Apa cea Vie » Predici

Predica la inceputul Postului Mare – Mitr. Antonie Plamadeala

admin — Mon, 03 Mar 2025 21:40:35 +0000

Să petrecem perioada Postului Mare cu Sfântul Efrem Sirul.

După rugăciunea „Tatăl nostru”, un adevărat poem divin – autorul e Dumnezeu – care rezumă în cele mai simple şi mai cuprinzătoare cuvinte raporturile noastre cu Dumnezeu şi cu aproapele, sunt ispitit să cred că, deşi imnografia ortodoxă e de o bogăţie care sfidează orice încercare de selecţie, totuşi Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate fi considerată printre cele care ar putea candida la un loc printre cele dintâi. E o Filocalie în miniatură, valabilă în aceeaşi măsură pentru monahi şi pentru mireni, pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru tineri şi pentru bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă a culturii şi civilizaţiei, pentru creştinii de toate confesiunile, ca şi „Tatăl nostru”, ca şi pentru credincioşii tuturor religiilor şi pentru toţi oamenii de bine. S-o citim:

„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie! Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. AMIN”.

E un cod al bunei cuviinţe, al vieţii cu sens creator, al preţuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei şi al smereniei, al cumpătării şi al stăpânirii de sine, al pocăinţei şi al înţelegerii şi iertării greşelilor altora, al schimbării inimii şi cugetului, fără de care postul şi întreaga perioadă a postului nu ar însemna nimic. Nu se spune ce şi când să mănânci, sau ce să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii şi a duhovnicului. Se arată ce trebuie să obţii. Dacă nu le-ai obţinut pe acestea, vor fi fiind bune abţinerile de la hrana bogată şi metaniile, dar toate rămân ca o pornire spre o ţintă la care n-ai ajuns, deşi te-ai ostenit. Rămân ca o „râvnă fără pricepere” (Rom. l0, 2), deci şi fără plată.

Mai întâi, rugăciunea Sfântului Efrem e o mărturisire de credinţă. Dumnezeu e recunoscut ca Domn şi Stăpân al vieţii, Domnul de viaţă Făcătorul, Cel din rugăciunea „Tatăl nostru”, Tatăl fiind autorul vieţii, Creatorul.

Îndată după aceea, fără alte introduceri, fără alte motivări, fiindcă orice altceva ar fi de prisos după ce Dumnezeu e recunoscut drept „Domn şi Stăpân al vieţii”, se trece la cererile esenţiale. În „Tatăl nostru” cererile sunt pozitive, fiindcă rugăciunea e de toate zilele şi priveşte cererile esenţiale ale creştinului, în orice stare s-ar afla. Aici creştinul se prezintă în faţa Domnului în postura de penitent, de om care se ştie şi se recunoaşte supus atacurilor duhurilor necurate, a căror lucrare e să îndemne la rău şi să se folosească de slăbiciunile omeneşti spre a le încuraja.

Nicăieri ca în această scurtă rugăciune nu ţi se deschid ochii şi nu ţi se arată că ai căzut în mrejele cuiva, care te-a condus anume greşit, dându-ţi falsa încredinţare că te-a ajutat să fii cineva, dar de fapt te-a împins să trăieşti comod, profitând de munca altora, să dispui de alţii în folosul tău, să-ţi dai drumul la gură (Iacob 3, 5), acoperindu-ţi cu vorbe golul şi rătăcirea inimii şi a minţii, spre a-ţi înşela conştiinţa ta şi buna credinţă a altora.

Dumnezeu e rugat să nu slobozească duhurile acestea asupra noastră. Să le înfrâneze. Să le împiedice. Să ne ajute să ne luptăm cu ele. Ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoaşterii neputinţei de a ne lupta singuri cu ele.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei. Acesta se opune muncii prin care trebuie să ne agonisim cinstit hrana zilnică. Vrea să ne despartă de Dumnezeu Tatăl, Acela care „pururea lucrează” şi de Cel care a zis: „şi Eu lucrez” (In. 5, l7). Şi Sfântul Pavel a spus că „cine nu vrea să muncească, nici să nu mănânce” (II Tes. 3, l0). Duhul acesta duce la exploatarea muncii altora, apoi la lene, la furt, la omor, că din ceva trebuie să trăiască omul şi de-a gata şi pe degeaba nu-i dă nimeni. Şi atunci trebuie să-şi ia singur, prin mijloace necinstite.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu duhul grijii de multe, care se luptă spre a ne dispersa atenţia, spre a ne pierde în amănunte fără importanţă, în nimicuri şi a neglija esenţialul, acel: „Un lucru trebuieşte” (Lc. l0, 4l), pe care Iisus i l-a dezvăluit Martei, în casa lui Lazăr. Un lucru nu multe! Duhul acesta ne îndeamnă să nu avem încredere în acel Dumnezeu „Care poartă grijă de păsările cerului” şi de „florile câmpului” (Mt. 6, 26), făcându-ne să uităm cuvintele Domnului şi să ne zbuciumăm în strângeri de bunuri, adesea inutile, de comori supuse ruginii, cariilor, împovărându-ne cu tot felul de griji şi de temeri, scoţându-ne din raţionalitatea unei vieţi ordonate, cumpătate, limitate la trebuinţele strict necesare (Mt. 6, l9-2l).

Grija de multe ne risipeşte şi inima şi mintea, până la a nu le mai putea întoarce în ele însele, strângându-le acasă, întru ale lor, ca să fie capabile să judece în tihnă şi să ne facă să ne orânduim toate cu seninătate şi cu înţelepciune. Duhul grijii de multe nu caută altceva decât să ne scoată din noi înşine, să ne înstrăineze, să nu mai fim ai noştri, ci robi ai grijilor şi astfel să fim ai lui. „Adună-te în chilia ta şi rămâi acolo şi ea te va învăţa ce să faci”, ziceau şi Părinţii din vechime. Nu te risipi. Duhul grijii de multe e duhul risipei în afara ta, ieşirea din templul în care sălăşluieşte Dumnezeu. Fiul risipitor nu s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său, decât după ce „şi-a venit în sine” (Lc. l5, l7). S-a întors din risipire.

Cerem ajutorul să ne luptăm cu Duhul iubirii de stăpânire, acela care ne scoate din smerenie, care ne face să ne credem altfel decât alţii, cu dreptul de a-i stăpâni, care ne stârneşte mândria şi slava deşartă, dorindu-ne slujiţi, ca să nu fim asemenea lui Hristos, Care a venit să slujească, nu să stăpânească. „Nu ştiţi ce cereţi” (Marcu ll, 38), le-a spus Hristos celor doi apostoli, Iacov şi Ioan, care au cerut să stăpânească împreună cu El în împărăţia de pe urmă, pe care ei o gândeau pământească. „Între voi să nu fie aşa, le-a zis Iisus, ci dimpotrivă: Cel ce voieşte să fie întâiul, să fie vouă slugă” (Mt. 20, 26).

Ştie Duhul iubirii de stăpânire ce se strecoară în inima omului, ca să-l scoată din comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii! De aceea credinciosul, ştiindu-se uşor vulnerabil, căci ce e mai ispititoare decât stăpânirea altora, se roagă să fie ajutat şi împotriva acestui duh.

Şi apoi cerem ajutorul să ne luptăm împotriva „Duhului grăirii în deşert”, acela care nu vrea să ţină seama de: „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu” (Mt. 5, 3, 7). Împotriva acestui duh avertizează şi Sfântul Pavel, iar pe cei care îl ascultă îi numeşte „răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători” (Tit. l, l0) şi povestitori de „basme” (II Tim. 4, 4).

