marturisirea pacatelor inaintea duhovnicului trebuie sa fie:

a) Completa, adica sa cuprinda toate pacatele savarsite dupa botez sau, mai exact, de la ultima spovedanie, si sa nu ascunda nimic din cele faptuite;

b) Sincera si facuta de bunavoie;

c) Secreta (facuta in taina);

d) Cu umilinta si cu zdrobire de inima, adica cu parere de rau pentru pacatele savarsite si cu dorinta sincera de a nu le mai face. Simpla marturisire sau insirare a pacatelor fara pocainta adevarata si fara hotarare de indreptare nu aduce iertarea pacatelor, caci zice Domnul: “De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13, 5). Totul este ca, de la o marturisire pana la alta, crestinul sa se osteneasca a-si indrepta cat mai mult viata, desavarsindu-se mereu in virtute.

Cand si de cate ori pe an trebuie sa ne spovedim?

Spovedania nu este legata de termene sau soroace anumite din cursul anului. Putem alerga la duhovnic ori de cate ori si oricand simtim nevoia de a ne usura sufletul de povara pacatelor, sau de a primi mangaierea Harului si nadejdea iertarii. Cu cat ne spovedim mai des, cu atat este mai bine.

De obicei insa spovedania este legata de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne invata sa ne marturisim pacatele de patru ori pe an, adica in cele patru posturi: al Pastelui, al Craciunului, al Sfintei – Marii si al Sfintilor Apostoli. Cei mai inaintati in cuviosie si in evlavie sa se spovedeasca in fiecare luna, iar ceilalti, cel putin o data pe an, si anume in Postul Paresimilor. Dar sa nu amanam implinirea acestei datorii crestinesti abia in saptamana cea din urma a Postului, cum se intampla de obicei; caci atunci si preotul este ocupat cu savarsirea sfintelor slujbe si nici vreme de ajuns nu ne mai ramane pentru implinirea canonului ce ni se va da. Ci inca din cea dintai saptamana a Postului sa alergam la duhovnic si sa ne spovedim, ca sa ne ramana timp de indreptare si de curatire, pentru primirea cu vrednicie a Sfintei impartasanii. Caci tot postul pentru aceea s-a si oranduit, fiind el vreme de pocainta si de indreptare.

Care este locul cel mai potrivit unde se cuvine sa se faca Marturisirea?

Este biserica, si anume inaintea icoanei Mantuitorului Hristos. Numai cei bolnavi, sau cei care nu pot veni la biserica, pot fi spovediti acasa la ei.

Cum se face slujba Marturisirii si a dezlegarii pacatelor?

Preotul, imbracat cu epitrahil si felon, zice obisnuitele rugaciuni incepatoare, Psalmul 50 (psalmul marturisirii si al pocaintei), troparele de umilinta si apoi doua molitve, in care roaga pe Dumnezeu sa ierte pacatele celui ce se spovedeste. Dupa aceasta, urmeaza marturisirea pacatelor facute de cel ce se spovedeste, fie ca acesta raspunde la intrebarile puse de preot, fie ca marturiseste singur pacatele sale. Apoi cel ce se spovedeste pleaca capul sub epitrahil, iar preotul u citeste rugaciunea de dezlegare: “Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule (N), si sa-ti lase tie toate pacatele.


Taina Sfintei Impartasanii

Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi.

Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi.

Trupul este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura.

Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el.

Precum M-a trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine.

Aceasta este painea care s-a pogorat din cer, nu precum au mancat parintii vostri mana si au murit. Cel ce mananca aceasta paine va trai in veac.

(Luca 6:53-58)

 

Cine are dreptul de a da Sfanta Impartasanie?

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate impartasi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai daca e lipsa de preot. Daca intr-un asemenea caz lipsea si diaconul, dar erau la indemana Sfintele Taine, Sfantul Simion al Tesalonicului – pentru cazuri “de mare nevoie si cu multa luare aminte” – ingaduia prin pogoramant ca, chiar si un cantaret sau un credincios mai curat si mai cucernic sa poata impartasi pe cel ce e pe moarte, spre a nu raposa acesta lipsit de merindea vietii celei vesnice. Calugarii si pustnicii, care vietuiesc in locuri departate de biserici si de preoti, de asemenea se pot impartasi singuri, dar cu o anumita randuiala .

