Despre ierurgii
 

Sunt rugaciuni de binecuvantare si sfintire a omului in diferite momentesi imprejurari ale vietii, precum si de binecuvantarea si sfintirea firiiinconjuratoare si a diferitelor obiecte sau lucruri de folos omului.

Care este rostul si scopul ierurgiilor?

Sa curateasca si sa binecuvanteze pe om si firea inconjuratoare sau vietatilesi lucrurile de care omul are nevoie pentru trai sau pentru mantuireasufletului si preamarirea lui Dumnezeu. Caci pacatul primilor oameni aadus stricaciunea si nefericirea nu numai in viata omeneasca, ci a stricatsi armonia dintru inceput a firii inconjuratoare, cand toate cele ce facuseDomnul “erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Greseala protoparintilorneamului omenesc a tulburat si pacea celorlalte vietuitoare, peste careDumnezeu il facuse pe om stapan (Fac. 1, 28-30) si a prihanit pamantul,din care omul fusese zidit, pe care e silit sa traiasca, din care el isitrage hrana si mijloacele de trai si cu care este prin urmare infratitin aceasta viata. Asupra tuturor acestora apasa blestemul Ziditorului,de dupa caderea lui Adam: “…Blestemat va fi pamantul pentrutine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale!Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! insudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantuldin care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce”(Fac. 3, 17-18). Urmarile pacatului au pagubit deci nu numai fiinta omeneasca,ci s-au rasfrant asupra intregii firi, facand-o sa sufere impreuna cuomul, sa astepte si sa doreasca si ea izbavirea din stricaciune, precumne spune Sfantul Apostol Pavel: “Caci faptura a fost supusa desertaciunii,- nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nadejde, pentruca si faptura insasi se va izbavi din robia stricaciunii, ca sa fie partasala libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata fapturaimpreuna suspina si impreuna are dureri pana acum” (Rom. 8, 20-22).

Cazuta sub inraurirea si puterea celui rau, din pricina pacatului omenesc(Efes. 2, 2), firea vazuta a capatat, odata cu omul, putinta de a fi adusadin nou la curatenia si armonia dintru inceput, prin venirea Mantuitorului.Imbracand cu adevarat firea omeneasca, Mantuitorul Si-a legat toata viataSa pamanteasca de natura; mergand pe pamant, a strabatut ogoarele si lanurile,a iubit florile campului si a admirat pasarile cerului, pe care le-a datpilda omului pentru stralucirea si frumusetea lor, a mancat roadele pamantului,S-a botezat in apa Iordanului, a fost uns cu mir si aromate. Astfel, sfintindEl insusi firea omeneasca pe care a purtat-o, Mantuitorul a lasat sfintilorSai Apostoli si puterea de a sfinti firea inconjuratoare, de a o sustragede sub inraurirea si stapanirea celui rau (Matei 10, 8; Marcu 16, 17-18),de a o aduce din nou sub inraurirea harului dumnezeiesc, spre slava lui Dumnezeu si spre folosul omului.

De aceea, Biserica Ortodoxa binecuvanteaza toate lucrurile firii: florilesi iarba campului, tarinile, livezile si lanurile, roadele pamantuluisi fructele pomilor, ramurile arborilor, mancarurile si tot ceea ce vinein atingere cu omul, dupa folosul si trebuintele fiecaruia. Ea binecuvanteazade asemenea si munca credinciosului, ocupatiile si indeletnicirile cucare acesta isi intretine viata, inceputul si sfarsitul oricarei munci,precum si momentele, intamplarile si imprejurarile cele mai de seama dinviata noastra, atat cele de bucurie cat si cele de intristare.

Toate rugaciunile si slujbele savarsite cu un astfel de scop si in asemeneaimprejurari poarta in general numirea de ierurgii.

Care sunt deci roadele sau urmarile ierurgiilor?

Prin ele puterea sfintitoare si inraurirea curatitoare a Bisericii serevarsa atat asupra fiintei omenesti, cat si asupra intregii firi, scotand-ode sub puterea blestemului si sfintind-o. Cu alte cuvinte, prin Biserica,adica prin slujitorii ei, se impartaseste si firii neinsufletite, precumsi vietatilor necuvantatoare, harul dumnezeiesc, in masura care le estede trebuinta. Astfel, dupa cuvantul Sf. Apostol Pavel, “orice fapturaa lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire,caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune”(I Tim. 4, 4-5). Firea vazuta, care pana aici era mai degraba potrivnicaomului, devine in felul acesta un mijloc prielnic de trai si un ajutorspre mantuire, fiind impreuna partasa cu omul la preamarirea Ziditorului.Omul, impacat din nou cu Dumnezeu, atrage deci cu sine toata zidirea dinnou spre Dumnezeu si o apropie de El, ca totul sa fie strabatut si desavarsitde harul dumnezeiesc. Ierurgiile pregatesc astfel si prevestesc fapturacea noua care va sa vie, transfigurarea creatiunii sau acel “cernou” si “pamant nou”, pe care le-a vazut Sfantul Apostolsi Evanghelist Ioan in descoperirea primita (Apoc. 21, 1) si pe care leasteptam, potrivit fagaduintei, dupa sfarsitul veacului acestuia (II Petru3, 13).

Cum putem raspunde acelora care dispretuiesc ierurgiile?

Raspundem ca puterea de inraurire a lucrarii dumnezeiesti nu poate fimarginita numai la sufletul omului. Caci omul este nu numai suflet, cisi trup, este o fiinta legata de pamant si de intreaga fire vazuta, inmijlocul careia traieste: trupul lui e zidit din pamant, adica din aceleasielemente din care e alcatuita intreaga zidire; din aceasta isi trage hranasi izvoarele de intretinere a fiintei sale trupesti, e infratit cu ea.Firea vazuta traieste deci in om, face parte din alcatuirea fiintei salesi trebuie deci Sfintita ca si sufletul lui. Caci Mantuitorul nu estenumai Mantuitor al sufletelor, ci si al trupurilor. Cand mancam ceva Sfintit,noi insine ne sfintim si, dimpotriva, daca mancam ceva necurat, noi insinene intinam. Sfintirea naturii este deci o conditie a sfintirii sufletului.Or, tocmai acesta este rostul sau scopul ierurgiilor.

Ierurgiile sunt tot atat de vechi ca si Biserica. Ba, pe unele din elele mostenim inca din Legea Veche, ca de pilda, curatirea femeii lauzela 40 de zile dupa nastere (vezi Lev. 12; Luca 2, 22-24); pe altele le-asavarsit Mantuitorul insusi (tamaduirea bolnavilor, izgonirea duhurilornecurate, binecuvantarea pruncilor, a painii, a vinului si a pastilors.a.); in sfarsit, despre cele mai multe dintre ele ne vorbesc SfintiiParinti si scriitorii bisericesti din primele veacuri crestine, ca: Sf.Iustin Martirul si Filosoful si Tertulian in secolul III; Sf. Vasile celMare, in sec. IV s.a. Rugaciunile pentru binecuvantarea si sfintirea apei(aghiazma), a untdelemnului si a fructelor, sfestanii pentru ploaie s.a.gasim amintite chiar in cele mai vechi randuieli si asezaminte bisericesti,ca Asezamintele Sfintilor Apostoli din veacurile III-IV (Cart. VII, cap.27,42,43; Cart. VIII, cap. 29,40,41,42 s.a. ), precum si in cele mai vechicarti de slujba, ca Evhologhiul (Molitfelnicul) Episcopului Serapion deThmuis din Egipt, din veacul al IV-lea. Pe toate le gasim in aceeasi cartede slujba, unde aflam si randuiala Sfintelor Taine, adica in Evhologhiusau Molitfelnic (cartea cu rugaciuni sau cu molitve).

Prin ce se aseamana ierurgiile cu Sftntele Taine?

Intai prin aceea ca si unele si altele mijlocesc harul si sfintirea omului;al doilea, prin aceea ca si unele si altele lucreaza in chip tainic, prin puterea nevazuta a harului dumnezeiesc.

Prin ce se deosebesc ierurgiile de Sfintele Taine?

Intai prin aceea ca Sfintele Taine sunt intemeiate de catre Mantuitorulinsusi si privesc numai viata omului, sfintind momentele sau imprejurarilecele mai de seama din cursul ei; ierurgiile sunt oranduite de Bisericasi au un camp de inraurire mai larg, privind nu numai viata omului, cisi natura (firea) si fapturile necuvantatoare. De aceea unele se si savarsescin afara locasului bisericesc, in case si in sanul naturii.

Al doilea, se deosebesc prin aceea ca Tainele sunt slujbe de temeliepentru mantuirea omului, unele din ele fiind de neaparata trebuinta pentrumantuirea oricarui crestin (ca Botezul, Mirungerea, Pocainta, impartasirea);pe cand, in ce priveste ierurgiile, acestea daca nu sunt toate absolutnecesare pentru mantuire, conduc toate la mantuire, aducand sfintire omuluisi naturii. Ele sustin, in viata credinciosului, harul si sfintenia, pecare le capatam prin Sfintele Taine, facandu-le mai lucratoare.

Mai trebuie spus de asemenea ca ierurgiile au un loc de mijloc intreTaine si rugaciunile individuale ale crestinului. Ele se refera la multipleletrebuinte concrete ale omului, ca si rugaciunile lui individuale. Darfiind savarsite de preot, aduc o implinire mai sigura a celor cerute,caci in rugaciunea preotului e prezenta Biserica, in numele careia else roaga si face rugaciunea pentru credinciosi.

Unde si cand se savarsesc ierurgiile?

Unele se savarsesc in biserica, de pilda: molitva mamei la 40 de ziledupa nastere, sfintirea vaselor si a vesmintelor bisericesti s.a.; altele,in case: sfestaniile, ierurgiile in legatura cu inmormantarea s.a.; iaraltele, afara din case, pe camp: binecuvantarea tarinilor, a holdelorsi a fantanilor s.a.

Cat priveste timpul in care se savarsesc, unele ierurgii sunt legatede anumite sarbatori sau date din cursul anului bisericesc, ca binecuvantareasalciei, la Florii, si a oualor rosii, la Pasti, Aghiasma Mare, la Boboteaza;altele insa nu sunt legate de nici un soroc anumit, ci se savarsesc oricandeste de trebuinta: sfestaniile prin case, care se fac de obicei miercureasi vinerea, dezlegarile si rugaciunile la diferite trebuinte.

Cine poate savarsi ierurgiile?

Pe unele din ele, numai episcopul, pe celelalte, preotul.

In cate se impart ierurgiile dupa menirea lor?

In doua:

a) Unele pentru lucruri.

b) Altele pentru persoane.

Care sunt cele mai de seama ierurgii privitoare la lucruri?

Cea mai obisnuita sau cea mai des savarsita la noi este Sfintirea apei(aghiasma), deoarece apa este lucrul cel mai de trebuinta si mai des folositin viata de toate zilele; iar cea mai sarbatoreasca si mai dezvoltataeste Sfintirea bisericii (slujba tarnosirii).


Despre pacatul stramosesc

 

Care era starea omului in Rai, inainte de pacat?

In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointalibera. El nu era insa desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercaresi deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipuluicu harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasiaei cu Duhul Sfant (Fac. II, 7). Numai aceasta partasie ii asigura luminasfinteniei si apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era intr-o continuainaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice placerevinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite. Sfinteniaprimilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare denepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare denevinovatie si nerautate. Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oamenin-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia de a se acoperi. Eise acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adica cu acoperamantulnemuririi, cat timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva traiau inRai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice : “Erauamandoi goi si nu se rusinau” (Fac. II, 25). Neascultarea si pacatulnesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceeanu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoastereagoliciunii. Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoasteresi cu o intelepciune deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, else infatiseaza cu o minte agera, ca unul care pastra in el lumina limpedesi curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentine vrednicia neatinsa a firii.Harul care punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu putereaca el sa dea nume fapturilor supuse lui: “Si a pus Adam nume tuturordobitoacelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului?(Fac. II, 20). In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capataAdam, odata cu zidirea lui, se arata firea rationala a omului. Primiioameni, inainte de pacat traiau o viata fericita. Ei n-au fost ziditinici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge, fie la moarte,fie la nemurire, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de poruncalui Dumnezeu.

Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, defericire, de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare dedesavarsire deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupacum se si putea abate de la desavarsire, folosindu-se de acelasi maredar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.

Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om ?

Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuriade a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubisi de a slavi pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este olume in mic (microcosmos), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el facelegatura cu lumea, prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omula fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau inRai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu.

Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia sa asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: “Iar dinpomul cunostintei binelui si a raului sa nu mancati dintransul ca in oricezi veti manca din el, cu moarte veti muri” (Fac. II, 17).

Adam si Eva au pazit aceasta porunca?

Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si subpornirea mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomuloprit, calcand porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, aprezis necazuri si suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai,dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. III, 15 si urm.).

Cum se numeste acest pacat al lui Adam?

Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca a fost facut de stramosulneamului omenesc. Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf.Apostol PAVEL : “Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume”(Rom. V, 12).

Cum se mosteneste pacatul stramosesc?

Aceasta este o taina mare. Ceea ce se poate spune, este ca pacatul acestape care-l mostenim din tata in fiu, prin nasterea fireasca, nu ni se socotesteca pacat al nostru, personal, ci ca o stare pacatoasa, ca o inclinarespre pacat, izvorata din calcarea poruncii dumnezeiesti si care este egalacu pacatul in fata legii lui Dumnezeu. Pentru ca aceasta stare pacatoasaeste egala cu pacatul insusi, Biserica a randuit botezul copiilor, carenu au pacatele celor varstnici, dar care totusi, mostenesc aplecarea sprepacat, care vine de la Adam (Fac. VII, 20 ; II Cron. VI, 36; Iov IV, 17-19;XIV, 4; XV, 14-16; XXV, 4; Psalm. XIII,. 1.3; L, 6; LII, 2-4; LVII, 3-4;Prov. XXX, 9; Eci. VII, 20; Sirah XXV, 23, 27; Rom. III, 10-12; V, 12-19;Iac. III, 2; I Ionn I, 8).

Care au fost urmarile pacatului stramosesc?

Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu,adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu lumea. Acest pacata mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in partea puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat sprebine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscutsi mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului.Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu , priveste mai mult spre lucrurilepieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamnastergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-amurit cu totul pentru cele dumnezeesti. El s-a imbolnavit. Chipul luiDumnezeu in el a slabit. Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdutsfintenia, curatia si putinta de a nu muri. Pierzand harul, ei au pierdutsi roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca, dumnezeiasca, Adam si-arfi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care arfi contribuit si pomul vietii, de care nu s-a putut folosi, fiindca afost scos din Rai (Fac. III, 22).

Prin pacatul lor, primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita atrupului, firea intreaga s-a imbolnavit de pacat “prin neascultareaunuia singur”. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea,care dupa Sf. Apostol PAVEL este “plata pacatului” (Rom. VI,23 ; I Cor. XV, 22); moartea cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteascasi vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca vor muri, dacanu vor asculta porunca (Fac. II, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a fostmoartea. Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras aceasta pedeapsapentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri si de moarte,ci numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca.


Despre pacate

 

Ce este pacatul?

Pacatul este calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera, prin gand,cuvant sau fapta, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeuse arata in legile Sale, de aceea pacatul se mai numeste si faradelege.

Care este originea pacatului?

Dupa invatatura Bisericii noastre, pacatul si-a luat inceputul odatacu caderea stramosilor, in rai. Caci citim in Sfanta Scriptura: “precumprintr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume si prin pacat, moartea, asasi moartea a trecut la toti oamenii, pentru ca toti au pacatuit in el”(Rom. 5, 12). Pacatul nu tine insa de firea omului, ci el s-a ivit prinintrebuintarea rea a voii libere cu care a inzestrat Dumnezeu pe om. Decioriginea pacatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorulpacatului si nici nu-l voieste, dar il ingaduie, fiindca nu voieste sastirbeasca libertatea de vointa a omului. Sfantul Antonie cel Mare spune:”Raul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea ceade buna voie s-au facut dracii rai, ca si cei mai multi dintre oameni…Nu cele ce se fac sunt pacate, ci cele rele, dupa alegerea cu voie…Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste cand din sloboda alegerelucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva lui Dumnezeu”.

Care sunt semnele dupa care se poate cunoaste pacatul?

Semnele dupa care se cunoaste pacatul sunt:

1) Intrebuintarea deplina a mintii. Unde nu exista judecata deplina amintii, nu exista nici pacat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor siale tuturor celor lipsiti de judecata mintii pot fi impotriva legilor,dar nu sunt socotite pacate.

2) Libertatea voii. Faptele rezultate de la om impotriva voii sale, deasemenea pot fi impotriva legii, dar nu sunt socotite pacate.

3) Cunoasterea legii impotriva careia este indreptata fapta, sau celputin sa fi fost cu putinta cunoasterea acestei legi.

Cum se naste pacatul?

Chipul in care se naste pacatul il arata Sfantul Apostol Iacov: “Nimenisa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit… Cifiecare este ispitit cand este tras si amagit de insasi pofta sa. Apoipofta, zamislind, naste pacat, iar pacatul, odata savarsit, aduce moarte”(Iacov 1, 13, 15).

Din cuvintele acestea se intelege foarte limpede ca radacina pacatuluista in pofta. Pofta lasata sa se intareasca in sufletul omului, fara afi alungata, il atrage, adica il ispiteste pe om. Din pofta intarita senaste pacatul, care la randul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeiispune: “Raul nu este in fire, nici nu este cineva rau prin fire.Caci Dumnezeu nu a facut ceva rau. Cand insa cineva, din pofta inimii,aduce la o forma ceea ce nu are fiinta, atunci aceea incepe sa fie ceeace vrea cel ce face aceasta”. Deci, pacatul se savarseste prin voialibera a omului, dar nasterea lui depinde de unele pricini, dintre carecele mai insemnate sunt ispita si ocazia la pacat.

Ce este ispita?

Ispita este indemnul la pacat. Ea trezeste pofta spre a dobandi cevaprin calcarea legii morale. Aceasta pornire vine sau dinauntrul cuiva,adica din firea lui slabita de pacatul stramosesc, sau din afara. Ispitadinauntru este prilejuita de:

1) Pofta trupului (mancare, bautura, desfranare);

2) Pofta ochilor (bogatie);

3) Pofta inimii (trufia vietii, mandrie), dupa cum citim in Sfanta Scriptura:”Pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilorsi trufia vietii, nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume” (I Ioan2, 16). Ispita din afara vine de la diavol si de la lume.

Ca ispitele vin de la diavol, ne arata insasi Sfanta Scriptura. Astfel,Mantuitorul zice: “Simone, Simone, iata Satana v-a cerut sa va cearnaca pe grau” (Luca 22, 31). Iar Sfantul Apostol Petru spune lui Anania,care ascunsese o parte din pretul unui ogor vandut: “Anania, de cea umplut Satana inima ta, ca sa minti tu Duhului Sfant?” (Fapte 5,3). Chipul in care ispiteste diavolul este mai ales atatarea ganduluiomului cu felurite inchipuiri, care in locul binelui adevarat infatiseazaun bine inselator si pierzator de suflet. Ispitele de la lume inseamnaindemnul la pacat venit din partea oamenilor rai, care atata in altiifelurite pofte si porniri pacatoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.

Poate crestinul sa biruiasca ispitele?

Da. Crestinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar si ispitelecele mai puternice, mai ales ca Dumnezeu nu-l lasa sa fie ispitit pesteputerile lui. “Credincios este Dumnezeu; El nu va ingadui sa fitiispititi mai mult decat puteti; ci odata cu ispita va aduce si scapareadin ea, ca sa puteti rabda” (I Cor. 10, 13). Pe pamant, crestinulnu este ferit de ispite. Dar ispitele in sine nu sunt inca pacate si,daca le infrunta cu barbatie, ele pot fi de folos credinciosului, intarindu-lin virtute. “Fericit este barbatul care rabda ispita, caci, lamuritfacandu-se, va lua cununa vietii, pe care a fagaduit-o Dumnezeu celorce-L iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Daca insa credinciosul nu se impotrivesteispitelor sau isi atata poftele sale, atunci ispitele il duc la pacat.Cum ca ispitele pot fi biruite, gasim pilde in Sfanta Scriptura. Astfel,in Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta impotriva ispitelorcu care se apropiase diavolul de el. In Noul Testament, Mantuitorul afost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile si 40 de nopti. Diavolul,adica, socotind ca o slabire a trupului va aduce dupa sine si o slabirea sufletului, s-a apropiat de Mantuitorul cu felurite ispite, pe careinsa Mantuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).

Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele?

Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul carora se poate duce luptabiruitoare impotriva ispitelor, sunt:

1) Rugaciunea. “Rugati-va, ca sa nu intrati in ispita” (Luca22, 40);

2) Lupta cu curaj. “Stati impotriva diavolului si va fugi de lavoi” (Iacov 4, 7);

3) Privegherea asupra poftelor. “Fiti treji, privegheati. Potrivniculvostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita”(I Petru 5, 8).

Cuviosul Parinte Marcu Ascetul spune: “Cel ce vrea sa biruiascaispitele fara rugaciune si rabdare nu le va departa de la sine, ci maitare se va incalci in ele”634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).

Ce este ocazia la pacat?

Prin ocazie la pacat intelegem imprejurarile din afara care pot da omuluiprilej de pacatuire, chiar fara ispita. Acela care nu se fereste de ocaziala pacat si nu infrunta ispitele dovedeste o invoire tacita cu acesteinceputuri ale pacatului. El sufera adica pornirea spre pacat, atata pofteledinauntru si staruie in placerea acestei atatari. Aceasta placere pacatoasa,impreuna cu dorinta si hotararea de a pacatui, alcatuiesc pacatul dinauntru,care se arata in afara prin cuvant si fapta.

Ce este viciul?

Viciul este voia statornica de a calca legea morala. Prin multa pacatuirese naste vointa statornica de a calca legea morala. Pacatul, adica, patrundeatat de adanc in suflet, incat cel ce se gaseste in starea aceasta, simtemultumire in a starui in faradelegi. Cel vicios savarseste pacat dupapacat si ajunge sa se impietreasca in fapte rele, incat cu greu se maipoate desface din robia pacatului. Ceea ce este virtutea pentru faptelebune, este viciul pentru faptele rele.

Cum poate fi inlaturat viciul?

Viciul poate fi inlaturat prin hotararea tare a voii, ajutata de harulsfintitor, de a nu mai pacatui. Apoi, trebuie inlaturate pricinile careau lucrat la inradacinarea pacatului, ca: ispitele, educatia gresita,lipsa de supraveghere, precum spune Sfantul Apostol Pavel: “Dreptaceea omorati madularele voastre cele pamantesti…, dezbracandu-va deomul cel vechi, dimpreuna cu faptele lui, si imbracandu-va cu cel nou,care se innoieste spre deplina cunostinta, dupa chipul Celui ce l-a zidit…Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legaturadesavarsirii” (Col. 3, 5-14).

Ce este obiceiul pacatos?

Obiceiul pacatos este rodul repetarii aceluiasi pacat si se arata inusurinta de a savarsi pacatul acesta la orice prilej, cum face, de pilda,mincinosul.

Obiceiul pacatos este foarte primejdios pentru mantuirea sufletului,fiindca el slabeste puterea voii spre bine si se preface usor in viciu.De aceea, crestinul trebuie sa fie cu bagare de seama la el si sa cautea-l inlatura prin voia sa de a nu mai pacatui.

Cum trebuie judecat pacatul?

Pacatul trebuie judecat cu asprime si iata pentru ce:

Prin jertfa de pe Cruce, Mantuitorul a recastigat, pentru cei ce credin El, harul sfintitor pierdut prin pacatul stramosesc, precum si putintade a se mantui si a dobandi fericirea vesnica. Prin pacat insa, credinciosulnesocoteste jertfa Mantuitorului, se arata nemultumitor fata de Ziditorulsi Binefacatorul sau ceresc si-si primejduieste mantuirea sufletului,pentru dobandirea careia el trebuie sa jertfeasca toate bunurile pamantesti,caci “Ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” (Marcu 8,37). Pacatul aduce nenumarate suferinte, care slabesc si otravesc puterilesufletesti, nimiceste viata trupeasca prin felurite patimi si boli sidistruge buna intelegere dintre oameni. Prin aceasta sufera si randuialade obste, cea intemeiata pe randuiala morala voita de Dumnezeu. Pacatul,deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindca el nesocoteste poruncile luiDumnezeu si-l face pe credincios dusmanul Tatalui sau ceresc. De aceea,pacatul nu ramane fara pedeapsa.

Care este pedeapsa pacatului?

Pedeapsa pacatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiascacere ca fiecare fapta, buna sau rea, sa-si aiba plata ei, pentru ca Dumnezeu,dupa cum citim in Sfanta Scriptura: “Va rasplati fiecaruia dupa faptelelui” (Rom. 2, 6). Faptele sunt judecate mai intai de constiinta moralaa credinciosului. Fapta buna aduce multumire, liniste si fericire, pecand fapta rea aduce tulburare launtrica, neliniste chinuitoare si mustrareneincetata din partea constiintei. Mustrarile constiintei sunt mai amaredecat durerile trupesti si ele arunca uneori pe pacatos in ghearele mortii,cum l-au aruncat pe Cain, ucigatorul de frate, sau pe Iuda, vanzatorulMantuitorului. Uneori insa constiinta nu-si rosteste judecata ei, fiindslabita si adormita prin pacat. Alteori se pare ca pacatosul ramane nepedepsitde Dumnezeu. Totusi, dreptatea lui Dumnezeu nu ramane fara urmare. Dumnezeuincearca pe unii spre a-i intari si mai mult in credinta, trimite suferintealtora spre ispasirea pacatelor si se arata rabdator fata de cei nelegiuitipana in clipa mortii lor.

