Boala sufletului

Aş vrea întâi să subliniez că există o poziţie clară a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în privinţa faptului că Ortodoxia se deosebeşte de toate sistemele antropocentrice. Multe religii pot folosi aceleaşi exprimări, aceiaşi termeni, dar înţelegerea lor este diferită. De pildă, filozofii stoici vorbeau şi ei de nepătimire, dar o înţelegeau altfel decât Ortodoxia. Acelaşi lucru este valabil pentru minte, extaz etc. Mulţi orientali care aparţin altor religii, de exemplu budismului, vorbesc despre minte, simţul lăuntric etc, însă dau termenilor cu totul alt conţinut. Din această pricină, cel care a avut de-a face în trecut cu asemenea teorii – fie că este vorba de psihologie, filozofie sau chiar budism – are mari dificultăţi în a reuşi să dobândească o concepţie clară despre învăţătura ortodoxă şi poate rămâne nedumerit şi încurcat. Am întâlnit oameni care se află într-o înspăimântătoare confuzie asupra acestor lucruri: citesc teologie trezvitoare şi nu găsesc nici o deosebire faţă de învăţătura budistă, socotind că budiştii şi Părinţii trezvitori spun aceleaşi lucruri. Ca să nu mai spun că această cunoaştere omenească, ce pune accentul pe raţiune, cuprinde o oarecare părere de sine pe care Părinţii o numesc „bogăţie a gândirii” (plouto tis dianoias); ca urmare, omul se umple de mulţumire de sine şi întemeiere în sine. Şi oriunde se află mulţumire de sine şi întemeiere în sine, harul lui Hristos nu mai poate lucra.

– Eu am studiat psihologia şi sunt familiarizat cu feluritele şcoli de psihologie, pe temeiul cărora analizez oamenii. Oare nu mai pot să dobândesc o înţelegere clară a Ortodoxiei? […]

Există două căi principale de tămăduire. Una este părăsirea acestei „bogăţii” a gândirii. Sfântul Nichita Stimatul, vorbind despre sărăcie, susţine că ea nu este doar lepădarea de bunurile materialnice, ci si dezicerea de „bogăţia”gândirii. De altfel, pot adăuga că sărăcia duhovnicească este lepădarea întregii cunoaşteri pe care omul a dobândit-o mai înainte, pe când trăia după trup. Sfântul Thalassie spune că sărăcia mintală este desăvârşita nepătimire, starea în care mintea despătimită este slobozită din temniţa simţurilor şi a celor care ţin de simţuri. Când cineva posedă o astfel de cunoaştere filozofică sau psihologică şi se apropie de Biserică, păstrând toate înlăuntrul său, în clipele de mare adâncire lăuntrică poate să ia această cunoaştere drept contemplare mistică. Apoi omul crede că starea sa este descoperirea lui Dumnezeu şi astfel prihăneşte neprihănita şi curata învăţătură a lui Hristos.

A doua cale de tămăduire este trecerea omului printr-o adâncă pocăinţă. Pocăinţa adâncă înseamnă pătrunderea harului necreat al lui Dumnezeu în inima omului; el arde patimile şi-l face pe om purtător al dumnezeieştii Descoperiri. Din această pricină, când citim scrierile patristice trebuie să ne desprindem de cunoştinţele şi ideile trecutului, spre a dobândi o înţelegere clară a Ortodoxiei.

Sufletul omului

[…] Când sufletul omului nu se mişcă înspre asemănarea lui Dumnezeu – care este îndumnezeire – când nu trăieşte în chip dumnezeiesc, când nu are înlăuntrul său lucrarea Duhului Sfânt, atunci este mort. Nu numai că este cuprins de boală, ci este mort. Trebuie să lămuresc faptul că sufletul este zidirea lui Dumnezeu. Toate cele zidite de Dumnezeu au un început şi un sfârşit. Totuşi Dumnezeu a dorit să zidească şi să facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin har. Este nemuritor pentru că aşa doreşte Dumnezeu. Prin urmare, nu putem privi sufletul independent de Dumnezeu. Tocmai această afirmaţie arată deosebirea faţă de vechile idei filozofice despre suflet, însă şi faţă de poziţiile psihologice moderne. […]

Noi credem că lumea şi omul, deci şi sufletul omului, sunt lucrarea pozitivă a Dumnezeului creator. Nu este roadă căderii lumii reale [cum cred unii eretici]; căci, în acest caz, răul ar fi imanent în creaţia lumii existente. Dumnezeu a creat sufletul. Sufletul nu este o părticică de dumnezeire, nici suflarea lui Dumnezeu, cum spun unii. Dar, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că însuflarea lui Dumnezeu este lucrarea Duhului Sfânt, înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt a creat sufletul, fără ca ea însăşi să se facă suflet. Este important de spus acest lucru, deoarece astfel ne dăm seama că nu putem cerceta sufletul în chip autonom, ci în legătură cu Dumnezeu. […]

Sfinţii Părinţi erau în stare să vorbească despre aceste lucruri, nu pentru că studiaseră la vreo şcoală de psihologie, ci fiindcă, purcezând la tămăduirea patimilor, au ajuns să cunoască lumea lăuntrică prin luminarea harului dumnezeiesc, învăţătura Sfântului Grigorie Palama nu este urmarea speculaţiilor, ci a descoperirii Preasfântului Duh, datorată osârdiei sale de a-şi vindeca sufletul. […] Sfântul Grigorie Palama învaţă că, la fel cum Dumnezeu este treimic – Minte, Cuvânt şi Duh – la fel şi sufletul are fire treimică, adică are minte, cuvânt şi duh. Mintea este ceea ce am numi adâncul existenţei sufletului; cuvântul purcede din minte iar duhul este „dragostea mintală a omului”. […]