Cand si de cate ori pe an se cuvine sa se impartaseasca credinciosul?

Impartasirea crestinului fiind strans legata de spovedanie sau marturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveste si aici. Adaugam ce spun despre acest lucru Povatuirile din Liturghier: “Preotii de enorie sa invete pe poporenii lor ca, intr-un cuget curat, atat parte barbateasca cat si femeiasca, de va fi cu putinta la praznice, iar de nu, negresit in cele patru posturi de peste an, sa se pregateasca pentru Sfanta impartasanie… Iar de vor vrea sa se apropie de Sfanta impartasanie si afara de cele patru posturi obisnuite, sa posteasca mai inainte… si sa se pregateasca dupa randuiala, prin marturisirea pacatelor…”. De dorit este ca fiecare crestin sa se impartaseasca cat mai des, bineinteles pregatindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).

Cine se poate impartasi?

Numai cei pregatiti si vrednici, caci asa ne invata Sf. Apostol Pavel: “Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). La fel ne invata si Sfintii Parinti.

In general, sunt opriti de la impartasire cei vinovati de pacate grele (lepadare de credinta, ucideri, desfranare, curvii, furturi si hotii, camatarii (Can. 32 al Sf. Nichifor Marturisitorul (La Nic. Milas, op. cit., vol. II, part. II, p. 239), cei ce umbla cu farmece sau vraji si descantece), dupa cum scrie in Molitfelnic la invatatura pentru canoanele de spovedanie, si aceia pe care ii va gasi nevrednici duhovnicul. Dar chiar cei curati si vrednici nu se pot impartasi fara pregatirea trebuincioasa.

Cum se cuvine sa ne pregatim pentru impartasire?

Pregatirea pentru impartasire este trupeasca si sufleteasca. Ea consta din:

a) spovedanie (marturisirea pacatelor), fara de care nimeni nu se poate impartasi. Numai copiii pana la varsta de 7 ani sunt scutiti de spovedanie;

b) impacarea cu toti. Sa nu fi certat cu nimeni si sa nu ai nimic impotriva cuiva;

c) infranarea de la orice pofta (impreunarea trupeasca) cel putin cu cateva zile inainte (Sf. Ap. Pavel, in Epist. 1 catre Cor., 7,5; Timotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milas, op. cit., trad. p. 152), Sf. Simion al Tesalonicului, Rasp. la intreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42) si abtinerea de la mancare si bautura in ziua impartasirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfanta impartasanie pe mancate(Sf. Nichifor Marturisitorul, Can. 9, (la Nic. Milas, op. cit., trad. p. 231));

d) citirea pravilei pentru impartasire, adica a rugaciunilor pregatitoare pentru impartasirea cu vrednicie, pe care uneori le citeste preotul in numele credinciosilor, in biserica, inainte de impartasire534 (Despre pravila de cuviincioasa pregatire sufleteasca si trupeasca pentru impartasire, vezi mai pe larg in Povatuirile din Liturghier, ed. 1987). (Vezi-le in Ceaslov sau in Cartea de Rugaciuni).

Cand si cum se impartasesc credinciosii (mirenii)?

Credinciosii (mirenii) se impartasesc afara din Altar, in fata usilor imparatesti, dupa ce se impartasesc sfintitii liturghisitori, anume atunci rand rasuna chemarea: “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. In fruntea lor, adica indata dupa clerici, se impartasesc mai intai slujitorii bisericesti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeti sau cantareti, apoi calugarii fara hirotonie si in fine credinciosii de rand. La vremea cuvenita se apropie fiecare cu cuviinta si cu evlavie, in liniste si cu buna randuiala, intai barbatii, incepand cu cei mai batrani, apoi femeile si in urma copiii, tinand in mana cate o lumanare aprinsa, in semn de bucurie si cinste pentru Stapanul Hristos al Carui Sfant Trup si Sange il vor primi in casa trupului si a sufletului lor. Inainte de a-i impartasi, preotul citeste, in inimile lor si in auzul tuturor, rugaciunile pe care le zic si sfintitii slujitori in altar in timpul impartasirii lor: “Cred, Doamne, si marturisesc…”, “Cinei Tale celei de taina…” si “Nu spre judecata sau spre osanda


Taina Hirotoniei
Taina Preotiei sau a Hirotoniei (Instituire: II Tim. 1, 6; I Tim. 3, 1; Tit. 1, 5) este taina introducerii in succesiunea apostolica a slujitorilor bisericesti, consacrati acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind dupa porunca lui Hristos si fara de care identitatea si unitatea Bisericii vazute nu pot fi garantate.

