Despre pocainta


Arhiva postari pentru aceasta categorie


Despre spovedanie și iertarea pacatelor – Mitropolitul Hierotheos Vlachos

19 Apr 2019

[…] Spovedania nu se identifica in mod absolut cu iertarea pacatelor. Aceasta o cunosc foarte bine crestinii care, desi se spovedesc de foarte multe ori, cu toate aces­tea, nu se pot elibera de anumite pacate pe care le repeta, iar pe de alta parte nu au certitudinea interioara ca s-a produs restabilirea relatiei lor cu Dumnezeu.

Inainte de a purcede la dezvoltarea te­mei spovedaniei, consider ca ar fi bine sa vedem ce inseamna exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi in acest sens doua pasaje patristice. Unul este al Sfantului Diadoh al Foticeii si celalalt al Sfantului Simeon Noul Teolog.

Continuare »

Cum aflam pacea inimii – Sfantul Siluan Athonitul

24 Sep 2015

 

Duhul Sfant este iubire

Aceasta iubire se revarsa in toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, si acelasi Duh Sfant este pe pamant in sufletele care iubesc pe Dumnezeu. In Duhul Sfant, toate cerurile vad pamantul si aud rugaciunile noastre si le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu stie aceasta, dar nu poate sa o descrie. El este foarte bland si smerit, si atunci cand sufletul il vede, se preschimba in intregime in iubire de Dumnezeu si aproapele si se face el insusi bland si smerit. Dar daca omul pierde harul, atunci va plange ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea si intreaga pustie auzea suspinul sau; lacrimile lui erau amare de intristare si ani multi le-a varsat el.

Tot asa si sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci cand il pierde, tanjeste dupa Dumnezeu si spune: „Sufletul meu tanjeste dupa Dumnezeu si il caut cu lacrimi”.

Sufletul traieste mult pe pamant si iubeste frumusetea pamantului; iubeste cerul si soarele, iubeste gradinile frumoase, marea si raurile, padurile si campiile; iubeste sufletul si muzica si toate aceste lucruri pamantesti desfa-teaza sufletul. Dar cand cunoaste pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea sa vada nimic pamantesc.

Daca sufletul tau il cunoaste, Duhul Sfant iti va da sa intelegi cum invata El sufletul sa cunoasca pe Domnul si ce dulceata e in aceasta.
[…]

Iubirea de vrajmasi.

Dar cine nu iubeste pe vrajmasi, acela nu poate cunoaste pe Domnul, nici dulceata Duhului Sfânt. Duhul Sfânt ne învata sa iubim pe vrajmasi pâna într-atât încât sufletului sa-i fie mila de ei ca de proprii nostri copii. Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinuri în focul iadului. Ei gândesc asa pentru ca n-au învatat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a învatat aceasta va varsa lacrimi pentru întreaga lume.
Continuare »

Despre cauzele şi tămăduirea bolilor sufleteşti.
Întunecarea mintii şi închipuirea. Pocăinţa vindecătoare.

14 May 2015

Boala sufletului

tunnel-treesAş vrea întâi să subliniez că există o poziţie clară a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în privinţa faptului că Ortodoxia se deosebeşte de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleaşi exprimări, aceiaşi termeni, dar înţelegerea lor este diferită. De pildă, filozofii stoici vorbeau şi ei de nepătimire, dar o înţelegeau altfel decât Ortodoxia. Acelaşi lucru este valabil pentru minte, extaz etc. Mulţi orientali care aparţin altor religii, de exemplu budismului, vorbesc despre minte, simţul lăuntric etc, însă dau termenilor cu totul alt conţinut. Din această pricină, cel care a avut de-a face în trecut cu asemenea teorii – fie că este vorba de psihologie, filozofie sau chiar budism – are mari dificultăţi în a reuşi să dobândească o concepţie clară despre învăţătura ortodoxă şi poate rămâne nedumerit şi încurcat. Am întâlnit oameni care se află într-o înspăimântătoare confuzie asupra acestor lucruri: citesc teologie trezvitoare şi nu găsesc nici o deosebire faţă de învăţătura budistă, socotind că budiştii şi Părinţii trezvitori spun aceleaşi lucruri. Ca să nu mai spun că această cunoaştere omenească, ce pune accentul pe raţiune, cuprinde o oarecare părere de sine pe care Părinţii o numesc „bogăţie a gândirii” (plouto tis dianoias); ca urmare, omul se umple de mulţumire de sine şi întemeiere în sine. Şi oriunde se află mulţumire de sine şi întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra.