Adevarata rasplata si pedeapsa urmeaza insa in viata viitoare. “CaciFiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai si atunciva rasplati fiecaruia dupa faptele sale” (Matei 16, 27). “Sise vor aduce inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii dealtii, precum desparte pastorul oile de capre… Atunci va zice imparatulcelor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mostenitiimparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii… Atunci va zicesi celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul celvesnic, care este pregatit diavolului si ingerilor lui… Si vor mergeacestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica” (Matei 25,31-46).

De cate feluri este pacatul?

Pacatul este de doua feluri:

1) Stramosesc, adica savarsit de stramosii nostri, Adam si Eva, in rai,si care prin nastere se mosteneste de fiecare. El se sterge prin TainaSfantului Botez;

2) Personal, adica pacatul savarsit de fiecare credincios in parte.

Pacatele personale sunt toate deopotriva de grele?

Nu. Mantuitorul spune lui Pilat: “Cel ce M-a predat tie mai marepacat are” (Ioan 19, 11), iar Sfantul Apostol Ioan spune: “Estepacat de moarte… si este pacat nu de moarte” (I Ioan 5, 16). Dinaceste cuvinte intelegem ca sunt pacate grele sau de moarte si pacateusoare, sau care pot fi iertate.

Care pacate se numesc usoare?

Usoare sau cu putinta de iertat se numesc acele pacate prin care credinciosul,dintr-o slabiciune a voii si a cunoasterii sale, se abate in chip usorde la legea morala si de la calea mantuirii. Ele nu au ca urmare pierdereaharului dumnezeiesc, ci numai o slabire a lucrarii harului in sufletulcredinciosului.

Afara de Mantuitorul si de Sfanta Fecioara Maria, nimeni nu a fost scutitde pacate usoare, nici chiar dreptii: “Cel drept cade de sapte orisi tot se scoala” (Pilde 24,16). Iar Sfantul Apostol Iacov spune:”Toti gresim in multe chipuri; daca nu greseste cineva in cuvant,acela este barbat desavarsit, in stare sa infraneze si tot trupul”(Iacov 3, 2). De asemenea, Sfantul Apostol Ioan spune: “Daca zicemca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi”(I Ioan 1, 8).

Pacatele usoare nu trebuie insa privite cu nebagare de seama, caci elesunt urate lui Dumnezeu si daca nu se sterg prin pocainta, duc la pacategrele.

Ce sunt pacatele grele?

Grele sunt pacatele acelea prin care cineva, cu multa rautate a voiisale, savarseste lucruri oprite in mod lamurit de poruncile dumnezeiesti.Pacat greu savarseste cineva si atunci cand nu implineste de voie porunciledumnezeiesti, din care pricina raceste in dragostea catre Dumnezeu sicatre aproapele. Pacatele grele se mai numesc si pacate de moarte, fiindcarapesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viata lui, si-i pregatescmoartea, adica chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).

Pacatele grele sunt de un singur fel?

Nu. Dupa “Marturisirea Ortodoxa”, pacatele grele sunt de treifeluri:

1) Capitale;

2) Impotriva Duhului Sfant;

3) Strigatoare la cer.

Care sunt pacatele capitale?

Capitale sunt pacatele acelea care izvorasc nemijlocit din firea omeneasca,slabita prin pacatul stramosesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcainfatiseaza cele mai de seama cai ale voii pacatoase si sunt radacinacelor mai multe pacate. Ele sunt urmatoarele sapte: 1) Mandria, 2) Iubireade argint, 3) Desfranarea, 4) Pizma sau invidia, 5) Lacomia, 6) Maniasi 7) Lenea.

Ce este mandria?

Mandria, care, dupa cuvantul Sfintei Scripturi, izvoraste din inima omului(Marcu 7, 21-22), este pretuirea de sine peste masura si atitudinea desuperioritate sau de dispret fata de ceilalti oameni. Deoarece prin mandrieau cazut atat ingerii cei rai, cat si cei dintai oameni, mandria esteprivita ca inceputul pacatului. Ispita mandriei este foarte intinsa. Nueste credincios care sa nu fie ispitit de acest pacat. Insusi Mantuitorula fost ispitit spre acest pacat de catre diavol, la inceputul lucrariiSale in lume (Matei 4, 8-9).

Ce urmari aduce pacatul mandriei?

Cel ce se lasa cuprins de pacatul mandriei uita ca tot ce are a primitde la Dumnezeu, nesocoteste poruncile lui Dumnezeu, se lauda numai pesine, graieste de rau pe altul, este fatarnic, se razvrateste impotrivaautoritatilor si randuielilor obstesti. Astfel, din mandrie, intocmaica dintr-o radacina otravita, se nasc multe pacate. Sfantul Casian Romanul,vorbind despre acest pacat, spune: “Patima mandriei intuneca intregsufletul si-l prabuseste in cea mai adanca prapastie. Pacatul mandriei,cand pune stapanire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care acucerit o cetate mare si inalta, il darama in intregime si il surpa panain temelii. Marturie despre aceasta este ingerul acela care pentru mandriea cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si impodobit cu toate virtutilesi cu intelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darulStapanului, ci din firea sa”. Mantuitorul infiereaza cu toata tariapacatul mandriei, aratandu-i urmarile atat de grele. El spune: “Oricinese inalta pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfantul ApostolIacov zice: “Dumnezeu celor mandri le sta impotriva” (4, 6).

Crestinul, deci, trebuie sa se fereasca si sa se lepede de pacatul mandriei,imbracandu-se cu virtutea smereniei si intarindu-se sufleteste prin postsi rugaciune. El trebuie sa-si aminteasca totdeauna ca toata virtuteasi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, dupa cum spune Sfantul ApostolPavel: “Ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, dece te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Ce este iubirea de argint?

Iubirea de argint, care izvoraste, ca si alte cugete rele, “dininima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neinfranata dupa bunurilepamantesti, considerand castigarea lor drept scopul principal al vietii.Ea se arata, pe de o parte, din dorinta de a aduna avere prin orice mijloace,iar pe de alta, prin stradania de a pastra cu indaratnicie cele adunate,adica prin zgarcenie.

Pacatul acesta se impotriveste dreptatii si indurarii, aducand mari pagubesemenilor nostri. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune ca: “Iubireade argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocareau ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri” (I Tim.6, 10).

Ce urmari aduce iubirea de argint?

Iubirea de argint naste pofte nesatioase, atata patimi, duce la inselaciune,furt, minciuna, juramant stramb, nedreptate, apasarea semenilor saracisi departare de Dumnezeu. “Unde este comoara ta, acolo va fi si inimata”, spune Mantuitorul (Matei 6, 21). Ea sfarseste uneori cu sinucidereasau moartea celui ce si-a lipit inima de avutie, precum arata cazul luiIuda, cel care a vandut pe Mantuitorul pentru 30 de arginti.

De aceea, Sfantul Apostol Pavel indeamna pe Timotei: “Celor bogatiin veacul de acum, porunceste-le sa nu se semeteasca, nici sa-si punanadejdea in bogatia cea nestatornica, ci in Dumnezeul cel viu, Care neda cu belsug toate, spre indulcirea noastra” (I Tim. 6, 17).

Iubirea de argint fiind o piedica in calea mantuirii, crestinul trebuiesa lupte impotriva ei cu virtutea cumpatarii, dreptatii si indurarii,cerand ajutorul lui Dumnezeu.

Ce este desfranarea?

Desfranarea este lasarea cu totul in voia poftelor trupului, care seatata in noi prin simturile noastre. Ea izvoraste din inima (Marcu 7,21) si se savarseste in insusi trupul nostru, ducand la ratacirea randuielilorfirii asezate de Dumnezeu. De aceea, Sfantul Apostol Pavel spune: “Fugitide desfranare! Orice pacat pe care il va savarsi omul este afara de trup.Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau” (ICor. 6, 18).

Pricina pentru care crestinul trebuie sa se pazeasca de desfranare, oarata tot Sfantul Apostol Pavel, prin cuvintele: “Sau nu stiti catrupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-Laveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti aivostri? Caci ati fost cumparaticu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru,care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 19-20). Din desfranare izvorasc:cugetele necurate, distrugerea vietii familiale si nepasarea fata de nevoilecelorlalti semeni. De aceea desfranatii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu(I Cor. 6, 9). Datoria crestinului este ca prin post si rugaciune sa lupteimpotriva acestui pacat, sa alunge gandurile necurate din cugetul sausi sa fuga de tovarasia celor desfranati.

Ce este invidia sau pizma?

Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui sibucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.

Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Deaceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: “Unde este pizmasi zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau” (Iacov 3,16).

Ce pacate se nasc din invidie?

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea,precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin deinvidie. De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusadragostea curata fata de El si fata de aproapele. “Zavistia (invidia)face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos”636 (Hristoitia,Bucuresti, 1937, p. 286). Crestinul bun se fereste de acest pacat. Elnu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, cise osteneste sa-i urmeze pilda. Alungarea pizmei din suflet aduce paceasi bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

Ce este lacomia?

Lacomia este pofta nestapanita de a manca si de a bea peste masura. Esteun pacat al trupului (Gal. 5, 19). Lacomul face din mancare si bauturatinta vietii lui, uitand ca acestea sunt numai mijloace de intretinerea vietii. Aceasta se intampla ori de cate ori credinciosul uita ca areun rost mai inalt in viata, o chemare sfanta de indeplinit. Mantuitorulne indeamna: “Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vombea, ori cu ce ne vom imbraca? Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile;stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati maiintai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se voradauga voua” (Matei 6, 31-33). Iar Sfantul Apostol Pavel spune: “Oride mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeusa le faceti” (I Cor. 10, 31). La fel, Sfantul Casian Romanul spune:”De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facemrobi poruncilor poftei. Primirea hranei cu masura si socoteala da trupuluisanatate si nu ii ia sfintenia”.

Ce pacate se nasc din lacomie?

Din pacatul lacomiei se nasc: pofta trupeasca, petrecerile necuviincioase,ingrijirea numai de sine (egoismul), defaimarea aproapelui, exploatarealui, certurile, maniile, diferitele boli, intunecarea mintii, pierdereacinstei, nepasarea fata de cele sfinte si tot felul de faradelegi. Datoriacrestinului este sa lupte impotriva lacomiei, prin virtutea cumpatarii,prin post si rugaciune.

Ce este mania?

Mania este supararea cu usurinta pentru orice lucru si pornirea de ane razbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns. Mania estesi o lipsa a dragostei, caci: “Dragostea nu se aprinde de manie”(I Cor. 13, 5). Sfantul Casian Romanul, vorbind despre manie, zice ca:”Mocnind ea tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecateochii inimii, nu putem dobandi puterea de a deosebi cele ce ne sunt defolos, nici patrunderea constiintei duhovnicesti. De asemenea nu putempazi desavarsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate,iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca”.De aceea Sfantul Apostol Iacov indeamna pe credincios sa fie: “Zabavnicla manie, caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov1, 19-20).

Mantuitorul insusi ne spune ca tot cel ce se manie pe fratele sau vrednicva fi de osanda (Matei 5, 22). Astfel, din orice pricina ar porni mania,ea trebuie potolita, caci orbeste ochii sufletului si duce la fapte rele,precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 4-8).

Crestinul are datoria sa se fereasca de pacatul maniei si sa lupte impotrivaei cu virtutea blandetii, smereniei si dragostei catre aproapele. Pildasa-i fie insusi Mantuitorul, Care in loc sa se manie pe cei ce-L huleausi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicand: “Parinte, iarta-le lor,caci nu stiu ce fac” (Luca 23, 34). Indreptatita este numai maniaimpotriva gandurilor rele, impotriva patimilor si a pacatelor, precumsi impotriva lenei, din care odraslesc o seama de pacate. Aceasta estemania sfanta de care a fost patruns si sufletul Mantuitorului (Marcu 3,5).

Ce este lenea?

Lenea este nepasarea fata de implinirea datoriilor si dezgnstul pentrumunca, fie cu bratele, fie cu mintea. Lenea aduce: slabirea puterilorsufletesti si trupesti, lipsa de cele trebuincioase vietii, indemn lafurt, pricina de cearta si uitare de Dumnezeu. Sfanta Scriptura are cuvintefoarte aspre pentru pacatul lenei sau trandaviei, aratand ca cei lenesivor fi aruncati in intunericul cel vesnic (Matei 25, 26, 30). SfantulApostol Pavel spune: “Daca cineva nu vrea sa lucreze, acela nicisa nu manance” (II Tes. 3, 10). Si tot el ne indeamna: “Nu fitilenesi, ci urmatori ai celor ce prin credinta si indelunga rabdare mostenescfagaduintele” (Evr. 6, 12). Lenea se tamaduieste prin munca.

107. Care sunt pacatele impotriva Duhului Sfant?

Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt acelea prin care crestinul se impotrivestecu indaratnicie poruncilor dumnezeiesti si tuturor lucrarilor SfantuluiDuh. Si, intrucat virtutile teologice (credinta, nadejdea si dragostea)sunt lucrari ale Duhului Sfant, pacatele impotriva Duhului Sfant se indreaptamai ales impotriva acestor virtuti.

Astfel, pacate impotriva credintei sunt:

Impotrivirea fata de adevarul dovedit al credintei crestine. De acestpacat s-au facut vinovati fariseii, care nesocoteau valoarea faptelorMantuitorului, declarandu-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenease fac vinovati toti aceia carora le place sa pacatuiasca, dar pentruca credinta crestina ii opreste, ei o tagaduiesc, se leapada de ea, sauo prigonesc.

Pacate impotriva nadejdii sunt:

Increderea nesocotita in bunatatea lui Dumnezeu. De acest pacat se facevinovat cel ce pacatuieste neincetat, si totusi crede ca Dumnezeu, fiindatotbun, il va ierta; de asemenea si cel ce socoteste ca se va putea mantuinumai prin credinta lipsita de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).Deznadajduirea in mila si bunatatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotescca pacatele facute de ei sunt atat de mari, incat nu vor mai putea gasiiertare la Dumnezeu, chiar daca s-ar pocai, si de aceea nu mai incearcasa se indrepte, ci pacatuiesc mereu (Ioil 2, 12-13). De acest pacat s-afacut vinovat Iuda, care, dupa ce L-a vandut pe Mantuitorul, s-a dus sis-a spanzurat (Matei 27, 5).

Pacate impotriva dragostei sunt:

Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a impartasit, pentru sporullui in fapte bune, precum si neindrumarea celor rataciti pe calea ceabuna. Cine se face vinovat de acest pacat nu va putea mosteni imparatialui Dumnezeu (Gal. 5, 21). Nepocainta pana la moarte si nesocotirea darurilorlui Dumnezeu.

De acest pacat se face vinovat cel care, cu toate ca este crestin, nuvoieste sa intrebuinteze mijloacele puse la indemana de Sfanta noastraBiserica pentru indreptarea sa si petrece in pacate pana la moarte, impotrivindu-seastfel lui Dumnezeu, “Care voieste ca toti oamenii sa se mantuiascasi la cunostinta adevarului sa vina” (I Tim. 2, 4).

Ce spune Mantuitorul despre pacatele impotriva Duhului Sfant?

“Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului, se va iertalui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu se va ierta lui,nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie” (Matei 12, 32).Din aceste cuvinte intelegem ca pacatele impotriva Duhului Sfant suntfoarte grele. Ele dezradacineaza din suflet inclinarea spre pocainta siindreptare si-l instraineaza pe credincios de Dumnezeu. Totusi, prin cuvintelede mai sus, Mantuitorul nu spune ca ele nu s-ar putea sterge printr-ocainta adevarata si nici ca pentru vina lor nu s-ar putea dobandi niciodataiertarea. Pricina neiertarii unor astfel de pacate sta in indaratniciaomului de a nu se pocai, in impietrirea inimii lui. Cel ce savarsesteastfel de pacate nu primeste iertarea, fiindca nu voieste sa fie iertatsi nu voieste sa asculte de poruncile lui Dumnezeu.

Daca, insa, un astfel de vinovat se caieste din adancul inimii si, hotaratsa nu mai pacatuiasca, cere indurarea lui Dumnezeu, atunci, prin SfantaTaina a Pocaintei, el va putea primi iertare, caci nu este pacat, oricatde greu ar fi el, care sa covarseasca bunatatea si dragostea de oamenia lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Petru s-a lepadat de trei ori de Mantuitorul,dar, pocaindu-se, recunoscandu-si pacatul si hotarandu-se sa asculte deMantuitorul pana la moarte, a fost iertat si reasezat in cinstea de Apostol(Ioan 21, 15-19).

Care pacate se numesc strigatoare la cer?

Se numesc strigatoare la cer pacatele care tind a nimici imboldurilepuse de Dumnezeu in firea noastra. Ele sunt atat de grele, incat, maimult decat altele, cer o rasplatire de la Dumnezeu chiar in lumea aceasta.Ele nu izvorasc dintr-o slabiciune a credinciosului, ci din vadita rautatea voii lui, fiind savarsite cu precugetare.

Care sunt pacatele strigatoare la cer?

Pacatele strigatoare la cer sunt:

1) Uciderea savarsita cu voie. Un astfel de pacat a savarsit, de pilda,Cain. Cu privire la acest pacat citim in Sfanta Scriptura: “Si azis Domnul (lui Cain): Ce ai facut? Glasul Sangelui fratelui tau strigacatre Mine din pamant” (Fac. 4, 40). Tot de acest pacat tin si cruzimileprin care se tinde la nimicirea vietii aproapelui, ca: rapirea libertatiiprin robie, razboiul de pustiire, precum si lovirea in cinstea aproapelui,socotita ca o ucidere morala a lui.

2) Sodomia, adica desfraul impotriva firii, precum si impiedicarea custiinta a zamislirii de prunci si lepadarea lor.

Desfraul impotriva firii si-a primit numele de sodomie dupa locuitoriidin Sodoma, care pentru acest pacat au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu(Fac. 18, 20). Sfantul Apostol Pavel spune ca astfel de fapte rusinoasenu trebuie sa fie nici macar amintite printre crestini (Efes. 5, 3).

3) Asuprirea vaduvelor, orfanilor si saracilor este un pacat impotrivasimtului firesc de dreptate al omului.

In Sfanta Scriptura se gasesc multe mustrari impotriva celor ce se facvinovati de acest fel de pacate. “Invatati sa faceti bine, cautatidreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pevaduva” (Isaia 1, 17). Iar Mantuitorul striga: “Vai voua, carturarilorsi fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicieva rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua” (Matei23, 14).

4) Oprirea platii lucratorilor, care de asemenea raneste dreptatea sociala.De acest pacat tin: specula ce se face cu bratele muncitorilor, oprireapentru diferite pricini nedrepte a unei parti din plata, scumpirea traiului,falsificarea alimentelor. “Iata, plata lucratorilor care au secerattarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigarile seceratorilorau intrat in urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).

5) Lipsa de cinste si multumire fata de parinti. “Cel ce bate petata sau pe mama, sa fie omorat. Cel ce va grai de rau pe tatal sau pemama. sa, acela sa fie omorat”, se spune in Sfanta Scriptura (Ies.21, 15-16).

Ne putem face partasi si de pacatele altora?

Da, si iata cum:

1 – Cand poruncim altora sa pacatuiasca (Matei 2, 16);

2 – Cand dam sfat altora sa pacatuiasca (Ioan 11, 49-50);

3 – Cand indemnam la pacat;

4 – Cand ne invoim la pacatul altuia (Fapte 22, 20);

5 – Cand tacem si nu infruntam pe cel ce pacatuieste (Pilde 29, 24);

6 – Cand trecem cu vederea si nu pedepsim pe pacatosi;

7 – Cand ascundem si aparam pe pacatosi (Luca 11, 47-48);

8 – Cand incuviintam pacatele altora (Rom. 1, 32);

9 – Cand dam prilej de sminteala spre pacat (Luca 22, 3-6).

In masura in care luam parte la pacatele altora, sta si vina si raspundereanoastra.
Dar, mai presus de ferirea de pacat, datoria crestinului este sa ducao viata morala.

Ce inseamna a duce o viata morala?

A duce o viata morala inseamna a pazi poruncile dumnezeiesti. Prin porunciisi arata Dumnezeu voia Sa cea atotsfanta, dupa care trebuie sa se calauzeascacrestinul in viata, caci spune Mantuitorul: “Cel ce are poruncileMele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubestepe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui”(Ioan 14, 21). De aceea, datoria crestinului este sa cunoasca, sa inteleagabine si sa implineasca cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mantuitorulle-a cuprins si le-a desavarsit pe scurt in porunca dragostei (Matei 22,37-39). Sa trecem deci la talcuirea fiecarei porunci in parte.


Despre virtuti

 

Ce este virtutea crestina?

Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini,cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curatafata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna decitaria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune sibiruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreagafiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

Care sunt insusirile virtutii crestine?

Virtutea crestina trebuie sa fie:

1) Tare. Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordareaneintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelorcare indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorulspune: “Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilorse ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei11, 12);

2) Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precumspune Sfantul Apostol Pavel: “Caci daca fac aceasta de buna voie,am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata”(I Cor. 9, 17);

3) Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseascafaptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai binevoia lui Dumnezeu: “Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu,ce este bun si placut si desavarsit” (Rom. 12, 2). Aceasta inseamnaputinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.

4) Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoastebinele, ci trebuie a-l si face. “Nu cei ce aud legea sunt dreptila Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea vor fi indreptati” (Rom.2, 13);

5) Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catreDumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22,37). In Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. Inlocul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, faptabuna.

Care sunt roadele virtutii?

Evagrie Monahul spune: “Virtutea este hrana sufletului”.Virtutea potoleste pornirile rele ale omului, inlatura ispitele, il facepe crestin slobod de pacate si rodeste in sufletul lui binele cel dstigatorde mantuire. Ea il face pe crestin placut lui Dumnezeu, multumit in viatapamanteasca si feridt in viata viitoare. “Traind in virtute, suntemai lui Dumnezeu”, spune Sfantul Antonie cel Mare.

De ce insa cei virtuosi nu sunt feriti de necazurile pamantesti?

Uneori vedem ca oamenii cu o viata pacatoasa traiesc in indestulare sauchiar in risipa, in desfatare si multumire, pe cand cei virtuosi suntbantuiti de necazuri si stramtorari.

Trebuie sa stim insa ca multumirea adevarata nu ne-o da numai indestulareapamanteasca, ci si judecata constiintei. Pacatosul, chiar daca traiestein situatiile cele mai bune, este mustrat de constiinta pentru faradelegilesavarsite, se teme mereu de pedepse si este nelinistit, cu toate ca altiiil cred fericit.

Cel virtuos, dimpotriva, chiar daca traieste in stramtorare pamanteasca,avand constiinta curata, indura toate, cu nadejdea in bunurile vietiiviitoare si este linistit in inima sa. Necazurile pe care le indura dreptiisunt pentru dovedirea virtutii lor. Dumnezeu trimite adesea celor virtuosiincercari grele, ca pedeapsa pamanteasca pentru unele greseli si pentruca rasplata in ceruri sa le fie cu atat mai mare. Iar rautatile unorafata de altii Dumnezeu le ingaduie, fiindca El nu impiedica libertateavointei omenesti.

Insusi Mantuitorul a suferit din partea oamenilor, ramanand si in acestchip pilda mareata pentru Ucenicii Sai (Ioan 15, 20). Pilda Mantuitoruluieste menita sa fie, deci, crestinilor mangaiere in suferintele lor. Apoitrebuie stiut ca rasplata adevarata se da abia in viata viitoare, cand,precum spune Sfantul Apostol Pavel, “Cel ce seamana cu zgarcenie,cu zgarcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicieva si secera” (II Cor. 9, 6). Iar Sfantul Ambrozie spune: “Odihnalor (a nelegiuitilor) este in iad, iar a ta in ceruri; casa lor este inmormant, iar a ta in rai”.

Virtutea este una singura?

Dupa nazuinta launtrica spre bine, virtutea este una singura. Intrucatinsa trebuintele vietii omenesti si legaturile dintre oameni sunt multesi felurite, este firesc ca si virtutea cea una, care calauzeste trebuintelesi legaturile vietii omenesti, sa ia mai multe infatisari si astfel savorbim de mai multe virtuti.

Cum se impart virtutile?

Sfanta noastra Biserica Ortodoxa imparte virtutile in: virtuti teologice(religioase) si virtuti morale.

Ce sunt virtutile teologice?

Virtutile teologice sunt acelea care prind tarie in sufletul credinciosuluicu ajutorul harului dumnezeiesc si sunt indreptate nemijlocit catre Dumnezeu,apropiindu-l pe credincios de izvorul vietii religioase, care este Dumnezeu.

Virtutile teologice le sadeste Dumnezeu in suflet impreuna cu harul sfintitor;de aceea ele sunt virtuti suprafiresti sau insuflate. Ele indreapta viatacrestinului catre Dumnezeu si-i intaresc pornirea fireasca de a implinifapte bune. Fara ele nimeni nu se poate mantui.

Virtutile teologice sunt: credinta, nadejdea si dragostea (I Cor. 13,13). Despre ele s-a vorbit mai inainte.

Ce sunt virtutile morale?

Virtutile morale sunt acelea care calauzesc viata crestinului fata desine si fata de semenii sai. Ele au drept scop moralizarea credinciosuluisi a raporturilor cu semenii lui, adica intocmirea vietii si a randuielilordintre oameni dupa legile morale. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale,fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci pe ele se reazemaviata cinstita.