Hirotonia si hirotesia

Hirotonia e cuvant grecesc, care se talmaceste: alegere prin ridicarea si punerea mainilor, pentru ca orice har in legatura cu gradele preotiei se da prin punerea mainilor Episcopului.

Prin Taina Hirotoniei se aseaza in Biserica cele trei trepte sau stari ale preotiei, adica (incepand de jos in sus): diaconia, preotia si arhieria. La treptele de sus se ajunge numai trecand prin cele de jos, adica – cel ce se hirotoneste preot trebuie sa fie mai intai hirotonit diacon si apoi preot.

Fiecare dintre cele trei trepte are randuiala ei proprie de hirotonie. Cel ce vrea sa fie hirotonit diacon trebuie sa treaca mai intai prin alte doua trepte, si anume: slujba de citet si ipodiaconatul. Ele se dau prin hirotesie. Acest cuvant inseamna, simplu, punerea mainilor; hirotesia nu e tot una cu hirotonia. Hirotonia inseamna investirea cu una din treptele preotiei, pe cand hirotesia inseamna acordarea unei slujbe bisericesti inferioare sau a unor grade si ranguri onorifice in ierarhia bisericeasca administrativa.

Cel ce se hirotoneste diacon este facut deci intai citet si apoi ipodiacon.

Cine are dreptul de a savarsi hirotoniile si hirotesiile?

Atat hirotesiile premergatoare diaconiei cat si hirotoniile se savarsesc numai de Episcop (Arhiereu).

Cand se savarsesc hirotoniile si hirotesiile?

Hirotonia preotului si a arhiereului se savarseste numai la Liturghia deplina, adica la Liturghia Sf. Ioan sau la cea a Sf. Vasile; hirotonia diaconului se poate face si la Liturghia Darurilor mai inainte Sfintite. Nu se pot hirotoni mai multe persoane pentru aceeasi treapta la o Liturghie; hirotesii se pot face mai multe la una si aceeasi Liturghie (mai multi citeti sau ipodiaconi). Hirotonia diaconului se face dupa sfintirea Darurilor, si anume dupa ce arhiereul zice ecfonisul: “Si sa fie milele Marelui Dumnezeu…”. Hirotonia preotului se face inainte, de sfintirea Darurilor (dupa Heruvic); iar a arhiereului se face mai inainte si anume dupa cantarea “Sfinte Dumnezeule”.

Care e partea cea mai de seama din randuiala hirotoniei?

E rugaciunea de hirotonie “Dumnezeiescul har…”, rostita de Episcopul hirotonisitor, prin care el cheama harul Sfantului Duh sa se pogoare asupra candidatului ingenuncheat in fata Sfintei Mese, in timp ce clericii impreuna – liturghisitori canta incetisor si dulce: “Doamne miluieste” -, de mai multe ori. Dupa aceasta, arhiereul in fata usilor imparatesti da celui hirotonit vesmintele treptei pentru care a primit hirotonia, aratandu-le pe rand poporului si zicand “Vrednic este!”, la care corul sau credinciosii raspund de trei ori: “Vrednic este!”


Taina Cununiei
Unde se cuvine sa se faca slujba Cununiei?

Slujba Cununiei se cuvine sa se faca in biserica, deoarece Cununia este una din cele sapte Taine si aici e locasul sfant in care se savarsesc si celelalte Sfinte Taine si pentru ca aici se aduna si Biserica in intelesul ei de comunitate, adica obstea credinciosilor din care face parte si care, in felul acesta, se bucura si ia parte impreuna cu noi la unul din cele mai de seama prilejuri de bucurie din viata noastra, dupa cum ia parte si la necazurile si durerile noastre. De aceea, savarsirea cununiei in casa este ingaduita numai rareori si numai din motive bine intemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotaraste de la caz la caz.