Grăitorul în deşert este mai ales „cel care ia numele Domnului în deşert” (Deut. 5, ll), cel care pune pe seama lui Dumnezeu ce nu se cuvine, cel ce îi răstălmăceşte învăţătura, sectarul, cel ce vine îmbrăcat în piele de oaie, cu graiul blândeţii, ascuns printre dinţii lupului. Căci el vine „în numele Domnului”, cu Biblia în mână pe care şi diavolul o cunoaşte, precum vedem în episodul ispitirii Mântuitorului (Mt. 4, l-ll), dar propovăduieşte „o altă Evanghelie” (Gal. l, 8) decât cea propovăduită de Biserică. Împotriva unora ca aceştia Sfântul Pavel are cuvinte aspre. Aceştia sunt victimele duhului grăirii în deşert.

De toate aceste duhuri rele, creştinul cere, în aceste zile ale Postului Mare, prin cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, să fie apărat, să fie ocrotit. „Nu mi le da mie”, se roagă, pe nici unul din aceste duhuri. Nu mă lăsa ispitit de ele. Nu lăsa ispita să fie mai mare decât puterile mele de luptă cu ea.

El cere, în schimb, „Duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei”, duhuri, adică îngeri, care să-i ajute gândurile şi simţurile în aşa fel, încât să se poată apăra de duhurile cele rele care îl asaltează.

Duhul curăţiei e paznicul minţii şi al trupului de păcatele trupeşti, acelea care se săvârşesc mai întâi în gând, întinând sufletul. Căci aici mai ales se simt urmările păcatului. Aici tulbură limpezimea simţirii, a vederii sufleteşti. Mulţi se cred în curăţie pentru că şi-au păstrat integritatea trupească, sau cinstea în rânduiala vieţii de familie. Foarte bine. Dar şi-au păstrat şi curăţia şi cinstea sufletească? Unii se mândresc cu integritatea trupească şi îi judecă aspru pe ceilalţi. Să-şi aducă aminte de cuvântul Mântuitorului: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu faceţi desfrânare. Eu însă vă zic, că tot cel ce se uită la femeie cu poftă, acela a şi făcut desfranare cu ea în inima sa” (Matei 5, 27-28).

Este de la sine înţeles că avertismentul se adresează în egală măsură şi femeilor. Cine se ştie căzut fie şi numai cu inima, nu are motive să se mândrească şi trebuie să-şi spovedească slăbiciunea. Căci duhul curăţiei e drumul spre mărturisire, spre curăţirea duhului, a sufletului, a inimii. Aţi văzut desigur un om murdărit de noroi şi de tot ce mai poate murdări trupul. Se spală şi redevine curat. Murdăria se duce. Aşa e şi spovedania: spală sufletul şi acesta redevine curat şi când sufletul a redevenit curat, trupul s-a curăţit şi el, pe moment.

Că în faţa lui Dumnezeu contează în primul rând curăţia inimii, pentru că păcatul trupesc modifică această curăţie, o vedem şi din faptul că şi în faţa oamenilor contează în mod egal ambele căderi. Gelozia între soţi, între cei legaţi prin sentimente de dragoste, e stârnită adesea de o privire aruncată de partener altcuiva, de înclinarea inimii către altul sau către alta. Uneori numai astfel de situaţii duc la drame, la suferinţe sufleteşti de mare intensitate şi multe căsătorii, sau viitoare căsătorii, se compromit. Şi nu s-a ajuns întotdeauna la infidelitatea trupească.

Ceea ce doreşte fiecare, în primul rând, e fidelitatea inimii, curăţia inimii. Bine înţeles că o doreşte şi pe cea trupească. Şi Mântuitorul, ca şi Legea veche la care se referă (Ieşire 20, l4), o are în vedere în chip deosebit şi pe cea trupească, aceasta fiind instrumentul şi urmarea căderii sufleteşti, sau fiind pur şi simplu o cădere vulgară, fără participarea inimii, de satisfacere a unui „instinct van”, cum îl numeşte Eminescu, atunci când nu răspunde intenţiei pentru care a fost sădit de Dumnezeu în om şi anume intenţia procreaţiei.

Creştinul cere ajutorul Duhului curăţiei pentru a-l învinge pe duhul necurăţiei, pentru a-şi face curăţenie în casa sufletului său.

Din smerenie, nu poate cădea nimeni.

Gândul smerit îşi are şi el protectorul, îngerul său. Acesta apără de mândrie şi de slava deşartă. Pentru ca în afară să nu se manifeste un om orgolios, dispreţuitor, cu înalte păreri despre sine, socotindu-i pe ceilalţi inferiori şi proşti, e nevoie de ordine în interior. Tot în gând. Tot în inimă. Dacă e ordine acolo, va fi ordine şi în manifestările exterioare. Dacă nu e ordine acolo, va fi dezordine şi în manifestările exterioare. Şi chiar dacă o falsă smerenie în afară va putea ascunde dezordinea dinlăuntru, mult nu o va putea ascunde. Orgoliul din gând îşi va da în petec, mai devreme sau mai târziu. Numai din gândul smerit poate izvorâ apa curată a modestiei. Chiar dacă eşti mai dotat decât alţii, mai învăţat, mai sus pus pe scara valorilor şi a funcţiilor în societate, gândul smerit te va învăţa cum să te comporţi fără ca înălţimea ta să-i jeneze pe ceilalţi. Ba chiar, numai în aceste condiţii ceilalţi îţi vor recunoaşte valoarea. Altfel ţi-o vor pizmui, ţi-o vor reproşa, te vor urâ pentru ceea ce îi depăşeşte şi tu ţii să se vadă.

Gândul smerit te face să te gândeşti mai mult la cele pe care încă nu le ştii, pe care încă nu le ai, pe care încă nu le-ai făcut, mai mult decât la cele pe care le-ai făcut, decât la cele pe care le ştii şi le ai. La ceea ce nu eşti, decât la ceea ce eşti. El te face să te simţi sărac de ceea ce nu ai, nu bogat de ceea ce ai şi să recunoşti şi valorile altora, poate de altă natură, dar nu inferioare şi poate în plus faţă de cele ale tale.

Gândul smerit modelează suflete delicate, îndatoritoare, comunicative, prieteneşti, deschise. Şi cum mândrii nu plac oamenilor, tot aşa nu-i plac nici lui Dumnezeu. „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5). Cel mândru e şi rău (Ps. l0, 2), de aceea se spune în Cartea Proverbelor că „mândria merge înaintea pieirii” (Prov. l6, l8).

Nicolae Iorga spunea că mândria e „un strălucit monument funebru ridicat deasupra sufletului mort de mult” (Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul). Sufletul mândrului, aşadar, e doar o aparenţă de suflet. Mândria îl deformează, îl falsifică. Gândul smerit îl pune în ordine, în rânduială, îl păstrează viu şi autentic.

Sunt, desigur, printre noi şi în lume, oameni dotaţi cu daruri deosebite, pictori, sculptori, scriitori, profesionişti desăvârşiţi în multe domenii, în economie, în finanţe, în administraţie, sunt oameni tare au învăţat mult şi ştiu multe. Aceştia pot avea tendinţa mândriei cu realizările şi darurile lor şi pot părea îndreptăţiţi. Ei cer recunoaşterea unei stări de fapt, nu a unor pretenţii neîndreptăţite.

