Articol preluat de pe cuvantul-ortodox.ro

Bucură-te, Marie, cea plină de dar! Maica noastră care ne învrednicește și astăzi, în aceste zile grele prin care trecem, să-i cântăm Acatistul în fața icoanei sale făcătoare de minuni din Solea muntoasă. “Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub Acoperământul tău!”

Arareori s-a auzit acest imn de o mai mare actualitate ca în ziua de azi. Realitatea acestei cântări este de necontestat, pentru că toată nădejdea noastră o punem în Maica lui Dumnezeu, Maria, să ne păzească mereu sub Acoperământul ei în aceste momente în care mulți, foarte mulți, cler și popor, se tem, ne temem, de boli molipsitoare. Și noi, cei puțini, cei puțin-credincioși – pentru că cine îndrăznește să spună că are credința sfinților, când puțina-credință dă târcoale inimii fiecărui creștin și fiecărui om de pe pământ?! Doar Sfinții au credința pe care o caută Dumnezeu, deoarece ei și-au curățat inima, au căpătat minte trează, minte ce se coboară în inimă și se liniștește, se așază acolo și se unește cu inima. Un rezultat al acestei uniri, al acestei însoțiri binecuvântate dintre minte și inimă – repet, atunci când inima se curăță de dorințe, de gânduri și de patimi, adică de bolile sufletului -, [este că] o mare boală a sufletului și a trupului fuge ca un demon. Pentru că nu poate să rămână într-o inimă curată și o minte trează aflată în pocăință, FRICA! Asta este problema noastră azi. Nu boala așa zisă a coronavirusului. Problema noastră este FRICA!

Evanghelistul Iubirii, Sfântul Ioan Teologul, prietenul lui Hristos, ucenicul Domnului, spune că iubirea desăvârșită alungă frica. Cine îndrăznește însă să spună: eu am iubire desăvârșită? Personal, eu nu îndrăznesc să exprim așa o ipocrizie. Mă asemăn mai degrabă apostolului Petru, care atunci când a început să se scufunde în apă, când a înțeles că merge pe apă în fel minunat, imediat ce s-a îndoit, a început să se scufunde. Și atunci i-a zis Hristos acel cuvânt frumos: Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și în altă parte, auzim cum un alt personaj al Evangheliei striga: “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“

Continuare »

[…] Spovedania nu se identifica in mod absolut cu iertarea pacatelor. Aceasta o cunosc foarte bine crestinii care, desi se spovedesc de foarte multe ori, cu toate aces­tea, nu se pot elibera de anumite pacate pe care le repeta, iar pe de alta parte nu au certitudinea interioara ca s-a produs restabilirea relatiei lor cu Dumnezeu.

Inainte de a purcede la dezvoltarea te­mei spovedaniei, consider ca ar fi bine sa vedem ce inseamna exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi in acest sens doua pasaje patristice. Unul este al Sfantului Diadoh al Foticeii si celalalt al Sfantului Simeon Noul Teolog.

Continuare »

Si acum, un cuvant despre post, frati crestini. In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu în perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la un drum lung, se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri în ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, însa facem o calatorie în duh, pe un drum care merge mereu la deal, un drum obositor… Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom întalni cu Domnul Iisus — Iisus care merge cu crucea în spate, plin de rane, plin de sange, mereu blestemat si înjurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor începem noi sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.

Ce  este  postul? Postul înseamna în primul rand înfranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai încalcat postul. […]

Continuare »

OMILIA A XV-A – Despre credinta

I

Evlavios lucru si fara de satiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu sa-si aduca aminte necontenit de Dumnezeu; dar indraznet lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru ca mintea nu se poate urca pana la masura vredniciei Lui, iar cuvantul, la randul sau, exprima slab cele pe care mintea le concepe. Daca, deci, mintea noastra este mai prejos de intelegerea maretiei lui Dumnezeu, iar cuvantul este mai prejos decat mintea, nu este, oare, neaparata trebuinta de tacere, ca nu cumva prin slabiciunea cuvintelor sa punem in primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu?