Cand se savarseste Cununia?

Fiind prilej de bucurie si de veselie, Cununia se savarseste in zilele de sarbatoare, indata dupa liturghie, cand toti credinciosii se afla in biserica.

Cand nu se pot face nunti?

Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunti in urmatoarele zile si rastimpuri de peste an:

a) in cele patru posturi de peste an, ca si in toate zilele de post din cursul anului: miercurea si vinerea, Ziua Crucii (14 septembrie), Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul (29 august). Aceasta, pentru ca petrecerile si ospetele ce insotesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocainta si infranarea pe care ne-o impune postul (Vezi si Talcuirea la Can. 69 al Sf. Apostoli; can. 52 al Sinodului din Laodiceea si Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 25, trad. rom. p. 318.). In Paresimi este ingaduita la nevoie logodna si aceasta numai in ziua Bunei-Vestiri (daca nu cade in saptamana Patimilor) si in Duminica Floriilor.

b) in saptamana branzei (sau saptamana alba), care este socotita ca vreme de pregatire pentru post.

c) in saptamana luminata (dintre Duminica Pastilor si Duminica Tomii), in Duminica Rusalulor, in rastimpul dintre Craciun si Boboteaza, precum si in ajunul tuturor praznicelor imparatesti, pentru ca veselia nuntilor sa nu intunece sau sa ne faca sa uitam bucuria duhovniceasca a celor mai mari sarbatori crestine.

Ce e logodna si care e randuiala ei?

Logodna (cuvant slav, care inseamna a face fagaduinta de casatorie) e randuita tocmirii sau asezarii nuntii a doi tineri care s-au fagaduit unul altuia. Biserica binecuvanteaza aceasta veche datina printr-o slujba scurta, premergatoare nuntii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face impreuna cu slujba cununiei, savarsindu-se imediat inaintea acesteia (dar se poate face si aparte, cu mult mai inainte). Logodna binecuvantata de Biserica are o deosebita valoare prin legatura ei cu casatoria, cu Sfanta Taina a Nuntii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice invoiala omeneasca. Partea cea mai de seama a slujbei logodnei e punerea inelelor in degetele logodnicilor de catre preot si apoi schimbarea acestor inele de catre nasi.

Ce rost au inelele de la logodna?

Ele sunt semnul iubirii, al credinciosiei si al legaturii trainice pe care o faureste Taina Casatoriei intre viitorii soti. Slujba logodnei si a cununiei se face in naos, adica in sanul Bisericii, inaintea unei mese pe care se aseaza Sfanta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfesnice cu lumanari si inelele de logodna. Mirele sta in dreapta ca unul care este mai mare si cap femeii, iar mireasa, la stanga lui, langa inima lui si ca una care este mai mica decat barbatul, fiind facuta din coasta lui si datorandu-i supunere si ascultare. Atat la logodna cat si la Cununie, mirii sunt insotiti de nasi (nuni).

Care este rostul nasilor la cununie?

Rostul si datoria nasilor la cununie sunt aceleasi ca ale nasilor de la botez. Ei sunt martori si chezasi ai temeiniciei fagaduintelor facute de viitorii soti unul fata de altul si ai trainiciei legaturii pentru tot restul vietii. De aceea pun mana pe cununii, atat atunci cand sunt puse pe capul mirilor, cat si atunci cand sunt luate. De regula ei sunt aceiasi de la botez, sau urmasii lor si trebuie sa fie ortodocsi si cu buna vietuire crestineasca, purtandu-se fata de miri ca niste parinti si invatatori ai acestora. In timpul slujbei, nasii tin in mana faclii aprinse, simbol al curatiei mirilor, al luminii darului de sus si al bucuriei nuntasilor.

Care e partea cea mai de seama din randuiala Cununiei?

Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste fetele mirilor, rostind la fiecare, de cate trei ori, cuvintele: “Cununa-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”, apoi le pune pe capul lor, intai al mirelui si apoi al miresei.

Ce inchipuie “cununiile” care se pun pe capul mirilor?

Acestea sunt facute in chipul coroanelor cu care se incununau odinioara regii si imparatii. Ele inchipuie podoaba, cinstea si rasplata care se aduc curatiei si fecioriei mirilor pentru care acestia sunt incununati ca niste imparati, inzestrati cu puterea de a da viata, a naste copii. De aceea se si canta pentru dansii: “Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii!”

