“Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet şi cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvânt câte înfăţişări are şi cât de felurită este această răutate a păcatului mândriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfântului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte câte capete are această înfricoşată fiară a mândriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cât de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfânt părinte despre mândrie: “Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaânalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile… Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorâ, în temeliile pământului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este “amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora“.

Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, aşa se ruga întru sine: “Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mândrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osândeşte cu mândrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicând: “Taci tu, să vorbească faptele tale” (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trâmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osândind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: “Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…?“. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osândeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă când posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: Postesc de două ori pe săptămână (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învaţă: Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mândria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adâncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tâlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tâlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mâinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzând că moare, a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mântuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfântul Efrem Sirul despre acest tâlhar: “O, tâlharule, şi al raiului tâlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tâlharule preaânţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!” Vedeţi cât de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mândria şi izbăveşte de osândă sufletele noastre, când nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfânta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tâlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfânta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adâncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfânt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorât acesta la casa sa, decât fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rânduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei, tot aşa neamul omenesc a fost mântuit şi ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mândria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pământ, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mândrie, tot aşa pocăinţa, mântuirea şi nemurirea noastră începe întâi prin smerenie. De aceea s-au şi rânduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfântului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită “a Vameşului şi a Fariseului”, ca să ne amintească de moartea noastră prin mândrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită “a Fiului Risipitor”. Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfântul şi Marele Post este numită “a Înfricoşatei judecăţi”, când se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfârşitul lumii şi de Judecata de apoi, când fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte “a izgonirii lui Adam din rai”. Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mândriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începând din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mândria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adâncul gheenei, suntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mândru.

Mare păcat este mândria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mânie, care este fiica mândriei, şi în lenevire la biserică şi în amânarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mândru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpâneşte. Mai cumplită este mândria minţii, când omul se crede mai capabil, mai bun decât alţii. Cea mai grea este, însă mândria sufletului, când omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât mulţi şi chiar decât toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpâniţi de duhul mândriei, sunt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrânare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mândrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfânta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mândrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mândria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mândriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mândria diabolică care a umplut pământul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osândă veşnică. În locul mândriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădând orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngâmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de păcatul cel greu al mândriei şi să ne îmbrace în veşmântul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mântuirea sufletelor. Amin.

Ieromonah Ilie Cleopa