Multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amagi pe multi. […]

Atunci, de va va zice cineva: Iata, Mesia este aici sau dincolo, sa nu-l credeti.
Caci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi.

(Matei 24:11,23-24)

Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste.

(Matei 7:15,16)

Duhul graieste lamurit ca, în vremurile din urma, unii se vor departa de credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.

(1 Timotei 4:1, 2)

Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor.

(Corint. 11:13-15)

Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pieire;. Si multi se vor lua dupa invataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; Si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. Dar osanda lor, de mult pregatita, nu zaboveste si pierzarea lor nu dormiteaza.

(2 Petru 2:1-3)

Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi.

(2 Timotei 3:13)

* * *

Protestantismul a aparut la 1517, când germanul Martin Luther, fost calugar catolic, nemultumit de decaderea din Biserica Catolica, a început sa propovaduiasca mântuirea exclusiv prin credinta. În teribilismul lui, a rupt din Scriptura Epistola Sfântului Iacob („credinta fara fapte este moarta”) si a aruncat-o în râul Elba, numind-o „epistola de paie”. Propovaduirea lui a gasit repede adepti, atât în rândul nobilimii germane care voia sa iasa de sub tutela papei, cât si în rândul taranimii care vedea în aceasta o cale de emancipare. Cei care au aderat la învatatura lui Luther au primit numele de „luterani”.
Tot în perioada aceea, idei similare cu ale lui Luther au început sa propovaduiasca si francezul Jean Calvin si elvetianul Huldrich Zwingli, fiecare având câte ceva de corectat. Fiecare si-a gasit adepti si noile comunitati, separându-se de Biserica Catolica, au fost denumite dupa initiatorii lor.
Trebuie mentionat ca Biserica Catolica s-a format prin desprinderea din Biserica înfiintata de Sfintii Apostoli a bisericilor din vestul Imperiului Roman. Aceasta s-a realizat între secolele V si XI, în principal din cauza pretentiilor de superioritate ale episcopului Romei (autointitulat „papa”) fata de ceilalti episcopi – fratii si egalii sai. Ruptura catolicilor a adus cu sine schimbarea învataturii apostolice, a Crezului si a predaniei Parintilor Bisericii. Fapte pe masura au urmat învataturii, lucru care a constituit motivatia protestantismului. Însa, daca Luther si tovarasii sai nu ar fi fost mânati în actiunea lor de un duh de marire personala, atunci ei ar fi cercetat învatatura Bisericii de Rasarit (Ortodoxe) si ar fi gasit acolo raspunsul la abuzurile Bisericii Catolice. A fost însa mai comod pentru ei sa stea la masa cu printii germani care-i protejau de papa si sa-si scrie programele religioase pentru noile lor „biserici”.
Ruptura primului val de protestanti din Biserica Catolica a pus pe roate duhul de dezbinare. La rândul lor, cele trei grupe primare de protestanti s-au vazut contestate din interior si cei care au iesit din ele au mai gasit ceva de schimbat, înfiintând alte grupari sub alte denumiri. Asa au iesit, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior “baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii si multi, multi altii. În decurs de câteva sute de ani, rata de divizare a crescut, ajungându-se în ziua de azi la culte cu 11 membri. Exista mai multe culte de baptisti, un manunchi de organizatii adventiste, câteva „biserici” mormone, trei federatii principale de penticostali, trei ramuri de martori ai lui Iehova, etc.

Baptistii

 

Numele si-l iau de la învãtãtura lor despre botez (bapto = a afunda), sustinând cã botezul trebuie împãrtãsit numai adultilor. Ei sunt urmasi ai anabaptistilor lui Thomas Münzer din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan, englezul John Smith. Din cauza persecutiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformistilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunostintã cu rãtãcirile mennonitilor, care învãtau cã botezul trebuie dat numai vârstnicilor si numai prin scufundare si cã jurãmântul si serviciul militar sunt oprite. În scurt timp trecu si el la aceastã sectã, botezându-se a doua oarã, împreunã cu ceilalti însotitori ai sãi, nu prin scufundare, ci prin turnare (stropire). În anul 1611 se întoarce din nou în Anglia si înfiinteazã noua sectã “baptistã”, numitã a “baptistilor generali”, spre deosebire de cea a “baptistilor particulari”, condusã de John Spilsburg, care sustineau botezul prin scufundare. Cam deodatã cu baptistii englezi au luat fiintã în America baptistii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemultumit de dezbinarea baptistilor englezi si neputând suporta persecutiile Bisericii Anglicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înfiinteazã secta “baptistilor regulari”, cu alti 12 membri, care se botezarã unul dupã altul prin scufundare. Baptismul a fost persecutat si în America pânã în anul 1783, dar, dupã proclamare independentei S.U.A. i s-a dat deplinã libertate religioasã. Ca si baptistii englezi, si baptistii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de baptisti: baptistii vechi, baptistii vointei libere, baptistii sâmbãtari, baptistii celor sase principii, discipolii lui Hristos, baptistii unitarieni, baptistii scufundãtori, Biserica lui Dumnezeu etc., numele fiecãrei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credintei si îl absolutizeazã în dauna celorlalte. În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi judetele Arad si Bihor; ungurii sprijinind rãspândirea baptismului la noi în tarã. Iatã ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Közlöny în anul 1913: “Chestiunea nationalã româneascã ar trebui dezvoltatã în asa chip ca poporul român sã fie dezlegat de sub conducerea preotilor români. E de mare însemnãtate faptul cã chestiunea româneascã, cel putin în parte, poate fi rezolvatã cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în judetul Arad…”. Nu este de mirare cã primii predicatori baptisti printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihály predica prin Curtici, jud. Arad, si Talpos, Bihor, iar prin alte comune activau Tóth István, Csopják Attila si altii. Nici celelalte provincii românesti n-au rãmas nemolipsite, desi în mãsurã mai micã. Astfel, dupã 1916, baptismul a pãtruns în Bucovina, Moldova si Muntenia, asa cã astãzi sunt în tarã câteva ramuri ale sectei baptistilor.

Cultul lor constã din rugãciuni, din cântece religioase si mai ales din predici. La cultul dumnezeiesc se practicã uneori si “Cina Domnului”, o ceremonie care constã în “împãrtãsirea” cu pâine si cu vin. Cultul public este sãvârsit în “Casele de rugãciuni”, în care se fac evanghelizãrile de dupã masã si seara, cu deosebire duminica.

Învãtãturile baptistilor sunt în majoritate cele ale protestantilor:

 

a) nu recunosc Sfânta Traditie si cele sapte Taine;

b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaste, a rugãciunilor pentru morti, a jurãmântului, a postului, a simbolurilor liturgice s.a.;

c) dreptul si puterea disciplinarã o are adunarea;

d) sunt rigoristi, neîngãduitori fatã de cei ce pãcãtuiesc;

e) botezul îl aplicã numai celor vârstnici si se sãvârseste numai printr-o singurã scufundare (el nu iartã pãcatele);

f) fiecare are dreptul si priceperea de a tâlcui Sfânta Scripturã;

g) nu au decât trei sãrbãtori: Crãciunul, Pastile si Rusaliile;

h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului si a sfintilor. Toate aceste învãtãturi le au si celelalte secte, cu deosebirea cã acelea au în plus si altele, specifice lor.

Adventistii

 

Îsi au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire, deoarece îi preocupã mult venirea a doua a Domnului si în special data exactã a ei. De datã mai recentã decât baptistii, secta lor a fost întemeiatã de William Miller, fermier din America, nãscut la 1782 în orasul Pitsfield. Pãrintii lui au fost baptisti sãraci si nu i-au putut da o culturã înaltã; însã lui îi plãcea sã învete si, în urma unei lecturi bogate, a ajuns sã fie liber cugetãtor.
Grozãviile rãzboiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat si el parte, l-au fãcut sã se apropie de Sfânta Scripturã si sã devinã credincios baptist ca si pãrintii lui. Dar citind cu multã stãruintã Biblia si neavând pricepere si pregãtire destulã pentru întelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rãtãciri, cum ar fi: venirea a doua va fi între 1 martie 1843 si 1 martie 1844; atunci Hristos va întemeia pe pãmânt o împãrãtie de o mie de ani (mileniul), cu cei drepti care vor învia; iar la sfârsitul mileniului vor învia si cei pãcãtosi si vor fi judecati s.a.
Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniil (8, 14), unde proorocul spune iudeilor cã pânã la curãtire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înteles ani, iar prin curãtirea templului a înteles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 înainte de Hristos, fiindcã în acest an a început robia babilonicã. De la aceastã datã si pânã la Hristos vor mai trece restul pânã la cifra de 2300 ani, adicã încã 1843 de ani, dupã care va urma venirea a doua si mileniul.
Proorocia aceasta si-a anuntat-o Miller încã din anul 1833 prin brosura sa „Învederare din Sfânta Scripturã a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843”. Acelasi. lucru 1-a vestit apoi revista „Semnele timpului”, scoasã în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în „Strigãtul din miezul noptii” (1842).
Dar profetia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderentii sãi numiti adventisti. Miller si-a recunoscut în public greseala sa si a socotelilor sale, dar totusi a continuat sã afirme cã venirea a doua trebuie sã fie în curând. Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a cãutat sã împace pe adventisti, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29), cã mai trebuie sã adauge încã sapte luni si zece zile, si cã data de 10 octombrie 1844 este data sigurã a venirii a doua. De data aceasta a fost anuntatã prin reviste, ziare si conferinte si era asa de mult crezutã, încât aderentii tãrani si-au lãsat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oras îsi vindeau casele si tot ce aveau.
Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost asteptatã cu mari emotii. Adventistii s-au adunat într-o salã mare din orasul Boston, asteptând sunetul trâmbitei îngeresti, care avea sã vesteascã lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopti, iar adventistii, vãzându-se înselati si de data aceasta, au pãrãsit secta în masã. Însusi Miller a mãrturisit public cã a gresit si a sfãtuit pe adeptii sãi sã treacã la baptisti. Însã baptistii nu i-au primit.
Aderentii care au mai rãmas au început apoi a se împãrti si a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventistii Evangheliei, crestinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au strãmutat data venirii a doua pentru anul 1874. Astãzi adventistii sunt de douã feluri: adventistii de ziua a saptea si adventistii reformisti, fiecare continuând sã fie preocupati de noi calcule în vederea aflãrii datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului, dupã care nimeni nu poate afla si nu poate sti ziua aceasta (Matei 24, 36).

A. Adventistii de ziua a saptea
Întemeietorul acestei secte a fost Iosif Bates, cãpitan de vapor, si mai ales sotii James si Hellen White, toti din America. Aceastã femeie, Hellen White, socotitã profetesã a sectei, fiind bolnavã de isterie, avea adesea halucinatii, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeiesti; ea a cãlãtorit prin toate centrele mai însemnate din America si Europa, rãspândind pretutindeni învãtãtura adventistã.
Despre datele stabilite de Miller si Snow, privitor la asa zisa a doua venire, sustinea cã ele nu au în vedere venirea a doua, ci curãtirea templului ceresc de pãcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) si cã acel timp este si de judecatã (I Petru 4, 17) si de aceea sfârsitul lumii va fi curând sau, dupã Apocalipsã (14, 6–7), a si sosit. Previziunile si fixarea datei au continuat, fiind propusi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urmã fiind certificatã si de o „viziune” a lui H. White. Tot printr-o „viziune cereascã” a profetesei, adventistii au preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea; în 1860 secta luându-si denumirea de „Adventistii de ziua a saptea”.
Din America adventismul de ziua a saptea a pãtruns în Europa, unde si-a format comunitãti organizate si case de edituri, sustinând o vie propagandã prin ziare si reviste. Ei au scoli confesionale si seminarii, iar centrul de propagandã îl au în orasul Hamburg (Germania), pentru Europa. În România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Pitesti, ca reprezentant al adventistilor de duminicã.
Adventismul de ziua a saptea a fost adus mai apoi si de alti strãini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 pãtrunde în Bucuresti. Propaganda rãmâne însã fãrã rezultate remarcabile, fiind sustinutã numai de strãini pânã în anul 1906, când studentul în medicinã Petre Paulini se converteste la adventism, primind botezul de la adventistii sâmbãtari. El este prima victimã dintre intelectualii români. În scurtã vreme, el ia conducerea sectei si o organizeazã sustinând-o printr-o propa-gandã în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii si a clerului nostru. În 1920 s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunitãtilor evanghelice ale adventistilor de ziua a saptea” (de obicei comunitãtile dintr-o provincie), iar „Conferintele reunite” alcãtuiesc Uniunea adven-tistilor. Cartea lor de cult principalã este „Imnele crestine”.

Învãtãturile caracteristice ale adventistilor sunt:
a) Cunoasterea datei exacte a venirii a doua;
b) Mileniul – sau împãrãtia de o mie de ani a lui Hristos pe pãmânt, cu cei drepti;
c) Nu existã iad, nici suflet nemuritor;
d) Serbarea sâmbetei;
e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncãruri curate si necurate;
f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani si anume între 538–1798 (domnia papalitãtii). Alte rãtãciri sunt cele comune tuturor sectelor.

B. Adventistii reformisti
Adventistii reformisti sau, pe numele lor întreg, „Miscarea reformatoare a adventistilor de ziua a saptea”, sunt o fractiune nãscutã din sânul adventistilor de ziua a saptea. Dupã moartea „profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste, care se pretindeau a fi chemate sã o înlocuiascã. Dintre acestea a reusit sã se impunã Margareta Rowen din Los Angeles (California), care sustinea cã adventismul trebuie supus unei schimbãri, asa cum i s-a descoperit ei, si anume: adventistii cu adevãrat crestini nu trebuie sã punã mâna pe arme, ca sã ajute statele în planurile lor rãzboinice. Adventistii care în timpul rãzboiului au luat arma în mânã, au pãrãsit calea adevãrului. Rãzboiul început în 1914, spunea ea, este ultimul rãzboi, fiindcã trãim vremurile cele de apoi, când sfârsitul lumii este aproape. De aceea nici cãsãtoria nu este admisã, ca una ce de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se interzice mâncarea de carne.
Asa s-a nãscut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o miscare reformistã în sânul adventistilor de ziua a saptea. Din America adventismul a trecut în Germania, iar de aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917–1918 prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, cãsãtorit cu o nemtoaicã reformistã din Hamburg. Totusi n-a reusit sã prindã teren, din cauza atitudinii lui fatã de stat. Secta a fost interzisã, fapt pentru care nu si-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor „Pãzitorul adevãrului” si „Solul misionar”. Învãtãturile reformiste sunt expuse în brosura „O scurtã lãmurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea, miscare de reformã” (Bucuresti, tip. Cultura, 1924), fiind combãtutã de Petre Paulini, conducãtorul celorlalti adventisti în brosura „Profeti falsi si profetii mincinoase”.