Dupa punerea cununiilor, urmeaza Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), in care Sfantul Apostol Pavel aseamana nunta cu legatura sfanta dintre Hristos si Biserica, indemnand pe miri sa se iubeasca unul pe altul. Se citeste apoi Evanghelia in care se istoriseste minunea infaptuita de Mantuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11).

Urmeaza o ectenie, dupa care preotul binecuvanteaza paharul de obste (comun), adica un pahar cu vin din care da mirilor sa guste pe rand, in timp ce se canta: “Paharul mantuirii voi lua si numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4).

Ce inseamna paharul acesta?

Inseamna, pe de o parte, bucuria si veselia nuntii, iar pe de alta, unirea intr-un cuget si menirea comuna a viitorilor soti pe care ei vor impartasi-o impreuna de aici inainte, avand parte de aceleasi bucurii si aceleasi necazuri. Aceleasi lucruri inchipuie si bucata de paine din care se da acum mirilor sa guste, odata cu paharul de obste. Dupa aceasta se face inconjurarea de trei ori a mesei de catre alaiul de nunta, format din slujitori, miri si nasi.

Ce inseamna inconjurarea mesei?

Aceasta inconjurare in chip de hora inchipuie bucuria prilejuita de nunta. Si deoarece nunta se face in scopul nasterii de prunci, Biserica ne duce cu gandul la nasterea minunata a dumnezeiescului Prunc din Sfanta Fecioara, nastere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta il indeamna acum Biserica, prin cantare, sa dantuiasca impreuna cu noi, de bucurie ca i s-a implinit proorocia: “Isaie, dantuieste! Fecioara a avut in pantece…” etc. Se canta, de asemenea, si celelalte doua cantari de la slujba hirotoniei: “Sfintilor Mucenici…” si “Slava Tie, Hristoase Dumnezeule… “, care inseamna ca mirii trebuie sa se faca partasi ai lui Hristos si ai sfintilor Lui, prin viata curata pe care o vor duce si in casnicie547 (Ibidem, cap. 282, p. 182).

Sunt ingaduite de Biserica a doua si a treia nunta?

A doua si a treia nunta erau privite odinioara de Biserica cu mai multa asprime si ingaduite numai ca un pogoramant facut pentru slabi-ciunea firii omenesti. De aceea, erau insotite de unele epitimii, sau canoane de pocainta (opriri de la Sf. impartasanie). Astazi insa, deoarece asemenea casatorii au devenit mai dese, Biserica e nevoita sa le ingaduie si sa le binecuvanteze, pentru a nu lasa pe cei impreunati cu legatura trupeasca, sa traiasca in pacat, fara binecuvantarea lui Dumnezeu.

Slujba la a doua si a treia nunta e ca si la cea dintai?

Nu este la fel. Cununia a doua si a treia se savarsesc dupa o randuiala deosebita, in care se vede inca vechea disciplina a asprimii cu care erau privite de catre Biserica asemenea casatorii. Aceasta randuiala este, in prima ei parte, mult mai simpla si mai putin sarbatoreasca decat cea de la prima cununie. Logodna este impreunata aici cu cea a cununiei, ca o singura slujba, avand binecuvantarea de la inceput nu ca la Taine (”Binecuvantata este imparatia Tatalui…”), ci ca la slujbele de binecuvantare si Sfintire, numite ierurgii (”Binecuvantat este Dumnezeul nostru…”). Atat ectenia, cat si molitvele de la logodna, cat si cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugaciuni pentru pocainta si iertarea mirilor, pentru ca insotirea lor prin a doua sau a treia nunta le e socotita ca un pacat izvorat din aprinderea trupeasca, pe care ei n-au putut-o birui. Incepand de la punerea cununiilor pe cap, randuiala slujbei la a doua si a treia nunta e intocmai ca si la prima nunta.

E ingaduita a patra nunta?

A patra nunta e socotita de Biserica drept o faradelege, de aceea preotii sunt opriti de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii (Molitfelnicul, la sfarsitul Randuielii Nuntii ).

Ce trebuie sa stie si sa pazeasca mirii?