Cercetând sufletul din perspectiva patimilor pe care vrem să le vindecăm, îl împărţim între puterea înţelegătoare, puterea poftitoare şi puterea irascibilă. Studiind treimicitatea firii sufletului, vorbim despre putere mintală, putere raţională şi putere simţitoare. Şi privind sufletul din perspectiva întoarcerii către sine şi a înălţării sale către Dumnezeu, vorbim despre minte, cunoaştere şi dragoste. […]

Sfinţii Părinţi învaţă că patimile necredinţei în Dumnezeu, ereziei, mândriei etc. domnesc asupra puterii înţelegătoare; patimile iubirii de desfătare şi poftei cresc în puterea poftitoare; în sfârşit, patimile iuţimii, mâniei, pizmuirii etc. precumpănesc în puterea irascibilă. În chip deosebit, Sfântul Grigorie Palama învaţă că iubirea de slavă este vlăstarul părţii înţelegătoare a sufletului; iubirea de avuţie şi zgârcenia sunt vlăstarele puterii poftitoare a sufletului, iar lăcomia pântecelui este vlăstarul părţii irascibile a sufletului. Atât puterea poftitoare, cât şi cea irascibilă ţin de ceea ce se cheamă latura pătimaşă a sufletului.

Suflet şi trup

Sufletul este strâns legat de trup. Părinţii spun că se întâmplă cu sufletul ceea ce se întâmplă cu fierul băgat în foc: se face foc, rămânând totuşi fier după fire. Sufletul este pretutindeni în trupul omului. Faptul că sufletul dă viaţă trupului unit cu el dovedeşte că omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu în mai mare măsură decât au fost îngerii. Tocmai de aceea în Biserica Ortodoxă spunem că boala sufletului molipseşte şi trupul, tot aşa cum boala trupului molipseşte uneori sufletul. Datorită acestei legături lăuntrice se întâmplă că, deşi sufletul vrea să ajungă la părtăşia cu Dumnezeu, trupul nu primeşte să urmeze sufletului, din pricina patimilor, şi astfel apare osteneala trupească.

Atunci ne dăm seama că, deşi sufletul se simte mai curând sănătos, totuşi trupul se simte bolnav şi slăbit. Se vădeşte spusa Domnului: „Că duhul osârduitor este, iar trupul neputincios” (Mat. 26, 41). Din această pricină, tradiţia ortodoxă statorniceşte ca înaintarea sufletului să fie paralelă cu cea a trupului. Isihasmul tămăduieşte şi trupul în multe feluri şi cu felurite metode, spre a ajunge la părtăşia cu Dumnezeu. Iar când omul dobândeşte harul lui Dumnezeu, atunci şi trupul se preschimbă. Acest lucru se vede la Schimbarea la Faţă a lui Hristos, când chipul Său strălucea ca soarele. Se vede şi la Moise, al cărui chip strălucea orbitor, ca şi la chipul Arhidiaconului Ştefan, care s-a făcut precum chipul unui înger. Prin urmare, există o deosebire limpede între suflet şi trup, dar nici unul dintre ele nu are putinţa să existe independent de celălalt. De altfel, chiar şi la moarte, sufletul „în chip silnic se desparte din legătura sa”. Iar despărţirea are loc „prin voia dumnezeiască”. Deci sufletul nu este omul, ci sufletul omului; şi nici trupul nu este omul, ci trupul omului. Omul este alcătuit din suflet şi trup, este o fiinţă psihosomatică. Prin urmare, şi trupul va fi îndumnezeit şi va fi înviat la A Doua Venire, trecând în veşnicie.

Ce anume este boala sufletului

– Deci unde se află boala omului ? In ce parte a lui este localizată boala ? Răspunsul la această întrebare ar uşura mult lucrurile. Cu alte cuvinte, ne va fi limpede cum trebuie să procedăm spre a ne tămădui.

– Aşa cum am spus mai înainte, omul în întregime este bolnav. Insă centrul bolii este localizat în mintea omului. Mintea fiind bolnavă, împărtăşeşte astfel urmările bolii sale întregului organism.

[…] Sufletul omul este alcătuit din minte, raţiune (cuvânt) şi duh, corespunzând modului existenţei Preasfintei Treimi. Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu a creat sufletul omului raţional şi mintal; el este înzestrat şi cu duh, care, aşa cum spun Părinţii, este „dragostea mintală a sufletului”. Astfel că noi deosebim energia minţii de energia raţiunii.Mintea este un lucru, raţiunea altul. Mintea este ochiul sufletului. Şi întocmai cum ochiul trupului vede întreaga creaţie a lui Dumnezeu, la fel şi ochiul sufletului, care este mintea, dobândeşte experierea lui Dumnezeu.

Acesta este felul în care lucrau puterile sufletului înainte de cădere. Mintea lui Adam vedea pe Dumnezeu iar raţiunea sa avea iscusinţa de a înfăţişa această experiere. Deci putem spune, păstrând analogiile, că aşa cum Mintea (Tatăl) naşte Cuvântul (Hristos), la fel mintea omului naşte cuvântul/raţiunea (logos). Dacă mintea e sănătoasă, atunci şi raţiunea e sănătoasă. La fel se întâmplă şi cu duhul care este, aşa cum am spus, dragostea mintală a sufletului. Dacă mintea e sănătoasă, dragostea este şi ea sănătoasă, deoarece este întoarsă către Dumnezeu şi astfel se pune în lucrare beţia duhului şi răpirea minţii. Dacă mintea este bolnavă, cădem din adevărata dragoste, adică avem parte de idolul dragostei, numit de Părinţi „dragoste necuviincioasă”. […]

– Cele ce ne-aţi spus sunt foarte însemnate, spuse Părintele Filip. Cred că asta deosebeşte Ortodoxia de tradiţia apuseană. Noi, ortodocşii, socotim mintea ca temei al teologhisirii, pe când occidentalii pun în centrul teologiei lor raţiunea. Totuşi nu este de ajuns această mică prezentare. Aţi putea, vă rog, să continuaţi şi să analizaţi cât se poate de amănunţit atât starea de sănătate a minţii, cât şi pe cea de boală ? Atunci vom fi în stare să înţelegem deosebirea între tradiţia ortodoxă şi cea apuseană.