Penticostalii

 

Zisi si „Tremurãtori” sau „Spiriti” sau cum se mai numesc ei „Biserica lui Dumnezeu Apostolicã”. Numele de Penticostali vine de la cuvântul grecesc „penticosta”, care însemneazã Cincizecime. Ei sustin cã toti membrii sectei lor au botezul cu Duhul Sfânt si cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt (Spirit).
Li se mai zice „Tremurãtori” din cauza tremurãrilor pe care le manifestã sub pretinsa influentã a Sfântului Duh pogorât asupra lor; si „Spiriti”, fiindcã pretind a avea pe Sfântul Duh în darul vorbirii în limbi, ca si Apostolii dupã Cincizecime.
Fãcând din aceastã credintã punctul central al vietii si învãtãturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale credintei crestine în functie de acesta, subordonându-le ca importantã si prioritate acestuia, constituindu-se astfel în sectã.
Originea sectei este tot în America, datând de abia de la începutul secolului al XX-lea, fiind înfiintatã din sânul baptistilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a început sã propovãduiascã rãtãcirea cã Sfântul Duh se revarsã din nou cu putere la o apropiatã a doua pogorâre a Sa si cã, la 3 ianuarie 1911, S-a si pogorât deja peste 13 persoane.
În România, secta penticostalã a venit direct din America prin câtiva români de acolo, printre care câstigase teren încã înainte de 1910; fiind sustinutã si propagatã chiar printr-o revistã în limba românã, „Vestitorul Evangheliei”, redactatã în orasul Akron – Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român originar din judetul Arad.
Paul Budeanu a tradus în româneste mãrturisirea de credintã a penticostalilor, intitulatã „Declararea fundamentului adevãrat al Bisericii lui Dumnezeu”. Cu Pavel Budeanu stãteau în legãturã penticostalii din România, al cãror sef a fost de la început Ioan Bododea din Brãilita, fost predicator, propaganda sustinându-si-o prin reviste editate de el, ca: „Glasul adevãrului” si „stiinta Sfintilor”.

Învãtãturile specifice penticostalilor sunt urmãtoarele:

 

a) Mileniu;
b) Pe lângã botezul cu apã este de trebuintã si cel cu Duhul Sfânt si cu foc, pe care l-au primit apostolii la cincizecime si prin care se primeste darul vorbirii în limbi;
c) Pentru ca Biserica sã nu fie moartã trebuie sã aibã darul Sfântului Duh, iar pentru a obtine acest dar, se cere rugãciune si post, adicã nemâncare;
d) Botezãtor poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptisti si la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);
e) Slujbele duhovnicesti sunt cele ale predicatorilor, proorocilor si prezbiterilor – alesi din Bisericã si ordinati (sfintiti ca preoti prin punerea mâinilor). Ordinatiunea nu se poate pierde.
f) În adunãri pot vorbi si femeile;
g) Sfântul Duh purcede si de la Fiul;
h) Pãcãtosii dati afarã din adunare nu mai pot fi reprimiti.
În celelalte puncte ale credintei se aseamãnã cu ceilalti eretici, îndeosebi cu baptistii, din rândul cãrora s-au format.
Cultul este simplu: câteva cântãri, însotite de vorbirea în limbi si predici (toate acestea au loc într-o atmosferã plinã de neorânduialã).

Pocaitii sau Nazarinenii

 

Numele de nazareni sau nazarineni provine din afirmatia lor cã urmeazã pe Iisus Nazarineanul nu numai în cuvinte, ci si în fapte. Se numesc pocãiti deoarece sustin cã pocãinta este temeiul mântuirii si cã numai ei fac adevãrata pocãintã.
Adevãratul doctrinar si întemeietor al sectei este Samuel Fröhlich, tot din Elvetia, nãscut în anul 1803 din pãrinti sãraci (calvini). El a studiat teologia calvinã la Zürich si a ajuns pastor calvin în Elvetia; tineretea si-a petrecut-o în destrãbãlãri. Apoi, dupã cum mãrturiseste el, la Pastile anului 1825 i s-ar fi arãtat Dumnezeu îndemnându-l la o viatã curatã. Ca pastor era iubit de pãstoritii sãi fiindcã era constiincios si predica regulat si cu foarte mult zel. Desi încã pe când era student teolog strecurase rãtãciri prin predicile sale, la început a rãmas totusi în cadrul învãtãturilor calvine; pânã la urmã însã încetul cu încetul devine baptist, desi nu oficial.
El era pastor calvin, dar rostea predici baptiste, pânã când, descoperindu-i-se rãtãcirile, a fost depus. Din acest moment Fröhlich devine baptist pe fatã si în anul 1832 întemeiazã o „sfântã comunã” (die heilige Gemeinde) cu 38 de aderenti, fosti credinciosi de-ai lui în calvinism, pe care i-a botezat din nou, prin cufundare. Astfel s-a întemeiat prima „comunã nazareanã” având în frunte pe însusi întemeietorul si doctrinarul ei, Fröhlich, care în cinci scrieri a stabilit principiile doctrinare ale sectei sale. El sustine cã Biserica a devenit concubinã a statului, cu care cocheteazã si de la care primeste plata de stat, de aceea se cere o Bisericã nouã.
Din Elvetia nazarenismul a pãtruns în Ungaria în 1910 adus de niste ucenici ai lui Fröhlich, mai ales prin pãrtile învecinate cu Transilvania (orasul Hódmezövásárhely). De aici a pãtruns apoi la românii din Ardeal, mai ales în judetele mãrginase: Arad, Bihor, Békés. Totusi, la noi secta n-a reusit sã se rãspândeascã prea mult. Pânã astãzi ea numãrã putini aderenti; din cauza atitudinii sale fatã de stat fiind interzisã. Cartea lor de cântãri este intitulatã „Noua harfã a Sionului”.

Învãtãtura nazarineanã în cea mai mare parte seamãnã cu cea a baptistilor, caracteristicile ei principale fiind:

a) Mileniul (ca la adventisti, russelisti si penticostali);
b) Neadmiterea jurãmântului, deoarece poate fi îndestulã-toare fãgãduinta fãrã de jurãmânt;
c) Neîngãduinta de a face uz de armã în rãzboi;
d) Imposibilitatea de a mai pãcãtui dupã botez;
e) Neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost exclusi;
f) Toate institutiile publice sunt locasuri ale lui Antihrist. Tot asemenea este si scoala, care nu are nici un rost, deoarece copiii dupã ce primesc botezul nu mai pot pãcãtui; ei ajung la fericirea raiului si n-au nevoie de a fi educati în scoli:
g) Nu existã predicatori alesi, ci fiecare poate predica, dacã este iluminat de Duhul Sfânt;
h) Sunt douã categorii de credinciosi: „prietenii si prietenele”, care sunt aderenti încã nebotezati ai sectei; si „fratii si surorile” sau aderentii botezati, care îsi zic „tu” între ei;
i) Rigorism în ceea ce priveste viata privatã si bucuriile ei, s.a.m.d.
În celelalte pãrti ale doctrinei lor se aseamãnã întru totul cu baptistii.Celelalte rãtãciri sunt comune cu ale altor sectari.

Evanghelistii

 

Evanghelistii sau Crestinii dupã Evanghelie. si-au luat numele acesta, sub pretextul cã toatã viata lor este în perfectã armonie cu Sfânta Evanghelie. Secta a apãrut în Elvetia la sfârsitul secolului XIX, unde poartã numele de chrétiens –crestini. La noi a fost adusã la începutul acestui secol de niste strãini, mai întâi prin pãrtile Sibiului (Cisnãdie), apoi în Bucuresti si Iasi.
În capitalã a început a prinde teren si a se organiza sub numele de „Réunions évangeliques françaises”. Revista prin care au încercat sã se introducã în cercuri cât mai largi era intitulatã „La Réunion de Croyants pour le Culte” si era editatã în Bucuresti, iar secta a început a prinde teren mai cu seamã dupã ce a cãzut victimã Grigorie Constantinescu, fiu de ofiter trimis în Elvetia spre a se perfectiona într-o meserie, dar a revenit dupã patru ani ca predicator evanghelist. Mobilizat în rãzboiul din 1916–1918, ajunge prin Iasi unde începe sã activeze, reusind sã facã o casã de rugãciuni. Capitala Moldovei devine centrul organizatiei sectei, datoritã lui Grigorie Constantinescu, devenit predicator sef. De aici rãtãcirile sectei se coboarã prin judetele învecinate, „crestinii dupã Evanghelie” organizându-se apoi într-o uniune a cãrei conducere centralã se mutã din nou la Bucuresti, împreunã cu Grigorie Constan-tinescu.
Învãtãturile lor sunt expuse în brosurile „Memoriu sau scurtã expunere a punctelor de doctrinã ale Comunitãtilor crestine” si „Memoriu sau scurtã expunere a doctrinei Crestinilor dupã Evanghelie”.

Rãtãcirile proprii evanghelistilor sunt urmãtoarele:

 

a) Considerã cã botezul este unul, dar are trei fete:
– botezul apei, care nu mântuieste;
– botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodatã sau dupã cel al apei;
– botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înaltã de sfintenie la care poate ajunge un credincios.
b) cred cã sunt patru judecãti:
– a celor credinciosi, fãcutã în cer cu mult înainte de judecata cea mare a pãcãtosilor;
– a celor în viatã, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul si când se vor despãrti oile de capre;
– a pãcãtosilor, la sfârsitul mileniului;
– a îngerilor rãi.
c) Desi înlãturã Sfânta Traditie, admit totusi cã existã trei ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu nori, cu zare albastrã; cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pãmântesc; cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care sãlãsluiesc îngerii si sufletele dreptilor si care este locul de odihnã si de asteptare. La judecata din urmã, cerul dintâi si al doilea va arde si tot pãmântul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea va rãmâne;
d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi „o adevãratã înviere din morti”;
e) Mileniul.
Evanghelistii n-au ca celelalte secte o organizatie centralã, fiind prea putini. Celelalte rãtãciri sunt comune cu ale baptistilor si ale altor secte.

Stilistii

 

În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetând cu frica lui Dumnezeu si cu amãnuntime chestiunea calendarului Iulian si vãzând cã prin îndreptarea lui nu se aduce nici o stirbire dogmelor, canoanelor Bisericii si rânduielilor Sfintilor Pãrinti, si cã prin rãmânerea în urmã a calendarului de la 21 la 8 martie, se calcã rânduiala stabilitã de Sfântul si Marele Sinod ecumenic de la Niceea, au hotãrât cu totii sã îndrepte calendarul Iulian si sã aducã echinoctiul de la 8 martie la 21 martie, cum este acum.
Hotãrârea a fost primitã de toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod, prin mitropolitii, episcopii si delegatii lor, urmând ca fiecare Bisericã sã facã îndreptarea calendarului când va gãsi vremea potrivitã.
Astfel, în anul 1924, la 10 martie, au îndreptat calendarul Patriarhia ecumenicã de Constantinopol si Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei si în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul si Biserica noastrã Ortodoxã Românã, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sãrind peste cele 13 zile, cu care rãmãsese în urmã calendarul Iulian, de la Sfântul Sinod de la Niceea.
Iar Sfintele Pasti le serbãm odatã cu crestinii ce tin stilul vechi din celelalte tãri, pentru unitatea si pacea Bisericilor noastre surori în dreapta credintã, care încã nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusã, Biserica Ierusalimului, Biserica Serbiei s.a., care încã n-au trecut în mod practic la îndreptarea calendarului vechi, dar care la vreme potrivitã îl vor îndrepta, dupã cum a fost întelegerea tuturor Bisericilor Ortodoxe la Constantinopol din anul 1923 si la Consfãtuirea panortodoxã din 1948 tinutã la Moscova, care au ajuns la întelegere în aceastã privintã si care au hotãrât obligatoriu ca clerul si credinciosii din fiecare tarã ortodoxã sã tinã stilul bisericesc local pe teritoriul cãreia se gãseste. Adicã în tara în care se tine calendarul îndreptat, acela sã rãmânã mai departe, iar în tara unde încã se mai tine stilul vechi, acela sã rãmânã în folosintã pânã la vremea potrivitã, când va fi întocmit si recunoscut calendarul cel mai desãvârsit pentru toatã Ortodoxia.
si acestea toate s-au hotãrât de mai marii pãstori ai Bisericii Rãsãritului numai pentru a se tine unitatea si pacea dintre Bisericile dreptmãritoare între care Duhul Sfânt i-au pus pe ei pãstori.
si acum trebuie sã întelegem cã aceastã hotãrâre care s-a luat la Consfãtuirea panortodoxã de la Moscova este un mijloc de pace si de unire între Bisericile Ortodoxe din toatã lumea în ce priveste îndreptarea calendarului si este fãcutã cu chibzuintã sinodiceascã si traditie canonicã. Deoarece noi stim din sfintele canoane si din învãtãturile Sfintilor Pãrinti cã Biserica noastrã dreptmãritoare în toate vremurile de-a lungul istoriei a folosit douã mijloace de a mântui sufletele: scumpãtatea si iconomia sau pogorãmântul. Scumpãtatea este cel mai bun dreptar al sfintelor canoane din Biserica Ortodoxã, iar iconomia – pogorãmântul – este al doilea mijloc si care uneori pogoarã mai mult sau mai putin din îndreptarul scumpãtãtii cu scopul sfânt de a folosi Biserica pe alte cãi.