Şi totuşi, rugăciunea Sfântului Efrem, de cerere a „gândului smerit”, îşi are loc şi în viaţa şi gândirea unora ca acestora. Căci atunci când ai dat tot ce poţi, când ai creat opere de valoare pe măsura talentului sau geniului tău, poţi oare fi sigur că nu se putea şi mai bine şi mai mult? Poţi fi sigur că nu te-ai lovit de nişte limite?

Gândul smerit e tocmai acela care recunoaşte limitele peste care nu mai poate trece. A nu te semeţi cu ceea ce ai acumulat şi cu ceea ce ai realizat, ci a te smeri din cauza celor pe care nu le-ai realizat încă şi pe care n-ai reuşit să le cunoşti, iată semnul gândului smerit. Căci unde e atotştiutorul? Unde e cel care poate spune: ştiu tot, nu mai am nimic de învăţat! Tot ce ne-a rămas necunoscut e prilej de gând smerit. Şi tot ce au făcut alţii înaintea noastră, de asemenea.

Se spune că marele compozitor Gounod ar fi spus odată unor tineri elevi ai săi: „Cu cât creşti şi devii mai mare în creaţiile tale, cu atât îi priveşti cu mai mult respect şi cu mai mare smerenie pe marii creatori dinaintea ta. La vârsta voastră ziceam: „Eu”. Eu eram cel mai mare. Când am împlinit vârsta de 25 de ani, am început să zic: „Eu şi Mozart”. Astăzi zic: „Mozart!”. Iată şi un exemplu de smerenie delicată şi pedagogică.

Călătorind prin ţară, regele Frederick al VI-lea al Danemarcei a intrat într-o zi într-o şcoală primară dintr-un sat. A găsit copii inteligenţi şi vioi şi s-a gândit să le adreseze o întrebare: „Care au fost cei mai mari regi ai Danemarcei?”. Toată clasa, într-o voce, a răspuns: „Knut cel Mare, Waldemar şi Cristian al IV-lea”. Învăţătoarea a şoptit ceva la urechea unei fetiţe şi aceasta a ridicat mâna. „Mai ştii şi altul?”, o întrebă regele. „Da, Frederick al Vl-lea”. Adică chiar el. Îi va fi plăcut regelui, dar a întrebat-o: „Ce fapte mari a săvârşit?”. Fata a lăsat capul în jos şi ruşinată, a răspuns: „Nu ştiu”. „Nu te mâhni, fetiţă”, îi spuse regele, „Nici eu nu ştiu!”.

Nu voi spune ca cei cu mari realizări să afişeze o falsă smerenie, să-şi nege calităţile sau să se creadă egali, sau mai prejos de cei care n-au făcut nimic şi nici măcar efortul de a face. Dar este loc de smerenie şi pentru ei, dotaţii, superiorii, virtuoşii. Aceştia trebuie să se ferească de cea mai subtilă dintre ispite: orgoliul virtuţii. De aceasta sunt pândiţi şi sfinţii. Şi marea lor luptă aceasta a fost şi este întotdeauna.

Ieşirea din ispita orgoliului virtuţii, a orgoliului realizărilor, a orgoliului superiorităţii intelectuale, nu este uşoară, pentru că pare o ieşire dintr-o realitate şi dintr-un adevăr despre care am minţi dacă le-am nega. Dar dacă cei aflaţi într-o astfel de dilemă îşi aduc în conştiinţă toate cele pe care le-ar mai putea face încă, ieşirea din ispită ar deveni mai uşoară. Smeritul are conştiinţa limitelor sale, dar mai are în plus şi simţul misterului. E deschis spre mister. Spre ceea ce nu cunoaşte încă din multele necunoscute ale lumii şi ale vieţii.

Cel cu gând smerit nu se gândeşte decât cum să slujească. E locul pe care şi L-a ales şi Iisus pentru El. Din perspectiva aceasta, smerenia nu omoară iniţiativele, nu anemiază simţul social al oamenilor, nu paralizează curajul. Ea face din oameni fraţi, îi egalizează în starea de mirare sfântă în faţa tainelor care ne înconjoară şi care ne solidarizează. Numai egoismul îi ridică pe unii deasupra şi uneori împotriva altora. Egoismul refuză eul altora.

Smerenia obligă la deschidere, la ieşirea din noi înşine şi din autosuficienţă. Ea ne învaţă să citim limpede în noi înşine. Ai multă ştiinţă? Mai multă decât cei din jur? Foarte bine. Smereşte-te pentru că tu ştii, ceea ce poate nu ştie nimeni, că ai o patimă pe care nu ţi-o poţi birui. Prin aceasta eşti cel puţin egalul multor neputincioşi.

Smerenia duce la concordie între oameni. Căci ea nu e virtutea închişilor, a celor ce se izolează. Aceia n-au faţă de cine se smeri. Doar faţă de Dumnezeu. Dar faţa de Dumnezeu, în sinea lor se smeresc toţi orgolioşii. N-o recunosc însă în faţa semenilor şi atunci păcătuiesc împotriva lor şi prin aceasta şi împotriva lui Dumnezeu.

Smerenia nu e virtute de viaţă pustnicească. Nu există impostură în singurătate, spune Marcel Schwob. Smerenia e modestia care dă nota de eleganţă discretă omului de societate. M-au impresionat întotdeauna oamenii învăţaţi, mari cu adevărat, care în societate se poartă cu o delicateţe care şterge orice diferenţă. Aşa câştigă pe loc ceea ce infatuaţii cei mai deştepţi pierd pe loc.

Adevăraţii smeriţi, dacă uneori e greu să ajungă la smerenie, se apropie mult de ea prin aceea că vor să fie smeriţi. Sau, să facem un pas mai departe: adevăraţii smeriţi nu sunt cei care se ştiu smeriţi, ci cei care se vor smeriţi. Se află într-o stare permanentă de aspiraţie spre smerenie, de insatisfacţie cu ceea ce sunt şi simt. Aceştia sunt şi cei mai apăraţi de orgoliu.

Cineva spunea inspirat: „Dacă am face apelul smeriţilor, n-ar răspunde nimeni!” (Mgr. Chevrot, La vie de l’homme nouveau, Paris, l939, p.73, v. şi p.53-73). Cel care ar răspunde s-ar demasca de îndată că nu e smerit, afară de cazul că ar face gestul de maximă smerenie de taină, acela de a voi să apară drept impostor! Dar acestea sunt situaţii de limită, dintr-un sistem de gândire care de fapt scapă oricărei sistematizări. Sunt experienţe singulare, profunde, din categoria nebunilor pentru Hristos care trebuie să simuleze nebunia până la a fi luată ca atare. Dar cei din jur ajung să n-o mai poată deosebi de virtute şi nu foloseşte nimănui.

Aceea nu e o virtute socială, comunitară. E o stranie cale a extremiştilor, de care e mai bine, acum, să nu ne ocupăm. Ne e deajuns să învăţăm cum să ne cultivăm gândul smerit, noi, oamenii de rând, printre oamenii de rând, cu rosturi în viaţă, în familie, printre cei cu care vieţuim.

A fi cu gând smerit, în sensul rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, e virtutea simplă a modestiei, a nu te crede tu cel mai bun şi a nu-i crede pe alţii cei mai răi.