– Eu am studiat psihologia şi sunt familiarizat cu feluritele şcoli de psihologie, pe temeiul cărora analizez oamenii. Oare nu mai pot să dobândesc o înţelegere clară a Ortodoxiei? […]

Există două căi principale de tămăduire. Una este părăsirea acestei „bogăţii” a gândirii. Sfântul Nichita Stimatul, vorbind despre sărăcie, susţine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de „bogăţia”gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoaşteri pe care omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup. Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală este desăvârşita nepătimire, starea în care mintea despătimită este slobozită din temniţa simţurilor şi a celor care ţin de simţuri. Continuare »

ABC-ul credinţei – despre biserică, pocăinţă, spovedanie, post, rugăciune, icoane

12 Mar 2015

Un documentar rusesc realizat de Mitropolitul Ilarion despre aşezămintele bisericeşti ortodoxe, despre decor, arhitectură şi simbolistică, despre semnificaţia aprinderii lumânărilor, despre rânduiala în biserică:

Despre pocăinţă, Taina Spovedaniei, rugăciune şi post. Cum să ne spovedim, rolul duhovnicului. Cum trebuie să ne rugăm şi să postim, de câte feluri sunt posturile.

Continuare »

Despre Spovedanie (Sf. Nectarie de Eghina)
– de ce este necesara si cum sa ne marturisim

16 Apr 2014

Spovedania este o marturisire sincera si de bunavoie a pacatelor pe care le-am savârsit, fara rusine sau rezerve, ci cu osândire de sine si zdrobire, în fata persoanei numita de Biserica pentru iertarea pacatelor.

Pentru a fi adevarata si a-si atinge scopul, spovedania trebuie sa fie de bunavoie si sincera. O spovedanie în graba sau nesincera nu va da nici un rod, deoarece nu este o descoperire a inimii, o expresie a unei remuscari adânci si nici un semn al unei dorinte [pentru vindecare].

Spovedania trebuie facuta fara jena sau rezerve, ci cu curaj si cu mustrare de constiinta, deoarece curajul este expresia parasirii pacatului si dispozitia de a descoperi pacatul; rusinea, sfiala denota o lipsa de curaj. Spovedania trebuie facuta cu zdrobire de inima. Aceasta confirma o schimbare autentica a mintii, exprima o tristete pentru încalcarea poruncilor lui Dumnezeu, cu Care încercam sa ne împacam.

Fara zdrobirea inimii, spovedania dovedeste o lipsa de simtire profunda a vinei pentru încalcarea Legii Dumnezeiesti. Spovedania adevarata si lucratoare este cea însotita de pocainta sincera si schimbarea mintii; numai aceasta spovedanie aduce roadele mântuirii. Pentru aceasta, este de trebuinta ca cel ce doreşte sa se marturiseasca, sa se duca la parintele sau duhovnic si sa-şi deschida inima pentru a-si descoperi adâncurile lui cele ascunse şi nestiute, fara jena sau rezerve, cautând sa satisfaca Dreptatea Dumnezeiasca şi sa se împace cu Dumnezeu, pentru a-si vindeca sufletul si a dobândi mântuirea.

Continuare »

“Totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire”
Cuv. Paisie Aghioritul

14 Apr 2014

Lacrimile pocaintei

Pocainta este botezul lacrimilor. Prin pocainta omul se reboteaza, renaste. Sfantul Apostol Petru, prin lepadarea sa, L-a tradat intr-un fel pe Hristos, dar deoarece a plans cu amar” (Mt.26, 75 si Lc. 22, 62), a primit iertare pentru caderea sa. Adica pocainta sincera ce a aratat-o l-a spalat, l-a curatit iarasi. Vezi, Dumnezeu mai intai a facut pamantul, marea, toata creatia si dupa aceea a luat pamant si l-a plasmuit pe om. Omul mai intai se naste trupeste si dupa aceea, la botez, se naste duhovniceste din zidirea lui Dumnezeu, din apa, si de la Duhul Sfant, din harul dumnezeiesc- “din apa si din duh” (In.3,5) – si se face om nou. – Parinte, adica precum atunci Dumnezeu a luat pamant si a plasmuit, tot astfel si acum, la Botez, foloseste apa ca sa-l plasmuiasca din nou? – Da, apa are semnificatia curatirii, de aceea preotul, in timpul Botezului, il afunda pe om in apa. Omul se spala de pacatul stramosesc, se curata de pacate, il umbreste harul lui Dumnezeu, se imbraca in Hristos si devine un om nou, renascut. Aceasta este lucrarea Botezului. I-a spus-o clar Hristos lui Nicodim, atunci cand acesta l-a intrebat cum se poate renaste omul: “Amin, amin, spun tie, daca nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea intra in Imparatia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Prin Botez, faptura cazuta devine o creatura noua si desavarsita a lui Dumnezeu. De aceea, omul care nu intineaza Sfantul Botez are mult har dumnezeiesc. Dar si cand il murdareste, exista Botezul pocaintei. Daca isi simte greseala si il doare pentru ea, se spala intr-un fel cu lacrimile pocaintei si vine (Nota editorului:vine harul” – Staretul foloseste expresia aceasta in sensul de “se activeaza, se vede manifestandu-se in chip activ“) iarasi harul lui Dumnezeu. Continuare »

Sfantul Nectarie – Despre pocainta

03 Apr 2014

Dupa cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocainta este întoarcerea de la viata dupa fire la viata împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o întoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt remuscarea si schimbarea mintii, în vreme ce însusirile pocaintei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor.