Stilistii de 60 de ani lucreazã orice tainã si orice sfintire în bisericile lor, fãrã arhiereu si fãrã ierarhie, si prin urmare, dacã ei n-au ierarhi, nici preotii lor nu se pot numi preoti, nici Biserica lor Bisericã si nici crestinii cei botezati de ei nu se pot zice cândva crestini. Pentru cã unde nu este ierarhie si arhiereu, nici sfintenie nu este, nici mântuire. Fiindcã izvorul tuturor sfintirilor si darurilor vine numai prin arhiereu. Asadar, dacã ei se numesc pe sinesi Bisericã dreptmãritoare si traditionalã, sã ne spunã în care Bisericã dreptmãritoare s-a mai lucrat vreodatã Sfintele taine fãrã arhiereu?
Iar dacã ei zic cã au arhiereu, sã ne spunã care este episcopul lor, cine l-a hirotonit si unde îsi are resedinta? Cãci canonul 13 a sinodului I–II zice: „Semãnãturile ereticestilor zâzanii aruncându-le în Biserica lui Hristos, diavolul cel cu totul rãu si acestea vãzându-le din rãdãcini tãiate cu sabia Duhului, au venit pe altã cale de mestesugiri sã despartã Trupul lui Hristos cu mantia schismaticilor. si pe aceastã vrãjmãsie a lui, Sfântul Sinod zãdãrnicind-o, a hotãrât ca de acum înainte, orice preot sau diacon, care osândind pe episcopul sãu pentru orice vinovãtie, mai întâi de sinodiceasca judecatã si de cercetare si osândirea cea deplinã asupra lui, vor îndrãzni a se despãrti de împãrtãsirea lui si numele lui nu-l vor pomeni la sfintele rugãciuni ale Liturghiilor, dupã obiceiul predat Bisericii, acestia sã se supunã caterisirii si de toatã ereticeasca cinste sã se lipseascã. Cãci, ca cel rânduit în ceata preotiei, a îndrãznit a rãpi judecata mitropolitilor si mai înainte de judecatã el osândeste.
Încã sã citeascã ei si canoanele: 18 al sinod. IV ec. si 6 al sinod. II ec. si sã înteleagã cã singuri, rupându-se de ascultarea episcopilor si hulind Biserica si pe conducãtorii ei, au cãzut sub anatema care o aratã sfintele canoane 17 ale sinod. VII ec., 3, 4, al sinodului IV ec., 31 Apost., 31 si 34 al sinod. VI, 1 al sinod. I–II, 5 si 6 Gangra si 5 Antioh., asupra celor ce nu ascultã de episcopii lor.
Decât a judeca ei pe episcopii si mitropolitii din Biserica noastrã Ortodoxã, mai bine ar întoarce ochiul asupra lor, ca sã-si cunoascã grelele vinovãtii canonice pe care le au, cã au rupt legãtura duhovniceascã cu Biserica Ortodoxã si se conduc dupã mintea lor cea întunecatã de mândrie, de urã si de nesupunere.

Stilistii au si grave abateri canonice. Iatã care sunt cele mai grave:

 

a) Nu ascultã de hotãrârea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotãrât îndreptarea calendarului celui vechi: Can. 3, II Ec.; 28 IV Ec.; 36 Trulan.
b) Nu ascultã nici de Patriarhia Ierusalimului: Can. 34 Apost.; 2, II Ec.; 12 IV Ec.; 36 Trulan; 19 Antiohia.
c) Nu ascultã de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române si de hotãrârea întâi-stãtãtorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova în anul 1948.
d) Considerã calendarul sfânt si fac din aceasta o dogmã;
e) Preotii lor, precum si crestinii condusi de ei, se depãrteazã de la slujirea si împãrtãsirea cu preotii si ierarhii nostri, din urã, mândrie, rãzvrãtire si neascultare.
f) Boteazã si cununã a doua oarã, sãvârsind o mare erezie si gresealã dogmaticã; Can. 47 Apostolic; 48, 72 Cartagina; 1, 47, 91 al Sfântului Vasile cel Mare; stilistii nu au Sfântul si Marele Mir, pentru cã nici episcop nu au care sã li-l sfinteascã, si din aceastã cauzã ung copii cu untdelemn de prin candele, când îi boteazã, si prin aceasta falsificã botezul si duc în eroare pe crestinii care dau copiii pe mâna lor ca sã-i boteze.
g) Au rupt legãtura duhovniceascã cu ierarhia canonicã a Bisericii Ortodoxe Române; Canonul 31 al Sfintilor Apostoli; 13, 14 si 15 ale Sin. I si II din Constantinopol; 6, II Ec.; 3, III Ec.; 18, IV Ec.; 31 si 34, Trulan; 5, Antiohia; 10, 11, Cartagina.
h) Hulesc si defaimã patriarhii, episcopii si preotii Bisericii care tin stilul nou, numindu-i „catolici”, „lipsiti de har”, „eretici”, cãzând astfel sub osânda canoanelor: 31, 39 Apostolic; 18, I Ec.; 8, IV Ec.; 34 Trulan; 58 Laodiceea; 7 Cartagina.etc.
i) Au fãcut mãnãstiri fãrã aprobarea Sfântului Sinod.
j) Preotii stilisti se duc prin sate strãine si fac slujbe pe ascuns, fãrã sã tinã seama de aprobarea episcopului locului si a parohului din acele parohii, cãzând prin aceasta sub osânda canoanelor 34 Apostolic; 4, 6, 7, I Ec.; 2, 3, II Ec.; 8, III Ec.; 28, IV Ec.; 36, 39 Trulan; 9 Antiohia.
si acestea sunt câteva din greselile si abaterile canonice ale celor ce tin stilul vechi în tara noastrã.
Stilistii sunt considerati schismatici, adicã dezbinati de Biserica Ortodoxã, cãci au cãlcat legile bisericesti administrative, organizându-si mãnãstiri si biserici deosebite, fãrã aprobarea Sfântului Sinod. Iar dacã îndrãznesc sã boteze a doua oarã, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic si alte canoane.
si acesti stilisti care sunt nesupusi Bisericii pânã în ziua de azi, rãmân o fractiune schismaticã. Dar sã se stie cãci calendarul în decursul istoriei a mai fost schimbat de cinci ori pânã acum, si când va fi nevoie, iar o sã se schimbe.

Monofizismul (Euthianismul)

 

Monofizitismul este o doctrina aparuta în secolul al V-lea, care sustine ca dupa intrupare Isus Hristos a avut numai o natura, cea divina, nu doua – divina si umana. este o . Credinta monofizita este cunoscuta sub numele de Eutihianism, dupa principalul promotor al acestei erezii, Eutihie (378 – c. 454), arhimandrit din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril al Alexandriei, învatand ca firea/natura omeneasca a lui Hristos a fost absorbita de cea dumnezeiasca, asa cum un cub de zahar se dizolva în apa. Eutihie a formulat aceasta doctrina ca raspuns la erezia nestorianismului, care împartea persoana lui Hristos aproape pâna în punctul în care Hristos ar fi avut doua persoane diferite (nu doua naturi, conform credintei ortodoxe). Doctrina lui a fost condamnata ca fiind eretica, la Conciliul IV Ecumentic de la Calcedon în 451. O alta ramura a monofizitismului, numita apolinarianism, sustine ca Hristos a avut un trup uman si o “esenta vie” umana, dar ca Logosul Divin a luat locul nous-ului sau al “esentei gânditoare,” analog dar nu identic cu ceea ce în zilele noastre numim minte, apolinarianismul fiind condamnat anterior, la Sinodul II Ecumenic din 381.

Monofizitismul strict sau Eutiahianismul explica una din naturile lui Hristos în unul din patru moduri:
– Natura umana este absorbita de cea divina;
– Cuvântul divin (Logos) dispare în umanitatea lui Hristos;
– O a treia natura unica este creata din combinatia naturilor divina si umana;
– Este o compozitie (un întreg natural) de umanitate si divinitate, fara confuzie.

Un Monofizitism mai moderat, a fost avansat de Severus (c. 465 – 538), patriarhul Antiohiei. Era mai putin rigid si în multe feluri diferit numai nominal de doctrinele conciliului de la Calcedon. Cu toate acestea, toti Monofizitii au respins formulele dogmatice, iar eforturile de a se atinge un compromis acceptabil au esuat. În secolul 6, Monofizitismul avea o baza puternic institutionala în trei biserici: cea Armeniana, cea Coptica si cea Iacobita, toate ramânând nominal Monofizite astazi. Actualii copti sunt monofiziti severieni.

Calvinismul – Reformatii

 

Biserica Reformata (cunoscuta si sub denumirea de Biserica Calvina), este o biserica crestina rezultata în urma Reformei Protestante. Credinta Bisericii Reformate se bazeaza pe interpretarea data de Jean Calvin si Ulrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Pentru ca cei doi fondatori au activat în Elvetia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea latina a învataturii propagate de ei este “Confessio Helvetica” (“credinta elvetiana”), spre deosebire de “Confessio Augustana” (“credinta de la Augsburg”), adica cea raspândita de Martin Luther.
Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda la Dordrecht (15 km sud-est de Rotterdam), în 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum cele cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazeaza pe afirmatii izolate ale lui Pavel, luate din contextul Bibliei si din contextul interpretarii Traditiei nebiblice: Romani (5:10), 2 Corinteni (5:18-19), Efeseni (2:15-16), Coloseni (1:21-22), Romani (3: 24-25). Cele cinci puncte se bazeaza de asemenea pe scrierile timpurii ale lui Augustinus despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si întruparea lui Cristos la cinci formule teologice rationaliste si practice. La Dordrecht Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice.

Cele cinci puncte ale Calvinismului

 

1. Totala neputinta sau Totala depravare
Pacatosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este libera; omul pacatos nu poate deosebi binele de rau. Astfel ca omul nu poate niciodata sa aleaga sa-l iubeasca pe Dumnezeu sau sa faca binele. Credinta omului nu îl ajuta la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care el i-a ales spre mântuire. Si e normal sa fie asa, de vreme ce, dupa cadere, omul a decazut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.
2. Alegerea neconditionata
Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa sa suverana, pe unii spre mântuire. Alegerea sa, potrivit careia unii pacatosi vor fi salvati, nu se bazeaza pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici macar nu alege sa-i mântuiasca pe aceia despre care stia dinainte ca îl vor iubi si asculta. Alegerea nu este determinata sau conditionata de faptele omului. Dimpotriva, Dumnezeu da credinta celor pe care îi alege. Alegerea de catre Dumnezeu a pacatosului, nu alegerea pacatosului de a-l urma pe Cristos, este singura cauza a mântuirii. Aceasta trebuie sa fie asa, de vreme ce omenirea nu poate sa aleaga, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.
3. Mântuirea speciala sau Iertarea limitata
Lucrarea lui Cristos avea ca scop sa-i mântuiasca doar pe cei alesi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor alesi prin rascumpararea pacatului lor în procesul alegerii neconditionate. Dar nu exista nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt pacatosi si trebuie sa fie sortiti pierzaniei. Totusi, datorita unor ratiuni cunoscute doar de el, Dumnezeu a ales o mâna de oameni pentru a-i mântui. Ceilalti merita în egala masura pedeapsa divina, dar Dumnezeu a gasit potrivit sa mântuiasca doar pe câtiva, datorita ratiunilor sale oculte.
4. Harul irezistibil
Lucrarea Sfântului Spirit adreseaza o chemare speciala celor alesi. Aceasta chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin alegerea lor de a deveni precum Cristos, tot asa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu – chemarea Spiritului. Chemarea sa nu poate fi refuzata. Pacatosul nu are nici o alegere. Spiritul îl forteaza pe pacatos nu numai sa creada, dar si sa coopereze cu vointa divina.
5. Perseverenta sfintilor
Cei alesi, sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate sa le stearga numele din Cartea Vietii. Ei nu au ales sa se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o fapta, gând, sau dorinta nu poate sa îi îndeparteze din planul lui Dumnezeu de a-i face sa persevereze pâna la capat. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodata în aceasta viata daca sunt cu adevarat alesi, astfel ca omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa. Dar si asa cei alesi de Dumnezeu sa fie pierduti de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Cainta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Cristos, nu le sunt de nici un folos.