Virtutile morale se pot castiga si prin puterile firesti cu care esteinzestrat omul; de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau castigate.Radacina acestor virtuti sta in legea morala fireasca, sadita in fireaomului chiar de la creare. Dupa invatatura Bisericii noastre, insa, aceastafire slabind prin pacatul stramosesc, a adus cu sine si slabirea puteriimorale firesti a omului. De aceea, virtutile rasarite din ea sunt firavesi slabe si au nevoie de intarire prin harul dumnezeiesc, pentru a rodifapte bune, necesare mantuirii.

Care sunt virtutile morale?

Virtutile morale cele mai de seama sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatareasi barbatia.

Ce este intelepciunea crestina?

Intelepciunea crestina este judecata si chibzuirea crestinului de a sepurta astfel in viata, incat sa nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeusi pe semenii sai. Ea este virtutea calauzirii cinstite si pricepute avietii si de aceea in Sfanta Scriptura se vorbeste foarte des despre ea.Mantuitorul spune: “Fiti intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”(Matei 10, 16), ceea ce talmaceste Sfantul Apostol Pavel in cuvintele:“Umblati cu intelepciune fata de cei ce sunt din afara (de Biserica),pretuind vremea. Vorba voastra sa fie totdeauna placuta, cu sare dreasa,ca sa stiti cum trebuie sa raspundeti fiecaruia” (Col. 4, 6). IarSfantul Antonie cel Mare zice: “Omul cu judecata, luand aminte lasine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugetacare lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu.Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ardesparti de nemurire”. Asadar, crestinul intelept se fereste derau, lucreaza dupa adevar si dreptate si se ingrijeste de mantuirea sufletului.Intelepciunea crestina socoteste si pretuieste orice fapta, numai dupamasura de sfintenie cuprinsa in ea. Ea se adapa din intelepciunea dumnezeiasca,intrucat Mantuitorul a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”(Ioan 14, 6). Pilda de intelepciune sunt fecioarele din Sfanta Scriptura,care, prevazand ca Mirele poate veni in orice clipa, s-au pregatit dinvreme si L-au primit cum se cuvine (Matei 25, 1-13). Din virtutea intelepciuniicrestine rasar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si pazabuna. Iar impotriva ei se pacatuieste prin: graba la fapte, nebagareain seama a sfaturilor bune si nestatornicia in lucru.

Ce este dreptatea crestina?

Dreptatea crestina este virtutea prin care crestinul isi implineste,cu constiinta si voie hotarata, toate indatoririle sale fata de Dumnezeusi fata de oameni, fiind ajutat de harul dumnezeiesc. in Sfanta Scripturagasim cuvantul dreptate in intelesul de sfintenie, adica de traire dupaporuncile lui Dumnezeu. In acest inteles, batranul Simeon este numit “dreptsi temator de Dumnezeu” (Luca 2, 25), deoarece el se silea sa traiascaIntru totul dupa poruncile lui Dumnezeu. La fel se spune si despre Iosif,logodnicul Sfintei Fecioare, ca era drept (Matei 1, 19).

A trai dupa poruncile lui Dumnezeu inseamna insa implinirea datoriilornu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de semeni. Pentru aceea dreptateacrestina cere sa respectam drepturile fiecaruia, sa dam fiecaruia ce esteal sau, fara privire la folosul nostru si sa nu cerem nimic pentru noidin ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, in viata de obste si in legaturiledintre oameni, dreptatea este pazitoarea drepturilor fiecaruia si prinaceasta ea este temelia bunei randuieli dintre oameni, aducandu-le propasirein toate. Iata cum din virtutea crestina a dreptatii rasare, pentru credinciosi,si ideea de dreptate sociala, care calauzeste legaturile dintre oameni,dupa cele ce se cuvin fiecaruia (Matei 22, 21; Rom. 13, 7). Fara dreptatesociala nu este cu putinta o asezare temeinica a vietuirii omenesti.

Ce este cumpatarea crestina?

Cumpatarea crestina este virtutea prin care credinciosul pune cuvenitamasura in toate faptele vietii sale: in mancare, bautura, imbracaminte,in vorbe si in toata purtarea sa. “Sa umblam cuviincios, ca ziua;nu in ospete si in betii, nu in desfranari si in fapte de rusine, nu incearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos si grija detrup sa nu o faceti spre pofte” (Rom. 13, 13-14), spune SfantulApostol Pavel. Virtutea cumpatarii cere stapanirea poftelor. “Sava feriti de poftele cele trupesti, care se razboiesc impotriva sufletului”(I Petru 2, 11). Sfantul Apostol Petru mai spune ca pe langa stiinta,omul trebuie sa aiba si cumpatare (II Petru 1, 6).

Cumpatarea nu ingaduie mai multe trebuinte decat cele pe care le avemin firea noastra si impiedica crearea de trebuinte prisositoare. Prinaceasta, cumpatarea se arata foarte folositoare atat trupului, cat sisufletului, caci ea pune frau si indemnului la pacat. Calcarea cumpatariise rasfrange uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu-i boli indelungate,chin si chiar moarte. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Lipsa deinfranare in mancare consuma si putrezeste trupul omenesc si-l roade cusuferinte, pana ce e distrus printr-o boala indelungata”. Roadelevirtutii cumpatarii sunt: blandetea, smerenia, buna cuviinta in vorbasi purtare, sanatatea trupeasca si sufleteasca.

Ce este barbatia crestina?

Barbatia sau curajul este insusirea sufleteasca a crestinului de a-siimplini cu statornicie indatoririle sale si a infrunta cu hotarare toategreutatile si primejdiile vietii. Ea se arata deci ca tarie sufleteascade a implini cuvantul Sfintei Evanghelii in viata, caci taria sufleteascaeste necesara atat pentru infruntarea suferintelor trupesti, cat si celormorale. Lupta impotriva ispitelor se duce cu puterea barbatiei crestine.Sfantul Apostol Pavel spune: “Fratilor, intariti-va in Domnul siintru puterea tariei Lui. Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, casa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6, 10-11).

Gasim in Sfanta Scriptura pilde pentru barbatia crestina?

Da. Astfel, pilda de tarie da crestinului dreptul Iov, care a suferitfara murmur si a strigat: “Oare omul nu este pe pamant ca intr-oslujba ostaseasca?” (Iov 7, 1). Dar cea mai mare pilda de tariene-a dat-o Mantuitorul, Care a biruit toate suferintele si ispitele. PildaLui au urmat-o toti sfintii si martirii si trebuie sa o urmeze orice crestin.Roadele virtutii barbatiei sunt: rabdarea si statornicia. Impotriva barbatieise pacatuieste prin:

1) Sfiala, care face pe credincios sa se teama prea mult de greutatilevietii;

2) Lasitate, care-l face sa fuga de greutatile vietii;

3) Indrazneala, care-l face sa nu vada si nici sa cantareasca primejdia,sa se duca la ea, impotriva judecatii mintii sanatoase.

Din cele spuse despre virtutile morale, intelegem deci ca ele sunt olucrare vazuta a iubirii fata de Dumnezeu. Impodobindu-se cu ele, crestinulva folosi si in viata pamanteasca, si in cea viitoare, caci “sufleteleoamenilor primesc pentru virtute rasplata, iar pentru greseli, pedepse”,zice Sfantul Antonie cel Mare.

Dar, dupa cum crestinul are datoria sa se impodobeasca cu frumuseteavietii crestine si sa faca fapte bune, tot asa are si datoria sa se fereascade fapte rele, de pacat, caci: “Cine stie sa faca ce e bine, si nu face, pacat are” (Iacov 4,17).,


Despre nadejdea crestina

 

1. Pentru ce Crezul invata in articolele XI si XII tot aceleasiadevaruri mantuitoare, despre care vorbeste si articolul VII?

Crezul in articolele sale de la sfarsit, in adevar, ne invata aceleasiadevaruri mantuitoare, pe care le-am aflat si in articolul VII. Deosebireainsa este aceasta: in articolul VII suntem povatuiti “sa credem”,pe cand articolele de la sfarsit ne invata nu numai sa credem in acesteadevaruri, ci si “sa nadajduim”.

Crezul se termina cu aceasta marturisire plina de bucurie: “Asteptinvierea mortilor si viata veacului ce va sa fie”. Cuvantul “astept”,adica doresc, inseamna ca invierea mortilor si viata veacului viitor esteun adevar in care nu numai credem, ci si nadajduim. Asa ne invata SfantulApostol Petru: “Pentru aceea, incingand mijloacele cugetului vostru,trezindu-va, nadajduiti desavarsit in harul care vi se va da voua, laaratarea lui Iisus Hristos” (I Petru 1, 13).

2. Ce este nadejdea crestina?

“Nadejdea crestina este dorul si asteptarea cu incredere a impliniriituturor bunatatilor fagaduite de Dumnezeu omului care face voia Lui, fiindcaDumnezeu este credincios in tot ce fagaduieste”.

Dreptul Simeon, batranul temator de Dumnezeu, caruia Sfantul Duh “ii fagaduise” sa nu guste moartea pana nu va vedea pe Hristosul luiDumnezeu, “astepta” cu incredere neclintita implinirea acesteidumnezeiesti fagaduinte (Luca 2, 25-26).

Nadejdea este incredintarea pe care o are cineva in anumite impliniriviitoare si in impartasirea ce el o va avea din acele impliniri. Asa canadejdea in invierea mortilor si in impartasirea din fericirea vesnicaa dat Sfintilor Mucenici taria sa indure chinuri cumplite si sa-si deaviata pentru credinta (II Mac. 7,9). Deci nadejdea e pe de o parte “undar”, e nazuinta sufletului in “asteptarea” unui bunfagaduit, iar pe de alta parte este “increderea” neclintitain implinirea fagaduintei date noua de Dumnezeu. Este o inaintare, unsalt peste timp, in viitor, este un ochean care apropie de ochii sufletestilucrurile foarte indepartate. “Nadejdea este o incredere adevaratain Dumnezeu, data in inima omului prin insuflare si iluminare de la Dumnezeu,ca sa nu deznadajduiasca vreodata de harul lui Dumnezeu, atat pentru iertareapacatelor, cat si pentru oricare cerere, cand se cere un lucru bun, fiedintre lucrurile vremelnice, fie din cele vesnice”.

3. Care sunt bunatatile fagaduite noua de Dumnezeu?

Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos fagaduieste celor ce fac voiaTatalui ceresc viata vesnica, precum si puterea, impreuna cu mijloaceleprin care se dobandeste aceasta fericire, adica: harul dumnezeiesc, sprijinin necazuri si ascultarea rugaciunii.

1. Mantuitorul ne-a fagaduit “viata vesnica” (I Ioan 2, 25).“In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt… Ma duc sa va gatescloc” (Ioan 14, 2). In pilda nuntii fiului de imparat (Matei 22,1), a celor poftiti la cina (Luca 14, 16), a lucratorilor viei (Marcu12, 1) si altele, aflam aceeasi fagaduinta. Tot El ne-a fagaduit si inviereamortilor (Ioan 5, 28, 29).

2. Ca sa putem castiga fericirea vesnica, Mantuitorul ne-a fagaduit impreuna-lucrareaSfantului Duh; adica harul lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos,“nadejdea noastra” (I Tim. 1, 1), vrea ca toti oamenii sase mantuiasca (I Tim. 2, 4); insa pentru mantuire harul Lui este de neaparatatrebuinta (Ioan 3, 5).

3. El ne-a fagaduit si bunatatile trebuitoare vietii vremelnice: “Nuduceti grija, spunand: ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vomimbraca?… Stie doar Tatal vostru cel ceresc ca aveti nevoie de ele”(Matei 6, 31-32). Dovada sunt pasarile cerului, hranite de El, si criniicampului gatiti de El, Care insa si mai mare grija are de oameni. Sfintiis-au gasit de multe ori in imprejurari cumplit de grele: nu aveau hrana,locuinta, imbracaminte, dar, increzandu-se neclintit in fagaduinta luiDumnezeu, petreceau viata fara grija de aceste lucruri, si sprijinul dumnezeiesc,intr-adevar, nu i-a parasit niciodata.

4. De asemenea, Iisus Hristos, Domnul nostru, ne-a fagaduit ierta-reapacatelor, daca ne pocaim si ne imbunatatim viata. Ca zice: “Maimare bucurie se face in cer de un pacatos ce se pocaieste, decat de 99de drepti carora nu le trebuie pocainta” (Luca 15, 7). Pilda cuoaia ratacita (Luca 15, 3-6) si cea cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32)dovedesc ce mult voieste Dumnezeu sa ne ierte. Atata vreme cat traim,nadejdea de pocainta nu este pierduta; fiindca unul din talharii rastignitiodata cu Hristos a castigat iertarea chiar in pragul mortii (Luca 23,43). Dumnezeu, ne spune Iezechiel, nu voieste moartea pacatosului, cisa se intoarca si sa fie viu (Iez. 18, 32).

5. Mantuitorul Hristos ne-a fagaduit ajutor intru necazuri, fiindca:“Dumnezeu este scaparea si puterea noastra, ajutor intru necazurilece ne impresoara” (Ps. 45,1). Ajutorul Lui se lasa insa cateodataasteptat, ca de pilda la nunta din Cana Galileii, cand zice: “incan-a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). Dar acest ajutor cu cat este maimult asteptat, cu atat lucreaza mai cu putere si mai minunat. Pilda: potolireafurtunii de pe marea Tiberiadei (Matei 8, 26); izbavirea din inchisoarea Sfintilor Apostoli Pavel si Sila (Fapte 16, 25, 32).

6. In sfarsit, Iisus Hristos ne-a fagaduit ca ne va asculta rugaciunile:

“Daca veti cere ceva in numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14,14) si “Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, El va va da”(Ioan 16, 23). Iar in rugaciunea Tatal nostru El ne-a invatat sa ceremde la Parintele ceresc toate bunatatile de care avem nevoie.

4. De unde izvoraste nadejdea crestina?

Nadejdea crestina izvoraste din credinta in tot ce ne-a fagaduit Dumnezeu(Gal. 5, 5). Credinta ne asigura ca Dumnezeu este netarmurit de credincios,este puternic, este bun; si avem nadejde ca, prin harul Sau si prin jertfaMantuitorului, vom primi de la El bunatatile fagaduite.

Nadejdea isi trage obarsia din credinta282 (Sf. Grigorie Teologul, Deanimae restrrectione, Migne, P. G., XLVI, col. 29), asa cum copacul odraslestedin radacina. Credinta adevereste bunatatile fagaduite si putinta de ale avea; nadejdea insa ne face sa le dorim si sa le asteptam. Credem decica “Cel care a poruncit sa nu mintim, cu mult mai mult El nu vaminti”, de aceea si zice Sfantul Apostol Pavel: “Sa tinemmarturisirea nadejdii nesmintita; pentru ca credincios este Cel ce a fagaduit”(Evr. 10, 23).

Suntem patrunsi de adevarul ca Dumnezeu, Caruia nici un lucru nu-i estecu neputinta (Luca 1, 37), este destul de puternic mah sa-si indeplineascafagaduintele (Rom. 4, 21), ca Dumnezeu, Care este dragoste (I Ioan 4,8), da mai mult decat suntem noi in stare sa primim, ca Dumnezeu ne-amijlocit, prin neasemanata jertfa a Fiului Sau, fericirea vesnica, precumsi mijloacele de a o castiga: “Care pe insusi Fiul Sau nu L-a crutat,ci L-a dat mortii, pentru noi toti, cum nu ne va da, oare, toate impreunacu El?” (Rom. 8,32). Neclintita incredere ca Dumnezeu este desavarsit,credincios, puternic si bun, se numeste credinta in Dumnezeu. Aceastacredinta este radacina si, cu cat ea este mai puternica, cu atat mai ne-stramutataeste nadejdea noastra. Credinta aceasta a lecuit pe femeia ce se atinsesede poalele vesmantului Mantuitorului, pe cand El Se indrepta spre casalui Iair (Matei 9, 22).

5. Cine este indreptatit sa nadajduiasca in bunatatile fagaduitede Dumnezeu?

In bunatatile fagaduite de Dumnezeu este in drept sa nadajduiasca totcrestinul care pazeste poruncile lui Dumnezeu, precum si pacatosul carese pocaieste. “Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intrain imparatia cerurilor, ci cela ce face voia Tatalui Meu, Carele estein ceruri” (Matei 7, 21).

1. Crestinul cazut in pacat, daca se caieste din toata inima si se pocaieste,poate nadajdui in Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne incredinteaza ca celfara de lege de se va intoarce de la faradelegile lui si va pazi poruncile,va face dreptate si mila, aceluia Dumnezeu ii iarta pacatele (Iez. 18,21, 22). In adevar pe Manase, imparat in Iudeea, care indemnase poporulla inchinarea idolilor, ucigand si multi prooroci, Dumnezeu l-a dat inmana vrajmasilor care, incatusindu-l in lanturi, l-au dus rob in Babilonsi l-au aruncat in temnita. El insa, caindu-se de nelegiuirile facutesi fagaduind din inima sa se pocaiasca, Dumnezeu 1-a eliberat din temnitasi din robie si i-a inapoiat inca si domnia; iar el a daramat capistileidolilor (II Cron. 33, 2-19). Dimpotriva, cel ce traieste in faradelegi,cel ce nu face voia lui Dumnezeu zadarnic nadajduieste in El. Cumplitulimparat Antioh, schingiuitorul sfintilor frati Macabei, fiind ros de viude viermi, nadajduia in ajutorul dumnezeiesc, dar zadarnica i-a fost nadejdea(II Mac. 9, 28).

2. Crestinul care face voia lui Dumnezeu poate nadajdui in sprijinullui Dumnezeu in toate nevoile, dar sa se sileasca insusi sa castige bunatatilece nadajduieste de la Dumnezeu. Sfantul Apostol Petru ne sfatuieste: “Lasati-iLui toata grija voastra, caci El are grija de voi” (I Petru 5, 7).Cu toate acestea, si noi insine trebuie sa ne straduim sa castigam bunatatilefagaduite de Dumnezeu. Cine vrea sa scape de vreo boala si sa se facasanatos, sa se foloseasca intai de mijloacele obisnuite de vindecare;nu ne este ingaduit sa cerem numaidecat o minune. Sfantul Apostol Pavelavea darul facerii de minuni, totusi sfatuieste pe ucenicul sau Timoteisa se foloseasca pentru desele lui suferinte de putin vin (I Tim. 5, 23).

6. Care este insotitoarea nadejdii crestine?

Insotitoarea buna a nadejdii crestine este frica de pacat. Nadejdea eca o luntre cu doua lopeti: pe una scrie indurarea lui Dumnezeu, iar pecealalta, frica de dreptatea lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel ne sfatuiestesa faurim mantuirea “cu frica si cu cutremur” (Filip. 2,12).Cu frica, in adevar, fiindca dupa cum marinarul ce se afla in largul mariise teme, chiar pe vreme buna, de furtuna ce i-ar putea ineca corabia,tot asemenea si crestinul trebuie sa traiasca necontenit cu teama de bantuialacare nu cruta pe nimeni. Oameni oarecand placuti lui Dumnezeu, cum aufost de pilda inteleptul Solomon, au ajuns la batranete niste nelegiuiti.Chiar dintre ingeri au cazut unii, si inca foarte jos, si au fost lepadatide Dumnezeu pe vecie. incheierea vietii noastre o face moartea; pana atunciispita poate sa doboare din starea de har pe oricine care nu lucreazala mantuirea sa cu “frica si cu cutremur” (Filip. 2, 12).“Pentru aceea celui ce i se pare ca sta neclintit, sa ia amintesa nu cada” (I Cor. 10, 12).

Frica crestinului de pacat nu imputineaza nadejdea lui, ci o sporeste.Nadejdea da putere de a merge, e ca vantul in panzele corabiei; iar fricaface pe om prevazator; e ca incarcatura care cumpaneste corabia. Si panzelesi incarcatura ajuta la o plutire buna.

7. Este nadejdea crestina un dar dumnezeiesc?

Negresit, nadejdea crestina este un dar dumnezeiesc, care se pogoarain inima omului, ca o “iluminare de la Dumnezeu”. Duhul luiDumnezeu tine treaza inlauntrul nostru increderea in bunatatile vesnice;si cu cat luminarea dumnezeiasca este mai puternica, cu atat mai desavarsitaeste si nadejdea.

8. Ce folos dobandeste cel ce nadajduieste in Dumnezeu?

Cine nadajduieste in Dumnezeu se bucura de o deosebita ocrotire din parteaLui.

“Cei ce nadajduiesc spre Dumnezeu sunt ca muntele Sionului; nuse vor clatina in veac” (Ps. 124, 1). Sfantul Ioan Gura de Aur,talcuind acest verset, zice: “Ca dupa cum masinile cele mai puternicesi mai numeroase nu vor fi in stare nici sa rastoarne, nici sa clatineacest munte, tot asa si cel ce-si pune nadejdea in Dumnezeu, va ramaneneclintit in fata tuturor loviturilor”286 (Sf. Ioan Gura de Aur,Comentar la Psalmul 124, cap. I, vol. V, p. 186, trad. franceza, ed. M.Jeannin). Cel ce-si pune nadejdea in Dumnezeu nu va fi rusinat in veac:“Uitati-va – zice inteleptul Iisus Sirah – la neamurile cele dininceput si vedeti: Cine a nadajduit spre Domnul si s-a rusinat?”(2, 10). Dovada avem intamplarea celor trei tineri care au fost aruncatiin Babilon, in cuptorul cel aprins si din care au scapat nevatamati (Dan.3, 8-10). Iosif, dus si vandut rob in Egipt, ajunge cel dintai in toataimparatia Faraonului (Fac. 41).

9. Care sunt roadele nadejdii crestine?

Inainte de toate, nadejdea inaripeaza sufletul cu o vie dorire spre Dumnezeu.De aceea da si o deosebita putere si trainicie credintei. Astfel, celce nadajduieste in Dumnezeu dobandeste multe de la El; omul acela estein stare sa mute si muntii, zice Mantuitorul (Marcu 11,23). Iar a mutamuntii se talcuieste: a birui cele mai mari piedici. Chiar se si spuneca Sfantul Grigorie Facatorul de minuni (270) ar fi mutat cu adevaratun munte287 (Gherasim Timus, Dictionar aghiografic, Bucuresti, 1898, p.337). Moise, increzandu-se in Dumnezeu, cu toiagul a despicat in douaMarea Rosie (les. 24, 21); iar Proorocul Ilie a facut sa cada ploaie dupao seceta de trei ani si sase luni (III Regi 18, 45). Cel ce nadajduiesteeste bogat cu mult inainte de a avea o bogatie, zice Sfantul Ioan Scararul.

1. Cel ce are nadejde in Dumnezeu ramane neclintit in fata oameni-lor,rabdator si linistit in stramtorari si in necazuri, si mai cu seama infata mortii. Cine nadajduieste in Dumnezeu, acela nu se uita la bunavointasau la reaua vointa a celor mari, nici la cele ce zic oamenii despre el(I Cor. 4, 3). Acela este rabdator in suferinta pentru ca stie ca “patimirilevremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi”(Rom. 8, 18). Dreptul Iov a fost atat de rabdator, tocmai din pricinabucuriei ce o simtea nadajduind in invierea si rasplata viitoare (Iov19, 25). Ar putea fi oare cineva mahnit, avand inaintea ochilor cununarasplatirii vesnice? Camila in pustie isi iuteste pasul indata ce simteca se apropie apa. Scapata de ingrijorarea setei, ea nu mai simte obosealacalatoriei; nadejdea a risipit ingrijorarea. “Umplutum-am de mangaiere!Cu tot necazul nostru, sunt covarsit de bucurie”, spune SfantulApostol Pavel (II Cor. 7, 4), si -”moartea imi este castig”(Filip. 1, 21). “Doresc sa ma despart de trup si sa fiu impreunacu Hristos” (Filip. 1, 23). “De acum mi s-a gatit cununa dreptatiipe care Domnul mi-o va da in ziua aceea, El, Dreptul Judecator”(II Tim. 4, 8). Pentru aceasta cununa, Sfantul Apostol Andrei (62) a primitmoartea cu nespusa bucurie. Ca vazand crucea, pe care era sa fie spanzurat,a strigat: “Bucura-te, cruce fara de pret, Sfintita prin moarteaDumnezeului meu; cu desfatare privesc la tine! O, cat am suspinat eu dupatine! Cu ce infocare te-am poftit!”. Sfantul Ignatie purtatorulde Dumnezeu (+107) s-a bucurat foarte afland ca imparatul Traian l-a osanditla moarte; si cand a auzit ca crestinii din Roma vor sa-1 scape, le-ascris rugandu-i sa nu-l lipseasca de cununa de mucenic: “Lasati-masa fiu mancare fiarelor, prin care pot dobandi pe Dumnezeu”. SfantulArhidiacon Lavrentie (+258), osandit sa fie ars de viu pe un gratar, fiindcanu voise sa predea prefectului cetatii vasele sfinte ale bisericii, pecand era chinuit, zicea batandu-si joc de cei ce-1 chinuiau: “Acumintoarceti-ma si pe partea cealalta a trupului, ca una e fripta”.Nadejdea este deci pentru sufletul nostru intocmai ca o ancora tare (Evr.6, 19) si, dupa cum ancora ocroteste corabia in vreme de furtuna, asasi nadejdea fereste sufletul de inecare, cu deosebirea ca ancora se agatade fundul marii, pe cand nadejdea se prinde de toartele cerului.

2. Nadejdea crestina indeamna cu putere spre fapte bune si spre virtuti.“Nadejdea noastra este tot atat de neindoielnica, zice FericitulAugustin, ca si o intamplare petrecuta in trecut”. Ea a intaritpe Sfintii Mucenici in luptele cu prigonitorii lor pagani, pentru ca “nadejdeausureaza necazurile din aceasta lume”.