“Trebuie sa stim ca cei ce se insotesc prin nunta s-au insotit de la Dumnezeu si sunt curati cu chemarea Celui Curat. Sa pazeasca deci unul fata de altul nunta neintinata si in pace, sa vietuiasca in cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste intru curatie, insotirea intr-un gand si in pace, sa le pazeasca unul cu altul, ca un odor, pentru ca sa nu li se ceara sa dea raspuns de curatie si de celelalte lucruri dumnezeiesti; si sa se ingrijeasca nu numai de trupul lor, ci mai cu seama de sufletele lor… caci intr-acest chip si Dumnezeu va fi cu dansii. Pe fiii lor sa-i creasca “intru frica si invatatura Domnului”, precum invata dumnezeiescul Pavel (Efes. 6, 4), si din cele ce castiga de la Dumnezeu sa miluiasca pe fratii cei saraci, ca si ei sa fie miluiti si sa se invredniceasca imparatiei cerurilor, impreuna cu fiii lor” (Povatuirea catre Miri, din Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nunta, cap. 282, trad. rom. p. 183).

Sa nu uite mirii ca legatura cu care Taina nuntii uneste pe barbat si femeie este sfanta si vesnica, pentru ca este binecuvantata si consfintita de Biserica, adica intarita de Dumnezeu insusi. Precum auzim in Apostolul ce se citeste la cununie, aceasta legatura e asemanata de Sf. Apostol Pavel cu legatura sfanta si tainica dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 23 s.u.). Ea trebuie sa ramana deci trainica si statornica si nu poate fi desfacuta pentru orice nepotrivire trecatoare, sau pentru alte pricini marunte care tulbura din cand in cand pacea si linistea caminului. Supararile si necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit in viata, pot umbri uneori intelegerea si armonia ce trebuie sa dainuiasca intre soti; dar ele nu sunt temeiuri pentru divort, adica pentru desfacerea casniciilor. “Si vor fi cei doi un trup…” zice Sfantul Apostol Pavel despre cei ce se insotesc prin Taina nuntii (Efes. 5, 31). “Si pe care i-a unit Dumnezeu, omul sa nu-i desparta…”, adauga Biserica, citand pe Mantuitorul. Numai pacatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soti da celuilalt dreptul de a rupe legatura casatoriei, pangarita prin pacat. Si numai moartea desparte vremelnic pe sotii care s-au iubit in aceasta viata, pentru ca sa-i uneasca din nou, pentru vesnicie, in cealalta viata.


Taina Sfantului Maslu
Pentru ce se administreaza bolnavilor Taina Sfantului Maslu ?

– Bolnavilor li se administreaza Taina Sfantului Maslu spre iertarea pacatelor si usurarea suferintelor sufletesti si trupesti. Asa ne invata Sfantul Apostol Iacob zicand :

” Este cineva bolnav intre voi ? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si-l va ridica si de va fi facut pacate se vor ierta lui ” ( Iacob 5, 14-15 ).

Ce legatura este intre bolile trupesti si pacat ?

– Intre bolile trupesti si pacat este o stransa legatura, pentru ca din cauza unor pacate ni se imbolnaveste trupul si sufletul nostru slabeste :” De acum sa nu mai pacatuiesti ca sa nu-ti fie ceva mai rau ” ( Ioan 5, 14 ).

Pentru ce nu se vindeca toti cei carora li se administreaza Sfantul Maslu ?

– Nu se vindeca toti fizic, dar se intaresc sufleteste pentru a putea suporta mai usor suferintele bolii dupa cuvantul :” Puterea Mea, intru neputinta se savarseste ” ( II Corinteni 12, 9 ).

De ce se foloseste untdelemnul sfintit la Sfantul Maslu ?

– Se foloseste la Sfantul Maslu untdelemnul sfintit pentru ca l-au folosit si Sfintii Apostoli care :” ungeau cu untdelemn multi bolnavi si-i vindecau ” ( Marcu 6, 13 ).

De ce se citesc 7 Apostoli, 7 Evanghelii, 7 rugaciuni si se fac 7 ungeri ?

– Se fac toate acestea de 7 ori pentru ca numarul 7 este semnificativ in Sfanta Scriptura.