Martorii lui Iehova

 

Martorii lui Iehova sau studentii în Biblie, zis si milenisti sau Russelisti, este una din cele mai periculoase secte care actioneazã si în tara noastrã. Adeptii ei s-au numit „Russelisti”, dupã numele întemeietorului; „Milenisti”, ca unii care rãspândesc învãtãtura despre „mileniu”, sau „Studentii în Biblie”, ca unii ce ar studia mai serios decât ceilalti Biblia si în fine „Martorii lui Iehova”, ca singurii martori ai lui Iehova.
Întemeietorul sectei lor a fost Carol Russel, comerciant din America, nãscut la Pitsburg, statul Pennsylvania, în 1852, din pãrinti irlandezi, prezbiterieni, emigranti în America. Ajungând în contact cu adventistii, ei s-au molipsit de învãtãturile acestora despre inexistenta iadului si despre apropiata a doua venire a Domnului pentru asezarea împãrãtiei de 1000 de ani pe pãmânt. Russel s-a apucat sã cerceteze Biblia si a ajuns la concluzia cã aceste învãtãturi ar fi conforme cu ea si cã venirea a doua nu se va face în scopul judecãtii, ci al restabilirii sau al restaurãrii, iar mileniul are un caracter purificator.
În 1872 înfiinteazã un cerc al „studentilor în Biblie” – fãcând începutul sectei; iar în anul 1876 scrie cartea „Scopul si modul venirii a doua a Domnului”. Anul 1874 era data fixatã de adventisti pentru venirea a doua a Domnului în trup. Profetia însã nici de data aceasta nu s-a împlinit, ceea ce a descurajat pe aderenti. Russel însã le furnizeazã explicatia cã Hristos a venit dar numai în duh si nu L-a vãzut nimeni, cã a venit precum Însusi spunea cã va veni: „ca un fur”, nevãzut. De la 1874 la 1878 spunea el – sunt cei trei ani si jumãtate (Apoc. 14, 14–20). Apoi, în 1878 a început sã-si arate marea Sa putere si sã întemeieze împãrãtia Sa, iar în primãvara anului 1878 au înviat Apostolii, dar si ei sunt asemenea lui Hristos, fiinte spirituale invizibile ochiului omenesc.
Desi la început a colaborat cu adventistii, în cele din urmã Russel se desparte de ei si în anul 1879 înfiinteazã revista „Turnul de veghe”, scrisã de el si tradusã în mai multe limbi, între care si românã. El a scris apoi si cãrti pe care le-a rãspândit prin mijlocirea Societãtii de Biblie si de tractate: Turnul de veghe, din Brooklin (Statele Unite) înfiintatã si condusã de el în acest scop, în acest oras avându-si domiciliul si Russel.
Dar scrierea doctrinarã de temelie a lui Russel este „Studii în Scripturã”, în sapte volume. Russel se numãrã si el printre cei ce s-au înselat în socotelile lor. Prevestindu-si moartea, a fixat-o pentru anul 1914, când avea sã fie si venirea a doua, dar n-a murit decât în 1916, cãlãtorind prin California.
La noi în tarã, iehovistii au pãtruns mai întâi prin mijlocirea unor unguri în Ardeal. Prin 1920, un român din America, Ioan B. Sima, molipsit de doctrina „martorilor”, este trimis în România ca sã organizeze secta. Neobtinând nici aprobarea necesarã, o organizeazã pe baze comerciale, înfiintând la Cluj casa de editurã „Viata”. Însã în 1927, convins cã iehovistii – sub masca religioasã – tind spre anarhism, pãrãseste secta, demascându-i toate planurile. Încercãrile iehovistilor americani de a-l împãca rãmân zadarnice. Conducerea sectei o iau niste unguri, iar propaganda si-o sustin prin revista „Turnul de veghe” si prin alte reviste si brosuri fãrã de autor, fãrã indicarea datei, editurii etc. La adunãrile lor cântã din cartea „Imnurile zorilor mileniului”.

Învãtãturile specifice iehovistilor sunt:

a) Cunoasterea exactã a datei venirii a doua;
b) Mileniul – împãrãtia lui Hristos de o mie de ani;
c) Nu existã suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci fiind suflet (adicã fiintã vie, sufletul nefiind altceva decât viata); deci nu existã nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat celor alesi ai Sãi;
d) Nu existã iad si chinuri vesnice; pãcãtosii la înviere vor fi nimiciti; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor, asa cum le-a fãcut Dumnezeu la început;
e) Sfântul Duh nu este o persoanã a dumnezeirii, ci numai o energie a Tatãlui – deci nu existã Sfânta Treime;
f) Iisus Hristos este o creaturã a lui Dumnezeu pe pãmânt. El a fost numai om si ca om a murit pe cruce pentru totdeauna;
g) Nu existã nici o sãrbãtoare.

Celelalte rãtãciri sunt comune cu ale altor sectari, având mai multe puncte comune cu adventistii.

Mormonii

 

Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile (SZU), numita popular si “mormona”, este un amestec de învataturi si practici neoprotestante la care si-au adus aportul conducatorii organizatiei, numiti “profeti”. Numarul membrilor se ridica în prezent la aproape 13 milioane, raspânditi în întreaga lume.

Joseph Smith, întemeietorul sectei, s-a nascut într-o familie saraca în perioada marilor treziri religioase din Statele Unite din secolul 19. Tatal lui avea serioase probleme în a asigura un trai decent pentru familia sa, fiind ocupat mai tot timpul cu cautarea de comori ramase de la vechile triburi de indieni. Mama baiatului era o femeie religioasa si ea a fost cea care i-a dat o educatie în aceasta directie tânarului Joseph.
În zona în care locuia familia Smith circulau multe legende despre marete triburi de indieni care populasera cândva zona. Se vorbea ca acestea si-ar fi îngropat pe undeva comorile, astfel încât nu putini erau cei care sapau toata ziua dupa astfel de cufere.
Joseph Smith a crescut într-un astfel de mediu, o combinatie între predicile apocaliptice ale predicatorilor ambulanti si legende despre comori ascunse.
În anii 20 ai secolului 19 el a început sa pretinda ca a primit vizita unui înger Moroni pe când se ruga acasa în camera lui. Acesta i-a destainuit unde poate gasi niste table de aur care alcatuiau o carte continând “Evanghelia vesnica desavârsita”, data de Iisus Hristos vechilor locuitori ai Americii, printr-un profet antic pe nume Mormon. În ziua urmatoare, dupa cum povesteste Smith, a gasit tablele îngropate într-o cutie de piatra, în coasta unui deal de lânga casa familiei. Moroni însa nu l-a lasat pe tânarul Smith sa ia tablele decât pe data de 22 septembrie 1827. Îngerul vizitator i-a poruncit lui Joseph Smith nici mai mult, nici mai putin decât sa reformeze Biserica. Astfel, Smith a început sa predice misiunea primita si primii convertiti au fost membrii familiei. El pretindea ca îngerul i-ar fi indicat locul în care o straveche civilizatie de pe teritoriul Americii îngropase niste cronici referitoare la vremurile stravechi. Acea civilizatie se tragea dintr-o mâna de imigranti veniti din Israel, pe vremea împaratului Ezechia. Iisus Hristos, dupa înviere, s-ar fi aratat si acestei civilizatii, dând si noi învataturi privitor la Biserica. Joseph Smith pretindea ca a dezgropat acele cronici scrise pe placi de aur, însa nu avea voie sa le arate nimanui. El a început sa scrie cartea de capatâi a mormonilor – “Cartea lui Mormon”, Smith afirmând ca aceasta este traducerea efectuata de el dupa placile de aur care erau scrise într-o limba numita de el “egipteana reformata”. Biserica mormonilor a tiparit si distribuie “Marturia profetului Joseph Smith”, în care este romantata relatarea despre înfiintarea gruparii.

Cartea lui Mormon închipuie istoria unor triburi care ar fi populat continentul american în vremuri stravechi.

Astfel, în vremea regelui Iezechia din Israel (aprox. 600 îH), evreul Lehi primeste porunca de la Dumnezeu sa conduca un mic grup de oameni într-o aventura maritima catre continentul american.

Ajuns aici, Lehi si ai sai dau nastere unei civilizatii prospere care, dupa numai câteva sute de ani, se împarte în doua tabere rivale. În urma razboiului civil, mareata civilizatie decade. Astfel, potrivit mormonilor, actualii amerindieni sunt urmasii acelei civilizatii de origine evreiasca, contrazicând numeroasele dovezi care arata ca amerindienii sunt o populatie de origine mongola, sosita din Asia prin strâmtoarea Behring.

În timp ce, la Ierusalim, Fiul lui Dumnezeu moare rastignit pe Cruce si învie mântuind lumea, profetii civilizatiei de pe continentul american au vedenii despre cele petrecute la Ierusalim, pe Golgota. Dupa înviere, Hristos se arata si lor, dându-le si învataturi mult mai deslusite decât cele din Sfânta Scriptura a crestinilor.

Mormon, unul dintre profeti, culege toate relatarile istorice si religioase ale poporului sau si le aseaza într-o carte din placi de aur pe care o îngroapa pentru 1500 de ani, când va fi adusa la lumina de… Joseph Smith.

Desi Smith a pretins ca îngerul i-a interzis sa arate cuiva placile de aur, ei îsi justifica ideile religioase exclusiv prin închipuita scriptura straveche. Doctrine tot mai ciudate erau predicate ca fiind revelatii primite de la Dumnezeu. Smith s-a autointitulat “profet” si cine îl contrazicea îl contrazicea pe însusi Dumnezeu.

Invataturi ale mormonilor:

 

Ereziile mormonilor sunt pe cât de ciudate, pe atât de blasfemitoare.

Potrivit lor, istoria lumii începe cu un Tata ceresc si o Mama cereasca, ce au mai multi copii. Unul dintre ei, pe nume Elohim, este trimis pe Pamânt unde se întrupeaza sub numele de Adam. Alaturi de acesta vine, din ceata acelorasi dumnezei, Eva. Cei doi, deveniti astfel primii oameni, primesc porunca de Sus sa nu manânce dintr-un pom. Satana este cel care o convinge pe Eva sa manânce din pom, deschizându-i astfel mintea ca si ei, oamenii, pot deveni dumnezei. Potrivit mormonilor, gestul Evei a reprezentat o cadere în sus, în sensul ca ea a fost luminata si a primit astfel revelatia despre posibilitatea accederii la statutul de dumnezeu – un lucru benefic si de dorit.

În urma pacatului savârsit de primii oameni, în cer are loc un consiliu al dumnezeilor, unde Iisus si fratele sau, Lucifer (!!!), se cearta pe cine va merge sa mântuiasca lumea. Lucifer este mânat de mândrie si în felul acesta îs pierde harul, devenind un înger rau. El si ceata lui sunt alungati din cer. În urma acestui conflict, cei care au fost de partea lui Lucifer se întrupeaza pe pamânt în oameni cu pielea neagra, aceasta fiind explicatia mormonilor la existenta rasei negre.

Maria, o tânara din poporul Israel, este vizitata de un înger si, în urma relatiilor intime dintre cei doi, se naste Iisus-omul. Ajuns la maturitate, acesta îsi ia trei sotii: Maria, Marta si Maria-Magdalena, fapt ce i-a îndreptatit pe mormoni sa practice poligamia pâna la sfârsitul secolului 19. De altfel, sexualitatea ocupa un rol important în doctrina mormonilor, ea tinând nu numai de omenesc, ci si de lumea cereasca, spiritele preexistente ce se întrupeaza în oameni fiind rodul dragostei nenumaratelor duhuri ceresti!

Iisus este omorât de iudei si, în urma învierii, se ridica la cer, devenind astfel dumnezeu peste planeta Pamânt. Celelalte planete din univers, daca sunt populate de civilizatii, au fiecare dumnezeul lor.

Mormonii învata ca fiecare om, daca traieste potrivit învataturii sectei, poate ajunge dumnezeu peste o planeta.

Normele de viata ale sectei sunt stabilite de conducatori pâna în cele mai mici detalii, în acest sens existând o lunga lista de NU FACE, care include si consumul de ceai negru sau cafea. Mormonii pun mare accent pe sanatatea trupului, aceasta influentând mântuirea lor. Considerând ca consumul anumitor produse le poate influenta discernamântul spiritual, mormonii nu se împartasesc cu pâine si vin, ci cu pâine si apa.

O învatatura mai putin oficiala a sectei, dar sustinuta de unii lideri foarte respectati, este aceea ca anumite pacate nu pot fi iertate în numele lui Iisus Hristos. Singura sansa de mântuire a omului respectiv este ca acesta sa-si verse sângele (sa se sinucida), în speranta ca sângele lui va fi primit ca o jertfa si el va fi astfel iertat de Dumnezeu. Joseph Smith, fondatorul sectei, sustinea ca “exista anumite pacate atât de grave, încât depasesc puterea ispasitoare a lui Hristos. Cei ce comit astfel de pacate, chiar daca se pocaiesc, nu se vor putea curati de ele prin sângele lui Hristos. De aceea, singura lor speranta este sa-si verse propriul sânge spre ispasire, pe cât posibil, spre binele lor” (Doctrinele mântuirii, vol. 1, pag. 135). Potrivit cu aceasta învatatura, Smith a afirmat la un moment dat ca el nu l-ar spânzura pe criminal, ci “l-ar împusca sau i-ar taia capul si ar stropi pamântul cu sângele lui, pentru ca aburii sa se înalte la Dumnezeu” (Istoria documentara a bisericii, vol. 5, pag. 296). Desi Smith a murit înainte sa apuce sa transforme aceasta nebunie în lege, urmasii lui au introdus în constitutia statului Utah, unde se afla si în ziua de astazi, prevederea ca un condamnat la moarte prin împuscare poate alege sa se sinucida, “asa cum cere legea lui Dumnezeu”. Desi unii lideri mormoni afirma ca aceasta nu este o învatatura oficiala a bisericii lor, al zecelea profet al sectei, J. Smith, a declarat ca “aceasta este învatatura propovaduita de Joseph Smith iar eu o accept” (ibid., pag. 134). Dupa parerea aceluiasi ereziarh, respectiva idee s-ar regasi în toate scripturile mormone si chiar si în Sfânta Scriptura (ibid., pag. 135).