Căderea omului

– Sunt de acord cu observaţiile dumneavoastră. Ele sunt remarcabile. într-adevăr, tocmai aici se află deosebirea între Ortodoxie şi erezie. Sfinţii Părinţi aveau o minte luminată, pe când ereticii aveau de obicei mintea întunecată şi o raţiune hipertrofiată. Putem vedea acest lucru la Adam, înainte şi după cădere, înainte de cădere, Adam era în starea de luminare a minţii, a doua treaptă a vieţii duhovniceşti. După cădere mintea sa era întunecată şi mărginită [*Sfinţii Părinţi ai Bisericii susţin în scrierile lor că întunecarea minţii constituie esenţa păcatului strămoşesc şi că Biserica Ortodoxă tămăduieşte personalitatea bolnavă a omului. – n.ed.].

Astfel se ajunge la orbirea minţii, întunecarea şi mărginirea sa. Ce s-a întâmplat de fapt? Raţiunea a încercat să împresoare mintea umană. Ea s-a răzvrătit împotriva minţii; a încercat, prin lucrarea ispitirii diavoleşti, să tâlcuiască felul în care trebuie să ajungă omul la îndumnezeire, anulând deci porunca lui Dumnezeu. Ajungem astfel la identificarea minţii cu raţiunea. Mintea, în loc să cârmuiască raţiunea, este acum una cu ea. De fapt, când vorbim de păcatul strămoşesc şi de urmările lui, înţelegem trei lucruri: funcţionarea defectuoasă a minţii, adică mintea a încetat să mai funcţioneze normal; identificarea minţii cu raţiunea care, într-un fel, a dus la divinizarea raţiunii; şi, în final, supunerea minţii faţă de patimi, frică şi condiţiile înconjurătoare. Iată adevărata moarte a omului, destrămarea sa totală, moartea sa lăuntrică. Mintea i s-a întunecat. Şi aşa cum, atunci când ochiul trupesc este vătămat, întregul trup este întunecat, la fel şi când orbeşte ochiul sufletului – care este mintea – întregul organism duhovnicesc se îmbolnăveşte şi cade în beznă adâncă. Cred că despre aceasta vorbeşte Domnul când spune: „Deci dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult ?” (Mat. 6, 23).

Insă aceasta, pe lângă faptul că a dus la perturbarea întregii funcţionări lăuntrice a sufletului, a dus în acelaşi timp şi la o perturbare exterioară a omului; acum el se raportează cu totul altfel la aproapele său, la Dumnezeu, la lume şi la întreaga creaţie. Raţiunea este aceea care încearcă să-l întâlnească pe Dumnezeu, întrucât mintea nu este în stare să ajungă la părtăşia cu El. Astfel se creează idoli ai lui Dumnezeu şi religii idolatre, precum şi toate ereziile. întrucât mintea nu mai este în stare să-l vadă pe om în chip dumnezeiesc, raţiunea îl vede şi ea în mod diferit, sub înrâurirea patimilor. Omul îşi exploatează aproapele din pricina iubirii de slavă şi a lăcomiei. El îşi socoteşte aproapele un obiect de desfătare şi idolatrizează întreaga zidire. Se vădeşte ceea ce spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: „Zicându-se pre sine a fi înţelepţi, au înebunit şi au mutat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor, şi al celor cu patru picioare, şi al celor care se târăsc” (Rom. 1, 22-23).
[…]

Trebuie să ne fie limpede că boala [sufleteasca] este întunecarea minţii iar tămăduirea este luminarea ei. Sfintele Taine şi predania nevoinţei Bisericii au rostul de a ne duce acolo unde se afla Adam înainte de cădere, adică la luminarea minţii, iar de aici la îndumnezeire, destinaţia omului dintru început.

Prin urmare, este foarte important să ştim exact ce este boala. Dacă ignorăm boala noastră lăuntrică, viaţa noastră duhovnicească sfârşeşte într-un moralism sterp, în superficialitate. Mulţi oameni sunt împotriva sistemului social prezent, socotind că societatea, familia sau nedreptatea sunt de vină pentru problemele lor. Totuşi problema de bază, adevărata boală a omului, este întunecarea minţii sale. Când mintea sa ajunge luminată, omul este slobozit din robia faţă de toate cele dimprejurul lui, precum frica, nesiguranţa etc.

[…] Teologia a suferit într-adevăr propria robie babiloniană în anii trecuţi. Ea a primit influenţe apusene care au deformat-o. Privind înapoi cu veacuri în urmă şi cercetând teologia Părinţilor, ne dăm seama că ei toţi aveau meşteşugul adevărat de vindecare: curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea. Cine nu urmează această metodologie şi se întemeiază numai pe propria raţiune, ajunge la păreri eretice şi se găseşte în afara tradiţiei Părinţilor. Din nefericire, în trecut am fost dominaţi de teologia apuseană, întemeiată pe sentiment şi pe voinţă, care ţinteşte doar la formularea caracterului omului, la calitatea lui etică, spre a deveni un om „de treabă” şi un „bun” cetăţean. Tocmai această mentalitate a produs atâta ateism. Ea a făcut pe mulţi tineri să se revolte împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu îşi doreau un Dumnezeu de felul celui care le-a fost lăsat de părinţii şi educatorii lor. Viaţa morală întemeiată pe o metafizică abstractă nu mai poate rezista astăzi, căci temeliile metafizicii au fost zdruncinate chiar în Apus. Astăzi este larg acceptată ideea că eliberarea teologiei ortodoxe din robia ei şi descoperirea adevăratei sale identităţi o va face din nou ortodoxă şi deci în stare să-l ajute pe omul deznădăjduit şi obosit al zilelor noastre. Iată motivul pentru care cred că analizarea bolii sufletului este absolut necesară. […]

