“Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos” – spune Sfantul Apostol Pavel (Gal. 6, 14).

Cum a ajuns acest Sfant Apostol la o astfel de stare, ca nu voia sa se laude cu nimic, decat cu crucea lui Hristos? Crucea inseamna tot felul de suferinte, stramtorari, umilinte; cum sa te lauzi cu ea? Dar iata ca Apostolul Pavel se lauda cu ea. Impreuna cu el se laudau, desigur, si ceilalti apostoli, si, urmandu-le lor, si toti ceilalti purtatori ai crucii.

De ce, oare? Caci au inteles barbatii cei inteleptiti de Dumnezeu adanca semnificatie a crucii, au pretuit-o profund si se laudau ca s-au invrednicit sa o poarte. Ei vedeau in cruce, in loc de stramtorare, deschidere, in loc de amaraciune, dulceata, in loc de umilire, inaltare, in loc de necinste, slava; si se laudau cu ea, asa cum se lauda altii cu vreo podoaba minunata sau cu vreo distinctie.

O, de ne-ar darui Domnul si noua o asemenea intelegere si o astfel de stare, incat sa pricepem si sa simtim puterea crucii si sa ne laudam cu ea!

Continuare »

Intamplari din Pateric despre pocainta

Puterea pocaintei si indelunga rabdare a lui Dumnezeu

Un frate biruindu-se de curvie, in toate zilele se afla savarsind pacatul si in toate zilele il imblanzea pe Stapanul sau cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand, amagandu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica. Si vazand Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea lui cu amare lacrimi, zicand: miluieste-ma, Doamne, si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea desmierdarilor ! Ca nu am obraz, Stapane, a cauta si a vedea Chipul Tau cei sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca.

Acestea zicand si iesind din biserica, cadea in noroi, dar nu se deznadajduia de mantuirea sa. Caci de la pacat intorcandu-se la biserica, striga catre iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicand : pe Tine, Doamne, Te pun chezas de acum ca nu voi mai face pacatul acesta ! Numai iarta-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit !

Continuare »

Fragmente preluate de pe Razbointrucuvant.ro

“Sfanta Biserica este cel mai mare, cel mai sfant, cel mai bun, mai intelept, mai nea­parat trebuincios asezamant al lui Dumnezeu pe pamant. Este adevaratul cort al lui Dumnezeu, pe care l-a zidit Domnul, nu omul – nu Luther, nu Calvin, sau Mahomed, sau Buddha, sau Confucius si altii ca ei, oameni pacatosi, patimasi.

Biserica este unirea randuita de Dumnezeu a oa­menilor legati intre ei prin credinta, prin inva­tatura, prin sfintita ierarhie si Taine; este oastea duhovniceasca a lui Hristos, inarmata cu pano­plia duhovniceasca impotriva nenumaratei cete diavolesti, pentru ca lupta noastra nu este impotri­va trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intu­nericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6,12).

Ea e Spitalul duhovnicesc, unde omenirea bol­nava de pacat se trateaza cu medicamentele harice date de Dumnezeu: Pocainta si Impartasirea Sfintelor lui Hristos Taine – cu Trupul si cu Sange­le lui Hristos – si Cuvantul lui Dumnezeu, invataturile, sfaturile si mangaierile pastorilor turmei cuvantatoare a lui Hristos; este baia de obste a cu­ratirii, a renasterii si sfintirii; este altarul lui Dum­nezeu, in care toti sunt sfintiti de Duhul Sfant prin Botez, Mirungere si celelalte ierurgii si slujbe bisericesti; este soare duhovnicesc in lume, ce lumi­neaza si inviaza pe toti cei care sed in intuneric si in umbra mortii si sunt omorati de pacate.

Continuare »

Ce graieste cineva unei persoane care intreaba: „Cum imi pot mantui sufletul?”

Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o indoiala.

Atunci ce este credinta?

Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea, Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba glasui.

O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale!

Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din drum?

Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios:

a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. [Hotareste] cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele tale.

b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune.

Continuare »

Mântuirea… Un cuvânt pe care îl auzim încontinuu în slujbele Bisericii şi despre care vorbim adesea. Felul în care înţelegem acest cuvânt ne determină în mod fundamental perspectiva asupra vieţii. Exprimarea sa în diferite limbi ne ajută să întrezărim deja acest lucru: în româneşte spun „vreau să mă mântuiesc”, accentuând astfel participarea mea activă ca persoană la procesul de mântuire; aceeaşi expresie în limba franceză, „je veux être sauvé” („vreau să fiu mântuit”), pare însă a comunica o anumită pasivitate în acest proces.

„Mă mântuiesc” înseamna oare că obţin mântuirea prin propriile mele puteri? Dacă ar fi aşa, atunci ce nevoie aş mai avea de Hristos? Prin „je suis sauvé” („sunt mântuit”) înţeleg un fel de mântuire automată, în care eu nu am niciun rol?

“Darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinţă. Iar această credinţă nu e doar un ataşament raţional faţă de anumite idei, ci este o relaţie personală de iubire cu însăşi persoana Mântuitorului.”

Continuare »