Pâna la sfârsitul secolului 19 una din doctrinele mormonilor era poligamia. Al doilea “prooroc” al bisericii mormonilor, dupa omorârea lui Smith de catre o gloata revoltata de practicile poligamice ale mormonilor, a fost Brigham Young. Acesta a avut 14 neveste de la care a primit 27 de copii. Alungati din estul Statelor Unite din cauza practicilor lor, mormonii au fost condusi de Young într-o lunga pribegie pâna în zona Marelui Lac Sarat, unde au întemeiat orasul Salt Lake City si ulterior Statul Utah. Spre sfârsitul secolului 19 admisia Statului Utah în confederatia Statelor Unite ale Americii era blocata din cauza legislatiei care permitea poligamia. Utah era un stat al mormonilor. În fata acestui blocaj diplomatic, Proorocul (conducatorul) mormonilor a primit o revelatie de la Dumnezeu privind abandonarea acestei practici. Actualmente mai exista unii mormoni în Statele Unite care practica poligamia, însa ei nu sunt recunoscuti oficial ca membri.
O alta adaptare a “voii lui Dumnezeu” la conditiile de pe teren a fost legata de interdictia Mormonilor de a bea Coca-Cola. In fata acestui refuz, firma Coca-Cola a amenintat statul Utah, mare producator de zahar, ca se va aproviziona cu zahar din alte surse. Promp, Proorocul mormon a primit înstiintare de la Dumnezeu ca a bea Coca-Cola nu este pacat.
Mormonii au sali de adunare în care se strâng duminica de duminica. Pe lânga acestea exista si “temple” în care prezbiterii mormoni oficiaza diferite ceremonii exotice, cum ar fi botezul pentru morti sau legarea casatoriilor pentru vesnicie.
Mormonii duc o adevarata munca de identificare a stramosilor lor care au murit nebotezati ca mormoni. Ei merg la templu si se boteaza în numele acestor stramosi, în speranta ca acel botez le va îmbunatati stramosilor situatia la Judecata de Apoi.
Prin ceremonia de legare a casatoriei pentru vesnicie se considera ca sotul si sotia vor ramâne casatoriti si dupa moarte. Aceasta teorie îl face pe un nemormon sa-si aminteasca instantaneu de cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptura, potrivit carora în Cer nu exista casatorii. Pentru mormoni însa, respectiva învatatura este cât se poate de normala, ea fiind promovata de Cartea lui Mormon care are întâietate fata de Biblie. Se considera ca Dumnezeu este cel care a lasat Cartea lui Mormon tocmai pentru a clarifica Biblia care, din pricina ambiguitatilor din ea, a dat nastere atâtor confesiuni crestine.
Toti tinerii mormoni în vârsta de 21 de ani, fete sau baieti, efectueaza un stagiu de 2 ani de misionarism într-o tara stabilita de Prooroc. Ei sunt usor de recunoscut pe strazi dupa îmbracamintea identica (camasa alba si pantaloni negri pentru baieti si camasa si fusta lunga pentru fete, la care se adauga un ecuson negru cu numele misionarului). Toti baietii devin automat la varsat de 21 de ani “prezbiteri” (elder). Multi dintre ei, plecati pentru stagiul de misionarism, nici nu au citit Biblia, Cartea lui Mormon fiind cea cu adevarat importanta pentru ei.
Mormonii acorda un interes deosebit felului de vietuire. Spre deosebire de majoritatea cultelor neoprotestante, mântuirea nu este capatata automat prin credinta în jertfa de pe Cruce. Este important si felul în care traiesc. Întrucât biserica lor le pune la dispozitie multe moduri de petrecere a timpului liber, tinerii mormoni nu prea au probleme cu drogurile sau cu delicventa.
Teologia mormonilor este într-o continua dezvoltare, permanent adaugându-se “revelatiile” Profetului care conduce organizatia.

sursa: Odaia de Sus – Mormonii

Seceratorii

 

Secerãtorii sau „Crestinii ultimelor zile”, se numesc astfel deoarece se socotesc a fi chemati sã facã secerisul crestinismului, sã secere ce au semãnat altii, potrivit cuvintelor Domnului, cã: Altul este cel ce seamãnã si altul cel ce secerã (Ioan 4, 37). Originea sectei este întunecoasã. La noi în tarã a fost adusã de Alexandru Török, ungur din Budapesta, de meserie rotar. Pripãsit prin Timisoara, el începe propaganda printre baptisti si adventisti, cu scopul de a unifica toate sectele în una singurã care sã se numeascã „Secerãtorul”, dar neobtinând rezultate, prin anul 1924 se întoarce din nou la Budapesta.
Din fericire, secta este prea putin rãspânditã si cunoscutã la noi, de aceea nici nu ne intereseazã alte rãtãciri ale ei.

Inochentistii

 

Acestia îsi au originea de la cãlugãrul Inochentie (Ioan Levizor), moldovean din judetul Soroca, nãscut în anul 1873. Ca sectã dateazã de prin anul 1910. El si-a fãcut noviciatul la Mãnãstirea Dobrusa, judetul Orhei, de unde apoi, dupã 4 ani de ascultare ca frate, a trecut împreunã cu alti tovarãsi pe la alte mãnãstiri de prin Rusia (Kiev si Petrograd). Dupã câtva timp se întoarce din nou în Basarabia si se asazã la Mãnãstirea Chitcani (Noul Neamt), iar de aici în scurtã vreme trece la mãnãstirea din Balta (în apropiere de Nistru), la invitatia staretului acestei mãnãstiri.
În anul 1909 si 1910 Inochentie a primit hirotonia în diacon si respectiv în preot la Balta. Moldovenii fãceau aici mari pelerinaje la mormântul fostului staret Teodosie Levitchi, socotit ca sfânt, fãcãtor de minuni. (Acesta, nãscut în 1791 si mort în 1845, fiind sub impresiile revolutiei franceze din 1789, predicase impresionant si convingãtor apropierea sfârsitului lumii si a înfricosatei judecãti). Pelerinilor moldoveni, Inochentie le predica si le fãcea slujba în limba românã, cu o tinutã plinã de evlavie si de convingere, încât tot mai multi pelerini veneau la Balta. Slujbele în limba românã a lui Inochentie au fãcut însã pe arhiepiscopul Serafim al Chisinãului sã punã la cale transferarea lui de la Balta într-un loc unde sã nu mai aibã prilej de a predica si sluji româneste si anume la una din Mãnãstirile Valaam sau Solovãt de la Marea Albã.
Inochentismul a pãtruns la noi în judetele Fãlciu, Tutova, Covurlui si chiar în Bucuresti, unde s-au încercat tratative cu Tudor Popescu si D. Cornilescu, sefii tudoristilor. Inochentistii nu au un principiu de credintã si nici vreo doctrinã specificã, sistematicã, ci sunt cu totul inculti si deci incapabili de a-si formula vreo mãrturisire de credintã, practicând mai mult un misticism religios.
Începuturile activitãtii lui Inochentie erau alimentate de rãtãciri. În predicile lui de la Balta, sustinea cã este trimis de fostul staret de mare faimã, Teodosie, ca sã pregãteascã pe oameni pentru ziua sfârsitului, când ei vor fi judecati de Teodosie. Dupã Inochentie, sfârsitul lumii avea sã fie în anul 1913, de aceea îndemna pe oameni sã nu se cãsãtoreascã, iar pe cei cãsãtoriti îi îndemna sã nu aibã copii si sã-si lase averile. Cei bolnavi – zicea el – sã se ungã cu untdelemn din candela de la mormântul lui Teodosie si sã se roage.
Împãrtãsea pe oameni în urma predicii sale fãrã a fi spovediti. Este posibil ca Inochentie sã fi practicat si alte rãtãciri. Totusi intentia lui nu a fost de a crea o miscare religioasã despãrtitã de Bisericã sau o sectã. Biografii minutiosi ai lui Inochentie sustin cã Inochentie nu a fost niciodatã creatorul miscãrii de la Balta. Abaterile lui Inochentie mentionate mai sus n-au rãmas la dimensiunile lor initiale, cãci poporul habotnic le-a exagerat si le-a înmultit din ce în ce mai tare, pânã când separarea de Bisericã a devenit în chip evident un fapt împlinit.

Rãtãcirile la care au ajuns aderentii admiratori fanatici ai lui Inochentie sunt urmãtoarele:

 

a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (dupã unii Sfântul Ilie, dupã altii un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul Duh, iar dupã altii este Hristosul crestin, mai mare decât Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred, îi asteaptã iadul;
b) Existã un Duh Sfânt masculin care este Inochentie si unul feminin, care este sora lui Inochentie;
c) Omul trebuie sã pãcãtuiascã pentru ca sã aibã apoi de ce sã se pocãiascã si ca Dumnezeu sã aibã de ce sã-l ierte;
d) Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail si altii se întrupeazã în fratii predicatori;
e) Viata lor este în comun si se numesc „frati”;
f) Cultul lor este unitar, cãci desi unii – cei mai multi –respectã cultul ortodox si chiar participã la el, altii în schimb sunt fie prea rigoristi (îmbrãcati mai mult cãlugãreste si printr-un ascetism exagerat îsi schimonosesc trupul smulgându-si unghiile si pãrul), fie prea libertini (adunându-se în pesteri subterane unde practicã adevãrate orgii). În general, ei pretuiesc pomenile si slujbele pentru morti;
g) sunt împotriva calendarului îndreptat, fãcând corp comun cu stilistii.

Tudoristii

 

Sunt numiti asa dupã numele întemeietorului sectei lor, Tudor Popescu, fost preot ortodox în Bucuresti, la biserica Sfântul stefan, zisã „Cuibul cu barzã”.
Tudor Popescu, originar din judetul Prahova, ca paroh la „Cuibul cu barzã”, era un preot zelos si constiincios. Însã prin anul 1919 începe sã alunece, fiind împotriva cultului sfintilor. Totusi, încã pe la sfârsitul anului 1923, sustinea cã el nu s-a lepãdat de doctrina Bisericii Ortodoxe. Rãtãcirile lui se înmultesc si se accentueazã, mai ales dupã ce se împrieteneste si colaboreazã cu ierodiaconul D. Cornilescu, molipsit de protestantism.
Acesta îl introduce în literatura protestantã, din care îsi alimenteazã din ce în ce mai mult predicile. Având darul vorbirii, prin predicile lui patetice atrage tot mai multi credinciosi la Biserica „Cuibul cu barzã”. Împreunã cu D. Cornilescu organizeazã si cursuri de searã, adunând credinciosi în fiecare marti seara la scoala de lângã „Cuibul cu barzã”.
Predicile din bisericã si conferintele de la scoalã, precum si publicatia „Adevãrul crestin” si alte brosuri scoase de Tudor Popescu si D. Cornilescu, vãdeau tot mai mult intentiile lor de a se înstrãina de Biserica Ortodoxã. Ei începuserã chiar sã scoatã din serviciile divine rugãciunile si otpusturile care cuprind ceva din cultul sfintilor si al Sfintei Fecioare Maria. Totusi în teorie sustineau cã sunt ortodocsi. În cele din urmã însã, lepãdarã si Sfintele Taine, cultul sfintelor icoane etc., devenind cu adevãrat sectari.
Sfântul Sinod, sesizat de rãtãcirile de la „Cuibul cu barzã”, l-a caterisit pe preotul T. Popescu (sentinta 152 din 2 aprilie 1924). D. Cornilescu rupsese deja orice legãturã cu Biserica si plecase în strãinãtate, unde se pare cã s-ar fi cãsã-torit, dând dovadã de câtã vocatie avusese pentru monahism.
Dupã caterisire, Tudor Popescu a fãcut tovãrãsie cu anglicanul Adeney, seful scolii anglicane din Bucuresti. În aceastã scoalã si-a fixat activitatea de propagandã, câstigând aderenti printre care si câtiva preoti si scriitorul D. Nanu. Tudor Popescu a cerut de la Ministerul Cultelor autorizatie pentru a-si exercita cultul în libertate. Ministerul Cultelor i-a dat autorizatia însã numai pentru conferinte religioase. Dar T. Popescu – pe lângã conferinte – practica si diverse acte de cult ca: citiri biblice, rugãciuni, cântãri etc., ajungând cu timpul sã aibã si casã de rugãciune.

Tudoristii rãtãcesc cu urmãtoarele:

a) Nu admit cultul sfintilor, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaste, socotind cã rugãciunile pentru morti n-au nici un rost;
b) Întrebuinteazã Biblia tradusã de D. Cornilescu, alt preot ratacit;
c) Nu admit Sfintele Taine, socotind cã nici Botezul nu este o tainã, deoarece nu iartã pãcatul strãmosesc. De asemenea, zic cã nici preotia nu este o tainã; oricine poate boteza, cununa etc.;
d) Mântuirea se obtine numai prin credinta în Iisus Hristos, Care a murit pe cruce pentru pãcatele noastre. Credinta produce nasterea din nou a omului, iar aceasta constã în iertarea pãcatelor si în împãrtãsirea cu Sfântul Duh;
e) Mântuirea are trei fete:
– pentru trecut: iertarea pãcatelor si scãparea de osândã;
– pentru prezent: izbãvirea de sub puterea pãcatului;
– pentru viitor: izbãvirea de prezenta pãcatului;
f) Botezul este aplicat si copiilor, însã nu este o tainã, ci doar un simbol.
Alte puncte de credintã sunt tot la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o sectã prea recentã, n-a ajuns sã-si cristalizeze o învãtãturã unitarã într-o mãrturisire de credintã mai mult sau mai putin completã. Doctrina lor este un amestec de învãtãturi protestante, fãrã a avea ceva nou si original. De asemenea, n-au nici o organizatie proprie, ci doar câteva organizatii destul de slabe si putin numeroase. Cultul constã, ca si la toate sectele, din predici, cântãri, citiri biblice si rugãciuni.

Teosofii

 

Numele lor provine de la învãtãtura pe care o numesc teosofie, adicã întelepciune divinã. Locul de bastinã al teosofiei este probabil India, timpul aparitiei ei fiind îndepãrtat.
În Europa, teosofia s-a ivit prin anul 1875, datoritã rusoaicei Helena Petrovna Blavatsky, o femeie de moravuri usoare, constientã de starea pãcãtoseniei sale. În urma unei cãlãtorii în America de Nord, H.P. Blavatsky ajunge la New York, unde intrã în legãturã cu spiritistii. Fãcând cunostintã cu colonelul J. Olcott, înfiinteazã la New York, împreunã cu acesta, o societate teosoficã. Din New York, H. P. Blavatsky pleacã în India, unde a convertit un baron, – de Palme –, care la moartea sa lasã societãtii teosofice o avere considerabilã.
Teosofia a pãtruns si la noi, centre teosofice mai însemnate fiind la Bucuresti (cu Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea Nenitescu etc.), Craiova, Timisoara s.a. Teosofii sunt împãrtiti în câteva secte greu de deosebit una de alta. În general se apropie de spiritisti, cu care uneori pot fi usor confundati. Fiind un sistem filosofic religios, teosofia poate pãtrunde numai în clasa cultã.
Temeiurile învãtãturii teosofice sunt expuse în cartea „Secret doctrine” (Doctrina secretã).