3. Nadejdea crestina chezasuieste viata vesnica. “Cine v-a mantuit?”,intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur pe ascultatorii sai si tot el raspunde:“Numai nadejdea in Dumnezeu si increderea in fagaduintele si indarurile Sale”. Casa lui Dumnezeu este intemeiata pe credinta, ziditape nadejde si terminata prin dragoste. In cer insa nadejdea nu va maifiinta, fiindca vom fi in stapanirea a tot ce am dorit si asteptat. “Deaceea credinta si nadejdea vor inceta cand aceste bunatati ni se vor infatisa”293(Idem, Omilia 34 la Romani, cap. 3, trad. cit., vol. IX, p. 529).

10. Despre cine se poate spune ca pacatuieste impotriva nadejdiicrestine?

Se spune ca pacatuieste impotriva nadejdii crestine: 1) Cel ce se incredenumai in el insusi sau in alte fapturi, iar nu in Dumnezeu; 2) Cel cese deznadajduieste de ajutorul lui Dumnezeu; 3) Cel ce nadajduieste cuprea multa cutezanta in mila lui Dumnezeu si 4) Cel ce ispiteste pe Dumnezeu.

1. Nadejdea celui ce se increde in sine sau in alte fapturi, iar nu inDumnezeu, nu este nadejde crestina, nici dumnezeiasca, ci nadejde pamanteasca.La Cina cea de Taina, Sfantul Apostol Petru se lauda cu barbatia lui (Matei26, 33); dar n-au trecut decat cateva ceasuri si el, jurandu-se, a tagaduitpe invatatorul (Matei 26, 72). Asemenea si uriasul Goliat, bizuindu-sepe puterea lui, isi batea joc de israeliti, dar a fost ucis de David,tinerelul care se increzuse in ajutorul lui Dumnezeu (I Regi 17, 52).A te increde in tine insuti, zice Fericitul Augustin, inseamna a nu aveaalt ocrotitor in afara de tine insuti; fiindca Dumnezeu nu ocroteste pecel ce nu-I cere ajutor. Numai cel plin de nadejdea crestina poate strigacu incredere: “Spre Tine, Doamne, am nadajduit, sa nu ma rusineziin veac” (Ps. 30, 1).

2. Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirealui Dumnezeu, pacat care departeaza de mantuire. Deci, sa ne ferim cade unul din cele mai mari rele ce ne pot bantui; sa nu pierdem niciodatacredinta ca Dumnezeu iarta pacatele si ne ocroteste de necazuri. Cuvintelelui Cain: “Si a zis Cain catre Domnul Dumnezeu: “Pedeapsamea este mai mare decat as putea-o purta” (Fac. 4, 13), suna intocmaica tanguirea unui deznadajduit si neincrezator in milostivirea lui Dumnezeu.in deznadejde cazuse si imparatul Saul atunci cand, impresurat de filisteniin razboi, si-a facut singur seama aruncandu-se in sabie (I Regi 31, 3-4).

Crestinul adevarat nu deznadajduieste. El stie ca indurarea lui Dumnezeueste nesfarsita si ajutorul dumnezeiesc este cu atat mai aproape cu catprimejdia este mai navalnica. inainte de pacat, teme-te de dreptate;

Dupa pacat, nadajduieste in milostivire, zice Sfantul Grigorie Dialogul.Ca Parintele ceresc primeste cu multa bucurie pe pacatosul ce se pocaieste,ne-a aratat insusi Mantuitorul Hristos in pilda fiului risipitor (Luca15,11) si in cea a drahmei pierdute (Luca 15, 8).

Deznadejdea impinge pe om de multe ori sa-si ia singur viata; deci, lamoartea vesnica. luda, vanzatorul Mantuitorului, s-a spanzurat din deznadejde.Deznadejdea e pacat impotriva Duhului Sfant si fara iertare, pentru canu mai ai timp de pocainta si de fapte bune. “Cine deznadajduiestede mila lui Dumnezeu, il necinsteste, la fel cu cel ce se indoieste deexistenta Lui”, zice Fericitul Augustin, iar Fericitul Ieronim spuneca luda a jignit pe Domnul mai putin vanzandu-L, decat indoindu-se debunatatea Lui; el a pierdut nu atat din pricina nelegiuirii sale, catdin pricina deznadejdii sale.

3. Increderea prea mare (indrazneala) in mila dumnezeiasca este pacat,fiindca ea impinge pe cel vinovat sa staruie in pacat, amagindu-se cugandul ca Dumnezeu, in marea Lui indurare, Se va milostivi si de el. inadevar, Dumnezeu este mult milostiv, dar este si drept (I Ioan 3, 7).Greseste deci cine crede numai in bunatatea lui Dumnezeu, si nu si indreptatea Lui. Ca zice: “Daca nu va veti pocai, toti veti pierila fel” (Luca 13,3), ca si galileenii ucisi de Pilat. Drept aceea,increderea si frica de Dumnezeu trebuie cumpanite; adica, dupa cum estepacat atunci cand frica inlatura nadejdea, tot pacat este si atunci candcutezanta prea mare inlatura teama.

4. Ispiteste pe Dumnezeu cel care, fara pricina binecuvantata, se aruncain primejdie, nadajduind ca Dumnezeu o sa-1 scoata nevatamat, ajutandu-1.Adica, cine se bate fara pricina binecuvantata, cui nu-i pasa de voialui Dumnezeu, cine se arunca in primejdie numai pentru semetia de a infruntaprimejdia, nu face voia lui Dumnezeu si, deci, nu poate nadajdui in ajutorulLui. Caci zice Sfanta Scriptura: “Cel ce iubeste primejdia va cadeaintr-insa” (int. Sir. 3, 25). Biserica nu cinsteste ca mucenicipe cei care in vremea marilor prigoane s-au aruncat cu nesabuinta in caleaprigonitorilor, cu toate ca si aceia au murit marturisind pe Hristos.

11. Prin ce mijloace se intretine si se improspateaza nadejdea?

Mijlocul cel mai potrivit pentru intarirea si improspatarea nadejdiieste rugaciunea staruitoare (Iacov 5, 13 si Iuda 20). Rugaciunea staruitoareeste – securea deznadejdii” (Sfantul Ioan Scararul) si este solianadejdii, trimisa sa mijloceasca la Dumnezeu fericirea vesnica – tintacea mai de pe urma a nadejdii. Si, dupa cum credinta fara fapte bune estemoarta (Iacov 2, 26), asa si nadejdea fara rugaciune este amortita. “incasi prin cuminecarea cu infricosatele si preacuratele Taine, adica trupulsi sangele lui Hristos, prin care Domnul nostru ramane in noi, nadejdeanoastra se face puternica. Pentru ca El spune: Cel ce mananca trupul Meusi bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el”.


Despre dragostea crestina

 

1. Dupa credinta si nadejde, care este cea de a treia virtuteteologica?

Dupa ce am aflat ce este credinta si nadejdea, trebuie sa stim ca pentrudobandirea mantuirii si fericirii vesnice, credinciosul, pe langa credintasi nadejde, are neaparata trebuinta si de dragoste, care este a treiasi cea mai mare virtute teologica.

Prin credinta, credinciosul primeste si-si insuseste adevarurile mantuitoaredescoperite de Dumnezeu si propovaduite de sfanta noastra Biserica Ortodoxa;prin nadejde asteapta cu deplina incredere ca Dumnezeu sa aduca la indepliniretot ce i-a fagaduit pentru mantuirea sa; prin dragoste insa el intra incea mai stransa comuniune de viata cu Dumnezeu. il imbratiseaza cu toateputerile sufletului sau si-I implineste voia Sa cea atotsfanta, precumcitim in Sfanta Scriptura: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramanein iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el” (I Ioan 4,16).

2. Ce este dragostea?

In inteles larg, dragostea este nazuinta omului spre tot ce este bunsi frumos sau vrednic de dorit. Aceasta nazuinta este sadita de insusiDumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca.In temeiul acestei nazuinte, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorulsi Sustinatorul sau, socotindu-L bunul sau cel mai mare. Dar cum, prinpacatul stramosesc, firea omului a fost slabita in puterile ei, numaicu dragostea fireasca omul nu poate lucra nimic pentru mantuirea sa, cacispune Mantuitorul: “fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan15, 5). De aceea, pentru mantuirea sa, crestinul are neaparata trebuintade dragoste care sa lucreze cu putere de sus, adica de dragostea supra-fireasca,de dragostea crestina sau de dragostea ca virtute teologica.

3. Ce este dragostea crestina?

Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Tainaa Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adancasi curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterilesufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta,jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc. Dragostea crestina estede la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spuneSfantul Apostol Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimilenoastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua,” (Rom. 5, 5). Dragosteaeste cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturorvirtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevaratsi rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate siincalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arataatat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit “imnal dragostei crestine”, pe care-l gasim in capitolul al 13-lea dinEpistola I-a catre Corinteni:

“De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragostenu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as aveadarul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, side as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am,nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meuca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste… Si acumraman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintreacestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).Deci dragostea estemai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelaltedoua virtuti teologice: credinta si nadejdea. Fara puterea dragostei,credinta slabeste, caci credinta “este lucratoare prin dragoste”(Gal. 5, 6), iar nadejdea se ofileste si scade mereu.

4. Prin ce este dragostea mai mare decat celelalte virtuti?

Dragostea este mai mare decat celelalte virtuti: 1) prin izvorul ei,care este Dumnezeu. Caci Dumnezeu fiind El insusi “iubire”(I Ioan 4, 8), din nemarginita dragoste a creat lumea cu toate fapturiledin ea si astfel iubirea s-a aratat mai intai in lume si salasluiestein sufletul omului de la inceput; 2) prin roadele si puterea ei, caci“iubirea este implinirea legii” (Rom. 13,10); si 3) prin durataei. Credinta si nadejdea lucreaza numai in viata pamanteasca. In viatade dupa moarte ele vor fi implinite, caci crestinul nu va mai avea nevoiesa creada in Dumnezeu, pentru ca il va vedea, nici sa nadajduiasca inEl, pentru ca il va avea. Dragostea insa ramane si atunci; ea “nupiere niciodata” (I Cor. 13, 8), este vesnica, fiindca insusi Dumnezeucel vesnic este iubire.

5. Catre cine trebuie sa se indrepte dragostea crestinului?

Dragostea crestinului trebuie sa se indrepte intai catre Dumnezeu, catreporuncile si legile Sale; apoi catre aproapele si, in fine, catre sineinsusi, caci aceasta este porunca Mantuitorului: “Sa iubesti peDomnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu totcugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a dona, la felca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei22, 37-39).

6. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu?

Crestinul trebuie sa iubeasca pe Dumnezeu, fiindca Dumnezeu l-a iubitmai intai pe el (I Ioan 4,19) si fiindca Dumnezeu este Creatorul, Sustinatorul,Rascumparatorul si Binefacatorul sau cel mai mare. Pentru toate binefacerilepe care le da, Dumnezeu nu cere in schimb decat dragoste.

7. Ce inseamna a iubi pe Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul sicu tot cugetul?

Aceasta inseamna ca crestinul trebuie sa-I inchine lui Dumnezeu toategandurile, toate simtirile, doririle si voirile sale, “sa se mutecu toate puterile sufletului in Dumnezeu” si in intreaga sa viatasa se osteneasca a-I implini voia, cu statornicie si bucurie. Caci ceeste mai frumos si mai dulce decat a iubi pe Dumnezeu, Care este vesnicafrumusete, vesnica bunatate, vesnica dragostei Psalmistul spune: “Gustatisi vedeti ca bun este Domnul” (Ps. 33, 8).

8. Pentru ce crestinul trebuie sa iubeasca pe aproapele sau?

Crestinul trebuie sa iubeasca, apoi, pe aproapele sau, care este oriceom, ca pe sine insusi, fiindca toti oamenii sunt facuti dupa chipul siasemanarea lui Dumnezeu si sunt frati intre ei, deopotriva iubiti de Dumnezeu,Care pentru mantuirea lor Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu, pe Domnul nostruIisus Hristos.

9. Cum trebuie sa fie adevarata dragoste crestina?

Adevarata dragoste crestina trebuie sa fie: 1) precum fiul isi iubesteparintele sau, asa sa iubeasca si crestinul pe Dumnezeu, Care este ParinteleCeresc al tuturor (I Ioan 3, 1); 2) Deplina, adica sa cuprinda, cum s-aspus, toate puterile sufletului, incat tot ceea ce facem sa fie spre slavalui Dumnezeu. “De aceea, ori de mancati, ori de beti, ori altcevade faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10,31); 3) Puternica si statornica, mergand chiar pana la moarte. Caci dacaDumnezeu, din dragoste fata de oameni, Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiupentru mantuirea lor, apoi si dragostea acestora fata de Dumnezeu trebuiesa fie fara de margini si sa nu se schimbe niciodata. Sfantul ApostolPavel spune: “Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos?Necazul, sau stramtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de imbracaminte,sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: “Pentru Tine suntemomorati toata ziua; socotiti am fost ca niste oi de junghiere”.Dar in toate acestea suntem mai mult decat biruitori, prin Acela Carene-a iubit. Caci sunt incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii,nici stapanirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,nici inaltimea, nici adancul si nici o alta faptura nu va putea sa nedesparta de dragostea lui Dumnezeu, cea intru Hristos Iisus, Domnul nostru”(Rom. 8, 35-39); 4) Vie si lucratoare, adica sa patrunda cu adevarat cugetulsi voia crestinului si sa se arate prin fapte de binefacere fata de ceidin jurul sau. Citim in Sfanta Scriptura: “Sa nu iubim cu vorba,numai din gura, ci cu fapta si cu adevarul” (I Ioan 3, 18); si “DeMa iubiti, paziti poruncile Mele” (Ioan 14, 15) – spune Mantuitorul.Inzestrata cu astfel de insusiri, de buna seama, dragostea produce roadelecele mai de pret pentru sufletul si viata credinciosului.

10. Care sunt roadele dragostei?

Roadele cele mai de seama ale dragostei sunt:

1) Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu: “Cel ce are poruncileMele si le pazeste, acela este care Ma iubeste” (Ioan 14, 21) -spune Mantuitorul.

2) Ferirea de pacat: “Nu este nici un pacat, spune Sfantul IoanGura de Aur, in talmacirea Epistolei 1 catre Tesaloniceni, pe care, intocmaica focul, sa nu-1 arda puterea cea mare a dragostei. Mai usor poate rezistao uscatura nebagata in seama, decat pacatul, la puterea dragostei”619(Sfantul Ioan Gura de Aur, La Epistola 1 catre Tesaloniceni, c. III, Migne,P. G., LXU, col. 420).

3) Cine iubeste pe Dumnezeu este ascultat in rugaciunile sale si se bucurade bunatatea Lui: “Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzitsi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celorce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

4) Linistea sufleteasca, rabdarea in vreme de incercare, iertarea, blandetea,pacea si bunavoirea intre oameni, caci: “Dragostea indelung rabda;dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nuse trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale,nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate,ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste,toate le rabda” (I Cor. 13, 4-7).

5) Odrasleste mantuirea sufletului: “Iata, un invatator de leges-a ridicat, ispitindu-L si zicand: invatatorule, ce sa fac ca sa mostenescviata de veci? Iar Iisus a zis catre el: Ce este scris in Lege? Cum citesti?Iar el, raspunzand a zis: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toatainima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetultau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar El i-a zis: Drept airaspuns; fa aceasta si vei trai” (Luca 10, 25-28).

Pentru astfel de roade, dragostea crestina este cu adevarat “legaturadesavarsirii” (Col. 3, 14) si “implinirea legii” (Rom.13, 10).

Vazand deci insemnatatea covarsitoare a dragostei, crestinul trebuiesa-si dea silinta sa o pastreze, sa o intareasca in sufletul sau si sao sporeasca in viata sa.

De buna seama, aceasta se face intai prin lucrarea harului dumnezeiesc,dupa cuvantul Mantuitorului: “Fara Mine, nu puteti face nimic”(Ioan 15, 5). Dar crestinul are si el datoria sa lucreze si sa se foloseascade toate mijloacele care pot inmulti dragostea.

11. Care sunt mijloacele cele mai de seama prin care crestinulisi poate intari si inmulti dragostea?

Acestea sunt:

1 – Cugetarea asupra dragostei nemarginite a lui Dumnezeu fata de lume,pentru mantuirea careia Si-a jertfit pe Unicul Sau Fiu;

2 – Cunoasterea cat mai temeinica a invataturii crestine;

3 – Rugaciunea staruitoare si fierbinte catre Dumnezeu;

4 – Impartasirea cu Sfintele Taine;

5 – Ravna de a implini voia lui Dumnezeu si a se feri de pacat;,

6 – Cunoasterea si urmarea vietii Mantuitorului, Care prin viata Sa pamanteascaa dat cea mai mareata pilda de dragoste;,

7 – Lupta impotriva iubirii semete de sine si impotriva alipirii patimasede bunurile pamantesti;

8 – Facerea de bine fata de aproapele.

 
12. Care sunt pacatele impotriva dragostei crestine?

In inteles mai larg, fiecare pacat este indreptat impotriva dragostei,fiindca aceasta virtute este temelia vietii crestine si porunca cea maide seama pentru crestin.

Dar intrucat dragostea este si o virtute deosebita, sunt si pacate indreptatedirect impotriva ei. Acestea sunt: 1) Ura fata de Dumnezeu, adica impotrivireacu dusmanie fata de invatatura Sa si fata de randuielile bisericesti,socotindu-L pe El razbunatorul nedrept al faradelegilor si urzitorul nenorocirilor(Ioan 15, 18); 2) impietrirea inimii fata de primirea mijloacelor pusela indemana crestinului pentru mantuirea sa; 3) Pizma fata de aproapelecare staruie in ascultarea de poruncile lui Dumnezeu; 4) Fatarnicia, princare cineva se arata ca iubeste pe Dumnezeu, dar numai cu vorba, nu sicu inima si fapta; 5) Iubirea de sine peste masura (egoismul), din carese nasc multe alte pacate; 6) Alipirea patimasa de bunurile pamantesti:“Ca radacina tuturor relelor este iubirea de argint” (I Tim.6, 10).


Despre Legea morala
 

Ce trebuie sa cunoasca credinciosul pentru a putea savarsi faptebune, dupa voia lui Dumnezeu?

Vorbind despre dragostea crestina, am spus ca ea trebuie sa se arateindeosebi prin fapte bune. Savarsirea faptelor bune inseamna insa implinireavoii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a savarsi fapte bune, omul trebuie sacunoasca voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaste prinlegi.

De cate feluri sunt legile?

Legile sunt, dupa izvorul lor, de doua feluri:

1) Legi dumnezeiesti si 2) Legi omenesti.

Legile dumnezeiesti cuprind: 1) Legea vesnica; 2) Legea morala fireascasi 3) Legea morala pozitiva, data omului prin descoperirea dumnezeiascaa Vechiului Testament si a Noului Testament. Legile omenesti cuprind:1) legi bisericesti si 2) legi civile. Sa vedem, pe scurt, ce sunt acestelegi.

Dumnezeu a creat lumea dupa un plan pe care El, ca fiinta vesnica, l-aintocmit din veci si-1 indeplineste in timp prin Pronia Sa, intr-o ordinestabilita de El de asemenea din veci (ordinea universala). Potrivit acestuiplan, fapturile se indreapta in chip natural catre Creatorul lor.

Planul sau ordinea aceasta, izvorata din veci din nemarginita intelepciunesi voie dumnezeiasca, dupa care se conduc toate creaturile spre indeplinireascopului dat lor, se numeste legea vesnica sau eterna. Despre ea se spunein Sfanta Scriptura: “Eu am fost din veac intemeiata, de la inceput,inainte de a se fi facut pamantul” (Pilde 8, 23).

Cum este legea vesnica?

Legea vesnica este: 1) de neaparata trebuinta, fiindca Dumnezeu, Careeste Fiinta desavarsita, nu poate sa creeze fapturile si sa le dea siun scop fara sa le randuiasca pe toate spre indeplinirea acelui scop;2) neschimbatoare, fiindca neschimbator este Dumnezeu in hotararile voiiSale; 3) universala, adica ea cuprinde toate fapturile, intreg universul.Dupa credinta noastra, pe temeiul acestor insusiri, legea vesnica esteizvorul tuturor legilor din univers: al celor fizice, pentru lumea materialasi pentru fapturile necuvantatoare, si al celor morale, pentru fapturileinzestrate cu judecata si voie libera. Legile date pentru om se numesclegi morale, fiindca se indeplinesc cu voia personala a omului, adicacu cunostinta si libertate, pe cand legile fizice se indeplinesc de lasine. Deci, voia lui Dumnezeu, cuprinsa in legea vesnica, se face cunoscutaprin legile fizice si prin legea morala, care este de doua feluri: fireascasi suprafireasca.

Ce este legea morala fireasca?

Dupa credinta crestina, legea morala fireasca este legea intiparita deDumnezeu in inima omului odata cu crearea lui, si care poate fi descoperitaprin lumina fireasca a mintii omenesti.

Ce foloase aduce omului legea morala fireasca?

In temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rau,virtutea de pacat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie facut de ceeace nu trebuie facut. Poruncile ei se pot cuprinde in: a face binele sia evita raul.

Unde se vorbeste despre aceasta lege?

Despre aceasta lege se vorbeste limpede in izvoarele Descoperirii dumnezeiesti:Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Sfantul Apostol Pavel, scriind romanilor:“Cand paganii, care nu au lege, din fire fac ale legii, acestia,neavand lege, isi sunt loru-si lege, ceea ce arata fapta legii scrisain inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor,care ii invinovatesc sau ii apara” (Rom. 2, 14-15), ne spune limpedeca si oamenii care nu au lege scrisa de la Dumnezeu au totusi legea moralascrisa in inimile lor, de care ei, daca voiesc, asculta, iar daca nu voiesc,nu asculta. Cand asculta de ea, atunci marturia cugetului lor, dupa cese cerceteaza pe sine, ii dezvinovateste, iar cand nu asculta, aceeasimarturie a cugetului ii invinovateste.

Despre legea morala fireasca vorbeste si Sfantul Ioan Gura de Aur, randspune: “Dumnezeu a dat omului o constiinta si cunostinta neinvatataa binelui si a raului, asa ca noi nu mai trebuie sa invatam ca desfranareaeste ceva rau si cumpatarea ceva bun; aceasta o stim de mai inainte, sianume de la inceput”.

Dupa credinta noastra, legea morala fireasca este sadita, deci, in insasifirea omului si lucreaza in fiecare om, oricine si oricum ar fi el, invatatori neinvatat. La cunostinta ei omul ajunge indata ce incepe a gandi.Legea morala fireasca se poate intuneca prin pacate, dar ea nu se stergeniciodata cu totul din inima omului.

Izvorand din voia neschimbatoare a lui Dumnezeu, legea morala fireascaeste si ea neschimbatoare. De ea omul trebuie sa tina seama neaparat,fiindca prin ea cunoaste mai intai voia lui Dumnezeu si fiindca ea iiarata ce este potrivit sau nepotrivit cu firea si cu vrednicia lui decea mai inalta faptura pamanteasca.Pentru aceasta toate legiuirile bisericestitin seama de poruncile legii morale.

S-a pastrat legea fireasca in toata curatia ei?

Noi credem si marturisim ca legea morala fireasca nu s-a pastrat in toatacuratia ei, asa cum a sadit-o Dumnezeu in inima omului, ci s-a intunecatprin pacat. Adica omul, in urma pacatului stramosesc traind o viata pacatoasa,nu mai auzea limpede glasul ei si se indepartase de ea. De aceea, Dumnezeu,in nemarginita Sa dragoste, voind indreptarea omului, i-a venit in ajutor,dandu-i pe calea Descoperirii dumnezeiesti legea din afara, legea pozitiva.Prin aceasta lege, Dumnezeu Si-a facut cunoscuta voia Sa in chip directsi amanuntit, ca indreptar pentru viata omului; i-a redesteptat omuluiconstiinta adormita prin pacat, ca sa fie mai cu bagare de seama la savarsireafaptelor si totodata i-a sporit cunostintele despre felul cum trebuiesa traiasca si sa lucreze pentru infaptuirea scopului sau. Despre legeaaceasta citim in Sfanta Scriptura: “Dupa ce Dumnezeu odinioara,in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prinprooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait voua, prin Fiul”(Evr. 1, 1-2).

Astfel, dupa timpul in care s-a dat si dupa deplinatatea ei, legea moralapozitiva – adica legea data omului prin Descoperirea dumnezeiasca – seimparte in legea Vechiului Testament si in legea Noului Testament.

Ce cuprinde legea Vechiului Testament?

Legea Vechiului Testament cuprinde porunci morale, ceremoniale si civile,date cu scopul de a intretine comuniunea dintre credincios si Dumnezeusi a pregati pe credinciosi pentru rascumpararea lor prin Hristos. Poruncileceremoniale, cultul religios al poporului evreu, care doar preinchipuiaulucrarea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, fiind – cum spuneSfanta Scriptura – numai “umbra bunurilor viitoare” (Evr.10, 1), au incetat odata cu venirea Mantuitorului.

In privinta lor, Marturisirea de credinta a Bisericii Ortodoxe spune:“Dupa cum umbra se retrage cand soseste adevarul, tot asa au trecutsi ele si crestinii nu au indatorirea sa le implineasca”. Tot asaau incetat si poruncile civile, fiindca ele priveau numai buna ocarmuirea poporului evreu, al carui stat a fost distrus de poporul roman, la anul70 dupa Hristos.

Au ramas insa poruncile morale, care formeaza partea cea mai insemnataa legii Vechiului Testament. Acestea au fost descoperite de Dumnezeu treptat,prin diferiti alesi ai Lui si indeosebi prin poruncile date lui Moise.De aceea, legea morala a Vechiului Testament se mai numeste si legea mozaica.Legea aceasta este cuprinsa pe scurt in cele 10 porunci dumnezeiesti -Decalogul – descoperite de Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai (Iesire20).