Se zice că Dumnezeu s-a adresat odată lui Moise şi i-a spus: „Alege-ţi din tot poporul tău o mie dintre cei mai buni”. Şi Moise a ales o mie dintre cei mai buni. După aceea i-a spus Dumnezeu: „Acum alege din această o mie, zece care să fie cei mai buni”. Şi a ales Moise zece. După aceea iarăşi a vorbit Dumnezeu şi i-a spus: „Alege din aceşti zece pe cel mai bun”. Şi l-a ales Moise pe cel mai bun. Şi atunci i-a spus Dumnezeu: „Vreau să văd dacă l-ai ales bine. Trimite-l pe acesta unul, ca în termen de patru ani, să-l găsească pe cel mai rău om din lume”.

Şi a umblat bietul om căutând în dreapta şi în stânga şi mereu îndoindu-se. Găsea uneori pe unii care păreau foarte răi, dar îşi zicea: „De unde ştiu eu, poate că aceasta este doar o aparenţă. Poate că el în sinea lui e un om drept. Poate că aşa îmi apare mie. De ce să-l judec eu? Eu n-am dreptul să mă înşel. Dacă m-a ales Moise ca pe cel mai bun din poporul lui Israel, înseamnă că eu nu am dreptul să mă înşel”.

Şi a căutat şi a căutat şi a ajuns până în ultima zi. Şi atunci a zis: „Va să zică nu sunt în stare să-l aflu pe cel mai rău. Ia să mă întorc eu către mine. Sunt eu oare chiar cel mai bun? Câte greşeli nu am eu şi Moise m-a ales totuşi pe mine, poate neştiind el câte ascunzişuri am eu. Şi dacă aş fi eu cel mai bun cu adevărat şi înţelept, aş fi ştiut să-l găsesc pe cel mai rău”. Şi s-a dus înapoi la Moise şi i-a spus: „L-am găsit. Eu cred că eu sunt cel mai rău”.

Şi atunci din nou i-a vorbit Dumnezeu lui Moise şi i-a zis: „Acesta fiindcă nu i-a judecat pe ceilalţi, fiindcă nu s-a aşezat deasupra celorlalţi, fiindcă s-a judecat pe sine, acesta este cel mai bun. Într-adevăr, bine l-ai ales!”.

Smeriţii alcătuiesc ceata din care Dumnezeu îşi alege drepţii. Să nu-şi închipuie însă cineva că pentru aceasta smeritul trebuie să ducă o viaţă căznită, să umble îmbrăcat urât, să-şi ţină ochii în pământ şi să afişeze o sfinţenie ostentativă, care atrage atenţia. Prin acestea se obţine exact rezultatul contrariu. Şi nici nu-şi alege Dumnezeu drepţii doar din făcătorii de minuni, cum ar crede unii care, din cauză că nu ajung la asemenea performanţe, se descurajează, sau îşi suspendă orice efort şi orice aspiraţie.

Într-o veche tradiţie se păstrează amintirea cuiva care s-a dus la un înţelept şi l-a întrebat: „Înţeleptule, am văzut un om zburând. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?”. „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns acela. „Am mai văzut şi un om mergând pe apă ca pe uscat. Va fi fiind acesta drept în faţa lui Dumnezeu?”. „Nu ştiu. Să mă mai gândesc”, a răspuns şi de data aceasta înţeleptul. „Am mai văzul însă şi un om ca toţi oamenii, unul ca noi, care-şi făcea datoria cea de toate zilele în faţa lui Dumnezeu, dar nu se deosebea cu nimic de ceilalţi oameni, nici nu zbura, nici nu mergea pe apă ca pe uscat. Acesta cum o fi?”. Înţeleptul i-a răspuns fără ezitare: „Acesta este drept în faţa lui Dumnezeu, pentru că acesta face cele ale oamenilor. Nu este dat oamenilor nici să zboare, nici să meargă pe apă ca pe uscat, dar le e dat să fie oameni cumsecade. Şi dacă sunt oameni cumsecade, aceştia sunt drepţi în faţa lui Dumnezeu”.

Cred că a fi oameni cumsecade putem toţi, aşa că să nu ne mâhnim că nu putem zbura şi nu putem umbla pe apă ca pe uscat! Despre acestea din urmă nu ne va întreba şi nu ne va cere socoteala nimeni. Mă tem însă că despre cumsecădenie vom fi întrebaţi.

Opuse smereniei, se ştie, sunt mândria, orgoliul, slava deşartă, adică dorinţa de a fi lăudaţi de alţii. E un păcat de care scăpăm greu. Toţi. Unii ajung să trăiască într-o mare suferinţă pentru că nu sunt lăudaţi. În această suferinţă cad mai ales cei care nu au pentru ce să fie lăudaţi, dar ca să aibă iluzia ca înseamnă ceva printre oameni, vor să asculte despre ei măcar laude mincinoase. Iar când mincinoşii lăudători le potrivesc bine, cei lăudaţi ajung chiar să le creadă. Tristă specie de oameni!

Dar sunt şi dintre aceia care doresc să fie lăudaţi pe merite adevărate. Cui îi vine bine, când a făcut ceva important şi în jurul lui se tace? Sau când meritele sunt atribuite altuia, sau şi le atribuie altul? Se mai întâmplă şi de acestea. Impostorii îşi găsesc întotdeauna argumente ca să-şi apere impostura. Ea iese la spălat, cum se zice, dar e trist că se produce. Istoria face de obicei dreptate. Dar chiar şi în asemenea cazuri, cel care ar avea dreptul să se laude, e îndemnat să-şi păstreze gândul smerit. Să ştie că i se va face dreptate. Să nu ţină cu tot dinadinsul să şi-o facă el. Şi nici alţii, deşi e întotdeauna mai bine să i-o facă alţii, decât să şi-o facă el. Aceasta nu înseamnă că el, sau societatea, să fie de acord cu impostorii. Aceasta e o problemă aparte. Pe aceştia nu-i iartă nimeni, niciodată.

Românul are o vorbă: „Toată pasărea pe limba ei piere”. Trebuie să aibă la origine o dezvăluire a locului unde se afla, pentru că a vrut să arate cât de frumos cântă şi aşa a fost şi prinsă. N-aş garanta că e explicaţia cea mai adevărată. Dar că toată broasca pe limba ei piere, veţi vedea îndată de ce şi nu va mai rămâne pentru nimeni nici o îndoială că explicaţia e cea adevărată.