Este necesar ca pocainta sa fie sincera. Este sincera atunci când este însotita de zdrobirea inimii. Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispozitia de a împlini dreptatea dumnezeiasca si de marturisire a propriilor pacate.

Adevarata pocainta este schimbarea mintii pentru propriile actiuni, o schimbare a vietii morale, o schimbare spre mai bine, o lepadare totala de viata anterioara si de pacat, o dorinta neclintita de practicare a virtutilor, o unificare desavârsita a propriilor voiri cu voia dumnezeiasca. De aceea, pocainta este renasterea morala a omului si punctul de plecare pentru o viata noua si virtuoasa.

Un model de pocainta autentica ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei sa se pocaiasca si sa se întoarca la Dumnezeu. Iata ce spune el: Spalati-va, fiti curati; lepadati rautatile voastre dinaintea ochilor Mei; opriti-va de la rautati; învatati sa faceti binele; cautati dreptatea, ajutati-l pe cel nedreptatit, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva! Veniti sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e purpura, ca zapada le voi albi, si de vor fi rosii ca focul, ca lâna alba le voi face (Is. 1:16-18).

Continuare »

Predica a Parintelui Cleopa la Dumnica fiului risipitor
despre adevarata pocainta si milostivirea lui Dumnezeu

16 Feb 2014

Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta
(Luca 15, 18)

Iubiţi credincioşi,

În Sfânta Scriptură Dumnezeu se numeşte “Tată al milostivirii” (II Corinteni 1, 3), pentru că pururea Se milostiveşte faţă de cei păcătoşi care se întorc din toată inima către El prin adevărată pocăinţă. Dumnezeu zice prin proorocul Isaia: Când te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mântui şi vei cunoaşte unde ai fost (Isaia 30, 15). În alt loc, prin acelaşi prooroc, zice Dumnezeu: Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, ştergeţi răutăţile din sufletele voastre înaintea ochilor Mei părăsiţi-vă de răutăţile voastre. Şi de vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voi albi; şi de vor fi ca roşeala, ca lâna le voi face albe (Isaia 1, 16-18).

Acest adevăr s-a petrecut şi cu fiul risipitor din Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi. El mai întâi şi-a venit întru sine, a suspinat după fericirea ce o avusese când era în casa tatălui său, apoi a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! (Luca 15, 17). Acestea au fost cuvintele fiului risipitor când şi-a venit întru sine, adică a început a-şi cunoaşte greutatea păcatelor sale. Fără această simţire şi trezire nimeni dintre păcătoşi nu va putea să se întoarcă din toată inima către Preabunul Dumnezeu.

Care era foamea fiului risipitor care a zis: “iar eu pier aici de foame?” Oare la hrana cea trupească se gândea el? Nu, Dumnezeu zice prin Sfântul Prooroc Isaia: Iată, cei ce slujesc Mie vor mânca, iar voi veţi flămânzi. Iată, cei ce slujesc Mie vor bea, iar voi veţi înseta. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi vă veţi vă veţi ruşina. Iată, cei ce slujesc Mie cu bucurie se vor bucura, iar voi veţi întrista. Iată, cei ce slujesc Mie se vor veseli, iar voi veţi striga pentru zdrobirea duhului vostru (Isaia 65, 13-14).

Continuare »

Bucuria care vine din pocainta – Cuv. Paisie Aghioritul

06 Mar 2013

Dumnezeu este foarte aproape de noi, dar si la mare inaltime. Pentru ca cineva sa-L “indoaie” pe Dumnezeu, sa-L faca sa Se coboare si sa ramana cu el, trebuie sa se smereasca si sa se pocaiasca. Atunci Preamilostivul Dumnezeu, vazand smerenia lui, il inalta pana la ceruri si-l iubeste foarte mult. “Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste” (Lc. 15, 7), spune Evanghelia.

Dumnezeu i-a dat minte omului ca sa se gandeasca la greseala sa, sa se pocaiasca si sa ceara iertare. Omul nepocait este nespus de crud cu sine insusi. Este si foarte lipsit de minte, deoarece nu vrea sa se pocaiasca si astfel sa se slobozeasca din iadul cel mic in care traieste, care il duce la cel mai mare si rau, la cel vesnic. Astfel el se lipseste si de bucuriile paradisiace pamantesti, care se continua in rai langa Dumnezeu cu bucurii mult mai mari si vesnice.

