La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.

În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul “s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.

Vindecat miraculos

“Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un “nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, “fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.”

Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.

La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc. Continuare »

Cel ce doreste sa se mantuiasca, trebuie sa aiba inima infranta si aplecata spre pocainta dupa cuvantul psalmistului: Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima infranta si smerita, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 19). In acest fel de frangere a inimii poate omul sa treaca nestingherit si fara de impiedicare peste viclenele urzeli ale mandriei diavolesti, a carui intreaga grija sta in aceea, ca sa tulbure duhul omului, ca apoi in tulburare sa semene neghinele sale dupa evanghelicestile cuvinte: Doamne, oare n-ai semanat Tu seminte bune in tarina Ta? Dar de unde sunt neghinele? Iar El i-a raspuns: Un om vrajmas a facut aceasta (Matei 13, 27-28).

Iar cand omul se straduieste sa aiba intru sine inima smerita si gand netulburat, atunci toate urzelile vrajmasului raman nelucratoare, caci unde este pacea gandurilor, acolo odihneste insusi Domnul Dumne­zeu. Iar inceputul pocaintei se naste din temerea de Dumnezeu si luarea aminte de sine, cum spune Sfantul Mucenic Bonifatie: „Frica de Dumnezeu este mama luarii aminte de sine, iar luarea aminte de sine este mama pacii launtrice”. Pacea launtrica insa da nastere constiintei care face acest lucru si atunci sufletul, aflandu-se ca intr-o apa curata si linistita,vede nefrumusetea sa. Si astfel iau fiinta inceputurile si se pun temeliile pocaintei. Noi, in toata viata aceasta jignim maretia dum­nezeiasca prin caderile noastre in pacat, si tocmai pentru aceasta se cuvine ca totdeauna sa ne smerim inaintea Lui cerand iertarea pacatelor noastre.
Continuare »