O broască se tot gândea cum să scape şi ea, iarna, de anotimpul rece, aşa cum scapă unele păsări, plecând în ţări mai calde. Se împrieteni cu nişte gâşte sălbatice care îşi petreceau vara în aceleaşi ape, dar toamna plecau spre Egipt, sau spre alte locuri mai calde. Gâştele i-au spus: „Vino şi tu cu noi”. „Aş veni, dar eu n-am aripi ca voi”. Aşa era. Dar broscuţa nu era dintre acelea care să se împace cu prima piedică. Se gândi, se tot gândi, până când îi veni o idee. Salvatoare: „Am găsit”, îşi zise. Voi zbura şi eu. Numai să găsesc înţelegere la prietenele mele gâştele. Cheamă două dintre ele şi le spuse: „Smulgeţi o trestie solidă din baltă şi o aduceţi la mine”. Gâştele sălbatice făcură aşa. Era tocmai sezonul plecării spre ţările calde. Nu înţelegeau ce urma să se întâmple. Veselă, broscuţa le instrui: „Dacă vreţi să mă salvaţi, puteţi”. „Vrem”, conveniră gâştele generoase, „atunci una din voi va lua în cioc un capăt al trestiei, iar cealaltă, celălalt capăt. De mijloc mă voi atârna eu, ţinându-mă cu gura de trestie şi aşa vom zbura toate trei. Nu e aşa că e ingenioasă descoperirea mea?”. „Genială”, conveniră cele două zburătoare. „Iată cum o broască cu cap poate ajunge să zboare. Pornim chiar acum. Tu eşti uşoară şi noi suntem două. Şi la primăvară ne întoarcem iarăşi aici”. Şi porniră. Zburau vesele peste ape şi munţi, peste sate şi oraşe. Trecând pe deasupra unui sat, ieşi tot satul să vadă minunea. Cineva de jos zise: „Ce minunat! Cine va fi avut ideea aceasta genială?”. Auzind broscuţa se umflă de mândrie, se simţi extrem de importantă, în aşa măsură încât n-o răbdă inima să nu se laude şi să zică tare: „Eu”. Se gândise că nu cumva cei de jos să creadă că a fost ideea gâştelor, care erau doar două simple şi proaste gâşte sălbatice! Dar în clipa în care deschise gura şi abia avu timpul să zică „Eu”, căci voise să mai adauge: „Eu am avut ideea genială”, în aceeaşi clipă se simţi desprinsă de trestie şi căzu în gol şi sătenii o priviră cum se zdrobeşte de pământ, în mijlocul lor. Mândria o pierdu!

Răbdarea biruie supărările, suferinţele şi nedreptăţile care rămân la judecata lui Dumnezeu. Duhul răbdării încurajează împotriva disperării, împotriva bolilor, împotriva jignirilor, împotriva biruinţei altora. Răbdarea e ultima armă şi putere a învinşilor. Ea devine atunci virtute. Nu e semnul laşităţii, nici al disperării, ci al înţelepciunii. Nu pot face nimic astăzi, voi putea face mâine. Dacă dreptatea e de partea mea, cu răbdare mi-o voi câştiga, dacă pentru moment altfel nu pot. Transilvănenii au învins în cele din urmă în confruntarea cu asupritorii de veacuri, pentru că au ştiut să rabde activ, cu speranţă, păstrându-şi măcar fiinţa atunci când n-au mai avut nici un drept. O scriitoare franceză, G. Sand, spunea că „răbdarea e energie” (Pensees), deci nu capitulare.

Răbdarea e vecină cu stăpânirea de sine şi nu e dintre ultimele virtuţi de care avem trebuinţă. De câte ori nu facem acte pe care cu puţină răbdare le-am fi putut evita! Zadarnic ne pare rău după aceea. Şi de câte ori nu ne pierdem stăpânirea de sine, când ştim totuşi bine că nu mai putem îndrepta nimic. Unii se sinucid pentru că au dat faliment, în lumea capitalistă, deşi cu stăpânire de sine ar putea lua viaţa de la început, prin muncă şi răbdare. Socotesc bunurile materiale mai de valoare decât viaţa, ceea ce este o eroare elementară. Alţii îşi sacrifică viaţa din motive sentimentale, deşi sentimentele pot fi înşelătoare şi durata lor înflăcărată e limitată. Cu răbdare ar fi putut depăşi criza provocată de Duhul nerăbdării.

Iată o întâmplare din viaţa lui Thomas Carlyle în care stăpânirea de sine l-a ajutat să treacă printr-o aparent ireparabilă suferinţă. Ostenise mulţi ani să scrie o carte. O socotea cea mai bună din toate pe care le scrisese până atunci. Avea un bun prieten. Îi trimise manuscrisul pentru a-şi da părerea despre valoarea lui. Acesta puse foile pe un scaun, dar uită să spună femeii de serviciu să aibă grijă de ele. Fereastra fiind deschisă, curentul le risipi pe jos. Femeia făcu ordine şi curăţenie şi arse toate hârtiile aruncate pe jos. Aşa avea de obicei instrucţiuni să procedeze. În câteva minute o muncă ştiinţifică de câţiva ani se topi în flăcări.

Când auzi Carlyle, nu scoase un cuvânt împotriva prietenului şi a femeii. În dimineaţa următoare se apucă să-şi scrie din nou cartea. A terminat-o şi a fost într-adevăr cea mai bună carte a sa. Momentul când şi-a înfrânat mânia cu răbdarea şi cu stăpânirea de sine, a fost momentul cel mare al vieţii lui.

Petru cel Mare a spus odată: „Am cucerit ţări, dar n-am reuşit să mă cuceresc pe mine şi să mă stăpânesc”.

Cred că am văzut un film în care, într-o ciocnire violentă, un om a fost ucis. Era fratele unui medic chirurg. Nu mult după aceea ucigaşul a fost rănit grav şi adus în cabinetul doctorului. Nimeni nu credea că acesta îl va opera. „Dumnezeu ne-a învăţat să ne iubim duşmanii. Nu-l pot iubi, dar îl pot opera”. L-a operat şi l-a salvat.

Şi-a stăpânit mânia. Şi-a făcut şi datoria de medic, respectând jurământul zis al lui Hippocrat. N-a avut după aceea un om mai obligat decât cel salvat, iar cel salvat n-ar fi înţeles prin nimic altceva că greşise ucigându-i fratele.

Răbdarea temperează. Descarcă nervii. Întârzie deznodământul şi după aceea îşi dă seama că trebuia modificat. O supărare de azi e pe jumătate peste o săptămână. O durere de azi se micşorează mâine. O ruşine de azi îşi scade din intensitate pe măsură ce timpul şi uitarea o scot din circumstanţele în care s-a produs.

Duhul răbdării e frate bun cu duhul înţelepciunii. De câte ori nu zicem: „Azi n-aş mai face cum am făcut atunci!”. Dacă am fi avut răbdare, câte ar fi putut arăta altfel!

Şi apoi, Sfântul Efrem ne îndeamnă să cerem ajutorul Duhului dragostei. Cu dragostea se răzbate peste tot, fiindcă acesteia nu i se poate opune nimeni şi nimic. Şi nimic nu e mai mare decât ea.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. l3, l-l3).

Ca să înţelegem până unde trebuie să meargă dragostea, îmi voi aduce aminte de o întâmplare care m-a emoţionat profund când am citit-o. Multora le va părea neverosimilă, dar gândită bine ne poate foarte bine apărea drept verosimilă, posibilă. Se cheamă „Dragostea de mamă”.

Cândva, într-o ţară îndepărtată, trăia un tânăr care, din motive numai de el cunoscute, hotărâse să-şi omoare mama. Din felul cum se purta, mama îi înţelese gândul şi deveni foarte preocupată. El rămânea mereu ascuns, dar era limpede că hotărârea lui era irevocabilă. Şi atunci, într-o după-amiază, când lumea de obicei se odihneşte prin case, mama îşi invită fiul la o plimbare în pădurea apropiată.

Tânărul gândi: ,Acum e momentul”. Îşi luă arma şi o ascunse cu grijă în buzunar. Mama îl conducea pe cărări tot mai neumblate, prin desişuri. La un moment dat el se opri, dar mama îl îndemnă să meargă mai departe. Era tocmai ceea ce îşi dorea şi el. Ajunseseră într-un loc îndepărtat şi pustiu. Se aşezară jos în tăcere. Mama se convinse că nu era nimeni prin apropiere şi că erau destul de departe de sat. Se întoarse spre fiu şi îi spuse cu blândeţe: „Aici, fiule, e locul cel mai bun în care mă poţi împuşca. Nu te va vedea nimeni. Nu va auzi nimeni. Să mă îngropi cu grijă şi să împrăştii frunze deasupra. Nu va fi nici un martor care să te poată acuza în faţa judecătorilor. Hai, dă-i drumul. Omoară-mă îndată, cât nu apare cineva prin împrejurimi!”.