Când facultatea mintală a omului nu funcţionează cum se cuvine, apar anomalii. Toate patimile se răzvrătesc, iar omul se foloseşte atât de Dumnezeu, cât şi de aproapele său spre a-şi întări egoista sa siguranţă şi fericire. Este necontenit într-o stare de nelinişte. Sunt creştini care spun adeseori: „Dacă aproapele meu s-ar purta altfel cu mine, dacă aş avea copii mai buni, dacă soţia mea nu ar fi făcut asta şi asta, dacă…, dacă…, probabil că aş fi dus o viaţă creştinească”. Avem impresia că încetarea problemelor exterioare ne-ar face mai buni. Totuşi eu obişnuiesc să spun mereu că problemele exterioare nu vor înceta niciodată. Acum avem necazuri cu studiile, mai târziu ne facem griji pentru carieră sau căsătorie. Creşterea copiilor dă naştere altor probleme. După aceea vom fi preocupaţi de viitorul copiilor sau poate până la urmă chiar al nepoţilor… Nu mai vorbesc despre celelalte probleme datorate serviciului şi obligaţiilor sociale. Problemele nu se sfârşesc niciodată. Insă trebuie să le depăşim.

Înseamnă că trebuie să găsim adevărata problemă care ne chinuieşte, iar aceasta este, cu siguranţă, o problemă lăuntrică. Şi când spun problemă lăuntrică, înţeleg întunecarea minţii. Căci, în starea noastră căzută, acuzăm totul, chiar momentele bune din viaţă. Când însă mintea este eliberată prin metoda şi tratamentul potrivit, omul simte că nu mai are probleme serioase. Trebuie să ne dăm seama că suntem închişi în temniţa lumii şi a simţurilor noastre, deoarece mintea ne este bolnavă. Când suntem întemniţaţi, indiferent cât de bune ar fi condiţiile, ele nu ne pot ajuta cu adevărat.

Realitatea este că suntem în temniţă. Chiar dacă ni se îngăduie să ne decorăm închisoarea, chiar dacă ni se dă o mâncare mai bună, chiar dacă ni se creează cele mai confortabile condiţii, toate sunt inu- tile, căci tot întemniţaţi suntem, trăind în îngrozitoarea atmosferă a închisorii. Când mintea este întunecată, moartă, întreaga lume este o groaznică închisoare – şi deci chinuitoare. Când mintea ne este luminată şi liberă, întreaga lume este un dar al lui Dumnezeu, făcut nouă. Atunci vedem în întreaga fire raţiunile existenţelor, cum spun Sfinţii Părinţi. Căci noi credem că firea nu se cârmuieşte de legile firii, ci de raţiuni necreate, adică energia proniatoare a lui Dumnezeu Care cârmuieşte în chip personal întreaga lume. Şi oriunde există un nou început şi o armonie, aceasta nu se datorează existenţei vreunei legi fireşti, ci credincioşiei lucrării dumnezeieşti; altfel spus, aşa vrea Dumnezeu să lucreze până în sfârşit.

Deci luminarea minţii ne face în stare să vedem dragostea lui Dumnezeu atât în bucurie, cât şi în întristare, în fericire şi în nefericire, în necaz şi în alinare, în aşa-numiţii oameni buni şi în aşa-numiţii oameni răi etc. Astfel încât ceea ce alţii socotesc a fi nenorocire, noi o luăm ca pe o binecuvântare, iar ceea ce alţii iau drept binecuvântare, noi socotim nenorocire. Căci mintea luminată este în stare să deosebească între energiile create şi cele necreate şi astfel învaţă să teologhisească. Fiindcă teologhisirea înseamnă distingerea între energiile create şi necreate. Din acest motiv spun că problema principală a omului este cum să înveţe să-şi vadă starea de boală lăuntrică, care este chiar întemniţarea şi întunecarea minţii.

Întunecarea minţii – urmare a căderii

Sfântul Grigorie Palama, într-una din omiliile sale, vorbeşte despre întunecarea minţii, care este urmarea îndepărtării ei de Dumnezeu. El pomeneşte un pasaj clasic pe care, desigur, îl găsim şi la alţi Părinţi, precum Sfântul Maxim: „Mintea despărţită de Dumnezeu se face dobitocească sau drăcească”. Atunci când mintea omului se îndepărtează de Dumnezeu, toate enegiile lăuntrice ale sufletului şi ale trupului se tulbură.

Sfântul Grigorie spune în continuare că, întrucât şi-a pierdut mişcarea firească şi s-a abătut de la calea firească, mintea pofteşte la lucrurile aparţinând altora şi nu se mai satură de iubirea de avuţie. Ea se lasă în voia plăcerilor trupeşti şi desfătarea sa nu cunoaşte margini sau măsură. Prin lucrarea ei îşi necinsteşte numele, totuşi doreşte să fie cinstită de toţi. Vrea ca toţi să o linguşească, vrea ca toţi să fie de acord cu ea, să fie împreună-lucrători cu ea, iar când acestea nu se întâmplă, se umple de mânie. Mânia şi sălbăticia sa faţă de aproapele o fac asemeni Şarpelui. Şi astfel, deşi creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul se face „ucigaş de oameni”, asemănându-se ucigaşului de oameni, diavolul.