Iatã câteva puncte din doctrina teosoficã:

a) Legea generalã a naturii este legea karmei, pe baza cãreia fiecare faptã are urmãri, care sunt apoi cauze ale altor fapte sau activitãti, iar acestea la rândul lor devin iarãsi cauze ale altor fapte si asa mai departe, pânã ce urmeazã linistea deplinã, în care înceteazã orice activitate.
b) Sufletul dupã moarte se reîntrupeazã (reîncarneazã) de mai multe ori spre a se curãti, pânã când ajunge desãvârsit si egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfectiune este Nirvana, sau suprema fericire si constã în împreunarea sufletelor într-un tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesarã tuturor, în scopul purificãrii si perfectionãrii.
c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un corp în altul, sau dintr-o viatã în alta. Pe patul de moarte, omul chiar îsi poate alege pãrintii din viata în care urmeazã sã se reîncarneze. Când omul moare, sufletul pãrãseste corpul fizic si îmbracã un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o formã infinitã si devenind astfel o fiintã etericã, fãrã sex;
d) Tot ce existã, existã în mod necesar, cãci evolueazã spre bine;
e) Nu existã iad sau munci. Mântuirea vine în mod necesar, prin evolutia sufletului în sirul de vieti prin care trece, pânã ce ajunge în Nirvana. Suferintele prin care evolueazã omul în diferitele lui vieti cãtre Nirvana, acesta este iadul;
f) În Nirvana toti vom fi una;
g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în naturã.
h) Nu existã îngeri rãi sau diavoli. Mânia, invidia, rãutatea, desertãciunea, rãzbunarea, etc., iatã dracii din noi; altii nu mai existã;
i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu si Rãscum-pãrãtor al lumii, pentru cã oamenii se rãscumpãrã singuri, purificându-se prin reîncarnãri. El a fost numai o pildã de perfectiune;
j) Fiecare epocã îsi are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu gradul de civilizatie si de dezvoltare spiritualã a ei. Astfel a fost Buda în epoca lui, apoi în altã epocã Iisus Hristos, iar acum, în epoca modernã, când doctrinele lui Buda si Hristos au rãmas neîndestulãtoare si acum, când se cere un nou mântuitor cu o doctrinã mai potrivitã nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este Krishnamurti;
k) Se înlãturã dogmele si autoritãtile bisericesti;
l) Orice religie, într-o oarecare mãsurã relativ micã, este expresia vointei lui Dumnezeu si descoperã o oarecare parte de adevãr. Iar teosofia este adevãrul curat si întreg;
m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmicã, transformându-se într-un continent nou, regenerat;
n) Mai existã o lume astralã, în care vom ajunge si noi, ce cuprinde locuitori, animale si alte fiinte; sufletele oamenilor se duc acolo ca spirite;
o) Nu numai oamenii, ci toate vietuitoarele au suflet nemuritor, si de aceea nu se cade a fi ucise; consumarea de carne de animale este interzisã;
p) Scopul ultim al vietii este „frãtia universalã”, care nu este un vis, o conceptie poeticã, ci o conditie esentialã si de aceea trebuie sã existe;
r) Scopul pe care îl urmãreste teosofia este de a forma un sâmbure de înfrãtire universalã, fãrã deosebire de rasã, limbã, credintã etc. În societatea teosoficã poate intra oricine, de orice credintã;
s) Limbajul tehnic si ideile fundamentale ale teosofilor provin, dupã ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi transmis prin viu grai pânã azi, întreagã si neschimbatã, chiar cu magia si astrologia ei.
În toatã doctrina teosoficã, influenta budismului este vizibilã si covârsitoare, teosofia fiind mult mai apropiatã de budism decât de crestinism. Cu crestinismul n-are aproape nimic comun. De aceea ea nu este o sectã crestinã, ci o sectã religioasã si filosofico-misticã, ivitã si printre crestini, având la bazã un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor orientale.

Spiritistii

 

Denumirea le provine din faptul cã prin anumite experiente fac comunicãri cu spiritele (sufletele) mortilor. Ca si teosofii, sunt o sectã religioasã filosofico-misticã, având o doctrinã foarte îndepãrtatã de cea crestinã, desi ei pretind a fi crestinã.
Testamentul Vechi face amintire de practici spiritiste, ca de pildã de cazul lui Saul cu vrãjitoarea din Endor (I Regi 28, 7–20; IV Regi 21, 6, s.a.). Ele însã erau interzise cu asprime, ca fiind contrare religiei date de Dumnezeu (Deut. 18, 9–12). Spiritismul s-a practicat chiar si în primele veacuri crestine, începând de la Simon Magul (Fapte 8, 9) si de la vrãjitorul Elima (Fapte 13,8); desigur a fost practicat între pãgâni si în continuare, pânã târziu, am putea spune pânã în zilele noastre. Desi spiritismul nu este în spiritul doctrinei ortodoxe, totusi, multi crestini s-au molipsit de el, practicându-l alãturi de crestinism. Spiritismul vechi s-a întemeiat pe practici si experimente, fãrã a avea o doctrinã cristalizatã. Abia spiritismul modern încearcã sã aibã o atare doctrinã, desi nu chiar unitarã.
Spiritismul modern îsi are începuturile în America de Nord. Prin 1846, în locuinta unui crestin, numit Weckman, din orãselul Hydesville, statul New York, au început sã se audã pocnituri misterioase în mobilã, usi, pereti etc. Neputând afla cauza lor, Weckman se mutã în altã locuintã, iar în locul lui, în 1847, se mutã familia Fox. Pocniturile continuarã, pânã ce noii locatari începurã a sustine cã în spatele ciocãniturilor se aflã un spirit care le-ar transmite mesaje necunoscute. La aceastã clarã înselare demonicã au fost atrase dupã aceea o multime de oameni, mai întâi din America si apoi din Europa.
În România au cãzut în rãtãcirea spiritistã, printre altii B. P. Hasdeu si Dr. Istrati.
Doctrinarul spiritismului este juristul si medicul Hippolyte de Nisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec. Cartea lui „Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este socotitã ca biblia spiritistilor. Spiritistii n-au o doctrinã unitarã, desi fiecare doctrinar pretinde a o avea prin comunicãri de la spiritele cele mai luminate.

Ei însã au câteva puncte comune, cum ar fi:

a) Dumnezeu este mãrginit; El si-a primit existenta din haos, deci nu este din eternitate. El este spirit, sau mai corect, o asociatie infinitã de spirite divine, devenite, printr-o lungã evolutie, perfecte si luând toate la un loc forma de sferã, cea mai desãvârsitã formã din univers;
b) Mai sunt si alti dumnezei, inferiori si subordonati Dumnezeului suprem, dar mai mari ca îngerii. Fiecare soare, sistem planetar si planetã îsi are dumnezeul sãu, supus Dumnezeului suprem. Dumnezeu nu este Atotstiutor, decât numai indirect, prin informatiile pe care le primeste de la ceilalti dumnezei, pe calea undelor si pe care acestia le-au primit de la spiritele mai desãvârsite. Dumnezeii solari poartã numirea de fii ai lui Dumnezeu (nu însã si cei planetari);
c) Existã mai multe Sfinte Treimi. Asa de pildã o alcãtuiesc Dumnezeul central, cel solar si cel planetar. Aceasta este treimea centralã superioarã. Mai este apoi una, solarã, inferioarã aceleia, iar alta, planetarã, inferioarã celei solare. De altfel toate fortele din lume, lucreazã treimic, cãci forta treimicã: pozitivã, negativã si neutrã, este întâlnitã peste tot;
d) Dumnezeu este numai un Arhitect, iar nu creator al lumii, cãci lumea nu este creatã din „nimic”, ci este fãcutã din ceva ce a existat mai înainte si care în ultima analizã este aceeasi cu Dumnezeu. Din acest „ceva” Dumnezeu a format o materie vie – primul eter sau fluid –, din care au fost fãcute apoi toate câte existã în lume;
e) Din acest eter au fost formate spiritele. Aceste spirite evolueazã prin reîncarnãri si apoi prin evolutie spiritualã, cum evolueazã îngerii, pânã când vor ajunge dumnezei. Pe toate corpurile ceresti existã spirite: pe unele mai mult, iar pe altele spirite mai putin evoluate. Spiritele superioare se pot reîntrupa între oameni, pentru a grãbi evolutia acestora;
f) Existã patru universuri. Ele se învârt în jurul sferei divine centrale, formând în jurul acesteia o cruce. Ele sunt despãrtite unul de altul printr-o materie fluidicã si sunt create de Dumnezeu, din substanta preexistentã, sau din El însusi. Dumnezeu creeazã si astãzi, nu însã direct, ci prin mijlocirea spiritelor superioare. Iar când creeazã, suferã si El, pentru cã nu existã creatie fãrã durere;
g) Existã si providentã divinã, dar tot indirectã;
h) Iisus Hristos este un spirit superior si este dumnezeul solar al nostru. La aceastã treaptã a ajuns si El prin evolutie. Hristos nu a adus mântuirea, pentru cã fiecare om trebuie sã-si ispãseascã singur pãcatele sale, dupã dreptate, sau dupã legea talionului. Dacã El ne-a învãtat sã iertãm, a fãcut-o în favoarea victimei, pentru ca aceasta sã nu mai caute într-o altã viatã rãzbunarea cuvenitã;
i) Biserica nu este infailibilã. Ea a gresit de multe ori si nu poate sã mântuiascã pe nimeni prin taine sau altceva, mântuirea fãcându-se prin reîntrupãri si evolutie;
j) Duhul de om, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre, plante si animale, pânã a devenit duh uman, care apoi a trecut prin mai multe forme, pânã a ajuns la forma de om;
Perispiritul este compus din douã corpuri: unul astral si altul mintal. Corpul fizic este de asemenea format din douã pãrti: una cãrnoasã si alta etericã, o copie a celei cãrnoase, numitã de aceea si dublul eteric, invizibil ochiului fizic, dar vizibil vederii astrale, pe care o au unele persoane;
k) Moartea este mutarea spiritului din trup împreunã cu perispiritul;
l) Odatã despãrtit de trup, spiritul este dus pânã acolo unde sunt si alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral si intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pãmânt si pot sã-i influenteze. Unele sunt bune (îngerii pãzitori), altele rele (dracii);
m) Dupã o anumitã vreme, spiritul se reîncarneazã, spre a se purifica si evolua. Reîncarnarea, precum si locul, familia, starea, sexul si alte conditii ale reîncarnãrii, sunt hotãrâte de spiritele superioare; tot de acestea sunt hotãrâte si durata vietii si întâmplãrile din ea, toate în conformitate cu faptele lui din viata dinainte, în scopul ispãsirii si al evoluãrii;
n) Nu au temple sau case pentru cult.
Dupã toate aceste învãtãturi si practici, sunt multi spiritisti care sustin totusi o falsitate, anume cã spiritismul reprezintã cea mai autenticã doctrinã a lui Hristos. În fond însã spiritismul nu este altceva, decât un amestec ciudat de budism, deism, politeism, panteism, animism si crestinism.

Biserica Unificarii a lui Moon

 

Sun Myung Moon s-a nascut în 1920 într-o provincie din actuala Coree de Nord. Coreea a fost una din tarile asiatice în care prozelitismul catolic si protestant a fost si este foarte puternic. În Seul se afla cea mai mare biserica penticostala din lume, numarând aproximativ un milion de membri. Când el avea 10 ani, familia lui s-a convertit la o forma penticostala de prezbiterianism, care încuraja vedeniile si alte practici atribuite Duhului Sfânt. În 1936, la vârsta de 16 ani, Moon a pretins ca a avut o vedenie în care Iisus Hristos însusi l-a anuntat ca a fost ales de Dumnezeu pentru a duce la capat restaurarea Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt. Ulterior el a pretins ca a primit si alte revelatii, însa nu le-a facut publice pâna în 1946.

Dupa terminarea liceului din Seul, Moon a plecat sa studieze la o universitate din Japonia. Nu a absolvit facultatea iar dupa înfrângerea Japoniei în al doilea razboi mondial el s-a întors în Coreea. Între 1948 si 1950 a fost întemnitat de catre comunistii nord-coreeni. În 1954, în perioada de saracie si instabilitate politica si economica de dupa Razboiul Coreei (1950-1953), Moon înfiinteaza Biserica Unificarii, cunoscuta oficial ca “Asociatia Sfântului Duh pentru Unificarea Crestinismului Mondial”.

Moon a dezvoltat o învatatura cu totul originala, afirmând ca rostul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pamânt ar fi fost întemeierea unei familii model, însa ar fi fost împiedicat sa faca aceasta de catre cei care L-au rastignit. Acum îi revenea lui Moon misiunea de a duce la bun sfârsit ceea ce începuse Mântuitorul. În acest sens, Iisus din Nazareth era Mesia Noului Testament, iar Moon ar fi Mesia “Testamentului (Legamântului) Vesnic”. Secta, care numara astazi aproximativ doua milioane de adepti, îl proclama deschis pe Moon ca succesor al lui Iisus Hristos.

Moon si sotia lui afirma ca ei formeaza familia ideala pe pamânt, dupa modelul lui Adam si Eva înainte de cadere. Cei doi au mai multi copii, o parte dintre ei înfiati. E interesant ca lui Moon i-au trebuit ceva încercari în realizarea familiei perfecte, actuala lui sotie fiind a patra Eva din viata lui!

Începând din anii 1980, Moon, pozând în anti-comunist înfocat, a început sa câstige aliati printre grupurile politice conservatoare din SUA, pe care le-a ajutat cu contributii financiare. Activitatile lui politice i-au câstigat un respect de care nu s-a bucurat niciodata în anii 1970, perioada în care grupuri de parinti si fosti membri ai sectei l-au acuzat în mass-media de tehnici de spalare a creierului pentru recrutarea de membri. Secta promoveaza obedienta absoluta fata de Moon. Membrii trebuie sa se supuna directivelor venite de sus pâna în cele mai marunte detalii ale vietii personale, cum ar fi cele legate de alimentatie sau de petrecerea timpului liber. De regula, membrii sunt determinati sa rupa legaturile cu familia, rudele fiind considerate “neiluminate”. Ocazional apar în mass-media relatari despre cununii în masa efectuate de “reverendul” Moon pe stadioane, în cadrul unor ceremonii fastuoase în care el “cununa” simultan sute de cupluri.

Moon conduce actualmente un imperiu financiar cladit cu banii si forta de munca a membrilor. El detine companii în Coreea de Sud si în Japonia, unde produce arme pentru guvernul coreean, extract de ginseng si vase de portelan. Din cauza actelor de evaziune fiscala, el a primit interdictie de intrare în unele tari. În 1982 a avut de executat în SUA o condamnare de 18 luni de închisoare pentru evaziune fiscala.