Poruncile au fost scrise de insusi Dumnezeu, pe doua table de piatra.Prima tabla cuprinde cele dintai patru porunci, despre datoriile catreDumnezeu, iar a doua tabla cuprinde celelalte sase porunci, despre datoriilefata de aproapele. Legea morala a Vechiului Testament incepe, deci, cuDumnezeu si cu datoria de a-L iubi, si se incheie cu pofta rea a inimiisi cu datoria de a nu o lasa sa prinda stapanire in om. Cu aceasta sespune ca toata plinirea legii pleaca din dragostea catre Dumnezeu, iarcalcarea ei, din pofta rea a inimii care uita de Dumnezeu.

Decalogul este cea dintai lege scrisa a Vechiului Testament si, totodata,cea mai inalta lege morala data pana la Domnul nostru Iisus Hristos. Earamane valabila pentru toate timpurile, fiindca cele 10 porunci sunt poruncilelegii firesti, pe care Dumnezeu le aduce la cunostinta credinciosilorintr-un chip mai limpede si mai hotarat.

Cele 10 porunci stau la temelia vietii morale a crestinului?

Da. De aceea, pentru a sti cum sa-si intocmeasca viata potrivit vointeilui Dumnezeu, pentru a-si castiga mantuirea, crestinul trebuie sa cunoascasi sa pazeasca cele 10 porunci. Tanarului care intrebase pe Mantuitorulce sa faca pentru ca sa dobandeasca viata de veci, Mantuitorul ii raspunde:“De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile” (Matei 19,17). Intelegerea buna a celor 10 porunci se poate castiga, insa, numaiprivindu-le in lumina desavarsita a Noului Testament, adica in luminalegii morale evanghelice sau crestine. De aceea, inainte de a trece latalcuirea celor 10 porunci, e nevoie sa cunoastem legea morala a NouluiTestament.

Ce este legea morala a Noului Testament?

Ea este legea descoperita de Domnul nostru Iisus Hristos, prin care seaduce la cunostinta credinciosului, in chip desavarsit, voia lui Dumnezeu.Cu legea Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos desavarseste legeaVechiului Testament, precum insusi spune: “N-am venit sa stric (legea),ci sa implinesc” (Matei 5, 17).

Legea Vechiului Testament era “sfanta si dreapta si buna”(Rom. 7, 12), dar numai “calauza spre Hristos” (Gal. 3, 24).Rostul ei era de a trezi in credincios constiinta starii de pacat si dorintadupa mantuire. Ea a deschis ochii credinciosului ca sa vada mai limpedepacatul, sa cunoasca mai bine starea pacatoasa in care se afla si i-afacut mai vie dorinta dupa Mantuitorul, Care avea sa-l izbaveasca dinstarea atat de nefericita in care se gasea. Ea da deci cunostinta pacatului,dar nu si puterea de a-1 birui si de a ne indrepta inaintea lui Dumnezeu.Citim in Sfanta Scriptura: “Din faptele Legii nici un om nu se vaindrepta inaintea Lui, caci prin Lege vine cunostinta pacatului”(Rom. 3, 20). De aceea legea morala a Vechiului Testament avea nevoiede desavarsirea adusa de Mantuitorul, prin legea morala a Noului Testament(legea Evangheliei sau legea crestina).

In ce se cuprinde aceasta desavarsire?

Desavarsirea aceasta se cuprinde, pe scurt, in urmatoarele:

1 – Legea Noului Testament, prin jertfa Mantuitorului de pe Cruce, a adusomenirii mantuirea, pe care legea Vechiului Testament numai a pregatit-o;

2 – Sfintele Taine impartasesc harul dumnezeiesc, dand credinciosuluiputerea de a birui pacatul si de a implini toata legea morala, spre a-sidobandi mantuirea: “Evanghelia lui Hristos este putere a lui Dumnezeuspre mantuirea a tot celui ce crede” (Rom. 1, 16);

3 – Se ridica peste ingustimea legii Vechiului Testament si cheama lamantuire toate popoarele pamantului: “Nu mai este iudeu, nici elin…pentru ca voi toti una sunteti intru Hristos Iisus” (Gal. 3, 28);

4 – Aduce porunca dragostei celei mai desavarsite. Pe cand in legea VechiuluiTestament dragostea era restransa numai la poporul iudeu, in legea NouluiTestament dragostea cuprinde pe toti oamenii, fara nici un fel de deosebire:“Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Aunu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri,ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti dar voidesavarsiti precum si Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este” (Matei5, 46-48). Asemenea si Sfantul Apostol Pavel spune: “Nu te lasabiruit de rau, ci biruieste raul cu binele” (Rom. 12, 21);

5 – Pe temelia dragostei, legea Noului Testament stabileste intre credinciossi Dumnezeu legatura dintre fiu si parinte, inlaturand starea de fricace stapanea in legea Vechiului Testament;

6 – Legea Noului Testament cere ca aprecierea faptelor sa nu se faca dupapartea lor exterioara, ci si dupa gandul din care pornesc ele. Fapta bunasa nu fie fatarnica, ci sa izvorasca din inima curata. Intre gand si faptasa fie cea mai deplina potrivire;

7 – Legea Noului Testament desavarseste legea Vechiului Testament si prinsfaturile evanghelice, care aduc o stare mai inalta de viata crestineasca;

8 – Legea Noului Testament este vesnica, fiindca Mantuitorul spune: “Cerulsi pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24,35).

 
Dar este oare cu putinta a implini o lege atat de desavarsita?

Da, caci spune Mantuitorul: “Luati jugul Meu asupra voastra siinvatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti gasiodihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara”(Matei 11, 29-30). Sfintii au implinit legea, desi erau si ei oameni caceilalti, dar aveau inima curata si erau plini de dragoste fata de Dumnezeu.Numai pentru astfel de oameni pazirea legii morale este usoara, mai alesca ajutorul lui Dumnezeu nu le lipseste. Aceasta nu inseamna insa ca pazirealegii nu cere osteneala, dar osteneala aceasta nu o simte cel ce esteplin de dragoste fata de Dumnezeu. Dimpotriva, toata osteneala ii umpleinima de bucurie.

Cum trebuie implinita legea lui Dumnezeu?

Legea lui Dumnezeu trebuie implinita in intregime, caci ea este una sitoate poruncile ei sunt date de Dumnezeu. Credinciosul nu trebuie sa aleagace i se pare lui mai insemnat sau mai folositor din ea, caci atunci arinlocui legea lui Dumnezeu cu o lege a sa. Sfanta Scriptura spune: “Cineva pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovatfata de toate poruncile” (Iacov 2, 10). Pentru o singura vina, Moisea fost pedepsit sa nu intre in pamantul fagaduit. Pentru o singura minciuna,Anania si Safira au fost pedepsiti cu moartea (Fapte 5, 1-10). Legea luiDumnezeu trebuie, apoi, implinita necontenit, adica in toate imprejurarilevietii, fiindca numai asa isi dovedeste credinciosul dragostea sa puternicafata de Dumnezeu, binefacatorul sau cel mai mare. Si, in sfarsit, ea trebuieimplinita cu toata bucuria. Fapta, oricat de buna ar fi, daca e facutaimpotriva inimii si cu carteala, nu are nici un pret.

Care e cuprinsul legii Noului Testament?

Cuprinsul ei, pe scurt, il arata tot Mantuitorul cand spune: “Saiubesti pe Domnul Dumnezeu tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tausi cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua,la fel ca aceasta: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. in acestedoua porunci se cuprind toata Legea si proorocii” (Matei 22, 37-40).

Acelasi lucru il spune Mantuitorul si cu alte cuvinte: “Toate catevoiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, ca aceastaeste Legea si proorocii” (Matei 7, 12). “Aceasta este poruncaMea: Sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12); “Porunca noua dau voua: Sa va iubiti unul pe altul. PrecumEu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul” (Ioan13, 34); “Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este careMa iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-lvoi iubi si Eu si Ma voi arata lui” (Ioan 14, 21).

Deci legea Noului Testament sau legea crestina e cuprinsa in poruncadragostei. Dragostea de Dumnezeu, aratata prin dragostea de aproapele,aceasta cere Mantuitorul prin legea Noului Testament, spre a se implinivoia lui Dumnezeu. De aceea, cu drept cuvant, crestinismul este numitreligia dragostei.

Porunca dragostei nu o gasim si in legea Vechiului Testament?

Porunca dragostei o gasim si in legea Vechiului Testament (Deut. 6, 5;Lev. 19, 18), data chiar cu aceleasi cuvinte ca in legea Noului Testament.Totusi, in Noul Testament porunca aceasta este noua prin duhul si viatace se cuprind in ea. Caci dragostea ceruta de Mantuitorul trebuie sa fiecurata si jertfelnica fata de fiecare om, chiar si fata de necunoscuti,dupa pilda dragostei aratate de El fata de oameni (Ioan 15, 13). Cu dragosteaaceasta crestinul trebuie sa dezradacineze din sufletul sau orice urmade manie si de ura fata de semenul sau si sa rasplateasca raul cu binele(Rom. 12, 21).

Ce sunt legile omenesti despre care s-a vorbit mai inainte?

Am vorbit pana acum despre legile morale dumnezeiesti, adica despre legileprin care Dumnezeu Si-a facut in chip direct cunoscuta voia Sa omului,ca indreptar pentru cugetele si faptele lui. Dar Dumnezeu Si-a facut cunoscutavoia Sa omului si in chip indirect, si anume prin legile omenesti, carese impart in: bisericesti si civile.

Ce sunt legile bisericesti?

Sunt legile date de Biserica, in virtutea puterii primite de la intemeietorulei de a calauzi pe credinciosi in numele Sau si a-i indatora la ascultare(Matei 10, 40; Luca 10, 16; Ioan 13, 20).

Legile bisericesti sunt alcatuite pe temeiul legii descoperite de Dumnezeusi nu cer nici mai mult decat ea, nici ceva deosebit de ea. Rostul loreste de a talcui invataturile Mantuitorului, a indemna la ascultare sila pazirea poruncilor dumnezeiesti. De aceea, de buna seama, fiecare crestineste indatorat sa asculte de ele. Biserica noastra, folosindu-se de dreptulprimit de la Mantuitorul, a dat astfel de legi, dintre care cele mai insemnatesunt canoanele si cele noua porunci bisericesti.

Ce sunt canoanele?

Canoanele sunt legi date de sinoadele ecumenice ale Bisericii si de sinoadeleparticulare ale ei, dar intarite de cele ecumenice. Pe temeiul invataturiiMantuitorului si a Sfintilor Sai Apostoli, canoanele statornicesc felulde organizare si conducere a Bisericii, precum si drepturile si indatoririlemembrilor ei: clerici, monahi si credinciosi.


Despre constiinta morala

 

Constiinta morala este glasul lui Dumnezeu in sufletul credinciosului,glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poatecunoaste fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodatacu omul. Ea este de obarsie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune:“Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in fiecare judecata nemincinoasaa binelui si a raului, adica regula constiintei”.

La ce-i slujeste omului constiinta?

Constiinta slujeste drept calauza la implinirea legii. Ea este judecatorulneadormit si aspru, care nu se poate cumpara cu nimic si care se pronuntaasupra fiecarei fapte, aratand daca aceasta este buna sau rea si decidaca trebuie savarsita sau nu. Ea isi ridica glasul atat inainte de savarsireaunei fapte, cat si dupa savarsirea ei. Inainte de savarsirea unei fapte,constiinta spune daca fapta este buna sau rea si ne sfatuieste sa o implinimsau nu. Dupa savarsirea faptei, tot ea ne judeca. Daca am ascultat deglasul ei, daca ne-am implinit datoria si ne-am ferit de fapte rele, atunciconstiinta ne rasplateste cu bucurie, multumire si liniste sufleteasca.Iar daca n-am ascultat de glasul constiintei si am savarsit fapte rele,atunci ea ne pedepseste cu aspre mustrari; simti, adica, neliniste siapasare in suflet. De aceea, crestinul trebuie sa asculte totdeauna deglasul constiintei sale. Orice lucrare potrivnica constiintei este reasi aduce pedeapsa, precum citim in Sfanta Scriptura: “Tot ce nueste din credinta” (adica din convingere intima), “este pacat”(Rom. 14, 23).

Gasim in Sfanta Scriptura pilde despre lucrarea constiintei?

Da. Iata cateva: Constiinta ii mustra pe protoparintii Adam si Eva dupace au calcat porunca dumnezeiasca (Fac. 3, 10); ea il urmareste pe Cain,care nu-si mai gaseste liniste pentru uciderea fratelui sau Abel (Fac.4, 13); ea opreste pe fratii lui Iosif de a-i ridica acestuia viata (Fac.37, 26); ea aduce cainta lui David pentru faradelegile sale si ramanestatornica in inima lui Iov, care primeste cu rabdare toate loviturilevietii (Iov 1, 21); ea rusineaza pe acuzatorii femeii pacatoase (Ioan8, 9); ea naste cainta in inima fiului risipitor (Luca 15, 18) si in inimalui Iuda, vanzatorul Mantuitorului (Matei 27, 3-4).

Poate constiinta sa dispara vreodata din sufletul omului?

Niciodata. Ea poate sa fie adormita prin nepasarea omului fata de datoriilesale, poate sa fie intunecata printr-o viata de pacat, dar nu poate safie nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai marifacatori de rele nu pot inabusi in ei, cu totul, glasul constiintei. Eaii urmareste mereu cu mustrarile ei, incat multi ajung la deznadajduiresi-si curma singuri firul vietii, ca Iuda.

Ce datorie avem fata de constiinta noastra?

Avem datoria de a o pastra totdeauna curata si de a o tine in stare treazaprin rugaciune, post, impartasirea cu Sfintele Taine si prin cunoastereatot mai temeinica a invataturii crestine. Caci constiinta morala ne indeamnala faptuirea binelui, dreptatii si dragostei crestine, adica la implinirealegii morale.

Sta in puterea credinciosului sa implineasca indemnurile constiintei?Se poate hotari el, cand voieste, spre fapta buna sau spre fapta rea?

Da. Credinciosul poate aceasta, fiindca are voie libera.

Ce este voia libera a omului?

Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la crearesi prin care el se poate hotari fara nici o sila pentru o fapta sau pentrualta. In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva,savarsitorul si stapanul faptelor sale. Voia libera este singurul darasupra caruia omul are stapanire deplina. Dupa invatatura Sfintei noastreBiserici, in starea originara voia omului era inclinata spre binele moral;prin pacatul stramosesc ea s-a inclinat mai mult spre rau, insa fara sa-sipiarda cu totul inclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru IisusHristos pe Cruce, i se da credinciosului un ajutor suprafiresc, adicaharul dumnezeiesc, pentru ca sa poata invinge inclinarea spre rau si sapoata implini binele moral.

Unde se vorbeste despre voia libera?

Despre voia libera a omului se vorbeste in cuvinte foarte limpezi inSfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Asa citim in Vechiul Testament:“Viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem.Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19). InNoul Testament Mantuitorul raspunde tanarului bogat: “Daca voiestisa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor” (Matei19, 21). In alt loc, Mantuitorul plange soarta Ierusalimului, spunand:“Ierusalime, Ierusalime… de cate ori am voit sa adun pe fiiitai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit”(Matei 23, 37). Iar Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: “Sa stiica tu ai un suflet cu vointa libera… care are putinta de a facecum voieste”.

Dar si fiecare om cu judecata sanatoasa isi da seama ca are voie libera.Fiecare simte ca se hotaraste de la sine pentru o lucrare, ca prin alegereproprie a savarsit intr-o imprejurare o fapta anumita si ca ar fi pututtot atat de bine savarsi alta in locul ei. Ca este asa ii arata omuluisi cainta pe care o simte pentru unele fapte. Caindu-se pentru unele fapte,omul isi da seama ca el n-a fost silit sa le faca si ca putea sa nu lefaca, sau chiar avea datoria sa nu le faca. Daca omul n-ar fi inzestratcu voie libera, atunci n-ar avea nici un rost si nici un inteles toatesfaturile, indemnurile, poruncile si legile ce i se dau. N-ar putea fivorba nici de virtute, nici de pacat, nici de rasplata, nici de pedeapsasi nici de raspundere. Caci cum i s-ar putea cere omului socoteala pentruo fapta pe care el n-ar fi avut libertatea sa o faca? Raspundere are omulnumai pentru faptele pe care le-a savarsit in deplina libertate si constiinta,si nicidecum pentru cele pe care le-a savarsit din constrangere.

De aceea, cand sila, frica, nestiinta, patimile, deprinderile sau alteimprejurari slabesc sau chiar intuneca cu totul constiinta omului si lucrarealibera a vointei sale, atunci in aceeasi masura scade si raspunderea pentrufaptele savarsite in astfel de imprejurari. Libertatea voii sta deci latemelia vietii morale a omului si a intregii randuieli din societateaomeneasca.

Care este temeiul faptelor noastre?

In temeiul voii libere cu care este inzestrat, omul este stapanul faptelorsale.

De cate feluri sunt faptele omenesti?

Faptele noastre sunt de doua feluri: bune si rele. Bune sau morale suntfaptele savarsite cu stiinta si voie libera si care sunt dupa voia luiDumnezeu, aratata prin legile Sale; iar rele, imorale sau pacate, suntacele fapte care nu sunt savarsite dupa voia lui Dumnezeu. Aceasta inseamnaca faptele trebuie judecate totdeauna dupa felul legaturii lor cu voialui Dumnezeu, aratata prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

Cum se poate cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte?

Pentru a cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte, trebuie sa tinemseama de toate partile ei, adica de:

1) Obiect, care inseamna lucrul de care se ocupa fapta (de pilda: rugaciunea,milostenia, furtul etc.);

2) Motiv, adica indemnul care face voia sa se hotarasca pentru un lucrusau altul. Motivul cel mai inalt al faptelor savarsite de crestin trebuiesa fie iubirea fiasca fata de Dumnezeu, Care i-a dat viata si toate celetrebuitoare vietii, si-l iubeste atat de mult, incat pentru mantuirealui a dat si pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut, “ca tot cel ce credein El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 15);

3) Scop, adica tinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai inaltal faptelor trebuie sa fie preamarirea lui Dumnezeu, precum citim in SfantaScriptura: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti,toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). SfantulVasile cel Mare zice: “Crestinul va savarsi bine lucrul sau, dacava referi la Dumnezeu tot ce face, spre a indeplini voia Lui”.

4) Intentie, care inseamna indreptarea faptei spre scopul ei. De pilda,intentia mea este sa ajut pe aproapele meu aflat in nevoie, desi incanu stiu in ce chip il voi ajuta. Ma hotarasc sa-l ajut din motivul dragosteicatre aproapele si-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;

5) Imprejurari, adica semnele dupa care o fapta in savarsirea ei se deosebestede alta. Astfel, la fiecare fapta se pune intrebarea: a) cine a facut-o(tanar, batran, preot, mirean); b) ce s-a facut (milostenie, furt); c)unde s-a facut (in biserica, acasa, pe fata, in ascuns); d) cu ce mijloace(prin castig cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) in ce scop (pentrua ajuta pe cineva, pentru a-l insela; f) chipul in care s-a savarsit fapta(din dragoste, din ura, cu pregatire); g) cand s-a savarsit fapta (ziua,noaptea, in timpul Sfintei Liturghii).

Fapta, ca sa fie buna, trebuie sa corespunda voii lui Dumnezeu dupa toatepartile ei, adica dupa obiect, motiv, scop, intentie si imprejurari. Candfapta se potriveste cu voia lui Dumnezeu numai in una dintre partile sale,ea este rea. De pilda, cand cineva fura spre a ajuta pe cineva, scopulfaptei este bun, dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Candcineva ajuta pe aproapele spre a fi laudat de oameni, fapta in sine estebuna, dar scopul urmarit este rau; deci pentru savarsitor fapta nu poatefi socotita buna.

De buna seama, crestinul are datoria de a savarsi totdeauna fapte bune,caci numai asa isi poate dobandi mantuirea sufletului. Caci crestin adevaratnu este cel care din cand in cand savarseste cate o fapta buna, ci celcare in chip statornic isi impodobeste viata cu fapte bune.

Dar pentru a putea ajunge la aceasta stare, crestinul trebuie sa-si incordezeneintrerupt puterile sale sufletesti, spre a potoli pornirile rele sia birui ispitele care mereu se apropie de el cu indemnuri la fapte rele.Crestinul adevarat trebuie, in chip statornic, sa lupte impotriva raului,sa se curete de patimi, sa-si castige taria si deprinderea in savarsireafaptelor bune, adica sa se impodobeasca cu frumusetea virtutii crestine.Sfantul Antonie cel Mare spune: “Sa nu zica cineva ca este cu neputintaomului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor”.


Poruncile bisericesti

 

Cum se numesc poruncile privitoare la indatoririle credinciosilorfata de Biserica si cate sunt?

Se numesc porunci bisericesti si sunt noua.

Care este intaia porunca bisericeasca?

Sa ascultam cu evlavie Sfanta Liturghie in fiecare duminica si sarbatoare.

Ce invata aceasta porunca?

Aceasta porunca talcuieste porunca a patra dumnezeiasca, aratand felulin care sunt datori crestinii sa praznuiasca zilele de sarbatoare. Eacere crestinului sa se roage lui Dumnezeu, precum spune Sfantul ApostolPavel: “Rugati-va neincetat” (I Tes. 5,17), fiindca rugaciuneaeste mijlocul cel mai potrivit de a infatisa inaintea lui Dumnezeu gandurilesi simtamintele religioase, de a-I multumi pentru binefacerile primitesi a-I cere ajutorul pentru diferitele trebuinte cinstite ale vietii.Rugaciunea sa fie facuta cu infrangerea inimii si cu smerenie, caci “Inimainfranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Farasmerenie nu este cu putinta adevarata credinta crestina, iar fara credintanu este cu putinta a placea lui Dumnezeu.

Porunca aceasta il indatoreaza pe crestin la rugaciune zilnica, iar inzilele de sarbatoare, sa ia parte la sfintele slujbe randuite de Sfantanoastra Biserica Ortodoxa.

Care este a doua porunca bisericeasca?

Sa tinem toate posturile de peste an.

Ce invata aceasta porunca?

Porunca postului o gasim in Sfanta Scriptura. Timpul pentru indeplinireaacestei indatoriri il hotaraste insa Biserica, prin porunca aceasta. Postuleste mijloc potrivit pentru infranarea poftelor rele, pentru biruireaispitelor si pacatelor, precum si pentru staruirea in rugaciunea curata.Folosul postului este propasirea in virtute.

Care este a treia porunca bisericeasca?

Sa cinstim pe slujitorii bisericesti.

Ce invata aceasta porunca?

Aceasta porunca invata ca e de datoria crestinului a da cinstire celorce fac parte din starea preoteasca, deoarece acestia sunt slujitori aisfintelor altare, propovaduitori ai cuvantului dumnezeiesc si rugatoricatre Dumnezeu. Indeosebi se cuvine aceasta cinstire duhovnicului, care-lpovatuieste pe crestin in scaunul Sfintei Marturisiri si care, cu putereaprimita de la Dumnezeu, ii da dezlegare de pacate. Sfantul Apostol Pavelspune: “Va mai rugam, fratilor, sa cinstiti pe cei ce se ostenescintre voi, care sunt mai-marii vostri in Domnul si va povatuiesc; si pentrulucrarea lor, sa-i socotiti pe ei vrednici de dragoste prisositoare”(I Tes. 5, 12-13) si “Ascultati pe mai-marii vostri si va supunetilor, fiindca ei privegheaza pentru sufletele voastre, avand sa dea deele seama, ca sa faca aceasta cu bucurie, si nu suspinand” (Evr.13,17). “Preotii, care isi tin bine dregatoria, sa se invredniceascade indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvantul si cu invatatura”(I Tim. 5, 17).

Care este a patra porunca bisericeasca?

Sa ne spovedim si sa ne impartasim in fiecare dintre cele patru posturimari de peste an, sau, daca nu putem, cel putin o data pe an, in postulSfintelor Pasti.

Ce invata aceasta porunca?

Prin Sfanta Taina a Botezului, omul se curata de pacatul stramosesc side orice alt pacat savarsit pana atunci. In timpul vietii, insa, ispiteleil pot duce mereu pe crestin la calcarea voii lui Dumnezeu, adica la savarsireade pacate. Pentru a-i da crestinului putinta sa se curete de pacatelesavarsite dupa Sfantul Botez si sa se impartaseasca cu vrednicie cu SfantulSau Trup si Sange, Mantuitorul a asezat Taina Sfintei Marturisiri. Poruncaa patra bisericeasca arata, deci, datoria crestinului de a-si marturisipacatele inaintea duhovnicului, pentru a fi dezlegat de ele si pentrua se putea impartasi cu vrednicie cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului,spre dobandirea fericirii vesnice. De scaunul marturisirii se poate apropiacrestinul oricand simte trebuinta de a-si usura sufletul de pacate. Biserica,la randul ei, cere crestinului, prin aceasta porunca, sa se marturiseascain fiecare dintre cele patru posturi de peste an. Daca totusi nu i-arfi cu putinta, atunci macar o data pe an, si anume in postul SfintelorPasti, crestinul trebuie neaparat sa se marturiseasca si sa se impartaseasca.

Porunca aceasta cere si bolnavilor dupa trup sa-si curete sufletul depacate prin Taina Sfintei Marturisiri si sa primeasca Sfanta Impartasanie,mai intai primind insa Taina Sfantului Maslu. Despre folosul acestei porunciSfantul Apostol Pavel spune: “Daca marturisim pacatele noastre,El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateascape noi de toata nedreptatea” (I Ioan 1, 9).

Care este a cincia porunca bisericeasca?

Sa ne rugam pentru ocarmuitorii nostri.