Şi, aşa cum scrie Sfântul Grigorie, aceasta se datorează unei singure pricini: faptului că mintea omului s-a abătut de la frica şi pomenirea lui Dumnezeu, deschizând calea împreună-lucrării cu începătorul răutăţii. Despărţirea minţii de Dumnezeu îl face pe om fie un diavol, fie o fiară. Astfel, din pricina relei funcţionări a minţii, atât patimile trupului, cât şi cele ale sufletului se dezlănţuie. Diavolii ştiu bine aceasta, astfel că se străduiesc „să întunece puterea nostră mintală”. Ei ştiu că, dacă întunecă mintea, pot cu uşurinţă să-l împingă pe om să facă orice voiesc ei. Omul poate ajunge la nebunie; în această stare, putem spune cu certitudine că omul nu se poartă normal. Este antisocial. Pe deasupra, tot o urmare a căderii este şi stârnirea închipuirii şi a gândurilor diavoleşti care ne stăpânesc memoria.

Închipuirea – altă urmare a căderii

Sfinţii Părinţi învaţă că închipuirea este o energie firească a sufletului, ajunsă astfel după cădere, adică putând să fie stăpânită de imagini şi false idei care pricinuiesc probleme grave organismului psihosomatic al omului. De aceea Părinţii spun că, atunci când omul se curăţeşte şi ajunge la vederea lui Dumnezeu, a scăpat de închipuire, adică energia închipuirii este nelucrătoare, lipsită de orice chipuri. E ca un televizor care poate proiecta imagini, dar nu funcţionează.

Acesta este înţelesul învăţăturii Bisericii după care Hristos a luat asupra Sa chiar şi această putere sufletească; însă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu toţi oamenii după cădere, ea nu era lucrătoare în El. Închipuirea este un fenomen de după cădere. Este urmarea căderii omului. Nici îngerii nu au închipuire. Numai oamenii şi diavolii au închipuire. De aceea dau diavolii la iveală atâtea imagini şi urmăresc stârnirea imaginaţiei.

Putem deci să susţinem că aşa-numitele probleme psihologice sunt toate rezultatul bănuielilor, gândurilor care sunt puse în lucrare în atmosfera prielnică a închipuirii. Cu cât omul este mai bolnav duhovniceşte, cu atât este mai copleşit de mulţimea imaginilor aduse de închipuire. Sănătatea duhovnicească cere anularea închipuirii cât mai mult cu putinţă. Într-adevăr, când mintea este liberă şi luminată, încetează toată lucrarea închipuirii. De aceea, Sfinţii Părinţi învaţă că teologhisirea nu are legătură cu închipuirea. Când omul, cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună-lucrarea sa, este izbăvit de toate imaginile şi formele zămislite de închipuire, devine teologhisitor şi dinlăuntrul inimii sale ţâşneşte adevărata teologie ortodoxă.

Întunecarea minţii pune în lucrare închipuirea şi, în lumea ei înşelătoare, omul poate crea feluriţi idoli ai lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai bolnav psihic, cu atât imaginaţia sa este mai aţâţată. Cum ne dăm seama că o persoană suferă de anomalii psihologice şi se îndreaptă în mod sigur către schizofrenie? Starea sa este dezvăluită de iluziile, dezamăgirile şi toate imaginile sale fantastice.

Disfuncţia psihologică este în primul rând o boală duhovnicească, ce duce la moartea minţii. Pot spune că, atunci când văd că unul din fiii mei duhovniceşti este stăpânit de bănuieli, închipuiri şi alte gânduri, îmi dau seama îndată că mintea sa este bolnavă şi că are nevoie de ajutor. In anumite cazuri speciale, le-am dezvăluit primejdia de a rămâne izolaţi într-o lume iluzorie, năpădită de închipuiri. Cei trezvitori duhovniceşte nu ajung în acea stare. Dimpotrivă, oamenii care nu privegheză şi nu se străduiesc să se tămăduiască, pot sfârşi într-o stare înspăimântătoare, atât sufletească, cât şi trupească. Şi daţi-mi voie să spun că femeile sunt predispuse mult mai mult acestei primejdii. Tot aşa cum sunt vulnerabile şi din punct de vedere emoţional.

Emoţia şi tămăduirea ei

– Cum se poate ca emoţia să fie şi ea urmarea căderii sau o stare de boală ?

– Emoţia este amestecată cu patimile iubirii de desfătare. Nu se identifică în întregime cu ele, dar este pătrunsă de ele în mare măsură. Un om sănătos duhovniceşte este un om echilibrat în toate manifestările. Am spus mai devreme că, atunci când mintea omului este luminată, când omul ajunge la luminarea minţii, nu este mişcat de Dumnezeu doar psihologic sau emoţional, ci are adevărată părtăşie cu Dumnezeu. Mai mult, el vede în întreaga creaţie raţiunile existenţelor – energia cea necreată a lui Dumnezeu care le ocârmuieşte. El nu este mişcat în chip emoţional de natură şi de frumuseţea ei, ci vede în ea energia lui Dumnezeu. Cum spune Sfântul Isaac Şirul, credinţa din vedere – la care omul ajunge când dobândeşte luminarea minţii – „este poartă către tainele lui Dumnezeu”.

Voi da un exemplu simplu. Sfântul Diadoh al Foticeii spune că una este bucuria începătoare şi alta bucuria desăvârşitoare. Cea dintâi, fiind puternic legată de emoţie, este amestecată cu închipuire, „nu e lipsită de lucrarea închipuirii”, pe când bucuria desăvârşitoare este legată de smerita cugetare. La mijloc, între bucuria emoţională şi bucuria desăvârşitoare, se află „întristarea iubitoare de Dumnezeu şi lacrima fără durere” [Filocalia vol.1]. Bucuria emoţională, numită începătoare, nu este lepădată cu totul, însă trebuie să ajungem la bucuria desăvârşitoare. Desăvârşirea şi tămăduirea se împlinesc prin cruce. „Că a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Deci în Biserică ne străduim să preschimbăm toate emoţiile, ca şi toate cele lumeşti.