Ar trebui să nu mai adăugăm nici un cuvânt. Aţi înţeles toţi. Văd lacrimi în ochii multora. Şi în ochii tânărului fiu au izbucnit lacrimi. A înţeles că mama îi cunoştea gândul, dar în loc să se apere pe ea, s-a gândit cum să-l apere pe el de judecată.

Dragostea a învins. I-a căzut în braţe, cerându-i iertare. Îl iertase dinainte, fiindcă îl iubea. Era fiul ei. Era prelungirea fiinţei ei.

În limba engleză există un poem asemănător, intitulat „The Mother’s Heart” („Inima mamei”)… . Îl voi povesti în câteva cuvinte, în proză.

Un tănăr voia să se însoare, dar viitoarea soţie, o femeie rea, nu putea suporta pe mama lui. El le iubea pe amândouă. Dar patima îl făcu să asculte de viitoarea soţie. Aceasta îi ceru inima mamei lui, s-o dea câinelui ei. El îşi omoară mama şi grăbit să-i ducă femeii iubite inima mamei, se poticni de o piatră şi căzu destul de rău. Fiind încă la pământ, cu inima în mână, auzi din mâna sa o voce blândă, îngrijorată: ,Are you hurt child?” („Eşti cumva rănit, fiule?”). Iarăşi dragostea de mamă!

Cine nu cunoaşte din copilărie povestea Corneliei, mama Grachilor, din străvechea capitală a strămoşilor noştri, Roma. Îi venise o prietenă în vizită, încărcată de bijuterii, în degete, la urechi, la gât şi altele în poşeta pe care o poartă de obicei femeile cu ele. Casa Corneliei era simplă, fără podoabe, mobilată doar cu cele trebuincioase unei vieţi decente şi suficiente. După ce prietena îşi etala toate giuvaerurile, diamantele, brăţările, colierele, o întrebă: „Tu, Cornelia, nu vrei să-mi arăţi diamantele tale?”.

Tocmai atunci intrară pe uşă, gălăgioşi, frumoşi, rumeni, doi copii. „Iată diamantele mele!”, zise Cornelia. Cei doi au ajuns cetăţeni de cinste ai Romei.

Câte n-am mai putea adăuga despre forţa dragostei în viaţa oamenilor şi a lumii! Nu există forţă care să lege mai mult oamenii între ei, pentru că „Dumnezeu este dragoste” (I loan 4, 8). Fără El, cum am explica dragostea?

Să cerem dar, în această perioadă a Postului Mare, să fie cu noi şi Duhul dragostei.

Frumoase şi cuprinzătoare cereri în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Uşi ale pocăinţei şi ale îndreptării. Cărări spre Împărăţia Cerurilor. Energii pentru alcătuirea omului bun, drept, cuminte, generos, de omenie.

Şi apoi vin ultimele două cereri, ca o încoronare a celor de dinainte şi fără nici o îndoială, ca un ecou al celeilalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Mt. 6, l2). Acum creştinul vrea să şi le ştie. Bine. Pe toate. Ca să ceară iertare pentru toate. Şi cele neştiute, să fie ştiute, pentru ca pocăinţa să fie deplină: „Dăruieşte-mi să-mi cunosc greşelile mele!”. „Să-mi cunosc”, adică de fapt să mi le recunosc. E hotărât acum să şi le îndrepte. Se teme să nu-i rămână vreuna necunoscuă, nerecunoscută. E apelul suprem pentru a fi ajutat să coboare în adâncul sufletului său, până în colţurile cele mai îndepărtate, în care s-ar mai putea ascunde vreo greşeală, pe care acum e gata s-o mărturisească. Şi să n-o mai repete. Şi să nu fie cumva printre cei care nu ştiu, sau nu vor să ştie că fac greşeli, sau nu ştiu ce spun, când recită mecanic: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Matei 6, l2).

John Wesley, un cunoscut predicator, călătorea odată în diligentă cu un general care se arăta foarte supărat pe ordonanţa sa. Îi făcuse desigur ceva dar de îndată ordonanţa şi-a cerut iertare: „Nu iert niciodată”, a răspuns generalul mânios. Wesley a intervenit în discuţie: „Înseamnă, domnule general, că dumneavoastră nu greşiţi niciodată!”. De fapt greşea chiar acum când nu ierta pe cel care îi ceruse iertare.

Filosoful Leibnitz (secolul al XVIII-lea) spunea: „Dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, e dovadă de înţelepciune (Theodicee, I, 26) pentru că întoarcerea, convertirea şi mărturisirea fac măreţia omului”. Exagerând desigur, într-o manieră pietistă, un Francois de Sales a putut zice: „Scumpe imperfecţiuni care ne fac să ne cunoaştem mizeria” (Scrisoare, 22 iulie l603), urmând o sintagmă catolică din aceeaşi categorie: „Felix culpa”, „fericită, greşeală, a protopărinţilor, datorită căreia Dumnezeu şi-a putut arăta mila, iertarea şi puterea!” (cf. Jacques Chevalier, Le sens du peche, „L’homme et le peche”, Paris l938, p.l l7-ll8).

Nu, noi vom zice că era mai bine să nu fi fost culpa, că atunci ar fi rămas Felix singur, adică fericirea originară, în care dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu ar fi strălucit nu în condiţii de împăcare, ci în condiţii de comuniune neumbrită de nimic. Este însă adevărat că, după căderea lui Adam şi Eva, datele problemei s-au schimbat. Nu s-au schimbat însă până la a se exalta răul.

Francois Mauriac îi critică pe teologii romano-catolici şi protestanţi care, observând că Dumnezeu foloseşte uneori răul pentru a ne face un bine mai mare, uită să spună că prin aceasta răul nu e nici scuzat, nici legitimat (La litterature et le peche, în vol. cit. supra, p. 2l2).

Mântuitorul nu critică învăţătura fariseilor şi a cărturarilor vremii Sale, ci le denunţă impostura, pentru că „ziceau, dar nu făceau”. Deosebea în viaţa lor binele de rău, păcatul şi răul. fiind condamnate ca atare.

Nu avem însă două vieţi, în una să căutăm adevărul şi virtutea şi în alta să le aplicăm. Avem o singură viaţă: în aceasta trebuie să-l căutăm, să-l găsim şi să-l trăim. Şi de toată rătăcirea şi greşeala aici să ne curăţim, să căpătăm iertare de la Dumnezeu.

Şi apoi Sfântul Efrem ne mai îndeamnă la o ultimă cerere: „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. De multe scăpăm. De multe ne îndreptăm. Cu greu, dar uneori şi iertăm. Voim să iertăm. Cel mai greu ne vine însă să nu ne comparăm. „Nu sunt ca vameşul acesta” (Le. l8, ll). Care din noi scapă de această comparaţie? Cum facem o faptă bună, cum suntem gata să-l osândim pe cel care n-o face, şi ne socotim de îndată mai buni ca el. Cădem tocmai când am ajuns sus!