Moon desfasoara o intensa activitate mascata prin intermediul unor organisme internationale create de el, care aparent nu au nimic de-a face cu religia, ca de exemplu: Congresul international pentru unitatea oamenilor de stiinta (ICUS), Academia profesorilor pentru pacea mondiala (PWPA), Congresul mondial al mijloacelor de informare în masa (WMC), Fundatia internationala pentru ajutor si prietenie (IRFF). Numarul acestor organizatii ar depasi cifra de 100. Activitatile sunt disimulate, iar secta reuseste sa aduca la congresele lor chiar teologi ortodocsi. Nu e de mirare ca nu demult “teologi” ai Bisericii Unificarii au conferentiat în doua rânduri si la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti. Aceasta secta ne poate da masura ratacirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a fi crestini si încearca sa “crestineze” si pe altii.

sursa: Odaia de Sus – “Biserica Unificarii”

Scientologia

 

Biserica Scientologiei a fost intemeiata prin anii ’50 ai secolului 20 de catre Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986), in California (USA). Ea este rodul mai timpuriei sale teorii a Dianeticii. In zilele noastre Scientologia poseda peste 700 de centre in 65 de tari si este una dintre cele mai prospere religii noi. Invatatura este una pseudoteologica, pseudostiintifica, iar scopul este “eliberarea” omului de imperfectiunile, dependentele si slabiciunile sale, propunand inlocuirea acestora cu “techs”, respectiv tehnici capabile sa-i confere putere. Exista „tech“ pentru a gandi, a comunica, a vinde, pentru cuplu etc. Aceste “tech”, opera lui Hubbard, autor de romane stiintifico-fantastice. El se considera singurul care, cu pretul vietii, a gasit “drumul spre libertatea totala”. “Tehnica standard” pe care a dobandit-o datorita acestei experiente este, spune el, “eliberatoare”. Dar ea conduce, de fapt, la servitute, caci reduce individul la un ansamblu de tehnici, transformandu-l intr-un specimen a carui identitate se bazeaza pe norme. Scientologia promoveaza profanul (banul, tehnica, piata) si are ca scop sa conceapa, sa fabrice si sa vanda bunuri de salvare (mantuire). Un parcurs complet costa minimum 500.000 de franci. Adeptii sunt formati pentru a recruta la randul lor. In paralel, ei invata sa-si infranga propria rezistenta la cumpararea de produse. La cursuri – propuse si marilor intreprinderi – se preda “vanzarea sacra”. Fericirea (religioasa) este aici proportionala cu consumul (comercial).

FILOZOFIA SCIENTOLOGIEI

Crezurile de baza ale Scientologiei sunt rezultatul unui amestec omogen dintre filozofia orientala si cercetarile personale ale lui Hubbard facute intr-o varietate de discipline, cât si ale datelor relevate in urma audierilor. Audierea (l.engl. auditing) reprezinta metoda de consiliere scientologica care consta in examinarea profunda a vietii prezente si a vietilor anterioare a celui ce este numit impur (engl. preclear = inainte de purificare). Intr-una din numeroasele lui definitii, Hubbard a descris Scientologia ca fiind continuarea vestica si anglicizata a numeroase forme stravechi de intelepciune. Printre acestea se includ, scrierile Veda (literatura sacra a hindusilor), Taoismul, Buddhismul, Iudaismul, Gnosticismul si intelepciunea civilizatiei grecesti timpurii, invataturile lui Isus, Nietzsche si Freud. Conform spuselor lui Hubbard Scientologia a atins telul religiei din toata istoria scrisa a Omului, eliberarea sufletului prin intermediul intelepciunii. Scientologia imparte mintea omului in doua compartimente (cel analitic si cel reactiv) care sunt aproximativ echivalente cu constientul si inconstientul omului (numit si irational). Experientele extrem de socante, durerea, sau pierderea cunostiintei, duc la producerea engramelor, a impresiilor senzoriale, care sunt inregistrate in compartimentul reactiv al mintii. Aceste imagini mintale, sunt la rândul lor cauza numeroaselor probleme emotionale sau fizice ale prezentului. De acestea s-ar putea scapa doar prin Scientologie. Desi aceste imagini de memorie sunt retinute perfect, ele sunt inactive in creier, pâna ce evenimente similare le restimuleaza, le readuc la viata. Când sunt retrezite, acestea cauzeaza un comportament reflexiv-conditionat ce este daunator dispozitiei unei persoane. Astfel, atunci când creierul vede o situatie asemanatoare unei experiente negative a trecutului, si chiar daca aceasta nu constituie acum o amenintare asupra vietii, el raspunde ca atare, producând un comportament nenatural si defensiv. De exemplu, daca un baiat cade dintr-un copac tocmai când pe strada trece o masina rosie, si isi pierde cunostinta, mai târziu, ca adult, masinile rosii (sau alte lucruri de culoarea rosie) îi pot retrezi episodul nefericit care îl împinge la reactii irationale. De aceea, acest om ar putea sa refuze sa se urce intr-o masina rosie, poate chiar sa se simta bolnav sau sa aibe ameteli, când este pus in fata acestei situatii. Din acest punct de vedere, toti oamenii ar fi mai mult sau mai putin fiinte conditionate – adevarate masini care raspund la manipulatorul lor (compartimentul reactiv al mintii). Aceasta restimulare sau retrezire ar fi automata. Cu alte cuvinte, noi nu suntem fiinte libere; suntem sclavii unei minti reactive aberant-deviate. Scientologia afirma ca prin Dianetica si/sau prin terapie scientologica se poate ajunge direct la engrame care se pot sterge, oamenii devenind clear, sau altfel spus, stapâni pe comportamentul lor, in loc de a depinde de o minte reactiv-bolnava. Scientologia crede ca din cauza reincarnarilor succesive, cu totii am acumulat engrame anterioare negative. Fiecare om ar fi insa in realitate un Tetan, un Spirit Nemuritor, care a fost atât de afectat de aceste engrame încât a uitat ca este nemuritor si ca este un tetan. Tetanii poseda controlul absolut asupra trupurilor lor, dar din nefericire, ei cred ca sunt doar trup si de aceea sunt limitati de universul TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie). De fiecare data când moare trupul, tetanul trebuie sa intre dupa un anumit timp intr-un alt trup, transportând cu el toate engramele negative acumulate in alte vieti. Tetanii nu mai sunt astfel liberi, ci înrobiti universului material. Aici intervine Scientologia, afirmând ca ea ar putea sa-l elibereze pe tetan de engramele daunatoare.

TEOLOGIA SCIENTOLOGIEI

Dumnezeu – conceptul de Dumnezeu are o forma panenteista (care inseamna a crede ca toate entitatile fizice sunt continute in Dumnezeu, dar nu sunt identice cu el). Dumnezeu este uneori numit, sau se sugereaza a fi, Natura, Infinitul, Cea de-a Opta Dinamica, Toata Viata Teta etc. De regula, scientologul este lasat liber sa-l interpreteze pe Dumnezeu dupa cum doreste.
Omul – in adevarata lui natura, omul nu este trupul, sau Eul constient limitat. El este in realitate un Tetan a carui natura fundamentala este in esenta buna si divina. Nu este decazut moral, ci mai degraba ignorant de propria lui perfectiune. Singura lui cadere s-a facut in materie, nu in pacat. Cum a venit aceasta cadere ? Se pare ca in trecutul indepartat tetanii au devenit atât de plictisiti, încât au dat nastere, au emanat universuri mentale in care sa se joace si sa se amuze. Insa, in scurt timp, au devenit atât de absorbiti de propria lor creatie si au fost atât de conditionati de manifestarile proceselor lor de gândire, încât si-au pierdut constiinta adevaratei lor identitati si a naturii lor spirituale. Acestia au devenit hipnotizati de TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie) si capturati de el. Problemei s-a mai adaugat si nesfârsita acumulare de engrame negative de-a lungul numeroaselor vieti anterioare. Rezultatul final a fost o creatura destul deplorabila – o fiinta înrobita din punct de vedere material, ce fiinteaza asemenea unei masinarii stimulate de reflexe. Astazi, tot ce-a mai ramas din glorioasele fiinte spirituale de odinioara (Tetani), este sclavia fata de o minte reactiva si robia fata de TESM. Tetanul este considerat a fi sursa înnascuta a propriului sau univers imaginar, univers care se suprapune, intr-o mare comunitate de suflete, universului creat de ceilalti tetani. In acest fel, este formata lumea simturilor, in care fiecare tetan joaca Jocul Vietii, in comun cu partenerii lui spirituali, cu celelalte suflete, cu ceilalti Tetani.
Creatia – universul nu a fost creat ex nihilo (latina, din nimic) de catre o singura Fiinta Suprema. Universul consta intr-o emanatie mentala subiectiva, o proiectie intentionata a Tetanilor, având doar o aparenta realitate, nu una reala. Astfel, tot universul fizic ar fi un Joc, un produs al ingeniozitatii Tetanilor (cu scopul de a scapa de plictiseala), care se trage de la preistoricul consens original al Tetanilor de crea. Ca produs al mintilor Tetanilor, universul poate suferi nenumarate manipulari din partea unui Tetan constient sau iluminat spiritual. De aceea, scientologii considera puterile ocultice demonstrate in practica lor ca fiind confirmarea acestei doctrine. Dar, pentru un tetan ignorant, universul este o cursa amagitoare si fatala. Tetanii ignoranti sunt limitati de engramele lor negative si cred ca sunt doar trupuri fizice. Ca rezultat al unei astfel de impresii, ei sunt fiinte slabe, înrobite unui univers material care inhibeaza realizarea de sine a adevaratei lor naturi de spirit nemuritor.
Mântuirea – aceasta deplorabila sclavie a tetanului fata de univers, Timp, Energie, Spatiu si Materie, a continuat timp de milioane de ani, pâna ce L.R.Hubbard a descoperit natura secreta a umanitatii si a avansat solutia pentru starea mizera a tetanului, punând la punct un plan universal de mântuire. Prin audierea scientologica, engramele negative ar putea fi neutralizate, iar tetanul poate treptat sa devina constient de sine, iluminat. Folosind tehnici diverse, s-a dezvoltat o metodologie practica pentru a-l putea face in stare pe initiat sa-si recunoasca adevarata sa existenta spirituala, sa se desparta de trupul TESM si sa inceapa sa-si exercite controlul mental asupra TESM. Cu alte cuvinte, initiatul poate sa ajunga la starea de iluminare si purificare, si dupa aceea, progresând prin numeroasele niveluri ale Tetanului Operational (Operating Thetan, OT), sa dobândeasca realizarea Sinelui pur spiritual.
Moartea – este o binecuvântare, fiindca ea permite eliberarea temporara a sufletului din temnita trupului.

Dupa spusele intemeietorului scientologiei, Lafayette Ron Hubbard, “Cel mai bun mijloc de a deveni milionar intr-un timp scurt este sa intemeiezi o religie”. Secta isi alege recrutii dintre oamenii cu stare si cu influenta, folosind metode de racolare dintre cele mai diverse: cursuri de pregatire (management, limbi straine, comunicare, muzica, actorie), societati comerciale (informatica, imobiliare), metode asa-zis terapeutice (Dianetica, Narconon, Criminon). Scientologia raspandeste o ideologie a refuzului slabiciunilor, a dispretului fata de tot ce este slab. De aici critica sa la adresa statului-providenta si a sindicalismului, dar si a propunerilor de management. Se vrea apolitica, dar propovaduieste un ultraliberalism nedemocratic. Considera ca democratia (gandirea colectiva) este o manifestare a „mentalului reactiv“ (un fel de subumanitate a noastra).

Raelienii

 

Miscarea Raeliana se prezinta ca o religie atee. Raelienii nu cred nici in Dumnezeu si nici in suflet, insa cred in extraterestrii. Si afirma ca numai ca progresul stiintei este una din cheile esentiale in vederea obtinerii vietii eterne, pe calea clonarii.

Membrii Comisiei parlamentare franceze asupra sectelor, impreuna cu anumite asociatii, considera aceasta grupare ca fiind de natura sectara, inscriind-o insa in 1995 pe lista sectelor periculoase. Incepand cu 13 septembrie 2003, in Franta, aceasta noua miscare religioasa se afla in afara legii.

Biserica Raeliana a fost infiintata in 1974, pornind de la o asa zisa intalnire dintre intemeietorul si liderul miscarii Claude Vorilhon (Rael) si extraterestrii. Aceasta intalnire s-ar fi petrecut langa vulcanii de la Clermont-Ferrand in Franta pe 13 decmbrie 1973. Ziaristul francez Rael, aflat în excursie prin munti, într-un crater, s-a relateaza intalnirea dintre el si o astfel de aparitie extraterestral (in realitate un demon) care s-a prezentat drept Iehova, elohian-creator. Evenimentul este descris in prima carte a lui Rael, “Cartea care spune adevarul” (1974), in care se afirma ca Elohim, care vine de pe alta planeta, a creat rasa umana in urma unui experiment genetic, se intorce periodic pentru a supravenghea activitatea oamenilor. La fel s-a întâmplat si cu mormonii, când un duh l-a abordat pe un anume Smith, devenit „profetul” acestora, în mod asemanator au luat contur si alte nenumarate secte pe care diavolul le întemeiaza prin „aparitii” în plan vazut, mimând epifaniile dumnezeiesti. Raelienii reprezinta o grava ratacire de la dreapta credinta, o zeificare a ratiunii, tehnicii si stiintei, pe de o parte si o cadere în mrejele magiei satanice, prin dorinta bolnavicioasa de a participa la false minuni.

Multe din invataturile lui Rael au pretentia de a se intemeia pe Scriptura, cartea oferind o consistenta “exegeza” biblica, afirmand ca referirile la zei si carele de foc sunt aluzii la extraterestrii si navele spatiale. Sfintii Parinti ne avertizeaza ca toate formele sub care ni se arata asa zisele fiinte extraterestre (nave, omuleti, globuri de lumina, farfurii zburatoare etc.) sunt aparitii demonice.