Preschimbarea emoţiilor în experienţe adevărate şi autentice se săvârşeşte prin pocăinţă. Pocăinţa ne conduce de la un dureros şi tragic monolog, la dialogul cu Dumnezeul Cel Viu. Prin pocăinţă, osândire de sine şi smerenie, preschimbăm emoţiile în experienţe duhovniceşti. Şi aici este adevărat ceea ce am spus despre închipuire. Cu cât mai bolnav emoţional este cineva, cu atât mai mult vădeşte moartea şi întunecarea minţii sale. Şi cu cât mai mult sunt preschimbate emoţiile omului, cu atât mai luminată îi este mintea. El se află pe treapta luminării. Vedeţi cât de importantă este mişcarea minţii? Vedeţi ce rol important joacă ea, fie că mintea urmează mişcarea în chip firesc, fie potrivnic firii?

– Cum se preschimbă emoţiile în experienţe duhovniceşti?

– Părinţii spun că în sufletul femeiesc experienţele psihologice sunt legate mai mult cu cele duhovniceşti. Cu alte cuvinte, multe femei socotesc aşa-zisele stări sufleteşti ca fiind experienţe duhovniceşti. De pildă, se poate ca ele să simtă o dulceaţă emoţională în vremea rugăciunii şi să creadă că aceasta este venirea harului lui Dumnezeu. Este trebuinţă de foarte multă băgare de seamă, căci în acel moment intervin multe imagini închipuite, creând premisele unor grave anomalii sufleteşti.

Vă dau un exemplu. Fetiţa îşi înfăţişează simţămintele materne jucându-se cu păpuşile. Le hrăneşte, le spală, le culcă etc. Insă când creşte şi ajunge cu adevărat mamă, face toate acele lucruri cu suferinţă. Simte suferinţa de a naşte copilul, ca şi suferinţa şi truda de a-l creşte. Fetiţa înfăţişează maternitatea şi, aş spune, se desfată cu ea în chip emoţional, fără chin şi suferinţă, pe când maternitatea unei femei este legată de chin şi suferinţă, este o cruce. Cam la fel distingem bucuria emoţională de bucuria duhovnicească, emoţiile de experienţele duhovniceşti. Numai adevărata şi deplina pocăinţă poate curaţi toate stările sufleteşti, făcându-le duhovniceşti. Şi, fireşte, duhovnicul este cel care ne ajută la aceasta; el este răspunzător de discernerea şi tămăduirea acelei stări. Astfel, ajutaţi şi de îndrumătorul nostru duhovnicesc, mintea ni se tămăduieşte; este adusă de la mişcarea potrivnică firii la mişcarea după fire, ba chiar la cea mai presus de fire. Atunci mintea este luminată şi unită cu Dumnezeu şi tămăduită de închipuiri şi emoţii. Tocmai de aceea identificarea adevăratei probleme, ca şi tămăduirea mintii celei întunecate sunt absolut necesare.

Mişcarea minţii împotriva firii, după fire şi mai presus de fire

Sfinţii Părinţi s-au ocupat de toate aspectele vieţii duhovniceşti. Şi fiindcă socoteau că mintea este subiectul principal în ceea ce priveşte boala şi tămăduirea omului, au vorbit şi despre ea. Sfântul Marcu Ascetul învaţă că există trei feluri de mişcare a minţii: potrivnică firii, după fire şi mai presus de fire. Mintea se mişcă împotriva firii atunci când nu vede dreptatea şi pronia lui Dumnezeu, ci se războieşte cu oamenii, crezând că este nedreptăţită. Cu alte cuvinte, mintea care se mişcă împotriva firii îl părăseşte pe Dumnezeu şi se răspândeşte în zidire prin mijlocirea simţurilor. Apoi îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru tot răul din jurul ei.

Mintea se mişcă după fire când omul nu învinovăţeşte pe alţii, ci se socoteşte pe sine pricina gândurilor rele. In acest caz, omul recunoaşte pricinile patimilor şi mărturiseşte lui Dumnezeu păcatele sale. Adică, în loc de a da vina pe alţii, aşa cum au făcut Adam şi Eva, se osândeşte pe sine, străduindu-se întru tămăduire.

Când omul dobândeşte roadele Duhului Sfânt, mintea lui se mişcă mai presus de fire. în acea stare, mintea e unită cu Dumnezeu şi se bucură de prezenţa Lui. Când mintea este luminată şi unită cu Dumnezeu, se face fără formă şi fără chip, adică este slobozită de imagini, închipuiri şi gânduri drăceşti. Ea are gânduri bune şi se simte slobozită de constrângeri lăuntrice. Căci, aşa cum vă daţi seama, gândurile rele care se întorc împotriva lui Dumnezeu şi împotriva aproapelui sunt urmarea bolii minţii. Prin urmare, puteţi înţelege cât sunt de importante mintea şi inima pentru boala şi tămăduirea sufletului şi, în general, pentru viaţa duhovnicească.

Despre tămăduirea sufletească

Mai întâi, trebuie să subliniez că Biserica este un spital duhovnicesc ce-l vindecă pe om. Biserica nu este o asociaţie de oameni buni şi evlavioşi, ci blagoslovitul Trup al lui Hristos, înlăuntrul căruia oamenii se tămăduiesc. Ea primeşte oameni bolnavi şi vindecă rănile lor duhovniceşti. Putem spune că în Biserică există trei categorii de creştini: prima, a celor netămăduiţi sufleteşte, care nici nu sunt tămăduiţi, nici nu ştiu ce este tămăduirea; a doua, a celor care se tămăduiesc, a creştinilor care se străduiesc să se tămăduiască folosind căile predaniei ortodoxe şi care înaintează statornic în vindecare. In sfârşit, celei de-a treia categorii îi aparţin Sfinţii Bisericii, cei care sunt deja tămăduiţi duhovniceşte.
[…]