Ce invata aceasta porunca?

Aceasta porunca invata ca este de datoria crestinului sa se roage luiDumnezeu de ajutor pentru toti cei ce se ingrijesc de binele sau vremelnicsi vesnic. Astfel, Biserica cere sa ne rugam pentru patriarh, mitropolitulsau episcopul eparhial si intreg clerul, pentru ocarmuitorii tarii sipentru toti cei care fac bine Sfintei Biserici si se straduiesc sa intareascacredinta ortodoxa. Sfantul Apostol Pavel spune: “Va indemn, deci,inainte de toate, sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri, pentrutoti oamenii…, ca sa petrecem viata pasnica si linistita, intrutoata cuviosia si buna cuviinta, ca acesta este lucru bun si primit inaintealui Dumnezeu, Mantuitorul nostru” (I Tim. 2,1-3). Crestinul sa nuuite in rugaciunile sale nici pe cei trecuti din viata aceasta, caci rugaciunilecelor vii le folosesc mult celor raposati. Invatatura acestei poruncise desprinde din porunca dragostei fata de aproapele.

Care este a sasea porunca bisericeasca?

Sa tinem posturile pe care le-ar orandui episcopul sau mitropolitul locului,in vreme de primejdii, de boli sau de necazuri.

Ce invata aceasta porunca?

In anumite imprejurari, chiriarhii locului au dreptul si datoria sa randuiascazile deosebite de post si rugaciune, iar crestinii au datoria sa le tinacu toata curatia inimii, fiind spre folosul lor. Pe cand Sfantul ApostolPetru se gasea inchis de Irod, “se facea necontenit rugaciune catreDumnezeu pentru el, de catre Biserica” (Fapte 12, 5) si ingerulDomnului l-a izbavit.

Care este a saptea porunca bisericeasca?

Sa nu citim cartile ereticilor.

Ce invata aceasta porunca?

Sfanta noastra Biserica Ortodoxa, avand de la Dumnezeu chemarea sa calauzeascape crestini pe drumul dreptei invataturi, are datoria sa atraga luarea-amintea acestora asupra tuturor lucrurilor care i-ar putea abate de la acestdrum. Astfel, prin porunca aceasta le cere celor care nu sunt intaritiin cunoasterea si intelegerea cuvantului dumnezeiesc sa se fereasca decitirea cartilor potrivnice credintei adevarate, cum sunt cele ale ereticilor,spre a nu fi amagiti de invataturi pierzatoare de suflet (I Tim. 4, 7),ci sa se hraneasca “cu cuvintele credintei si ale bunei invataturi”(I Tim. 4, 6).

Care este a opta porunca bisericeasca?

Sa nu instrainam, nici sa folosim spre scopuri straine, lucrurile bisericestisau averea Bisericii.

Ce invata aceasta porunca?

Biserica foloseste lucrurile si bunurile sale la savarsirea sfintelorslujbe, la sustinerea asezamintelor sale si la savarsirea de fapte bune(Fapte 11, 29-30). Instrainarea acestor lucruri sau intrebuintarea lorspre folosul propriu aduce, deci, paguba Bisericii, iar pentru cei carese fac vinovati de astfel de fapte, inseamna pacat, caci porunca a optadumnezeiasca spune: “sa nu furi”.

Care este a noua porunca bisericeasca?

Sa nu facem nunti si ospete sau alte petreceri in timpul posturilor.

Ce invata aceasta porunca?

Biserica a randuit anumite zile in care crestinii sa praznuiasca celemai insemnate evenimente din viata Mantuitorului si a sfintilor. Acestea,fiind unele de bucurie, iar altele de intristare, de buna seama ca celedintai vor fi praznuite cu bucurie sufleteasca, iar celelalte, cu intristaresi cu infranare trupeasca si sufleteasca.

Prin porunca aceasta, Biserica cere crestinului ca in zilele de intristarearatate de ea, in zilele de post, sa nu faca nunta si petreceri, caresunt prilej de veselie si, in genere, sa nu ia parte la bucurii si placeri.

Implinirea acestei porunci sporeste crestinului evlavia si dragosteafata de Dumnezeu.

Ce sunt legile civile?

Acestea sunt legile date de stat, pentru buna carmuire si indrumare apoporului pe calea binelui obstesc si pentru continua inflorire a vietiiacestuia. La intocmirea lor, autoritatea statului tine seama de vointasi de trebuintele poporului.

Sfanta noastra Biserica invata pe credinciosii sai sa se supuna intrutotul legilor Statului, “caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu;iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. Pentru aceea, cel ce se impotrivestestapanirii se impotriveste randuielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivescisi vor lua osanda” (Rom. 13, 2). Crestinul va da socoteala inainteaDreptului Judecator si pentru implinirea sau calcarea acestor legi. Deasemenea, credinciosii sunt indrumati sa-si implineasca indatoririle lorcetatenesti fata de Patrie, cu acelasi zel si cu aceeasi ravna ca si pecele fata de Biserica.

Care este datoria crestinului fata de legi?

Crestinul, ca faptura a lui Dumnezeu, trebuie sa asculte de voia Acestuia,rostita prin legile date, caci numai asa isi poate intocmi o viata cinstitasi-si poate dobandi mantuirea sufletului. Legea, prin insasi fiinta ei,cere doar ascultare si nu sta in bunul plac al cuiva sa i se supuna saunu. Este drept ca uneori se intampla ca legea sa fie calcata. Dar crestinulnu trebuie sa faca aceasta in chip premeditat; el ramane supus legii chiarsi atunci cand o calca. Porunca launtrica prin care legea morala cerecrestinului sa faca sau sa nu faca ceva se numeste datorie morala. Aceastanu este altceva decat trebuinta pe care o simte credinciosul inauntrulsau de a implini voia lui Dumnezeu si a ocoli cele potrivnice ei, faraca libertatea voii sa-i fie ingradita cu ceva. Cum poate insa implinilegile si evita calcarea lor, aceasta i-o spune fiecaruia cugetul sauconstiinta sa morala.


Sfaturile evanghelice

 

Ce sunt sfaturile evanghelice?

Pentru dobandirea mantuirii, orice crestin trebuie sa dea ascultare poruncilordespre care s-a vorbit pana acum. Nimeni nu se poate mantui daca nu tineseama de aceste porunci. Dar pentru cei ce tind spre o desavarsire moraladeosebita si vor sa ajunga mai repede si mai sigur la mantuire, in SfantaEvanghelie s-au randuit si alte cai, cunoscute in Biserica sub numelede sfaturi evanghelice.

Se numesc sfaturi, pentru ca, spre deosebire de porunci, care sunt ceruteoricarui crestin fara deosebire, sfaturile evanghelice sunt lasate lavoia si puterea fiecaruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindca sunt maigreu de indeplinit. “Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia caroraeste dat” (Matei 19, 11), spune Mantuitorul Hristos.

Cate si care sunt sfaturile evanghelice?

Sfaturile evanghelice sunt trei: saracia de buna voie, castitatea saufecioria si supunerea fata de un conducator duhovnicesc. Pentru indeplinireaacestor sfaturi evanghelice se leaga cu juramant cei ce imbratiseaza viatamonahala.

Ce intelegem prin saracia de buna voie?

Bogatia este, de cele mai multe ori, o piedica in calea mantuirii. Pentruagonisirea, sporirea si pastrarea ei, omul este adesea impins la o multimede pacate: lacomie, furt, nedreptate, zgarcenie. Averea pricinuieste,apoi, multe griji si tulburari. In sfarsit, cand o are, omul aluneca repedespre o viata de imbuibare, petreceri si lene, intocmai ca bogatul dinEvanghelie, caruia ii rodise tarina si care-si faurea numai planuri iubitoarede sine (Luca 12, 16-40). Rari de tot sunt cei care stiu sa foloseascaaverea pentru innobilarea sufletului lor si pentru ajutorarea aproapeluiin nevoie. Si pentru ca cei mai multi nu izbutesc sa o stapaneasca sisa o foloseasca asa cum trebuie, Mantuitorul spune: “Mai lesne estea trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatialui Dumnezeu” (Matei 19, 24).

De aceea Mantuitorul sfatuieste pe cei ce doresc sa ajunga mai repedesi mai lesne la desavarsire sa se desparta de avere si sa traiasca insaracie. Aceasta a spus-o Mantuitorul tanarului bogat, care venise saintrebe ce bine sa faca spre a avea viata de veci. Cand Mantuitorul i-araspuns ca trebuie sa pazeasca poruncile Legii, acela a spus ca le-a pazitdin tinerete. Atunci Mantuitorul i-a zis: “Daca voiesti sa fii desavarsit,du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupaaceea vino si urmeaza-Mi” (Matei 19, 21).

Din cuvintele Mantuitorului reiese limpede ca indeplinirea porunci-loreste de ajuns pentru mantuire, dar ca, prin saracia de buna voie, crestinulpoate urca o treapta mai sus pe scara desavarsirii. Fara indoiala ca,fiind scutit de grijile si primejdiile morale la care duce bogatia, celsarac de buna voie are mai mult ragaz si mijloace mai inlesnite pentrua se ingriji de curatirea si inaltarea sufletului sau. Saracia de bunavoie nu inseamna lene, ci inlaturarea lacomiei de avere. implinirea acestuisfat indulceste lupta pentru existenta si face ca multi oameni lipsitisa capete mijloace de trai, primind din cele daruite de cei se leapadade avere.

Ce este castitatea sau fecioria?

Asa cum am vazut mai inainte, casatoria este randuita de insusi Dumnezeu,chiar la facerea lumii, pentru inmultirea si dainuirea neamu-lui omenesc,iar crestinismul a ridicat-o la treapta de sfanta Taina. Ea este, prinurmare, o randuiala fireasca si morala pentru orice om.

Cu toate acestea, pentru cel ce-si alege viata de rugaciune, sau se aseazain slujba raspandirii crestinismului, sau in slujba milosteniei obstesti,casatoria, cu grijile si greutatile ei, ar fi o piedica de care s-ar putealipsi, spre a se putea inchina cu totul chemarii ce si-a ales. Dar nuoricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mantuitorul spune:“nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat”(Matei 19,11). Iar Sfantul Apostol Pavel scrie corintenilor ca nu le porunceste,ci numai ii sfatuieste sa traiasca in feciorie (I Cor. 7, 6).

Folosul moral al fecioriei il arata tot Sfantul Apostol Pavel, cand zice:“Eu vreau ca voi sa fiti fara de grija… Cel necasatorit seingrijeste de cele ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatoritse ingrijeste de cele ale lumii, cum sa placa femeii” (I Cor. 7,32-33). La feciorie pentru toata viata se leaga cu juramant greu cei ceimbratiseaza viata monahala. Dar au fost si sunt si astazi crestini, care,desi traiesc in lume, isi pastreaza castitatea toata viata lor. Fecioriaeste tinuta de atat de putini, incat ea nu va putea fi niciodata o piedicaserioasa pentru inmultirea omenirii, si cu atat mai putin un pericol pentruexistenta ei.

Ce este supunerea fata de un conducator duhovnicesc?

Am vazut ca, pentru a scapa de robia patimilor si a capata libertateasi mantuirea, credinciosul trebuie sa-si supuna vointa sa legii morale.Dar vointa fiind din fire slaba si pentru a nu aluneca spre pacat, credinciosuldornic sa ajunga mai repede si mai sigur la desavarsire este indemnatsa renunte la vointa proprie si sa asculte fara sovaire de un indrumatorduhovnicesc, care este in masura sa conduca sufletele, datorita experienteisi inaintarii lui in viata morala. Sfatul ascultarii este cuprins in cuvinteleMantuitorului: “Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepedede sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Ascultarea de un indrumator duhovnicesc nu este o injosire a demnitatiiomenesti, precum socotesc unii, ci, dimpotriva, o adevarata inaltare,potrivit cuvintelor Mantuitorului: “Cel ce se smereste pe sine seva inalta” (Luca 18, 14).


Despre Post

 

Ce este postul?

“Postul este infranarea de toate mancarurile, sau, la caz de boala,numai de unele, de asemenea si de bauturi si de toate cele lumesti side toate poftele cele rele, pentru ca sa poata crestinul sa isi faca rugaciunealui mai cu inlesnire si sa ii fie milostiv Dumnezeu. inca si pentru aucide poftele trupului si a primi harul lui Dumnezeu…”.

Postul este o fapta de virtute, un exercitiu de infranare a poftelortrupului si de intarire a vointei, o forma de pocainta, deci mijloc demantuire. Dar este in acelasi timp si un act de cult, adica o fapta decinstire a lui Dumnezeu, pentru ca el este o jertfa, adica o renuntarede buna voie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectulpe care il avem fata de Dumnezeu.

Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului,un semn vazut al ravnei si sarguintei noastre, spre asemanarea cu Dumnezeusi cu ingerii, care n-au nevoie de hrana. “Postul este lucrul luiDumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana – zice Sf. Simion al Tesalonicului.Este viata si petrecere ingereasca, pentru ca ingerii sunt fara hrana.Este omorarea trupului, ca acesta hranindu-se, ne-a facut morti; si izgonireapatimilor este postul, caci lacomia intarata patimile trupului”.

Care e rostul si folosul postului?

Postul foloseste si sufletului si trupului, pentru ca intareste trupul,usureaza si curateste sufletul. Pastreaza sanatatea trupului si da aripisufletului. De aceea, Legea Veche il recomanda si il impune de atateaori (Ies. 34, 28; Deut. 9, 9; 18; Jud. 20, 26; I Regi 7, 6; Isaia 58;loil 2,15). “Nu fi nesatios intru toata desfatarea si nu te aplecala mancaruri multe. Ca in mancarurile cele multe va fi durere si nesatiulva veni pana la ingretosare. Pentru nesatiu, multi au pierit; iar celinfranat isi va inmulti viata”, zice inteleptul Isus, fiul lui Sirah(37, 32-34). Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzecide nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei4, 2 si Luca 4, 2). El ne invata cum sa postim (Matei 6, 16-18) si nespune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei17,21; Marcu 9, 29). Posteau de asemenea Sfintii Apostoli si uceniciilor (Fapte 13, 2, 3; II Cor. 6, 5); ei au si randuit postul pentru toticrestinii. Sfintii Parinti lauda si recomanda postul cu staruinta. Iatace spune, de pilda, Sf. Ioan Gura de Aur: “Postul potoleste zburdaciuneatrupului, infraneaza poftele cele nesaturate, curateste si inaripeazasufletul, il inalta si il usureaza”.

De cate feluri este postul dupa asprimea lui?

Dupa asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri:

a) Ajunare desavarsita, adica atunci cand nu mancam si nu bem nimic celputin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat (Siroragia) sau ajunarea propriu-zisa, atuncicand mancam numai spre seara mancaruri uscate (paine si apa, fructe uscate,seminte etc).

c) Postul obisnuit sau comun, rand mancam la orele obisnuite, dar numai“mancaruri de post”, adica ne infranam de la “mancarurilede dulce” (carne si peste, branza, lapte, oua, vin, grasime).

d) Postul usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre siuntdelemn, cum se prevede in Tipic, la anumite sarbatori care cad in cursulposturilor de peste an.

De cate feluri este postul, dupa lungimea lui?

De doua feluri:

a) Post de o zi si

b) Post de mai multe zile.

Care sunt posturile de o zi si pentru ce au fost asezate?

Sunt posturile pe care le tinem:

a) Miercurea si vinerea din fiecare saptamana, in amintirea PatimilorDomnului: miercurea au facut sfat carturarii si arhiereii iudeilor saprinda pe Hristos, iar vinerea L-au rastignit pe cruce601 (Canonul 15al Sf. Petru al Alexandriei). Tot in aceasta zi, dupa Traditie, mancaseAdam din pom, lucru pentru care a fost izgonit din rai.

b) Ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), in amintirea PatimilorDomnului pe cruce (dezlegare la untdelemn si vin).

c) Ziua taierii capului Sf. Ioan Botezatorul (29 august), zi de postsi plangere pentru cel care a fost cel mai zelos propovaduitor si implinitoral postului si al pocaintei (dezlegare la untdelemn si vin).

d) Ajunul Bobotezei (5 ianuarie): post asezat si ramas din vremea randcatehumenii se pregateau prin post si rugaciune pentru primirea Botezuluia doua zi. Se ajuneaza in orice zi ar cadea603 (Canonul 1 al Sf. Teofilal Alexandriei), iar a doua zi se ia aghiasma pe nemancate.

Cei ce vor sa prisoseasca in evlavie sau sa faca anumite fagaduinte saulegaminte fata de Dumnezeu, pentru felurite pricini, pot sa posteascasi in alte zile de peste saptamana decat cele oranduite de Biserica. Ceamai potrivita este ziua de luni. In nici un caz sa nu se posteasca sambatasau duminica. Postul acesta de buna voie nu are insa valoare decat atuncicand pazim si zilele de post oranduite de Biserica.

Cand nu se posteste miercurea si vinerea?

Fie pentru insemnatatea sarbatorilor mari, adica pentru a nu se stergeprin post bucuria praznicului Nasterii Domnului, al Invierii, al Rusaliilor,fie pentru prisosinta postului dinaintea acestor sarbatori mari sau pentrua nu ne asemana cu unii eretici, Biserica ingaduie sa mancam de dulcemiercurea si vinerea in anumite rastimpuri din cursul anului. Aceste zilesunt numite de dezlegare (a postului) si sunt insemnate in calendare cucuvantul harti. Iata cand nu se posteste miercurea si vinerea:

a) In Saptamana luminata (saptamana Pastilor).

b) De la Nasterea Domnului pana in ajunul Bobotezei.

c) In saptamana de dupa Rusalii (inainte de inceputul postului de San-Petru).

d) In saptamana intai a Triodului (intre Duminica Vamesului si a Fariseuluisi Duminica Fiului Risipitor).

e) In saptamana Branzei (inaintea lasatului sec pentru Postul Pastelui);se dezleaga numai la lapte, oua si branza.

f) Nu se posteste, de asemenea, in ziua Nasterii Domnului si cea a Bobotezei,cand aceste sarbatori cad miercuri sau vineri.

Care sunt posturile de mai multe zile din cursul anului?

a) Postul Pastelui,

b) Postul Craciunului,

c) Postul Sfanta-Mariei si

d) Postul San-Petrului.

Ce este postul Pastelui?

Postul Pastelui, Postul Mare sau Paresimile (de la cuvantul latinescquadragessima = patruzeci) este postul dinaintea Pastelui. E asezat incinstea Patimilor Domnului si ne aminteste de postul de patruzeci de zileal Mantuitorului in pustie, inainte de a iesi in lume pentru propovaduireaEvangheliei (Matei 4, 2 si Luca 4, 2). E totodata vreme de pregatire,prin post, rugaciune si pocainta, pentru apropierea cu vrednicie de SfantulTrup si Sange, intrucat, de obicei, la Pasti se impartasesc toti credinciosii.

Tine sapte saptamani, incepand cu Duminica lasatului sec de branza (Duminicaizgonirii lui Adam din rai) si se incheie in noaptea Pastelui, la inviere.E cel mai vechi, mai lung si mai de seama dintre posturile bisericesti(Pentru vechimea lui, vezi Can. 69 Apostolic; Can. 50 Laodiceea, AsezaminteleSf. Apostoli V, 13; Can. 5 al Sinodului I ecumenic. Nu se mananca nicipeste, nici untdelemn si nu se bea vin. Se dezleaga la vin si untdelemnnumai sambata si duminica (pentru ca in aceste zile se face Liturghiedeplina), iar la peste, numai in ziua de Buna-Vestire si de Florii (pentruca sunt praznice mari) (Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42.Comp. si Scrisoarea sinodala a Patriarhului ecumenic Paisie I catre PatriarhulNicon al Moscovei (1655), raspuns la intrebarea 20 ).

Sunt scutiti de ajunare numai copiii, lauzele, batranii si bolnavii saucei neputinciosi, precum si cei aflati in situatii speciale. Cu deosebitaevlavie trebuie sa postim prima si ultima saptamana din Postul Paresimilor.

Ce este postul Craciunului?

Postul Craciunului este postul dinaintea Nasterii Domnului. Tine 40 dezile (15 noiembrie – 25 decembrie). Lasam sec in seara de 14 noiembrie(ziua Sf. Filip); iar daca aceasta zi cade miercuri sau vineri, incepempostul cu o zi mai inainte. E asezat pentru a ne pregati spre cuviincioasaintampinare a Nasterii Domnului si inchipuie noaptea in care traia omenireadinainte de Mantuitorul, cand Patriarhii si Dreptii Legii vechi asteptauvenirea Lui, cu post si rugaciune. Ne aduce aminte indeosebi de postulde 40 de zile al lui Moise in pustie, inainte de primirea Legii (les.34, 28). Se dezleaga la peste in ziua de 21 noiembrie (Intrarea in Bisericaa Maicii Domnului), fiind praznic mare. In ziua cea din urma a acestuipost (Ajunul Craciunului) se ajuneaza, adica nu se mananca nimic panala ivirea luceafarului de seara, care inchipuie steaua Magilor; apoi mancamuscat: seminte, poame, turte sau covrigi. Tot in aceasta seara, pe alocuri,slujitorii Bisericii umbla cu Icoana Nasterii, cantand troparul Craciunuluisi aducand astfel, in casele crestinilor, vestea cea buna a marii sarbatoridin ziua urmatoare. In ziua Craciunului, in orice zi ar cadea, mancamde dulce.

Ce este Postul Sfanta-Mariei?

Postul Sfanta-Mariei Mari (sau postul lui August) este postul dinainteaAdormirii Maicii Domnului. E asezat in cinstea Maicii Domnului, amintindu-nede postul cu care aceasta, dupa traditie, s-a pregatit spre trecerea eila cele vesnice. Tine doua saptamani: de la 1-15 august. Lasam sec la31 iulie seara; iar daca aceasta zi ar cadea miercuri sau vineri, lasamsec cu o zi inainte. Se dezleaga la peste in ziua Schimbarii la Fata (6august), fiind praznic mare. Daca ziua Sfanta-Mariei (15 august) cademiercuri sau vineri, nu mancam de dulce, ci se dezleaga numai la peste.

In timpul acestui post se citeste mai cu deosebire Al doilea Paraclisal Maicii Domnului, pe care il gasim in Ceaslov.

Pentru ce s-a asezat si cat tine postul San-Petrului?

Postul San-Petrului, adica al Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, e asezatin cinstea acestor doi Sfinti Apostoli, a caror moarte muceniceasca seserbeaza la 29 iunie si care s-au ostenit cel mai mult pentru vestireaEvangheliei si pentru raspandirea credintei crestine. Totodata ne aduceaminte de postul cu care Sf. Apostol Pavel, impreuna cu Varnava, s-aupregatit inainte de trimiterea lor la propovaduire, din porunca DuhuluiSfant (Fapte 13, 2-3; Isaia 58, 3-7). Acest post are o lungime schimbatoare,intrucat inceputul lui atarna de data Rusaliilor. Se lasa sec in Duminicaintai dupa Rusalii (a tuturor Sfintilor) si se posteste pana in ziua deSan-Petru (29 iunie). Daca aceasta zi cade miercuri sau vineri nu mancamde dulce. E un post mai usor; se dezleaga martea si joia la vin si untdelemn,iar sambata si duminica si la.

Cum trebuie sa postim?

Respectarea posturilor este o datorie a bunului credincios, care estecuprinsa in porunca a doua a Bisericii. Sfintele Soboare si randuieliledate de Sfintii Parinti pedepsesc cu asprime pe cei ce nu pazesc posturile(Can. 69 al Sf. Apostoli). Dar trebuie sa postim nu numai cu trupul, cisi cu sufletul. Adica nu numai mancand de post, ci si infranandu-ne totodatade la patimi, pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurilede dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecandin rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit este decinu numai cel trupesc, ci si sufletesc: postul de bucate, impreuna cu celde fapte, postul de mancare si totodata de purtari. Asa ne indeamna Biserica,prin cantarile ei din slujbele Postului celui Mare: “Sa postim,post primit, bineplacut Domnului; postul cel adevarat este instrainareade rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte,de clevetire, de minciuna si de juramantul mincinos. Lipsirea acestoraeste postul cel adevarat si bine primit”. Iar Sf. Ioan Gura de Aurzice: “Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac,aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjuratde un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nunumai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile,si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru.Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie.Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii,neprivind cu ispitire frumusetile straine… Gura trebuie sa posteascade sudalme si de alte vorbiri rusinoase”.


Despre Aghiasma

 

Ce inseamna cuvantul Aghiasma?

Cuvantul este grecesc (aghios) si inseamna Sfintire. La noi, prin aghiasmase intelege atat apa sfintita, cat si slujba pentru Sfintirea ei.

De cate feluri e Aghiasma in intelesul ei de slujba?

De doua feluri: mare si mica. Cea mica se mai numeste in popor si sfestanie,care inseamna luminare, sau slujba luminilor, pentru ca la inceput seintelegea prin ea Aghiasma cea mare, care se savarseste la Boboteaza,sarbatoare numita si ziua luminilor sau a luminarii, deoarece atunci sebotezau catehumenii.

Cand se savarseste Sfintirea cea mica a apei?

In biserica, de regula la fiecare zi intai a lunii, iar in case, oricandcer credinciosii, mai ales in zilele de miercuri si vineri dimineata.Cand preotii, potrivit hotararilor Sf. Sinod merg sa boteze casele credinciosilor,acestia sunt datori sa-i primeasca pe preoti cu bucurie si cu dragoste,deoarece preotii aduc binecuvantarea si ajutorul lui Dumnezeu asupra caseisi a familiei lor, prin apa sfintita cu care-i stropesc.

Care sunt roadele si folosul acestei slujbe?