Cat timp omul se afla departe de Dumnezeu, este in afara si de sine. Vezi, in Evanghelie ca fiul risipitor “venindu-si in sine, a spus: Merge-voi la tatal meu“.

Adica atunci cand si-a revenit, cand s-a pocait, atunci a zis: “Merge-voi la tatal meu“. Cat timp traise in pacat, era in afara de el, nu era rational, deoarece pacatul este in afara de ratiune. Continuare »

Despre pocainta. Sa deznadajduim niciodata.

28 Feb 2013

Intamplari din Pateric despre pocainta

Puterea pocaintei si indelunga rabdare a lui Dumnezeu

Un frate biruindu-se de curvie, in toate zilele se afla savarsind pacatul si in toate zilele il imblanzea pe Stapanul sau cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand, amagandu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica. Si vazand Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea lui cu amare lacrimi, zicand: miluieste-ma, Doamne, si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea desmierdarilor ! Ca nu am obraz, Stapane, a cauta si a vedea Chipul Tau cei sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca.

Acestea zicand si iesind din biserica, cadea in noroi, dar nu se deznadajduia de mantuirea sa. Caci de la pacat intorcandu-se la biserica, striga catre iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicand : pe Tine, Doamne, Te pun chezas de acum ca nu voi mai face pacatul acesta ! Numai iarta-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit !

Continuare »

Pocainta si mangaierea dumnezeiasca

17 Nov 2012

– Părinte, ce este mângâierea dumnezeiască?

– Ce este mângâierea dumnezeiască? O să vă dau un exemplu, ca să înţelegeţi mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhneşte şi plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi îşi recunoaşte greşeala ce a făcut-o şi suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: “Nu-i nimic, copilaşul meu, nu te mâhni! Vom cumpăra alta.” Acela însă, văzând afecţiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. “Nu pot să nu mă mâhnesc. Iatâ, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o.” “Copilaşul meu, nu-i nimic, era veche“, ii spune din nou tatăl. Dar acela iarăşi se mâneşte. Şi cu căt acela se mâhneşte, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în braţe, îl sărută şi îl mângâie. Aşa si aici, cu cât omul suferă mai mult şi se mâhneşte pentru păcătoşenia sa, sau pentru nemulţumirea sa faţă de Dumnezeu şi plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât şi Dumnezeu îl răsplăteşte cu veselia dumnezeiască şi-l îndulceşte lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are şi nădejde şi mângâiere.

Dar cel care doreşte mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere. Ci trebuie să-şi simtă greşeala sa, să se pocăiască şi atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. Continuare »

Sa nu ne impartasim fara lacrimi” – Sf. Simeon Noul Teolog

06 Apr 2012

Cuvântul al lV-lea Despre pocainta si umilinta si din ce lucruri le poate câstiga cineva. Despre lacrimi fara de care nu este cu putinta a ajunge cineva la curatie si nepatimire

“Sa nu ne impartasim fara lacrimi!”

Deoarece, parintilor si fratilor, cititi scrierile cele insuflate de Dumnezeu ale Sfantului parintelui nostru Simeon Studitul, scrieri care ne vorbesc despre faptele lui sublime si pe care el insusi le-a alcatuit spre folosul multora miscat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolalta cu celelalte ispravi mai presus de fire ale lui a scris si a invatat limpede, precum a pazit de altfel neabatut in intreaga sa viata, si acest lucru zicand: “Frate, fara lacrimi sa nu te impartasesci vreodata!” si auzind aceasta ascultatorii – si ei erau multi -, nu numai mireni, ci si monahi – dintre cei mai renumiti si slaviti pentru virtutea lor -, s-au mirat de acest cuvant, si, uitandu-se unii la altii, au spus intr-un suflet si cu un singur glas, pe jumatate ironic: “Atunci sa nu ne mai impartasim niciodata, ci sa ramanem cu totii neimpartasiti!” Auzind deci aceasta eu, nenorocitul si ticalosul, si aducandu-mi aminte in parte de cei ce spuneau acestea si de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plans cu amar graind in mine insumi intru durerea inimii mele asa: “Oare acestia au spus ceea ce spuneau avand intr-adevar o astfel de dispozitie fata de acest lucru si judecand intr-adevar si din tot sufletul lor ca el este cu neputinta? Sau au ras de acest cuvant mai degraba socotind ca faptul de a plange numai in vremea impartasirii e doar o mica isprava?”

Continuare »

Omilii despre pocainta – Sf. Ioan Gura de Aur (omilia a-8-a)

08 Feb 2012

Despre pocăinţă

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.

Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Continuare »

visit tracker on tumblr