Dorinta de a slavi pe Dumnezeu este insamantata in chip firesc in toti cei inzestrati cu darul vorbirii; dar toti sunt la fel de neputinciosi a vorbi dupa vrednicie despre Dumnezeu cu ravna pentru evlavie ne deosebim unul de altul; Iar nimeni nu-i asa de orbit ca sa se insele pe el insusi atat de mult, incat sa considere ca s-a urcat pe cel mai inalt pisc al intelegerii lui Dumnezeu, ci, cu cat va parea ca propaseste in cunoasterea lui Dumnezeu, cu atat mai mult va simti neputinta lui. Aceasta a simtit-o Avraam; aceasta a simtit-o Moise. Cand au putut sa vada pe Dumnezeu, atat cat e cu putinta unui om sa-L vada, mai ales atunci s-au socotit pe ei insisi o nimica. Avraam s-a numit pamant si cenusa1, iar Moise a spus ca este slab la glas si zabavnic la limba, ca vedea slabiciunea limbii lui, care nu putea sluji maretiei celor gandite de mintea sa.

Continuare »

Prea Cuvioase părinte staret, prea cuviosi părinti si frati. Să multumim Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi si Preasfintei Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si tuturor sfintilor că ne-am învrednicit să ajungem si anul acesta la poarta Sfântului si Marelui Post al patruzecimii, post pe care l-a postit si Însusi Mântuitorul Hristos.

Iubitii mei frati, pentru că suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele părti, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.

Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserică aud cuvintele Sfintilor Părinti, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate învăta adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.

Continuare »

Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este este menţionată în al V-lea articol de credinţă din Simbolul Apostolic şi din cel Atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe.

Pogorârea la iad a Mântuitorului are ca temei neotestamentar mărturia Sfântului Apostol Petru, care precizează în prima sa epistolă că Hristos „a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Pt. 3, 18-19).

Învăţătura despre pogorârea Domnului Hristos la iad este este menţionată în al V-lea articol de credinţă din Simbolul Apostolic şi din cel Atanasian, precum şi în Mărturisirile de credinţă ale Bisericii Ortodoxe. Acest adevăr dogmatic a intrat, de asemenea, și în cultul liturgic ortodox. Astfel, la încheierea Proscomidiei, precum şi la intrarea cu Cinstitele Daruri (Vohodul cel mare), preotul rosteşte, în taină, rugăciunea: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, Acela ce eşti necuprins” (Liturghier). Apoi, la Utrenia Învierii Domnului, cântăm: „Una era Dumnezeirea lui Hristos în iad și în mormânt și mântuirea noastră, acelor ce cântăm: Izbăvitorule, Dumnezeule, bine ești cuvântat” (Penticostar, Utrenia Învierii Domnului, cântarea a VII-a).

Această coborâre a lui Hristos la Iad cu sufletul îndumnezeit sau cu sufletul unit cu Dumnezeu s-a petrecut îndată după răstignirea şi punerea în mormânt a trupului Domnului Hristos, în timpul celor trei zile și trei nopți, cât a stat cu trupul în mormânt, între răstignire și înviere (Mt. 16, 21). Despre această perioadă de timp a vorbit Mântuitorul zicând: „Precum Iona a fost în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului, trei zile și trei nopți” (Mt. 12, 40).

Continuare »

1. Despre sectari

2. Cum să ne purtăm cu sectarii?

3. Despre Biserică

● Dialog cu un predicator baptist
● Dialog cu un sectar despre rugăciunea în duh si adevăr

4. Despre Ortodoxie

5. Despre Sfânta Scriptură

6. Despre Sfânta Tradiţie

7. Despre cultul Sfinţilor şi al Îngerilor

8. Despre preacinstirea Sfintei Fecioare Maria

9. Despre cinstirea sfintelor moaşte

10. Despre cultul sfintelor ICOANE

11. Despre venerarea Sfintei Cruci

Continuare »

“Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine.”
● Manastirea Petru-Voda: Părintele Justin Pârvu despre dialogul inter-confesional al ortodocşilor
[…] Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri, iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]

– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov [de fapt, Sf. Serafim de Varita si Sf. Lavrentie de Cernigov – n.n.], că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni.