Şi de vorbirea de rău, cum să scăpăm? Câte feluri de vorbiri de rău nu inventăm! Evident, întotdeauna ne punem masca obiectivitătii, ne arătăm o sfântă surprindere şi scandalizare, dar obiectul e întotdeauna vorbirea de rău. Să-i scoatem celui pe care îl vorbim o cărămidă de la temelie. Să-i punem la îndoială reputaţia, să-i smulgem un prieten, un sprijin.

Aşa îl osândim. Îl condamnăm la osândă. Ce bine ştia Sfântul Efrem cât suntem de vulnerabili la acest capitol. „Şi să nu osândesc pe fratele meu!”. Să nu-l judec. Să nu-l condamn. Să nu-l vorbesc de rău!

Se zice că trei lucruri nu mai putem repara sau lua înapoi: cuvântul spus, timpul pierdut şi şansa pierdută pentru ceva ce putea fi făcut o singură dată. Cu cuvântul putem lăuda pe Dumnezeu, dar putem şi batjocori pe oameni.

O poveste spune că un rege, la un banchet a poruncit bucătarului său să prepare cea mai bună mâncare pe care o poate prepara el. A făcut mâncare de limbă. Regelui i-a plăcut. Şi mâncarea şi semnificaţia. A doua zi i-a poruncit să facă cea mai rea dintre mâncările pe care le ştie. I-a pregătit tot mâncare de limbă! Regele l-a felicitat.

Un pădurar locuia într-o colibă veche, în pădure. Era iarnă şi afară se pornise o furtună cumplită. Nu avea mâncare şi era în pericol să moară de foame. Şi atunci apăru în faţa colibei un leu încărcat cu vânat proaspăt. L-a chemat înăuntru şi leul a intrat. Omul şi leul au devenit prieteni. Leul a rămas să doarmă şi el înuntru. Era pe vremea când leii vorbeau, ca în toate fabulele.

Dimineaţa, leul politicos l-a întrebat pe pădurar dacă a dormit bine. Omul a răspuns supărat: „Nici o clipă. N-am putut închide ochii. Miroşi atât de urât. Nu trebuia să te las înăuntru, animal puturos!”. Sătul acum, omul uitase binefacerea de ieri.

Leul fu foarte nemulţumit, dar nu spuse nimic. Se pregăti să plece. Înainte de a pleca îi spuse pădurarului: „Ia-ţi baltagul tău ascuţit şi bate-mă pe spate cât poţi mai tare. Dacă nu mă baţi, te bat eu pe tine”.

Omul îl bătu foarte tare pe leu, răzbunându-şi noaptea pierdută din cauza lui. Leul îngenunche de durere dar nu crâcni deloc şi îndată după aceea dispăru şchiopătând în pădure. „S-a dus pentru totdeauna şi-a zis pădurarul. Trebuie să fi murit din bătaia aceea!”. După un an, totuşi, pădurarul avu surpriza să-l vadă din nou pe leu în preajma colibei. Era vara şi leul sărea vesel şi sănătos bucurându-se de reîntâlnire.

„Nu fi surprins, prietene, îi spuse leul. Eu sunt. Pune-ţi mâinile pe capul meu şi vei găsi urma rănilor pe care mi le-ai făcut. Atunci tu te-ai răzbunat, iar eu mi-am potolit pornirea de a te mânca, pentru că mi-ai spus cuvinte jignitoare. Acum, iată, rănile mi s-au vindecat şi eu le-am şi uitat. Ceea ce totuşi nu pot uita, deşi te-am iertat, sunt cuvintele grele pe care mi le-ai spus!”. Cuvintele rănesc mai adânc şi rănile produse de ele se vindecă mai greu. Uneori nu se vindecă deloc. Pentru că nu mai pot fi luate înapoi, chiar dacă după ce le-am spus ne pare rău de ele.

Un preot căruia o femeie i-a spus la spovedanie că, printre altele, mai vorbeşte de rău pe alţii, i-a dat un canon care femeii i s-a părut foarte uşor: „Să mergi la târg joia viitoare şi să cumperi o găină. O tai pe loc şi în drum spre casă, smulgi pană după pană în aşa fel încât, când vei ajunge acasă, să ţie gata curăţată”.

Aşa a făcut, dar nu înţelegea rostul canonului. Se duse la preotul care o aştepta şi îl întrebă ce trebuie să înţeleagă din ceea ce a făcut. „Vei vedea îndată; îi zise preotul. Fă acum drumul înapoi şi adună toate penele pe care le-ai smuls şi le-ai aruncat”. „Imposibi”, răspunse femeia. „Bătea vântul şi le-a risipit în toate părţile. Le-am aruncat la întâmplare”. „Cred că aşa este, i-a spus preotul. Tot aşa s-a întâmplat şi cu cuvintele rele, cu calomniile pe care le-ai împrăştiat tu despre alţii. Au plecat în toate direcţiile, preluate de unii şi de alţii. Încearcă acum să le aduni, dacă mai poţi! Fac rău peste tot pe unde ajung şi tu nu mai ai putere să le opreşti. Nu era mai bine să nu le fi spus ? Cum îţi vei suporta acum părerea de rău?”.

Câte taine ale sufletului omenesc nu cunoştea acest Sfânt Efrem din Siria! Şi cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim şi să le analizăm noi înşine! Ce savant manual de psihologie în cele câteva propoziţii ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaşte toate ascunzişurile. Şi ne simţim bine. Simţim că ne ajută şi ne oferă mijlocul de a ne-o curaţi, învăţându-ne să ne examinăm prin cuvintele cele mai simple, dar şi cele mai adânci, cele mai pline de har, care capătă valenţe noi, aşa cum sunt puse unele lângă altele.

Sunt cuvinte în stare să ne înmoaie şi să ne încovoaie inimile, să ne cuprindă blând şi să ne smerească minţile şi să ne arunce în genunchi căci rugăciunea se rosteşte cu metanii într-o supremă prosternare, care înseamnă în acelaşi timp micimea şi mărimea noastră, căderea şi înălţarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălăşluieşte Dumnezeu, „Cel binecuvântat în vecii vecilor”, precum şi sfârşeşte Sfântul Efrem, sublima, neperechea lui rugăciune.

Să petrecem perioada Postului Mare în ritmul cuvintelor acestei rugăciuni încărcate de har izbăvitor şi înnoitor. Amin.

Sursa: doxologia.ro

Cuvant la inceputul Postului Mare – predica Par. Arsenie Papacioc

admin — Mon, 18 Mar 2024 15:12:47 +0000

Slavă Ţie, Doamne! Încă ne-am mai învrednicit să trăim până la Sfântul Post; încă ni se mai dă vreme pentru a ne veni în fire; Dumnezeu încă Se mai arată gata să ne primească în braţele părinteşti ale miluirii. Trei săptămâni am strigat rugându-ne: „Uşile pocăinţei deschide-ne nouă, Dătătorule de viaţă!” Iată, s-a apropiat această vreme mântuitoare a pocăinţei! Stăm la intrarea în Sfântul Post – arena pocăinţei şi a milostivirii lui Dumnezeu faţă de noi.