De 7 ori s-a scaldat Neeman in raul Iordan la porunca lui Elisei :” Du-te si te scalda de sapte ori in Iordan ca ti se va innoi trupul tau si vei fi facut curat ! ” ( IV Regi 5, 10 ).

In Noul Testament se vorbeste de :

7 peceti ( Apocalipsa 5, 1 ).

7 stele ( Apocalipsa 1, 16 ).

7 coarne ( Apocalipsa 1, 16 ).

7 ingeri ( Apocalipsa 8, 2 ).

Deci toate sunt cu buna randuiala in Biserica si rostite dupa descoperirea Sfintei Scripturi .

Unde se face slujba Sfantului Maslu?

In biserica sau in casa bolnavului pentru care se face Maslul.

Cine poate savarsi slujba Sfantului Maslu?

Dupa predania veche a Bisericii, pentru slujba Sfantului Maslu trebuie sapte preoti, inchipuind cele sapte daruri ale Duhului, numarate de proorocul Isaia (11, 2-3). Numarul acesta simbolic aminteste si unele fapte din Sfanta Scriptura a Legii Vechi, din care se vede mila si indurarea lui Dumnezeu. Astfel de sapte ori s-a plecat proorocul Elisei peste un copil mort pe care 1-a inviat (IV Regi 4, 34-35). De asemenea, sapte au fost preotii care au sunat din trambite si de sapte ori a fost inconjurata cetatea Ierihonului, cand a fost cucerita de izraeliti, la intrarea lor in pamantul Fagaduintei (Iosua 6, 13-16). Si iarasi, de sapte ori s-a rugat proorocul Ilie pe muntele Carmel, pana cand Dumnezeu a dat ploaie pamantului ars de seceta (III Regi 18, 42-45).

La nevoie pot sluji insa Sfantul Maslu si mai putini preoti: trei (pentru numarul Treimii) sau cel putin doi. In tot cazul, numai un singur preot nu poate savarsi Sfantul Maslu, caci Sf. Apostol ne spune sa chemam “preotii Bisericii…” (Iacov 5, 14), iar nu pe un preot.

Cand se poate face maslu ?

Nu sunt zile sau timpuri anumite pentru savarsirea Sfantului Maslu. Se face oricand e nevoie. in popor se obisnuieste a se face mai ales in zilele de post.

In saptamana Patimilor se obisnuieste Miercuri, Joi si Vineri, dar mai ales in Sfanta si Marea Miercuri, inaintea Ceasurilor, in amintirea Ungerii Mantuitorului cu mir de catre femeia cea pacatoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face in biserici Sfantul Maslu de obste, adica pentru mai multi bolnavi, cu sobor de multi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfantul Maslu trebuie mai intai sa se spovedeasca, pentru ca sa i se dea, prin Sfantul Maslu, curatire sufleteasca, adica iertarea pacatelor si tamaduirea trupului de boala.

Se poate face Sfantul Maslu pentru cei sanatosi?

Intrucat prin Taina Sfantului Maslu se dobandeste nu numai tamaduire de bolile trupului, ci si iertarea pacatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci si pentru cei sanatosi si nu numai o singura data, ci de mai multe ori. Sfantul Simion al Tesalonicului indeamna pe fiecare crestin sa se nevoiasca a-si face Sfantul Maslu.

Ce lucruri trebuie la savarsirea Sfantului Maslu?

Slujba Sfantului Maslu se face inaintea unei mese pe care se pune Sfanta Evanghelie, lumanari (de regula sapte), un vas cu grau sau cu faina si unul cu untdelemn, precum si sapte betisoare de busuioc infasurate cu vata, cu care preotii vor unge pe bolnav.

Care sunt partile cele mai de seama ale slujbei Sfantului Maslu?

Intai rugaciunea pentru sfintirea untdelemnului, pe care o rostesc preotii pe rand pana se plineste de sapte ori. Al doilea, cele sapte Apostole si Evanghelii, urmate fiecare de ectenia intreita si de cate o rugaciune pentru sfintirea untdelemnului si pentru tamaduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de sapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfintit, rostindu-se de fiecare data rugaciunea: “Parinte sfinte, Doctorul sufletelor si al trupurilor… tamaduieste si pe robul Tau acesta (numele) de neputinta trupeasca si sufleteasca ce l-a cuprins…” si asa mai departe, precum scrie in Molitfelnic.