Continuare »

…Ce va folosi omul de va dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său?
Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cît ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mîntuitorul: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37). Auziţi, fraţii mei, cît de mare şi nemăsurată valoare are sufletul nostru şi la cîtă cinste şi preţuire l-a ridicat Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos? Şi dacă este aşa, cine va putea vreodată a se împotrivi acestui adevăr?

Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om “suflet”. Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om “suflet”. Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om “suflet”? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Continuare »

“Iar tu postind, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti” (Matei 6, 17)

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoţându-l din robia diavolului şi a morţii. În toată Evanghelia El a învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mântuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături, ne arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre: Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).

Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6).

Continuare »

“Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet şi cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfăţişări are şi cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte câte capete are această înfricoşată fiară a mândriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cât de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: “Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, Bucureşti, 1980).

Continuare »

1. Folosindu-ne cu dreapta judecata de intelesurile lucrurilor, dobandim cumpatare, iubire si cunostinta. Iar folosindu-ne fara judecata, cadem in necumpatare, ura si nestiinta.

2. “Gatit-ai inaintea mea masa“… si cele urmatoare. “Masa” aici insemneaza virtutea lucratoare. Caci aceasta ne-a fost gatita de Hristos “impotriva celor ce ne necajesc“. Iar “untdelemnul care unge mintea” este contemplatia fapturilor. “Paharul” e cunostinta lui Dumnezeu. Iar “mila Lui” Cuvantul Sau si Dumnezeu. Caci acesta, prin intruparea Lui, ne “urmareste in toate zilele”, pana ce ne va prinde pe toti cei ce ne vom mantui, ca pe Pavel. Iar “casa” insemneaza imparatia in care sunt reasezati toti sfintii. in sfarsit “indelungarea de zile” este viata vesnica.

3. Pacatele ne vin prin reaua intrebuintare a puterilor (facultatilor) sufletului/ a celei poftitoare, irascibile si rationale. Nestiinta si nechibzumta vin din reaua intrebuintare a puterii rationale. Ura si necumpatarea din reaua intrebuintare a puterii irascibile (iutimea) si poftitoare. Iar din buna intrebuintare a acestora ne vine cunostinta si chibzuinta iubirea si cumpatarea. Daca e asa. nimic din cele create si facute de Dumnezeu nu este rau. Continuare »

Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamţ s-a născut la douăzeci şi unu decembrie, 1722, în oraşul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoţi dintre care unii au îmbrăţişat viaţa monahală, precum bunica şi sora mamei sale. Din botez a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, care se cinsteşte la 21 decembrie, ziua naşterii Cuviosului Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa Irina se îngrijea de buna creştere a celor doisprezece copii, dintre care fericitul Paisie era al unsprezecelea.

Murind tatăl său, pe cînd Petru avea numai patru ani, binecuvîntata sa mamă i-a dat de mic o educaţie creştinească. La vîrsta de doisprezece ani l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să înveţe carte duhovnicească la Şcoala Frăţiei din Kiev, cunoscută şi sub numele de “Academia Movileană”. Aici învăţau carte şi teologie toţi fiii aleşi ai preoţilor şi demnitarilor ucrainieni şi chiar moldoveni, cu care erau în bune relaţii creştineşti.

După patru ani de şcoală, sufletul fericitului Petru nu-şi găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfînt îl chema la marea nevoinţă a vieţii monahale, unde, prin multe osteneli şi neadormită rugăciune, sufletul rîvnitor se curăţă de patimi şi se uneşte cu Hristos. De aceea, părăsind în taină şcoala şi familia, în toamna anului 1739, pe cînd avea şaptesprezece ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mînăstirea Medvedevschi, unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.

Continuare »