“Stiut sa fie ca prea bun obicei este si folositor de suflet sase faca in biserici, in manastiri si in case, Sfintirea apei la toatezilele dintai ale lunii si a stropi pe oameni in manastiri si in chilii,asisderea si in casele mirenilor si toate ale lor. Aceasta apa sfintitape care Duhul Sfant prin rugaciunile preotilor o sfinteste, multe feluride lucrari are, precum insasi ectenia Sfintirii si rugaciunea marturisesc.Ca prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc sise iarta de pacatele cele mici de peste toate zilele, adica nalucirilediavolesti, gandurile cele rele; iar mintea se curateste de lucrurilecele spurcate si indreptata spre rugaciune se face; aduce dar paza, inmultireacastigului si indestulare; bolile goneste si da sanatate trupeasca sisufleteasca. Si mai in scurt sa zicem: toti cei ce o primesc cu credintaiau sfintenie si binecuvantare. Pentru aceasta dar, datori sunteti sivoi, preotilor, sa va invatati enoriasii vostri ca sa o primeasca pe eacu credinta, spre marele folos al lor”.

Dar Sfintirea cea mare a apei cand se face?

La Boboteaza, atat in ajun, cand se sfinteste apa cu care preotii boteazaapoi casele crestinilor, cantand troparul Botezului: “In Iordan,botezandu-Te Tu, Doamne…”, cat si in insasi ziua Bobotezei, dupaSfanta Liturghie, rand se sfinteste apa pe care o iau crestinii pe lacasele lor pentru tot anul.

De ce se spune “Sfintirea cea mare a apei”?

Pentru ca apa de la Boboteaza are o putere deosebita, fiind Sfintitaprintr-o indoita chemare a Sf. Duh in cursul rugaciunii de sfintire, iarSfintirea are loc in insasi ziua in care Mantuitorul a sfintit apele,botezandu-Se in Iordan. De aceea si slujba Aghiasmei mari este mai lungasi mai sarbatoreasca decat a Aghiasmei mici, iar cantarile si rugaciunileei pomenesc si preaslavesc indeosebi Botezul Domnului in Iordan.

Ce putere are apa sfintita de la Boboteaza si cum o folosim?

Aghiasma Mare, adica apa Sfintita de la Boboteaza, are, intr-o masuracu mult mai mare, puterea sfintitoare si tamaduitoare, precum si darurileminunate, pe care am spus ca le are Aghiasma mica. De aceea, ea se pastreazanestricata vreme indelungata, ramane tot asa de proaspata, de curata siplacuta la gust ca si cand ar fi atunci scoasa din izvor. O parte dinea se pastreaza in biserica, intr-un vas anume, numit si aghiasmatar,si e folosita de preot la o multime de slujbe (ierurgii). Cu aceasta apasfintita se stropesc persoanele si lucrurile care trebuie exorcizate,curatite sau sfintite. Se intrebuinteaza, de pilda: la botezul copiilor,la rugaciunea pentru durerea de cap, la randuiala de curatire a fantaniispurcate, la binecuvantarea inceperii semanaturilor, la vasul cel spurcat,la Tarinele (holdele), viile si gradinile bantuite de lacuste si gandaci,la Sfintirea crucii si a troitei, a clopotului, a vaselor si vesmintelorbisericesti s.a.

Aghiasma Mare se foloseste de asemenea la Sfintirea bisericii si a antimiselor,a Sfantului Mir si a altora. Fiecare crestin sau fiecare casa trebuiesa ia din Aghiazma de la Boboteaza si sa o pastreze intr-un vas curatsi la loc de cinste. Se gusta dintr-insa pe nemancate si cu multa cuviintain zilele de ajunare si de post, sau in zilele de sarbatori mari, dupace venim de la biserica, mai ales cand nu ne impartasim. Se obisnuiesteca credinciosii sa bea din Aghiasma mare timp de 8 (opt) zile in sir,incepand din ajunul Bobotezei, pana la incheierea praznicului, adica panala 13 ianuarie. Dupa aceea, ea se poate lua numai dupa Spovedanie. indeosebicei opriti de la impartasire se pot mangaia luand aghiasma si apoi anafora.Cand ne impartasim, Aghiasma se ia dupa impartasire, fiind mai mica decatSfanta impartasanie, iar cand luam numai anafora, Aghiasma se ia inaintede aceasta, fiind mai mare ca anafora.

Putem stropi cu Aghiasma cea mare casa, curtea si gradina, vitele sichiar ogoarele si livezile noastre, pentru a le feri de rele. In caz deboala, putem, de asemenea, sa gustam din ea cu credinta. Caci apa aceasta,avand intr-insa darul si puterea dumnezeiasca a Sfantului Duh, a facutadesea multe minuni, insanatosind bolnavi, tamaduind rani, aparand derele, de necazuri si de primejdii.


Ierurgii in legatura cu nasterea

 

Sunt urmatoarele:

a) Randuiala de ziua intai pentru femeia lehuza, indata dupa nastere;

b) Rugaciunea la insemnarea pruncului, cand i se pune numele; a optazi dupa nastere;

c) Randuiala imbisericirii pruncului si a curatirii lehuzei, la 40 dezile dupa nastere.

Cea dintai se savarseste in casa femeii care a nascut, iar celelaltedoua, la biserica.

Cum se face randuiala in ziua intai si care este rostul ei?

In ziua intai dupa nasterea pruncului, preotul face sfintirea cea micaa apei. Apa sfintita acum e ca o preinchipuire a botezului. Cu ea se stropestecasa, lehuza, pruncul, moasa si toti ai casei. Apoi preotul citeste treimolitve pentru femeia lehuza, in care se roaga pentru grabnica ei ridicaredin patul nasterii, pentru iertarea pacatelor ei, pentru ocrotirea eisi a pruncului de bantuiala duhurilor necurate si pentru curatirea mameide intinaciunea trupeasca pricinuita de nastere, intrucat, precum zicePsalmistul (Ps. 50, 6), suntem zamisliti intru faradelege si nascuti inpacat. Cu acelasi scop rosteste acum preotul si o rugaciune deosebitapentru moasa si alta pentru celelalte persoane care au ajutat la nastere,intrucat atingerea de lehuza si de prunc le este socotita ca o intinare,de care trebuie curatati.

Din apa Sfintita cu acest prilej se obisnuieste a se pune in baia (scaldatoarea)copilului, in primele trei zile dupa nastere.

Care este randuiala din ziua a opta dupa nastere?

In ziua a opta dupa nastere, pruncul e adus de moasa la biserica si,stand afara in pridvor inaintea usilor ca unul ce nu este inca botezatsi imbisericit, preotul il binecuvanteaza, facandu-i semnul crucii lafrunte, pentru luminarea mintii si a gandurilor; la gura, pentru sfintireacuvantului si a suflarii, si la piept, pentru ferirea inimii de poftelesi patimile trupesti; apoi ii citeste o rugaciune pentru punerea numelui,care inseamna un fel de pregatire pentru botez. De obicei, in timpul dinurma, preotii impreuneaza aceasta randuiala fie cu cea din ziua intai,fie cu cea a botezului.

Datina de a pune numele pruncului a opta zi dupa nastere este veche,fiind mostenita din Legea Veche, care oranduise aceasta zi pentru curatireapruncilor de sex barbatesc, prin taierea imprejur si prin punerea numelui(Lev. 12, 3). Noi, crestinii, am pastrat-o fiindca si Mantuitorul insusi- supunandu-Se Legii – a fost taiat imprejur a opta zi dupa nastere, randI s-a pus numele de Iisus (Luca 2, 21).

Numele care se da la botez este de obicei numele nasului sau al Sfantuluizilei, sau al altui sfant pe care parintii il aleg copilului ca patronsau ocrotitor. Este bine sa se puna nume de sfinti din calendarul ortodoxsau din cele obisnuite in popor. Sfantul al carui nume il purtam trebuiesa fie pentru noi nu numai un ocrotitor sau pazitor, ci si un model deurmat si un indemn statornic spre adevarata vietuire crestineasca.

Cum se face si care este rostul randuielii la 40 de zile dupanastere?

La patruzeci de zile dupa nastere se face randuiala pentru imbisericireapruncului botezat si pentru curatirea lehuzei, dupa datina mostenita totdin Legea Veche (Lev. 12, 1-8), pe care a pazit-o si Maica Domnului, aducandpe dumnezeiescul sau Prunc la templu, unde a fost intampinat si tinutin brate de batranul Simeon (Luca 2, 22 s.u.).

Pruncul e adus de maica sa sau de nas inaintea usilor bisericii, undepreotul citeste molitvele de curatire, rugandu-se intai pentru mama, caDumnezeu sa o curateasca de intinaciunea lehuziei si sa o invredniceascaa intra din nou in sfantul locas si a se impartasi cu Sfintele Taine;se roaga apoi pentru prunc, pentru ca Dumnezeu sa-l creasca, sa-l binecuvantezesi sa-l sfinteasca, invrednicindu-l, la vremea cuvenita, de luminareabotezului.

Urmeaza apoi imbisericirea pruncului, adica introducerea lui in biserica:preotul ia in brate pe prunc, inchipuind pe dreptul Simeon, care a purtatin bratele sale pe Pruncul Iisus si face semnul Crucii cu el intai infata usilor bisericii, apoi in mijlocul bisericii si, in cele din urma,in fata usilor imparatesti, zicand de fiecare data: “Se imbisericesterobul (roaba) lui Dumnezeu (numele) in numele Tatalui…” (daca pruncule baiat preotul il duce si in altar, ocolind cu el Sfanta Masa). Apoiil pune jos, in fata usilor imparatesti, in semn ca e inchinat Domnului,de unde il ridica nasul sau mama. Partea de la urma a randuielii din apatruzecea zi, adica imbisericirea pruncului, preotii o fac de obiceiindata dupa slujba botezului.


Ierurgii in legatura cu sfarsitul omului si pomenirea celor adormiti

 

Cum trebuie sa fie sfarsitul adevaratului crestin?

In rugaciunile ei (ectenia dinainte si de dupa sfintirea Darurilor) Bisericane indeamna sa cerem de la Dumnezeu, intre altele, “sfarsit crestinescvietii noastre: fara prihana, neinfruntat, cu pace…”, adica inpace cu toata lumea si cu cuget impacat, linistit, fara teama de moarte.

Care este grija si datoria crestineasca cea mai de seama a celorvii fata de cei ce-si dau sufletul?

Ca acestia din urma sa moara spovediti si grijiti (impartasiti) si culumanarea aprinsa in mana.

De ce este atat de trebuincioasa spovedania si impartasirea pepragul mortii?

Pentru ca marturisirea pacatelor, mai mult decat oricand in cursul vietii,aduce celui pe moarte iertarea acestor pacate, linistirea cugetului, impacareacu Dumnezeu si cu semenii pe care ii va fi nedreptatit, urat sau pagubitcu ceva, sau cu care va fi fost certat. Cat priveste Sfanta impartasanie,ea, fiind arvuna vietii vesnice si chezasia invierii (Ioan 6, 54), alcatuiestemerindea cea mai scumpa si mai de pe urma, de care nici un crestin nutrebuie lipsit si pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung alvesniciei. Asa ne povatuiesc Sfintii Parinti adunati in Soborul cel dintaidin toata lumea (Niceea, 325), in cel de al 13-lea canon al lor: “Iarpentru cei ce pleaca (din viata), sa se pazeasca si acum legea veche sicanoniceasca, incat daca pleaca cineva, sa nu fie lipsit de merindea ceamai de pe urma si cea mai trebuincioasa…” (Vezi de asemenea Sf.Grigorie de Nissa, can. 5.). Sfantul Trup si Sange va fi pentru sufletulcelui raposat cel mai bun tovaras, scut si aparator in fata Tronu-luiJudecatii.

Astfel, crestinul spovedit si impartasit isi poate astepta si intampinamoartea cu mai mult curaj si cu seninatate. De aceea, cea din urma impartasire- aceea care se da pe patul mortii – poarta in popor numele de Grijanie,adica grija cea mai de capetenie si mai de pe urma pe care se cuvine sao avem aici pe pamant pentru mantuirea sufletului nostru. Iar trecereacuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie este socotita, pe dreptcuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci siun mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecutdin vina sau nepurtarea lor de grija. De aceea, cand se face pomeniresau parastas pentru astfel de morti, numele lor e insotit de aratarea”mort negrijit si nespovedit”, iar uneori si “fara lumanare”.

De ce se pune lumanare aprinsa in mainile celui ce trage sa moara?

Pentru ca lumina este, pe de o parte, calauza sufletului pe calea ceafara de intoarcere, risipind intunericul mortii, iar pe de alta parteea inchipuie pe Hristos si Evanghelia Sa, caci El a spus: “Eu suntLumina lumii. Cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla intru intuneric, ci vaavea lumina vietii” (Ioan 8, 12; II Cor. 4, 4, 6). Avand deci lumanareain mainile sale, omul trece la cele de dincolo impreuna cu Hristos siavand cu el “lumina vietii” celei vesnice, pe care a primit-oinca de la botez. Viata pamanteasca a crestinului inceputa cu Hristosse sfarseste astfel tot cu El, pentru a se prelungi in ceruri langa El.Lumanarea aceasta ne aminteste totodata de pilda celor zece fecioare,si anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare intelepte auintampinat pe mirele lor la miezul noptii (Matei 25, 1-13).

Aceeasi insemnare o au si celelalte lumini si sfesnice care ard imprejurulsicriului, precum si lumanarile aprinse care se dau celor ce iau partela slujba inmormantarii sau la parastas.

De ce se trag clopotele bisericii cand moare cineva?

Ca sa vesteasca si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei i-aparasit, sa-i indemne la rugaciune pentru iertarea pacatelor lui (de aceeatoti zic: “Dumnezeu sa-l ierte!”) si sa le aduca si lor aminteca toti sunt muritori. Glasul clopotului ne duce deodata cu gandul latrambita cu care ingerul va vesti sfarsitul lumii si scularea din morminte,la infricosata Judecata de apoi (Matei 24, 31; 1 Cor. 15, 52; 1 Tes. 4,16).

De ce se scalda trupul raposatului si apoi e imbracat in hainecurate?

Urmand pilda celor dintai crestini (Fapte 9, 37), spalam trupurile raposatilor,in semn de curatire, cu apa curata, care aduce aminte de apa botezului,aratand cu aceasta ca cei raposati au trait crestineste. Apoi imbracamtrupurile in haine noi si curate, inchipuind vesmantul cel nou al nestricaciunii,cu care ele vor invia la ziua judecatii (I Cor. 15,42-44).

Pentru ce se aseaza trupul raposatului in sicriu si cu fata sprerasarit?

Se aseaza in sicriu, pentru a fi ocrotit de greutatea pamantului, inaintede putrezire, si pentru a arata ca trupul se afla sub acoperamantul CeluiPrea inalt si se odihneste sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 90, 91).Se aseaza cu fata spre rasarit, ca si la botez, pentru ca dinspre Rasaritne-a venit Hristos, lumina cea adevarata, si tot dinspre Rasarit va veniEl la judecata viitoare (Matei 24, 27). Trupul e acoperit cu o panza alba,aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

De ce se pune icoana sau cruce pe pieptul celui repausat?

Pentru a arata ca crestinul isi da duhul in Hristos, intru Care si CaruiaI se incredinteaza la moarte, iar Crucea Lui este scut si arma impotrivaingerilor rai care cauta sa ia sufletele mortilor.

Ce slujba se face la casa celui repausat?

Indata dupa moarte sau inainte de inmormantare, preotul savarseste lacasa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii vinede la cuvantul grecesc Pannihis, care inseamna priveghere sau slujba detoata noaptea, deoarece panihida inlocuieste priveghiile, adica rugaciuniledin timpul noptii, care se faceau odinioara in biserici, in ajunul praznicelormari, sau in case, la capataiul celor repausati.

Aceasta slujba e o prescurtare a slujbei inmormantarii, fiind alcatuitadin rugaciunile incepatoare obisnuite, troparele de la inceputul slujbeiinmormantarii, rugaciunea “Dumnezeul duhurilor si al tot trupul…”in care ne rugam pentru iertarea si odihna celor raposati, apoi “vesnicapomenire”.

Cand se face inmormantarea?

De obicei a treia zi dupa moarte, cand se face pentru raposat si primaPomenire si cand, dupa credinta noastra, sufletul celui repausat parasestepentru totdeauna pamantul si locurile pe unde a trait, pentru a se inaltala cer. La nevoie inmormantarea se face insa si mai degraba sau mai tarziu.

De ce trupul celui repausat e adus la biserica inainte de a fiinmormantat si aici i se face slujba inmormantarii?

Pentru ca aici raposatul se afla pentru cea din urma oara in mijloculparohiei sau al obstii crestine in care a trait. El isi ia acum ramasbun nu numai de la cei ramasi in viata, ci si de la locasul sfant undea luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat si impartasit.Si, dupa cum in biserica a primit botezul si imbisericirea, adica inceputulvietii sale in Hristos, se cuvine ca tot aici sa i se faca si cea dinurma slujba, aceea care binecuvanteaza sfarsitul vietii sale pamantestisi intrarea pe poarta vesniciei.

Slujba inmormantarii este oare aceeasi pentru toti cei repausati?

Nu. Biserica a intocmit patru randuieli deosebite ale slujbei inmormantarii:una pentru credinciosii laici sau mireni in varsta, a doua pentru prunciisi copiii pana la sapte ani, a treia pentru diaconi si preoti de mir sia patra pentru calugari si arhierei.

Care este partea cea mai de seama din slujba inmormantarii credinciosilor?

Partea cea mai de seama din slujba inmormantarii credinciosilor estemolitva de dezlegare (“Dumnezeul duhurilor si al tot trupul”),urmata de rugaciunile de iertare, rostite de preot. in acestea, preotulroaga pe Dumnezeu sa dezlege sufletul celui raposat, de orice blestemsau afurisenie, sa-i ierte tot pacatul sufletesc si trupesc, ca sufletullui sa se odihneasca impreuna cu dreptii, iar trupul sa se dea inapoifirii, desfacandu-se in cele din care a fost alcatuit.

Ce inseamna sarutarea cea mai de pe urma, pe care rudele, prieteniisi cunoscutii o dau celui repausat?

Aceasta este pecetea dragostei si a unirii, ce leaga pe cei vii cu ceimorti si totodata semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam ramasbun de la cel ce pleaca dintre noi. De aceea, in timpul acesta se cantafrumoasele si induiosatoarele podobii: “Veniti, fratilor, sa dammortului sarutarea cea mai de pe urma…” si celelalte, in care Bisericane zugraveste din nou piericiunea si vremelnicia vietii pamantesti sine aminteste ca toti vom muri si ne indeamna sa ne rugam cu totii pentruiertarea si odihna celui raposat.

Ce inseamna: “Vesnica pomenire”, care se canta repausatuluila sfarsitul slujbei inmormantarii, la punerea in mormant si la parastase?

Prin aceasta ne rugam lui Dumnezeu ca, pe de o parte, El sa-Si aducapururea aminte de cel raposat, cum s-a rugat talharul pe cruce: “Pomeneste-ma,Doamne, intru imparatia Ta!”, iar, pe de alta, noi, cei vii, sa pastramo neintrerupta aducere aminte de dansul, sa nu-l lasam in uitare, ci sa-1pomenim totdeauna, rugandu-ne pentru dansul.

Se face vreo abatere de la randuiala obisnuita a slujbei inmormantarii,in vreun timp al anului?

Da, si anume in Saptamana luminata, adica intre Duminica invierii siDuminica Tomii. Iata ce ne invata despre aceasta cartea de slujba: “Stiutsa fie ca de va raposa vreunul din crestini de Sfintele Pasti sau in oricezi din Saptamana luminata pana la Duminica Tomii, nu cantam slujba inmormantariistiute, pentru marirea si cinstirea sarbatorii invierii si pentru ca acesteasunt zile de bucurie si de veselie, iara nu de jale si de plangere. Sitoti cati murim intru nadejdea invierii si a vietii celei vesnice, intruHristos inviem”.

De aceea, pentru ca bucuria invierii sa nu fie intunecata sau umbritade jalea si durerea pentru cei morti, din zilele obisnuite, preotul slujestein asemenea cazuri imbracat in vesminte luminate (albe), iar slujba inmormantariidin aceste zile e alcatuita aproape numai din cantarile invierii. Dinslujba obisnuita a inmormantarii se pastreaza numai ectenia pentru morti,condacul “Cu Sfintii odihneste, Hristoase…” si rugaciunilede dezlegare si iertare (“Dumnezeul duhurilor…” si celelalte).

De ce preotul, la coborarea sicriului in groapa, arunca pesteel prima lopata de tarana, in forma de cruce?

Intai pentru a ne aduce aminte de cuvantul Domnului: “Ca pamantesti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3, 19).

Al doilea, pentru a mangaia pe cei ramasi in viata ca, chiar in pamant,trupul celui raposat ramane tot sub puterea si ocrotirea lui Dumnezeu,deoarece, precum zice Psalmistul: “Al Domnului este pamantul si plinirealui, lumea si toti cei ce locuiesc intr-insa” (Ps. 23, 1). Sau, precumne invata Sf. Apostol Pavel: “Caci de viem, Domnului viem, si demurim, Domnului murim; deci, sau de viem sau de murim, ai Domnului suntem”(Rom. 14, 8).

Pentru ce preotul varsa cenusa din cadelnita, untdelemn si vinpeste trupul raposatului?

Se varsa cenusa, pentru a adeveri cuvantul Sfintei Scripturi ca “pamantsi cenusa suntem” (Fac. 18, 27; lov 30, 19; Eccl. 12, 7). Apoi, aceastacenusa, fiind binecuvantata si Sfintita cu semnul Crucii, prin tamaie,pune pe mort sub scutul lui Hristos pana la inviere573 (Sf. Simion alTesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 287, p. 185).

Untdelemnul este semnul si pecetea lui Hristos, ca si untdelemnul dela Botez. “Atunci (la Botez), ungerea cu untdelemn chema pe candidatulla Botez la luptele cele sfinte; acum insa untdelemnul cel varsat inseamnaca cel adormit a luptat luptele cele sfinte si s-a desavarsit”. Iarvinul, in unele parti amestecat cu untdelemn, iar in altele inlocuit cuAghiasma, se toarna crucis peste trupul raposatului. Vinul este simbolulsangelui, adica al sevei de viata care curge prin madularele trupuluiomenesc si il insufleteste. Turnarea lui peste trupul mortului este decipreinchipuirea nemuririi sau a invierii pentru viata cea vesnica, pe careo nadajduim.

Ce este si ce inchipuie coliva, care se face la inmormantarisi parastase?

Coliva inchipuie insusi trupul mortului si este totodata un semn vazutal credintei noastre in inviere si nemurire, deoarece este facuta dinboabe de grau, pe care insusi Domnul le-a infatisat ca purtand in eleicoana sau asemanarea invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, casa incolteasca si sa aduca roada trebuie sa se ingroape mai intai in pamantsi apoi sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapasi putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (Ioan 12,24; 1 Cor. 15, 36 s.u.).

De aceea, la binecuvantarea colivei de catre preot, si anume, cand secanta “Vesnica pomenire”, rudele si prietenii mortului ridicatava (farfuria) cu coliva, leganand-o pe maini, in semn de comuniune saulegatura cu raposatul. Acelasi lucru inchipuie si gustarea din coliva,dupa binecuvantarea ei.

Acelasi rost il are si coliva simpla, neinsotita de vin, adusa de ceivii in biserica la ziua numelui lor, spre cinstea si pomenirea prazniculuisau Sfintilor sarbatoriti in acea zi sau spre pomenirea mortilor carepoarta numele acelor sfinti. Ea se binecuvanteaza de catre preoti fieseara, la sfarsitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfarsitul Liturghiei,dupa rugaciunea Amvonului, printr-o rugaciune deosebita: “Doamne,Cela ce ai produs toate cu cuvantul Tau…”.

Ce sunt pomenile si ce rost au ele?

Pomenile sau praznicele mortilor sunt mesele care se fac in cin-steasi pomenirea mortilor. Ele sunt ramasite ale vechilor agape sau mese fratesti,cu care era impreunata in vechime slujba inmormantarii.

Despre ele pomenesc vechile randuieli bisericesti, ca Asezamintele SfintilorApostoli (Cartea VIII, cap. 44), si alte scrieri vechi crestine: “Noiii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastrasa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentrunoi, mireasma bine placuta lui Dumnezeu”.

Tot pomana se numeste si orice fapta de milostenie facuta pentru pomenireasi folosul mortilor, ca de pilda hainele sau lucrurile care se dau saracilorsi care sunt binecuvantate de preot printr-o molitva deosebita.

Ce trebuie sa credem despre cei ce isi dau trupurile sa fie arsela crematoriu?

Arderea trupului inseamna nimicirea lui. De aceea, isi ard trupuriledupa moarte numai cei ce isi inchipuie ca totul se sfarseste cu moarteasi ca dupa moarte nu mai e nimic. Dar noi, crestinii, credem cu tariein vesnicia sau nemurirea sufletului si in invierea trupurilor, adicain realcatuirea lor din elementele din care au fost compuse si in reunirealor cu sufletul, pentru a fi judecate si rasplatite impreuna cu sufletelecu care au si vietuit pe pamant. Pentru noi, trupul omului este templullui Dumnezeu, intru care locuieste Sfantul Duh, precum zice Sfantul ApostolPavel (I Cor. 3, 16-17; 6,19); este locas al sufletului si infrant cuacesta, atat la rasplata cat si la pedeapsa578 (Dionisie Pseudo-Areopagitul,op. cit., VII, trad. rom. p. 149-150). Se cuvine deci sa fie cinstit siingrijit si dupa despartirea lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic.Sfintele Moaste, adica ramasitele trupesti ale Sfintilor, pastrate uneorim chip minunat, sunt o dovada vie a cinstirii pe care noi o dam trupurilorsi a darurilor minunate pe care harul lui Dumnezeu le toarna in trupurilecelor ce I-au bine placut. De aceea, noi ingropam pe morti in pamant,pentru ca Dumnezeu insusi a zis lui Adam: “ca pamant esti si in pamantte vei intoarce” (Fac. 3, 19). Asa ne invata Sfanta Scriptura siin alte locuri, ca de pilda: “Tot pamantul in pamant va merge, deunde s-a si zidit” (Iov 34, 15). Iar ca pilda vie avem pe Mantuitorulinsusi, Care a fost ingropat si a stat in sanul pamantului trei zile,facandu-Se “incepatura invierii celor adormiti” (I Cor. 15,20).