Când spunem că sfinţii sunt cei care au fost tămăduiţi, înţelegem că s-au unit cu Dumnezeu. Ei simt unirea ca pe o neîncetată pomenire a lui Dumnezeu prin rugăciunea minţii. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu, după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare, este vădirea limpede a faptului că Dumnezeu sălăşluieşte înlăuntrul lor, iar rugăciunea minţii arată că mintea lor este luminată. Luminarea minţii este deci tămăduirea omului. Sau, mai exact, putem spune că este începutul tămăduirii, care se continuă. Deci este posibil ca sfinţii să fi făcut unele greşeli în viaţă, dar mintea lor a fost luminată, a fost îndreptată către Dumnezeu, a fost pusă în bună rânduială. Iar dacă se întâmplă să cadă în păcat, sunt cuprinşi de o mare căinţă. […] Deci spunem că sfinţii sunt tămăduiţi, în înţelesul că îşi dau seama pe dată de greşelile lor şi sunt în stare de o adâncă pocăinţă, pe care noi nici nu o bănuim, ajungând astfel la şi mai mari măsuri ale sfinţeniei. Însă cei netămăduiţi cu sufletul pot săvârşi cele mai mari păcate, şi nu numai că nu se neliniştesc, ci le socotesc a fi lucrul cel mai firesc.

Tămăduire înseamnă luminarea minţii

– Vorbind despre boală, spuse Athanasie, aţi determinat-o ca fiind moartea sau mai degrabă întunecarea minţii. Aceasta presupune faptul că tămăduirea trebuie să se concentreze într-acolo, adică la luminarea minţii. Ne puteţi descrie acest proces?

– Într-adevăr, tămăduirea trebuie concentrată asupra minţii. Mintea oarbă şi cuprinsă de întuneric trebuie luminată şi reînviată. De bună seamă, omul bolnav sufleteşte este plin de patimi, stăpânit de gânduri şi închipuiri. Insă omul care vrea să se tămăduiască trebuie să-şi întoarcă atenţia în primul rând asupra acestui aspect. Trebuie să-şi tămăduiască mintea. Este vrednic de luat seama felul în care descriu Părinţii tămăduirea şi reînvierea minţii. In general, există patru factori lucrători întru tămăduirea minţii:

● credinţa adevărată
● conştientizarea bolii
● existenţa unui preot tămăduitor
● meşteşugul potrivit pentru reînvierea minţii, care se cheamă nevoinţă.

[…]

Noi credem că Biserica Ortodoxă dăinuie întocmai cum era în vechime. Ea are harul lui Dumnezeu, Tainele şi predania nevoinţei, putând să ne vindece de boala noastră duhovnicească. Întrucât există Biserica, există păstorii Bisericii, se slujeşte dumnezeiasca Liturghie şi se săvârşesc şi celelalte Taine, mântuirea este şi ea o realitate. Şi, fireşte, nu putem concepe mântuirea independent de tămăduirea minţii. Căci mântuirea nu este ceva abstract; nu este o fugă de lume, ci părtăşie şi unire cu Hristos şi, prin El, cu întreaga Sfântă Treime, întrucât energia Dumnezeului Treimic este comună. Deci Biserica îl poate vindeca pe om prin viaţa sa de nevoinţă şi de sfinţire. […]

a) Credinţa ortodoxă

Întâi de toate, pentru tămăduirea omului este absolut necesară credinţa ortodoxă. Cred că am subliniat concluziile principale într-o convorbire anterioară. Am spus acolo că primirea Descoperirii dumnezeieşti date sfinţilor, împreună cu faptele legate de credinţa începătoare sau simplă sunt cele care ne ajută să trecem de prima treaptă a vieţii duhovniceşti, care este curăţirea inimii.

Cu adevărat este nevoie de o credinţă tare; căci dacă credinţa se schimbă, se deformează automat şi tămăduirea. Credinţa păstrează meşteşugul tămăduirii. Cu alte cuvinte, dacă lepădăm învăţătura că Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mântuiţi; căci cum ar putea un om să mântuiască un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfântului Athanasie cel Mare împotriva lui Arie, care susţinea că Hristos nu este nezidit, ci zidit. Dacă tăgăduim că Duhul Sfânt este Dumnezeu, atunci iarăşi tăgăduim mântuirea.

Tăgăduirea dogmei pururea-fecioriei Născătoarei de Dumnezeu şi a necesităţii acestei numiri date ei tăgăduieşte învăţătura că Dumnezeu a luat trup omenesc şi astfel l-a mântuit pe om; căci „ceea ce este neluat, este nevindecat” (Sfântul Ioan Damaschinul). Învăţăturile nestorienilor, monofiziţilor sau monoteliţilor implică respingerea mântuirii omului. Credinţa eretică după care energia lui Dumnezeu este creată, iar nu necreată, îl abate şi ea pe om de la mântuire. Toţi Părinţii Bisericii au stăruit asupra acestui lucru; de aceea s-au osârdit în chip eroic pentru păstrarea Ortodoxiei. Căci, aşa cum am spus la început, mântuirea nu poate fi înţeleasă independent de tămăduirea minţii.

Aşadar noi încuviinţăm că Hristos e singurul Dumnezeu adevărat; că Biserica este un spital care îl vindecă pe om cu adevărat; că Sfinţii Părinţi sunt adevăraţi vindecători, care vindecă cu puterea lui Hristos; că poruncile sunt tămăduitoare şi încercăm să ne potrivim viaţa după ele. Căci, aşa cum prescripţiile doctorului nu sunt nişte formule de legi, ci pornesc de la boala omului şi ţintesc spre tămăduirea lui, la fel şi poruncile lui Hristos pornesc de la existenţa bolii omului şi ţintesc la tămăduirea lui. Astfel că ţinem toate poruncile lui Hristos, iar inima începe să se tămăduiască.

b) Conştientizarea bolii

Pe locul doi urmează conştientizarea bolii. Trebuie să fim conştienţi de boala noastră. La fel cum bolnavul îşi dă seama de boala sa şi se duce la doctor spre a fi tămăduit, la fel se întâmplă şi cu boala duhovnicească. Din nefericire, trăim vremuri în care cel mai mare păcat este necunoaşterea stării noastre, ba chiar simţământul mulţumirii de sine pe care îl avem.