O asa-zisa intalnire urmatoare cu Elohim i-a permis lui Rael sa scrie o a doua carte in care descrie cum a vizitat planeta lui Elohim, cum l-a cunoscut pe lider, Yahve. In 1978 cele doua lucrari au fost publicate in Canada intr-un singur volum si in 1986 a iesit de sub tipar editia britanica.

Potrivit invataturii lui Rael, Elohim dispune de o tehnologie avansata, cu care el insusi a interactionat in calatoria sa spatiala. Pe planeta lui Elohim toate activitatile fizice sunt intreprinse de roboti, locuitorii dedicandu-se numai activitatilor intelectule. Elohim este pregatit sa impartaseasca omenirii tehnologia; de altfel, nu doresc sa forteze stilul de viata sau conducerea oamenilor, asteptand timpul in care acestia ii vor accepta liber pe planeta. In vederea acestui sfarsit, raelienii planuiesc sa construiasca o baza de primire a lui Elohim, care este astept in jurul anului 2035. Locul preferat pentru acesta este Israel, fiind locul unde primul mesia – Iisus din Nazaret – s-a nascut. Rael insusi afirma despre sine ca este un nou mesia, deoarece nu s-a nascut printr-o nastere naturala, ci ca rezultat al uniii trupesti dintre Yahve si mama sa. Raelienii anticipeaza ca evreii l-ar putea respinge din nou pe mesia, avand in vedere posibilitatea contactarii altor guverne care sa le ofere terenul unde sa-si construiasca resedinta. Guvernul pe care Elohim il va stabili va fi de tip “geniocratic”. Astfel, societatea va fi guvernata numai de cei al caror procent de inteligenta va fi cu cel putin 50% mai mare decat cel mediu.

O alta caracteristica a raelienilor este promovarea libertinajului sexual printr-o practica numita “meditatie senzuala.”

Considerand ca oamenii au fost creati in urma unui experiment genetic, raelineii incurajeaza substantial expermentele genetice, fiind in favoarea organismelor modificate genetic. Acestia au sustinut atat clonarea animala, cat si pe cea umana. In 1977 Biserica Raeliana a infiintat organizatia “Clonaid”, sub conducerea Dr. Brigitte Boisellier, un “episcop” raelian. Proiectul avea menirea de a atrage clienti pentru a stoca mostre AND in vederea clonarii dupa moarte. “Clonaid” are de asemenea servicii oferite cuplurilor care nu pot avea copii, in decembrie 2002, Boisellier afirmand ca a clonat primul copil pe baza AND-ului matern. Intre alte organizatii raeliene se numara: “Ovulaid” – prin care se incurajeaza eugenia; “Clonapet” – ofera clientilor oportunitatea clonarii animalelor decedate; “Insuraclone” – pastreaza mostre de celule umane in scopul clonarii terapeutice, in cazul tratamentelor sau preventiilor unor anume dizabilitati.

Raelienii sunt activi in peste 86 de tari din intreaga lume, miscarea revendicand in prezent peste 60.000 de membri.

Bahai

 

Secta Baha’i apare în istoria islamismului aproximativ în acelasi timp cu secta Adventistilor în istoria crestinismului. Pluralismul religios al Persiei secolului XIX, lupta gruparilor religioase pentru prozeliti, lipsa de toleranta la nivel social, imposibilitatea guvernantilor de a depasi criza politica si economica, lipsa unui real dialog în societatea civila, iata doar câteva elemente care au concurat la reforma islamismului initiata de Bab si continuata de Baha’u’llah. Desi cu alte personaje, situatia pe scena social-politica americana nu era diferita. A existat numai o deosebire de nuanta: majoritatea religioasa în Persia era formata de islamici iar majoritatea religioasa în America era formata din crestini.

Metoda acestei reforme este si ea similara: sincretismul.

Initiatorii Baha’ismului dupa ce postuleaza revelatia progresiva si relativitatea adevarului încearca o religie de sinteza cu doctrina iudaica si crestinismul în vederea dobândirii autoritatii profetice, pe linia Moise, Iisus, Muhammad, pentru venirea “Celui Ales”. Prin aceeasi metoda sincretista initiatorii adventismului reformeaza calendarul crestin dupa cel iudaic si preotia crestina dupa modelul musulman înclinând balanta doctrinei spre Legea mozaica si Profeti pentru a autoriza noile profetii cu privire la Venirea a doua a lui Mesia.

Baha’ismul este mai mult o încercare de revolutie social-politica transferata în domeniul religiosului. Credinciosii baha’i admit în persoana lui Baha’u’llah un profet care a primit revelatia de la Unicul Dumnezeu.

Miscarea Babista care initial s-a nascut pe temeiul orânduielilor vechi, proclamând o “noua era”, de pace, a fost mai degraba o încercare de a anihila fiintialitatea distincta a crestinilor si zoroastrienilor din Persia, pentru ca în fond Bab nu se despartise de fundamentele religiei islamice dupa cum Miscarea a fost (cel putin în perioada Bab, Baha’u’llah si Abdu’l Baha) doar o încercare de a reforma islamul si de a-l deschide în maniera ecumenica spre religiile lumii si spre civilizatia europeana. Acesta este si motivul nenumaratelor corespondente pe care liderii baha’i au încercat sa le initieze cu liderii politici si religiosi ai Europei si Americii.

Aceasta reforma din interior a esuat. Islamul ortodox avea temelii trainice si drept urmare “Cavalerul Ordinului Imperiului Britanic” (Abdu’l Baha – “Centrul Pactului”, “Cea mai mare Ramura”, “Pazitorul Cauzei”) s-a întors supus (în araba islam) la imamul sau.

Dintr-o perspectiva exegetica contemporana, miscarea baha’i a fost revendicata ca miscare premergatoare de catre teoreticienii New Age (Era Noua).

Conceptul de Era Noua apartine miscarii Baha’i care este prima miscare religioasa, de la Hristos încoace, care încearca sa realizeze o unitate religioasa prin relativizarea adevarului. Acest fenomen merge pâna acolo încât agnosticii sa fie acceptati ca membrii deplini fara a li se cere sa creada în doctrina lui Bab si Baha’u’llah.

Din perspectiva teologica, relativizarea adevarului si sincretismul practicat la toate nivelurile este de fapt o forma de agnosticism dus la extrema.

In general, teoriile Baha’i sunt concentrate pe problemele umanitatii contemporane si pe problemele social-politice ale civilizatiei urbane. Daca studiem cu atentie vom observa ca teoriile si gândirea Baha’i în general tin mai mult de politicianismul utopic, transferat însa în domeniul religiosului. Notiunea de spiritualitate este straina gândirii baha’i, baha’ismul concentrându-se pe relatiile sociale în Noua Era. De asemenea, doctrinei baha’i îi lipsesc si fundamentele teologice autentice. Incercari de a gasi sau de a revendica fundamente si temeiuri teologale si spirituale s-au facut de mai multe ori în scurta istorie a baha’ilor. Acestea însa nu sunt originale ci sincretiste. Sincretismul încercat de teoreticienii baha’i, între social, politic si religios, apare, cel putin la sfârsitul secolului XX, ca o forma hilara de revolutie umanista.

New Age

 

Miscarea New Age este un curent filosofico-religios, raspândit mai ales în Occident. Adeptii acestui curent afirma o apropiere mai mare de spiritualitate, ei sustinând ca acest lucru este necesar pentru ca omenirea sa poata intra într-o “noua era”, în care va domni armonia universala. Altii vad în New Age o reînviere a gnosticismului.

Miscarea New Age îsi are începuturile în anii 1920-1930, când Alice Bailey, adepta a teozofiei, publica mai multe lucrari, în unele proclamând chiar întoarcerea lui Hristos si lansând ideea necesitatii formarii unor grupuri, pe care ea le numeste ‘ale bunavointei mondiale’. Nu este vorba despre niste comunitati organizate, ci mai degraba despre reuniuni periodice ale unor persoane, având scopul de a pregati sosirea unei noi ere. În 1937, Paul le Cour defineste conceptul de ‘noua era a Varsatorului’ – perioada care ar fi caracterizata printr-o profunda transformare a valorilor umane si progres spiritual.

Elementul cheie al curentului New Age este trecerea omenirii din constelatia Pestilor în aceea a Varsatorului. În anii 1970 au aparut mai multe texte care interpreteaza aceasta trecere ca fiind începutul unei ere a pacii universale si a unei armonii regasite. Pestele fiind simbolul primilor crestini, unii apreciaza ca noul semn Varsator va include spiritualitatea crestina, care va capata însa noi valente, devenind plenara abia sub acest nou semn. Problema anului intrarii în noul semn al Varsatorului a capatat interpretari diferite în diferitele scoli New Age. Pentru unii, aceasta intrare a avut deja loc în anul 1962. Anul 2012 este din ce în ce mai mult interpretat ca fiind anul de început al ascensiunii omenirii. Potrivit psihologului C. G. Jung, era Varsatorului a început în 1997 sau va începe în 2154, în timp ce pentru Rudolf Steiner, ea va începe abia în anul 3573.

Astazi, adeptii New Age sustin parerea ca fiecare individ, având origini divine, este chemat sa-si construiasca propriul drum spiritual, folosindu-se pentru aceasta de un patrimoniu care cuprinde orice traditie mistica sau religioasa, aici incluzându-se si samanismul, neopagânismul, kabala, ocultismul, dar mai ales propria experienta interioara si propriul discernamânt. În aceasta actiune, individul poate fi ajutat de ghizi, îngeri, guru, etc.

Una din “virtutile” de care se prevaleaza atât post-modernismul, cât si New Age, este anti-dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai ca new agerii confunda dogmatismul cu dogmele, combatându-le iresponsabil în egala masura. Prin dogmatism se întelege cu adevarat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei si adevarului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea postbelica, fara ca aceasta sa fie un element în afara oricarei discutii. Urmatorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a aparut miscarea. Este vorba de “noul imperiu roman”, SUA, un imperiu fara împarat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto.

Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), “trebuie (sa avem) o religie personala”. Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicarii lor în practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se cheama “spiritual healing” (vindecare spirituala – o forma tipica a practicilor terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-americani). În anul urmator, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de influenta penticostala. Exista o apriga concurenta dintre new-ageri si carismatici, conflictul datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunastarea pamânteasca aici si acum.

“Nimic nu e nou sub soare.” Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibila în anii ’60 în mediile hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru orasul San Francisco, capitala “contra-culturii”, supranumit si “laboratorul noilor idei”. Cartierul unde îsi avea sediul aceasta miscare se numea Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie stravezie la consumul intensiv de droguri psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colturile tarii.

La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbracati într-o tinuta kitsch pseudo-hinduista, autointitulati “flower-power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a fost salutat în ziarul “underground” The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea unei noi epoci. Euforia nu a durat însa “decât o vara”, cu toata raspândirea masiva – 250.000 de hippies numai în SUA. Expresia (luata din filmul suedez cu acelasi nume) trebuie luata ad-literam, deoarece în octombrie ’67 miscarea a fost declarata moarta si înmormântata simbolic! Motivul principal al acestei disparitii rapide au fost drogurile si amorul liber practicate fara opreliste de acesti tineri iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive sau de-a dreptul criminali odiosi ca Charles Manson. Aceasta contra-cultura era caracterizata de cunoscutul simbol al pacii “Make love, not war”, în realitate un stravechi simbol ocult satanist. Muzica flower-power si combinatia de droguri psihedelice cu variantele de yoga occidentalizata au trecut în zilele noastre la stadiul de cultura oficiala si chiar considerata corecta din punct de vedere politic.

Întrucât caracteristica esentiala a miscarii este structura de retea, au existat simultan în acei ani si alte centre de egala importanta ca: Esalen si Comunitatea Ananda (California), Findhorn Community (Scotiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) si altele.

Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiintat în anul 1962 si este socotit a fi unul din leaganele miscarii. Sub conducerea lui Michael Murphy si Richard Price, institutul s-a orientat catre experimentarea de noi terapii si spiritualitate alternativa de orientare asiatica. Ambitia participantilor era aceea de a conferi acestor experimente de meditatie, medicina holistica si diverse forme de masaj o alura intelectuala academica. Aici s-au perindat figuri de seama ale “noii spiritualitati” ca Fritz Perls, întemeietorul gestalt-terapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, parintele psiho-sintezei, precum si Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina si Stanislav Grof. Pe lânga acestia au mai fost prezente personalitati politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin si cercetatori ai noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanti participa la gama larga de oferte new-age: psihologie transpersonala, psihologie budista, samanism, hipnoza, yoga, tantra, intuitie practica, gestalt-terapie, metoda feldenkrais, rolfing si Cursul miracolelor.

În anul 1970 a aparut la Findhorn o alta figura reprezentativa a New Age-ului, tânarul american David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transa spiritista, contribuind totodata prin lucrarile sale la prestigiul acestui fief al miscarii New Age.

Din aceste centre miscarea s-a raspândit cu repeziciunea mai întâi în SUA si Europa de vest (spatiul asa-zis “euro-atlantic”), patrunzând apoi la sfârsitul anilor 70 si în Europa de rasarit, deci si în România.

New Age-ul este considerat pe buna dreptate a fi o provocare pentru crestini, acestia urmând sa aleaga liber si constient între Hristos sau Varsatorul. Suntem încredintati ca aceasta provocare se va înteti în anii ce vor urma, propaganda New Age fiind pregatita si promovata de la cele mai înalte nivele politice, acelea ale lojilor masonice supra-nationale, ale unor “guverne mondiale” ce au ca zona de actiune întreaga planeta. Dar chiar conform ideologului lor, Alvin Toffler ce a aratat în lucrarea sa “Socul viitorului” cum aceste perioade cultural ideologice se scurteaza aproape logaritmic, miscarea are toate sansele de a se curma mult mai rapid decât si-au planificat acesti “maestri arhitecti”. Însa efectele ei duhovnicesti pot fi devastatoare pe o scara foarte larga, ceea ce îndeamna Biserica la o mare trezvie si reactie, atât la nivelul ierarhiei, cât si al fiecarui credincios în parte.