Ce sunt mormintele si cimitirele si ce rost au ele pentru noicrestinii?

Mormintele si cimitirele sunt locuri de odihna si liniste in care asezamtrupurile repausatilor nostri, in asteptarea invierii si a Judecatii deapoi. Desi plecati dintre noi, cei repausati raman astfel mai departelanga noi, prin osemintele lor. Mormintele lor pastreaza vie in sufletelenoastre amintirea celor ce dorm in ele si legatura nevazuta cu ei. Totodataele tin treaz in noi gandul la moarte si ne indeamna sa ne pregatim pentruea. “Privind mormintele – zice Sf. Ioan Gura de Aur -, daca sufletuldormiteaza, tresare indata, iar de este treaz si vrednic, se face si maivrednic… Vederea mormintelor imboldeste pe fiecare dintre noi sa cugete,fara voia lui, asupra sfarsitului nostru propriu, iar cine a luat la sineaceasta incredintare nu se va lasa pe sine lesne in mrejele pacatului.Pentru aceasta un intelept dadea sfatul ce zice: in tot ce veti spune,cugetati la clipele cele de pe urma si niciodata nu veti pacatui”.

Pentru ce se pune cruce la capataiul mortilor?

Pentru ca Sfanta Cruce este semnul credintei celui adormit, semnul luiHristos si al biruintei Lui impotriva mortii. Crucea, care strajuiestedeci mormantul crestinului, arata ca cel ce doarme sub scutul ei a adormitintru Hristos si cu nadejdea ca se va scula impreuna cu El la inviereacea de obste.

Prin ce se arata grija noastra fata de cei repausati?

Prin inmormantarea lor dupa datina crestineasca si prin savarsirea rugaciunilorsi slujbelor oranduite de Biserica pentru pomenirea lor. De aceea, trebuiesa pomenim pururea pe raposati si sa ne rugam pentru dansii, atat in rugaciunilenoastre personale, de fiecare zi, cat si prin slujbele si randuielileasezate de Biserica pentru aceasta, la soroacele cuvenite.

Care sunt soroacele sau termenele pentru pomenirea celor raposati?

Ziua a treia, a noua si a patruzecea dupa moarte; la trei, sase si noualuni si la un an dupa moarte; apoi in fiecare an pana la sapte ani dupamoarte.

De ce se face pomenirea la aceste soroace?

Se face la trei zile, in cinstea Sfintei Treimi, intru Care ne mantuimsi in amintirea invierii celei de a treia zi a Domnului, Care, sculandu-Sedin morti, S-a facut parga sau incepatura si chip al invierii celor adormiti;la noua zile, pentru ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cucele noua cete ingeresti si in amintirea orei a noua in care Domnul, inaintede a muri pe Cruce, a fagaduit talharului Raiul, pe care ne rugam sa-lmosteneasca si raposatii nostri; la patruzeci de zile (sase saptamani),in amintirea inaltarii la cer a Domnului care a avut loc la patruzecide zile dupa inviere, pentru ca sufletul celui raposat sa se inalte siel la cer; la trei luni, la sase luni, la noua luni si la un an, in cinsteasi slava Sfintei Treimi, dupa pilda crestinilor din primele veacuri, carepraznuiau in fiecare an ziua mortii mucenicilor si a sfintilor, ca zide nastere a lor pentru viata de dincolo.

Termenul de sapte ani, cand se face pentru cea din urma oara datornicapomenire anuala a raposatului, e numar sfant (cele 7 zile ale faceriilumii) si se socoteste ca atunci trupul omului e cu totul desfacut intarana. De aceea, in randuiala manastirilor, atunci cand se implinescsapte ani de la ingroparea calugarilor, se face dezgroparea osemintelorsi asezarea lor in racla sau osuar, ori in gropnita de obste.

Cum se numeste slujba care se face la aceste soroace, pentrupomenirea repausatilor?

In cartile de slujba se numeste panihida (panahida), dar in popor poartade obicei numirea de parastas, de la cuvantul grecesc Paristimi a se infatisainaintea cuiva, a mijloci, deci rugaciune de mijlocire pentru raposati.

Parastasul nu e altceva decat o prescurtare a slujbei inmormantarii.Partea de capetenie o alcatuiesc rugaciunile de dezlegare si iertare,rostite de preot la sfarsitul slujbei, urmate, ca si la inmormantare,de “Vesnica pomenire”. Se savarseste in biserica, dupa Liturghie,iar cand e cu putinta, si la mormant. La parastas se aduc intru pomenireacelui raposat coliva, paine si vin din care se toarna jos peste mormantulcelui raposat.

Se pot face parastase in tot timpul anului?

Nu se pot face parastase in urmatoarele zile si rastimpuri din cursulanului:

a) Duminicile de peste an, pentru ca Duminica, amintind ziua invieriiDomnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare.

b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiardaca in unele biserici se fac parastase Duminica, cel putin in DuminicilePenticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecumsa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria Praznicului celMare al invierii.

c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intaia din Postul Mare,sambata Sf. Teodor.

d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii.

e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.

In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni,marti, miercuri, joi si vineri), deoarece in aceste zile nu se face Liturghieobisnuita sau deplina (can. 49 Laodiceea).

Ce sunt “sarindarele”?

Cuvantul “sarindar”, de la cuvantul grecesc sarantafia, inseamnapomenirea unui raposat sau a unui pomelnic intreg de raposati la 40 deLiturghii in sir, mai ales in primele 40 de zile de la moartea cuiva,precum ne indeamna sa facem Sf. Simion al Tesalonicului. Sarindarele sedau de obicei la Sfintirea unei biserici sau a unei fantani, cand vinepreot nou in sat. Ele se numesc de obste, cand pomenirea se face la 40de Liturghii, una dupa alta, si particulare, cand pomenirea se face la40 de Liturghii razlete. La sfarsitul celor 40 de Liturghii se face parastassi se pomenesc raposatii tuturor credinciosilor care au dat pomelnice,ceea ce se numeste dezlegarea sau slobozirea sarindarelor.

In unele parti, se mai obisnuieste a se face pomenirea neintrerupta araposatilor, adica la toate Liturghiile de peste an. Lucrul acesta seface mai ales in manastirile unde Sfanta Liturghie se savarseste neintrerupt,in fiecare zi. Pomelnicul cu numele viilor si raposatilor de pomenit,care se da in acest caz, se numeste pomelnic anual.

Cand si cum pomeneste Biserica pe cei repausati?

In afara de pomenirile facute de rudele si urmasii raposatului, la soroacelearatate pana acum, Biserica face si ea insasi pomenirea raposatilor sise roaga pentru ei zilnic, mai in toate slujbele sale, ca de pilda laLitie si Miezonoptica, dar mai ales la Liturghie. Aici pomenirea se facede mai multe ori, dar indeosebi la Proscomidie, la iesirea cu cinstiteleDaruri si dupa Sfintirea Darurilor, in cursul rugaciunii de mijlociregenerala pentru vii si morti, cand preotul pomeneste in taina pe totirepausatii, cu cuvintele “Pomeneste, Doamne, pe toti cei adormitiintru nadejdea invierii si a vietii celei de veci si-i odihneste pe dansii,Dumnezeul nostru, unde straluceste lumina fetei Tale”. Nimic altcevanu este mai de folos pentru cei adormiti decat a aduce pentru dansii Jertfacea fara de sange sau a fi pomeniti in timpul savarsirii ei. Lucrul acestale pricinuieste multa usurare si bucurie. De aceea, pe langa parastaselecu Liturghie, pe care le facem anume pentru raposati, e bine sa aducemprescura si pomelnic cu numele lor, pentru a fi pomeniti de catre preotla fiecare Liturghie.

Dar in afara de pomenirea zilnica a raposatilor, Biserica are in cursulanului bisericesc si zile anume oranduite sau inchinate pomenirii generalea tuturor celor raposati, din toate vremurile si din toate locurile.

Care sunt aceste zile si care e temeiul asezarii lor?

Mai intai Biserica pomeneste pe raposati in toate sambetele de pestean. Sambata e ziua din cursul saptamanii inchinata amintirii tuturor Sfintilorsi raposatilor, pentru ca cuvantul Sambata (adica Sabat) inseamna odihna;e ziua in care Dumnezeu S-a odihnit dupa zidirea lumii si in care, deci,cerem si noi odihna celor raposati, dupa ostenelile si alergarea din aceastaviata584 (Sinaxarul la Sambata lasatului sec de carne, in “Triod”)si pentru ca Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul,iar sufletul s-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptiicei din veac adormiti. Lucrul acesta ni-l amintesc si cantarile (stihirile)de la slujba Vecerniei si Utreniei sambetelor din Octoih, in care marimpe sfinti si ne rugam pentru raposati. De aceea, parastasele se fac deregula sambata. Parastasele care se fac duminica, mai ales in orase, nusunt potrivite cu bucuria invierii, pe care o praznuim in aceasta zi.

Dar mai cu osebire face Biserica pomenirea de obste a tuturor repausatilorin anumite sambete din cursul anului, numite sambetele mortilor, si anume:

a) Sambata Rusaliilor (numita si Mosn de vara, adica ziua de pomenirea mosilor si stramosilor nostri), pentru ca pogorarea Sfantului Duh, carese va serba a doua zi, sa se faca si asupra celor adormiti, izbavindu-idin stricaciune si din pedeapsa. Se aduc la biserica si se impart la mormintemancaruri, fructe, haine si vase (oale si strachini).

b) Sambata lasatului sec de carne (numita Mosii de iarna), deoarece Duminicaurmatoare fiind inchinata pomenirii infricosatei Judecati, facem rugaciunepentru raposati, ca Dumnezeu sa Se indure de ei la Judecata de apoi.

Se mai obisnuieste, de asemenea, a se face parastase mai cu osebire inSambata a doua, a treia si a patra din Postul cel Mare, pentru ca in celelaltezile din acest timp al Postului nu se savarseste Liturghie si deci nuse pot face nici parastase pentru cei raposati; de asemenea, in Sambatalui Lazar, dinaintea Floriilor, cand praznuim amintirea invierii lui Lazarde catre Domnul, rugandu-ne ca Domnul sa invieze si pe raposatii nostri,la vremea cuvenita. De altfel e ultima data cand se mai pot face parastasepana la Duminica Tomii.

In ce alt chip mai putem arata grija fata de raposati in afarade pomenirea lor in rugaciuni si slujbe?

Cinstirea celor raposati se arata nu numai prin rugaciunile sau slujbelesi milosteniile ce le facem pentru ei, ci si prin purtarea de grija amormintelor lor. Se cade sa ne aducem aminte de mormintele raposatilornostri, veghind intai de toate ca de la capataiul lor sa nu lipseascaniciodata Sfanta Cruce. Sa le ingrijim si sa le impodobim, ingradindu-le,semanand pe ele sau imprejurul lor iarba si flori. Sa le cercetam catmai des, iar in zilele de sarbatoare, sa aprindem la morminte candelesi lumanari sau vase cu tamaie, in cinstea raposatilor, asa cum ne indeamnaSf. Parinti si invatatori ai Bisericii, ca Sf. Atanasie cel Mare si Simional Tesalonicului. Numai asa vom avea dreptul sa pretindem urmasilor nostrica si ei sa faca la fel cu mormintele noastre, dupa ce ne vom fi mutatde pe pamant.


Despre sarbatori

 

Ce sunt sarbatorile si care este rostul lor?

Sarbatorile sunt zile anumite din cursul anului bisericesc, inchinatefie amintirii unor fapte din istoria sfanta, fie cinstirii lui Dumnezeusau a unora dintre sfinti. Ele se deosebesc de celelalte zile prin aceeaca noi, crestinii, incetam ocupatiile obisnuite si mergem la bisericapentru a lua parte la slujba dumnezeiasca prin care praznuim sarbatorile.In calendarul bisericesc de perete, pe care fiecare crestin il are incasa sa, zilele de sarbatoare se cunosc pentru ca sunt scrise cu rosusi sunt insemnate cu o cruce rosie inainte.

Sarbatorile sunt oranduite pentru ca sa dam odihna trupului si totodatasa ne ingrijim in chip deosebit de cele ale sufletului (Deut. 16, 8; Fapte20, 7).

Care e ziua de odihna si sarbatoarea saptamanala a crestinilor?

Este Duminica, sau Ziua Domnului (dies Dominica), inchinata indeosebiamintirii si slavirii invierii Domnului (Marturisirea Ortodoxa, parteaIII, rasp. la intreb. 60: “Noi crestinii insa in locul sambeteitinem ziua Duminicii, pentru aceasta pricina: fiindca in ziua de Duminica,odata cu invierea lui Iisus Hristos, Domnul nostru, s-a facut innoireaa toata lumea si slobozirea neamului omenesc din robia diavolului”).

Pentru ce serbam Duminica?

Serbam Duminica, pentru ca:

a) E ziua cea dintai a creatiunii;

b) E ziua in care a inviat Domnul (”prima a sambetelor”,adica “ziua intai a saptamanii”; Matei 28, 1-7 si Marcu 16,2);

c) E ziua in care S-a pogorat Sfantul Duh peste Sfintii Apostoli (Fapte2, 1 s. u.).

d) E ziua in care s-a oficiat inca de la inceput, in Biserica crestina,“frangerea painii”, adica Sfanta Liturghie.

Cu un cuvant, Duminica e ziua de bucurie in care praznuim zidirea omuluide catre Dumnezeu-Tatal, rascumpararea lui prin Dumnezeu-Fiul si sfintirealui prin Dumnezeu-Sfantul Duh589 (Leon cel Mare, Epist. Decret. 81, cap.1).

Crestinii au serbat dintru inceput Duminica?

Da. Pentru motivele de mai sus, Sfintii Apostoli si primii crestini numeauaceasta zi Ziua Domnului si o serbau prin adunari de rugaciune si slujba,impreunate cu savarsirea Sfintei Euharistii, precum si cu felurite faptede milostenie. Marturie despre aceasta ne stau cele ce gasim scrise chiarin Sf. Scriptura (vezi Fapte 20, 7; 1 Cor. 16, 2; Apoc. 1,10). Asijdereafaceau si barbatii apostolici, adica ucenicii Sfintilor Apostoli. Unuldintre acestia, anume Sf. Ignatie Teoforul, episcop al Antiohiei (+107),scrie in scrisoarea trimisa de el crestinilor din Magnesia (cap. 9): “Asadar,cei care au trait in randuielile cele vechi si au venit la nadejdea ceanoua, sa nu mai tina sambata, ci Duminica, in care si viata noastra arasarit, prin El si prin moartea Lui”. Iar Sf. Iustin Martirul (+155)scria pe la mijlocul veacului al doilea dupa Hristos: “In ziua soarelui(Duminica), noi ne adunam cu totii laolalta, deoarece aceasta este primazi in care Dumnezeu, schimband intunericul si materia, a creat lumea,iar Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, in aceeasi zi a inviat din morti”.

Asemenea marturii mai gasim si in Asezamintele Sf. Apostoli (cartea II,cap. 59), in canoane, precum si la o multime de Sfinti Parinti si scriitoribisericesti din veacurile II-IV, ca de pilda: Tertulian, Sf. Irineu, Origen,Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Gura de Aur s.a.

De aceea, odata cu recunoasterea crestinismului de catre imparatul Constantincel Mare (313), Duminica a fost recunoscuta si consfintita de catre statca zi de odihna, chiar pentru necrestini, ramanand astfel pana astazila toate popoarele crestine, ca zi saptamanala de repaos sau odihna.

De cate feluri sunt sarbatorile din cursul anului bisericesc?

Dupa insemnatatea lor, ele sunt de doua feluri, si anume:

a) Sarbatori domnesti (praznice imparatesti), inchinate preamaririi luiDumnezeu sau uneia din Persoanele Sfintei Treimi, indeosebi a Fiului luiDumnezeu, Hristos Mantuitorul.

b) Sarbatori ale Sfintilor mai alesi, intre care cele dintai sunt sarbatorileMaicii Domnului, cea dintai dintre Sfinti.

Care sunt sarbatorile domnesti (praznicele imparatesti) din cursulanului?

Sarbatorile domnesti din cursul anului sunt:

1. Pastele sau Sarbatoarea Invierii Domnului, cea mai veche si mai maresarbatoare crestina, “sarbatoarea sarbatorilor” si “prazniculpraznicelor”.

2. Inaltarea la cer a Domnului, care cade totdeauna Joia – la patruzecide zile dupa inviere.

3. Rusaliile – numita in popor si Duminica Mare – sau Duminica PogorariiDuhului Sfant, la 50 de zile dupa inviere, sau la zece zile dupa inaltare.

4. Schimbarea la fata a Domnului, 6 august.

5. Craciunul sau Nasterea Domnului, la 25 decembrie.

6. Taierea imprejur a Domnului, la 8 zile dupa Nastere, la 1 ianuarie(Luca 2, 21).

7. Boboteaza sau Botezul Domnului (Epifania sau Teofania =Aratarea Domnului),la 6 ianuarie.

8. Intampinarea Domnului (Stretenia), la 40 de zile dupa Nastere, adicala 2 februarie (Luca 2, 22 s.u.).

9. Floriile, Duminica Stalparilor sau a Floriilor, cu o saptamana inaintede Pasti, ziua intrarii triumfale a Domnului in Ierusalim, inainte dePatimi (Matei 21, 1-10 si Ioan 12, 12-18).

In aceasta zi se aduc la biserica, se binecuvanteaza si se impart stalparisau ramuri verzi de salcie, in amintirea ramurilor de finic cu care multimileau intampinat pe Domnul la intrarea Lui in Ierusalim; ele sunt totodatasimbolul (semnul) biruintei impotriva mortii castigata de Domnul.

10. Tot intre praznicele imparatesti se numara, de obicei, si InaltareaSfintei Cruci, la 14 septembrie.

Primele trei sarbatori si a noua sunt sarbatori miscatoare, sau schimbatoare,adica data lor depinde de data Pastelui, care se schimba in fiecare an;celelalte sunt sarbatori cu data fixa, adica ele cad in fiecare an inaceeasi zi a lunii, dar nu in aceeasi zi din saptamana.

Care sunt praznicele Maicii Domnului, adica sarbatorile mai insemnateinchinate Sfintei Fecioare?

Acestea sunt patru, si anume:

1. Nasterea Maicii Domnului, sau Sfanta-Maria mica, la 8 septembrie.

2. Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, Vovidenia sau Ovedenia, la21 noiembrie.

3. Buna-Vestire sau Blagovestenia, la 25 martie.

4. Adormirea Maicii Domnului, sau Sfanta-Maria mare, la 15 august. Acestesarbatori sunt zugravite de obicei pe tampla sau catapeteasma bisericii,in randul sarbatorilor domnesti, fiind deci socotite ca praznice imparatesti,deoarece Sfanta Fecioara e imparateasa Cerului, fiind cea mai aleasa dintresfinti.

Care sunt sarbatorile sfintilor mai alesi din cursul anului?

Sunt urmatoarele:

1. St. Marele Mucenic Dimitrie, izvoratorul de mir, la 26 octombrie.

2. Soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, la 8 noiembrie.

3. Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, la 6 decembrie.

4. Sf. Arhidiacon si intaiul mucenic, Stefan, la 27 decembrie.

5. Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei-Capadociei, la 1 ianuarie.

6. Sf. Ioan Botezatorul, Proorocul si inainte Mergatorul Domnului, la7 ianuarie.

7. Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta, la 23 aprilie.

8. Sf. Imparati Constantin si maica sa, Elena, la 21 mai.

9. Sf. Apostoli Petru si Pavel (Sanpetru), la 29 iunie.

10. Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, la 20 iulie.

In unele calendare de perete mai noi, atat Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul,cat si Taierea capului Sf. Ioan sunt insemnate cu cruce neagra, deci casarbatori bisericesti fara tinere. La Sfinti, se serbeaza, de obicei,ziua mortii lor, care e socotita ziua nasterii lor spre cele vesnice.

Cum trebuie sa tinem sarbatorile?

In primul rand dand ragaz trupului si mintii sa se odihneasca si sa sereculeaga din valmasagul treburilor si grijilor lumesti. Al doilea, prinmergerea la biserica, pentru a lua parte la sfanta slujba. Al treilea,prin folosirea timpului ce ne mai ramane, cu grija pentru cele ale sufletului,cu fapte de milostenie (ajutorarea saracilor, cercetarea bolnavilor s.a.),sau cu indeletniciri pioase si ziditoare de suflet, ca de pilda, participareala adunari de invatatura crestina si de sporire in virtute, citire dinSfanta Scriptura sau din carti cu cuprins folositor.


Despre acatiste si paraclise

 

Ce sunt Acatistele?

Acatistele sunt rugaciuni prin care cerem mai ales mijlocirea Sfintilorpe langa Dumnezeu, spre a ne ajuta sau a ne izbavi la vreme de nevoiesi de necaz. Ele nu fac parte din randuiala celor sapte Laude si nicidin celelalte slujbe ale sarbatorilor de peste an, ci se citesc la oricevreme, in afara ceasurilor de slujba ale Bisericii, la cererea credinciosilorsi pentru feluritele lor nevoi. Se numesc acatiste (in greceste ahatistos),pentru ca in timpul lor nu stam jos in strane, ci in picioare sau in genunchiin fata icoanei sfantului spre care ne indreptam rugaciunile noastre.

Acatistele sunt alcatuite din mai multe cantari de lauda si de rugaciunecatre Mantuitorul, Sfanta Fecioara sau alti Sfinti. Aceste cantari poartanumele de condace si icoase. Fiecare icos se termina cu Bucura-te, mireasa,pururea fecioara (sau Bucura-te, sfinte… etc) si fiecare condacse termina cu Aliluia pe care il repeta strana.

Cel mai vechi si mai insemnat si mai mult folosit dintre acatiste esteAcatistul Maicii Domnului, sau al Bunei-Vestiri, compus din 25 de cantaride lauda catre Sfanta Fecioara. A fost alcatuit de Patriarhul Serghieal Constantinopolului (+386). Se citeste mai ales la Utrenia din Sambataa cincea a Postului Mare, adica la denia de Vineri seara. Randuiala luio aflam in Ceaslov. Tot acolo mai aflam si alte acatiste, ca AcatistulDomnului nostru Iisus Hristos si Acatistul Sfantului Nicolae. In Ceaslovulcel Mare si Acatistier se gasesc si alte acatiste pentru sarbatori marisi pentru sfintii cei mai insemnati, ca de pilda: Acatistul Sfintei Cruci,Acatistul Adormirii Maicii Domnului, Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul,Acatistul Sfintilor Apostoli, Acatistul Sfantului Gheorghe, AcatistulSfantului Ioan cel Nou de la Suceava s.a. In timp mai apropiat s-au alcatuit,dupa modelul acatistelor vechi, acatiste pentru mai toti sfintii, caresunt patroni sau hramuri de biserici, sau ale caror sfinte moaste le avemin tara, ca de pilda: Acatistul Sfintilor Ioachim si Ana, Acatistul CuvioaseiMaicii noastre Parascheva, Acatistul Sfintei Filofteia, Acatistul Sf.Pantelimon, Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi, Acatistul Prea CuviosuluiParintelui nostru Dimitrie cel Mare din Basarabi, Acatistul Sf. IerarhCalinic de la Cernica, al Sfantului Iosif de la Partos, al Sfintilor MarturisitoriVisarion si Sofronie si al Mucenicului Oprea, al Sfintilor lerarhi lorestsi Sava s.a.

In bisericile de mir, slujba Acatistului se face de obicei in zilelede luni, miercuri si – mai ales – vineri seara, precum si in ajunul sarbatorilorsfintilor in a caror cinste e alcatuit Acatistul, fie inainte, fie dupaVecernie. La manastiri se face dimineata, intre Utrenie si Ceasuri.

La Acatist aducem: pomelnicul viilor, pentru care ne rugam, tamaie siuntdelemn si le dam preotului. Acatistele se pot citi insa si acasa, decatre fiecare credincios.

Ce sunt Paraclisele?

Sunt slujbe asemanatoare Acatistelor, prin care rugam pe Sfanta Fecioarasau pe alti Sfinti sa se faca solitori ai nostri pe langa Dumnezeu, sprea ne izbavi de necazuri si nevoi. (Cuvantul grecesc parahlisis, inseamnainvocare, chemare, rugaciune, mijlocire). Paraclisele se citesc “latoata scarba sufletului si la vreme de nevoie” (Ceaslovul).

Sunt alcatuite din rugaciunile incepatoare obisnuite, urmate de troparesi condace. Partea de capetenie o formeaza canonul complet de noua odesau cantari. Dupa acesta se citeste Evanghelia si se fac ectenii staruitoare,ca la Litie.

In ceasloavele mai noi, avem doua Paraclise catre Prea Sfanta Nascatoarede Dumnezeu, iar in ceasloavele mai vechi se afla Cinstitul Paraclis alSfantului.

In biserici si mai ales la manastiri slujba Paraclisului se impreunacu cea a Litiei, seara, in ajunul sarbatorilor.

Paraclisele se pot citi si acasa, de fiecare credincios, ca si Acatistele.

Pagina 1 | 2