Ce trebuie sa stim despre untdelemnul de la Sfantul Maslu?

Fiind binecuvantat de preoti cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfintit si plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfant, ca si apa Botezului. El are puterea de a Sfinti sufletul si de a tamadui trupul, a izgoni bolile, a vindeca ranile, a curati intinaciunea pacatului si a impartasi mila si indurarea lui Dumnezeu.

De aceea, untdelemnul ramas de la Sfantul Maslu, ca si faina binecuvantata atunci, trebuie pastrate cu cinste in loc ales. El poate fi folosit numai in scopuri curate si evlavioase. Se obisnuieste ca din faina si untdelemnul de la Sfantul Maslu sa se faca o turtisoara, din care se da bolnavului sa manance. In unele parti, din aceasta faina se, fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune in candela, fie in casa, fie la biserica.

popor se obisnuieste a se face mai ales in zilele de post.

In saptamana Patimilor se obisnuieste Miercuri, Joi si Vineri, dar mai ales in Sfanta si Marea Miercuri, inaintea Ceasurilor, in amintirea Ungerii Mantuitorului cu mir de catre femeia cea pacatoasa (Luca 7, 37-38). Atunci se face in biserici Sfantul Maslu de obste, adica pentru mai multi bolnavi, cu sobor de multi preoti. Bolnavul pentru care se face Sfantul Maslu trebuie mai intai sa se spovedeasca, pentru ca sa i se dea, prin Sfantul Maslu, curatire sufleteasca, adica iertarea pacatelor si tamaduirea trupului de boala.

Se poate face Sfantul Maslu pentru cei sanatosi?

Intrucat prin Taina Sfantului Maslu se dobandeste nu numai tamaduire de bolile trupului, ci si iertarea pacatelor, se poate face maslu nu numai pentru cei bolnavi, ci si pentru cei sanatosi si nu numai o singura data, ci de mai multe ori. Sfantul Simion al Tesalonicului indeamna pe fiecare crestin sa se nevoiasca a-si face Sfantul Maslu.

Ce lucruri trebuie la savarsirea Sfantului Maslu?

Slujba Sfantului Maslu se face inaintea unei mese pe care se pune Sfanta Evanghelie, lumanari (de regula sapte), un vas cu grau sau cu faina si unul cu untdelemn, precum si sapte betisoare de busuioc infasurate cu vata, cu care preotii vor unge pe bolnav.

Care sunt partile cele mai de seama ale slujbei Sfantului Maslu?

Intai rugaciunea pentru sfintirea untdelemnului, pe care o rostesc preotii pe rand pana se plineste de sapte ori. Al doilea, cele sapte Apostole si Evanghelii, urmate fiecare de ectenia intreita si de cate o rugaciune pentru sfintirea untdelemnului si pentru tamaduirea bolnavului. Al treilea, ungerea de sapte ori a celui bolnav cu untdelemn sfintit, rostindu-se de fiecare data rugaciunea: “Parinte sfinte, Doctorul sufletelor si al trupurilor… tamaduieste si pe robul Tau acesta (numele) de neputinta trupeasca si sufleteasca ce l-a cuprins…” si asa mai departe, precum scrie in Molitfelnic.

Ce trebuie sa stim despre untdelemnul de la Sfantul Maslu?

Fiind binecuvantat de preoti cu chemarea lui Dumnezeu, acest untdelemn este sfintit si plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfant, ca si apa Botezului. El are puterea de a Sfinti sufletul si de a tamadui trupul, a izgoni bolile, a vindeca ranile, a curati intinaciunea pacatului si a impartasi mila si indurarea lui Dumnezeu.

De aceea, untdelemnul ramas de la Sfantul Maslu, ca si faina binecuvantata atunci, trebuie pastrate cu cinste in loc ales. El poate fi folosit numai in scopuri curate si evlavioase. Se obisnuieste ca din faina si untdelemnul de la Sfantul Maslu sa se faca o turtisoara, din care se da bolnavului sa manance. In unele parti, din aceasta faina se, fac prescuri pentru Liturghie. Untdelemnul se poate pune in candela, fie in casa, fie la biserica.

Pagina 1 | 2