Ne credem sănătoşi lăuntric, credem că nu avem nevoie de nimeni.

– Ingăduiţi-mi să vă întrerup, spuse Vasile. Vorbiţi despre conştientizarea bolii duhovniceşti, iar mai devreme aţi spus că boala este orbirea minţii. Atunci cum ne putem da seama că suferim de această boală, adică de orbirea şi întunecarea minţii? Aţi dat exemplul bolii trupeşti; dar în cazul ei simţim durerea şi căutăm de îndată un doctor. Insă când este vorba de minte, cum să ne dăm seama că suntem bolnavi, dacă nu simţim nici o durere?

– Este o întrebare pe care o socotesc a fi vlăstarul vremii noastre. Şi mă voi explica. Am fost învăţaţi că viaţa duhovnicească înseamnă a ne cerceta virtuţile, încă de la o vârstă fragedă am învăţat că trebuie să ne punem zilnic note în ceea ce priveşte virtuţile şi faptele noastre bune. De fapt, acesta este pietism. Noi, ortodocşii, nu ne uităm la virtuţile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmărim să ne tămăduim de patimi. Ne străduim să ţinem poruncile lui Hristos. Făcând aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtuţile care sunt roadă Duhului Sfânt.

Deci, dacă nu suntem conştienţi de boala pricinuită nouă de patimi, de confuzia generată de raţiune, de neliniştea iscată de gândurile de nesiguranţă şi deznădejde sau de remuşcări şi de imaginile închipuite, atunci încercăm să cercetăm Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Astfel putem să ne dăm seama de lipsurile noastre sau, mai degrabă, şi chiar mai bine, simţim că suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor şi sfinţilor ne sunt oglindă duhovnicească. Cercetând vieţile şi învăţătura lor, ajungem să vedem starea noastră jalnică. Aflând muceniciile sfinţilor mucenici, ajungem conştienţi de lipsa noastră de credinţă. Citind despre viata de nevoinţă a atâtor sfinţi, ne dăm seama de inerţia noastră duhovnicească.

Mai există încă două căi de recunoaştere a stării noastre duhovniceşti.

Prima este venirea harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Când vorbim de vederea Luminii necreate, înţelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu îngăduie omului să vadă harul Său ca Lumină. Astfel, când harul lui Dumnezeu vine în inima noastră, el ne dezvăluie starea. Apostolul Pavel, după vederea lui Hristos în slava Sa, s-a dus în pustia Arabiei şi a trăit în adâncă şi deplină pocăinţă.

Pocăinţa este grea pentru omul trupesc. Dar când în sufletul său răsare harul lui Dumnezeu, el îşi vede pustiirea şi începe a plânge. Întâia atingere a harului dumnezeiesc e simţită, aşa cum spune Sfântul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cât este mai puternic focul, cu atât mai mult se preface în Lumină necreată. Adânca şi deplina pocăinţă arată că vremea harului lui Dumnezeu a venit.

Există şi o a doua cale prin care ne dăm seama de starea noastră duhovnicească: eşecul total al vieţii noastre. Când ni se iau cele câteva proptele pe care ne-am sprijinit întreaga viaţă, când ajungem să zicem ca ucenicii care călătoreau spre Emaus: „Noi nădăjduiam că acela este cel ce va să izbăvească pre Israil” (Luca 24, 21), vom fi în stare să-L vedem pe Hristos şi să căutăm viaţa cea nouă pe care Hristos o dă. Eşecul în viaţa personală sau în cea familială şi socială ne duce într-o fundătură. Atunci, dacă avem o înclinaţie lăuntrică, vom găsi ieşirea, care este Hristos.

Deznădejdea lumească împreunată cu nădejdea în Dumnezeu ne poate duce la conştientizarea stării noastre duhovniceşti. Dacă mai adăugăm şi alte mijloace celor pomenite până aici, putem deschide calea mântuirii. Adică, dacă începem să spunem rugăciunea lui Iisus – Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul – de multe ori şi cu rânduială, la vreme anume, dar şi în toată vremea, atunci rugăciunea sparge zidul amăgirii de sine, dezvăluind toată nimicnicia.

– Vorbiţi de rugăciune, de venirea harului, citirea Scripturilor şi, în general, de învăţăturile sfinţilor. Totuşi cum poate cineva să fie conştient de boala sa dacă nu cunoaşte aceste căi ? Şi, mai ales, dacă nu cugetă aşa cum se cuvine la învăţăturile şi vieţile sfinţilor? Chiar dacă reuşeşte să ajungă cândva la conştientizarea bolii sale duhovniceşti, cine îl îndrumă? Este de ajuns cititul ? – întrebă Irina.

– Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (1 Tim. 2, 4). Şi deoarece voieşte ca fiecare să se mântuiască, El făureşte împrejurări prielnice.

Unul este chemat prin deznădejdea lumească; altul, prin luminarea dumnezeieştii Lumini; al treilea, prin citit; un altul, prin întâlnirea cu un om sfânt care are experienţa vieţii Bisericii – sfântul şi blagoslovitul Trup al lui Hristos. Dumnezeu trimite harul şi binecuvântarea Sa în multe feluri tuturor. Dar, de bună seamă, se cere un tămăduitor duhovnicesc potrivit, spre a fi călăuziţi cum se cuvine. (urmează)

Mitropolit Hieroteos Vlachos

(Fragment din vol. “Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă” – Edit. Sophia)