“De îndată, însă ce aflăm cum suntem şi ne trezim cum trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar, nu vor sări cu toată urgia răutăţii, că nu-i lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse, cu minciuni şi cu înfricoşare sau cu amăgirea nălucirilor şi cu alte nemaipomenite zavistii. Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de-ale lor, oamenii amăgiţi de ei, care ne-ar face toate cîte îi învaţă dracii, dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: “Fiule, dacă vrei să te apropii să slujeşti Lui Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul tău spre ispite” (Sirah 2, 1).
Războiul dintre suflet şi diavol e îngăduit de Dumnezeu: “Simone, Simone, iată satana v-a cerut pe voi să vă cearnă ca pe grâu. Iar, eu m-am rugat pentru tine, să nu scadă credinţa ta” (Luca 22:31,32), pentru că el este focul care lămureşte ce suntem fiecare: lemne, pietre, aramă, paie sau aurul smereniei” (Par. Arsenie Boca – din vol. “Fericirea de a cunoaste calea”)

CAPITOLUL I

Invătătura despre duhurile diavolesti, după Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie

1.3.1 […] Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut si surd (Marcu 9,25). Continuare »

Despre diversele forme de inselare, “darurile” mincinoase, trasaturile celui inselat.

Unii îşi taie mintea în Scripturi. Cu trecerea de vreme Satana s-a mai iscusit în rele. Pe cine poate să-l întoarcă împotriva lui Dumnezeu, o face, rânjind bucuros; pe cine iubeşte pe Dumnezeu, dar călătoreşte fără sfat şi întrebare, îl învaţă şi el să-l iubescă pe Dumnezeu, şi-l laudă că bine face, fără să priceapă unul ca acesta, că a căzut la laudă străină şi că în credinţa lui s-a încâlcit un fir subţire de putere vrăjmaşă .

Vicleanul bagă de seamă ce face Dumnezeu şi face şi el la fel.

Trimite Dumnezeu slujitori, trimite şi el; trimite Dumnezeu vedenii, se arată şi el; propovăduieşte Dumnezeu iubirea de oameni fără deosebire şi margini, propovăduieşte şi el. Cu un cuvânt: contraface tot ceea ce face Dumnezeu şi dă pe râpă de oameni cu mulţ imea înşelăciunilor. S-a făcut de-o îndrăzneală nemaipomenită, încât şi lumina dumnezeiascăo contraface, nu în înţelesul că s-ar putea apropia să strâmbe adevărata lumină, căci l-ar face scrum şi nu poate sta într-însa, ci năluceşte şi el o lumină, cu care năluceşte pe cine poate şi pe cine vede că umblă cu îndrăzneală după daruri dumnezeieşti, înainte de dobândirea smereniei statornice.

De aceea e bine să lămurim, după putere, şi acest ucigaş vicleşug al nălucilor, fiindcă de la o vreme încoace mulţi se ivesc şi multă tulburare fac printre oameni. Continuare »

Nevoinţă şi înşelare

– Părinte, mă tem de înşelare.

– Bine faci. Cel care se teme de înşelare nu se înşală, pentru că ia aminte şi-şi spune toate gândurile sale; nu ascunde nimic şi astfel se ajută pe sine.

– Părinte, ce este predispoziţia spre înşelare?

– Predispoziţia spre înşelare este să ai ideea că eşti ceva şi să arăţi celorlalţi că faci ceva. Să crezi că ai ajuns la măsuri duhovniceşti înalte deoarece faci, de pildă, oarecare nevoinţă, în timp ce alţii nu au prins încă sensul vieţii duhovniceşti, şi să te porţi cu mândrie. Faptul de a se zori cineva pe sine în mod egoist în nevoinţă ca să ajungă la măsurile unui Sfânt şi să-l admire ceilalţi, aceasta este începutul înşelării. Altceva este silirea şi altceva zorirea. Am spus cuiva: “Ia aminte să nu te înşeli cu tactica ce o urmezi; nu mergi bine”. “Eu să mă înşel? îmi spune. Eu nici carne nu mănânc”. Nu merge să se spovedească. Işi spune păcatele la icoană. “Eşti ortodox sau protestant? îl întreb. Unde ai găsit scris aceasta?”. “De ce? îmi spune. Hristos nu mă aude?”. Auzi răspuns!

– Părinte, nevoinţa trupească ajută în lupta împotriva patimilor?

– Dacă se foloseşte în scopul acesta, ajută. Trupul se smereşte şi carnea se supune duhului. Dar nevoinţa seacă [nevoinţa ce se face ca scop în sine şi nu se foloseşte ca mijloc pentru curăţirea inimii şi pentru devârşirea în Hristos] pricinuieşte simţămintele false deoarece cultivă patimile sufleteşti, umflă mândria, măreşte încrederea în sine şi duce la înşelare. Şi atunci unul ca acesta trage concluzii despre sporirea sa duhovnicească din nevoinţa ce o face. “Eu fac aceea şi aceea, în timp ce acela şchiopătează; l-am ajuns pe acel Sfânt, l-am întrecut pe celălalt”, şi dă-i la posturi şi privegheri. Dar toate se pierd, pentru că nu le face în scopul tăierii patimilor, ci ca să se satisfacă în chip egoist. Continuare »