Să purcedem, aşadar, cu îndrăznire şi să intrăm cu dor. Nimeni să nu se dea în lături. Nimeni să nu se abată aiurea. Postul pare întunecat până ce intrăm în arena lui; însă începe numai, şi vei vedea că el e lumină după noapte, libertate după lanţuri, uşurare după trai greu. Aţi auzit că în Apostolul de astăzi s-a spus: „Noaptea a trecut, iar ziua s-a apropiat (Romani 13, 12)”? Noaptea e vremea dinaintea Postului, iar ziua este Postul. Apostolul vrea ca noi să întâmpinăm Postul cu acelaşi dor cu care întâmpinăm ziua după o noapte lungă. Doar să primiţi în inimă ceea ce cere, ce dă şi ce făgăduieşte Postul – şi veţi vedea că altfel nici nu poate fi. Fiindcă ce cere Postul? Pocăinţă şi îndreptarea vieţii. Ce dă? Iertare desăvârşită şi înapoiere a tuturor milelor lui Dumnezeu. Ce făgăduieşte? Bucurie în Duhul Sfânt aici şi veşnica fericire dincolo. Primeşte toate acestea cu inima, şi nu vei avea cum să nu doreşti Postul.

Împotriva postului se răzvrăteşte numai trupul, şi cei ce nu binevoiesc spre postire trupeşti sunt, cu toate că ei nu vor să pară trupeşti şi dau o explicaţie întrucâtva mai arătoasă pentru înstrăinarea lor de post: ei bine, nu vor să renunţe la viaţa plăcută trupului şi de asta înalţă plângeri împotriva postului. Iar latura noastră duhovnicească iubeşte postul, însetează după post, se simte în voie în el. Ar trebui spus: să iubeşti şi să dezvolţi în tine latura duhovnicească si să fii prieten cu postul – dar tocmai pentru dezvoltarea acestei laturi a şi legiuit Domnul postul. Iată, la început este neapărat trebuincioasă silirea de sine; este neapărat trebuincioasă osteneala lipsită de dulceaţă, ca mai apoi să gustăm roadele cele dulci. Cugetarea trupească n-are decât să se înstrăineze de post; tu supune-te sub jugul credinţei şi ia aminte la învăţătura apostolească: „Cugetarea trupească moarte este, iar cugetarea duhovnicească – viaţă şi pace: căci cugetarea trupească este vrăjmaşă lui Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-8)”.

Iată cu ce se învecinează înstrăinarea de post izvorâtă din răsfăţarea trupului şi supunerea înaintea cugetării trupeşti: cu pierderea putinţei de a plăcea lui Dumnezeu şi chiar cu vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu! Aşadar, dacă cineva are fie şi o mică scânteie a temerii de Dumnezeu, acela nu se va înstrăina de post şi, în lumina acestei temeri, va respinge toate pretextele mincinoase de a-l strica. S-ar putea spune: dă viaţă în tine fricii de Dumnezeu, şi cu plăcere vei intra în arena Postului, străbătând-o fără osteneală pe toată, de la început până la sfârşit. Dar, pe de altă parte, cum să dai viaţă fricii de Dumnezeu fără osteneală? Deşertăciunea, grijile, distracţiile vane, plăcerile, aplecările păcătoase, presiunea legăturilor lumeşti statornicite nu îl lasă pe om să intre în sine însuşi, să îşi vină în fire şi să capete conştiinţa vie a legăturilor cu Dumnezeu la care e îndatorat! De aceea, trebuie să ne silim a intra în arena postului şi a îndeplini toate cerinţele lui. Atunci se potolesc dorinţele, gândurile şi patimile deşarte, se aude limpede glasul conştiinţei şi învie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a răspunderii faţă de El. Iar după aceasta, ostenelile obişnuite ale postului ţi se vor părea, poate, chiar neîndestulătoare: fiindcă temerea de Dumnezeu, care a înviat pe această cale, devine o putere nebiruită, ce nu cunoaşte nici un fel de îngrădiri, a cărei lucrare este îndreptată de-a dreptul împotriva oricărui răsfăţ al trupului, răsfăţ pe care îl sprijină cruţarea de sine.

Atunci când intri în starea aceasta, toate drepturile trupului la comoditatea pe care i-o oferim în viaţa obişnuită ni se vor părea de la sine ciudate şi caraghioase; iar până ce vei intra, degeaba dai în vileag cât de mincinoase sunt pretextele de răsfăţare a trupului care abat de la post. Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viaţă, oricât de lungă ţi-ai fi făgăduit-o; stai la patul tău de moarte şi cugetă: oare poate conştiinţa ta să îţi tăgăduiască ieşire bună din trup dacă aceasta te va afla aşa cum eşti acum? Dacă nu poate, să ştii dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-o dată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primeşti milă – şi mila nu îţi va fi dată. Astfel, în loc să cunoşti atunci refuzul acesta amar, iată că ţi se dă postul, unul singur fiindu-ţi de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăţie şi străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine ştie, poate că este ultimul tău post şi ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aştepţi.

Şi de ce să îl iroseşti? Destul am trăit făcând voia trupului şi a gândurilor: e vremea ca, părăsind păcatele, să trăim în dreptate. „Destul este vouă vremea cea trecută(l Petru 4, 3)”. Este vremea să lepădăm faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. E vremea să începem a umbla cuviincios, ca ziua, şi a înceta să mai facem grija de trup spre poftă (Romani 13, 12-l4). Căci dacă vom începe să trăim după trup, vom muri; iar dacă vom începe să omorâm cu duhul faptele trupeşti, vii vom fi (Romani 8, 13). Acum e pomenită căderea protopărinţilor, şi în ei este căderea cea de obşte a noastră, a tuturor. Ce a mijlocit această cădere? Îngăduinţa faţă de trup şi încălcarea postului şi a înfrânării. Căderea este moarte; scularea este viaţă. Vrei să intri în viaţă? Intră în nevoinţa postului, şi asta cu atât mai mult cu cât nu poţi să nu-ţi dai seama că şi propriile tale căderi au ieşit din acelaşi izvor.

S-ar părea că sunt destule imbolduri care să ne hotărască la chinuirea trupului în postul de faţă prin nevoinţele omorârii de sine. Ceva ciudat se săvârşeşte, însă, în noi: cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să îşi facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea îşi fac înlesnirile cele mai mari. Drepţii îşi adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoşii îşi îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar păcătoşii se pun pe sine în rândurile drepţilor? Iar dacă aşa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ţine iubirea de trup şi nici temei mai logic ca să n-o ascultăm şi să facem în ciuda ei.

Deci, să intrăm cu bărbăţie în arena postului. Să nu fie între noi slujitori ai trupului fricoşi, ce tremură pentru viaţa lor dacă se lipsesc de vreun fel la masă ori îndepărtează vreo plăcere! Să nu fie între noi nici slujitori ai trupului cu gând deşert, care au prefăcut corcolirea trupului într- o lege, în virtutea unor învăţături ale lor, aparte. Pe unii ca aceştia încă dintru început i-a făcut de ruşine Apostolul, numindu-i vrăjmaşi ai crucii, „al căror sfârşit este pierzarea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este spre ruşinea lor, care cele pământeşti cugetă” (Filipeni 3, 18-l9). Acum se aud multe învăţături care lărgesc căile vieţii, şi deja s-au încetăţenit multe obiceiuri în care trupul nostru se simte în largul lui. Dar să ne amintim nemincinosul cuvânt al Domnului: „Intraţi prin uşa cea strâmtă, că largă este uşa şi lată calea ceea ce duce în pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa; că strâmtă este uşa şi îngustă calea ce duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe ea (Matei 7, 13-14)”.

Deci, să ne alipim şi noi la acei puţini, şi să intrăm cu bărbăţie prin uşa ce ni se deschide a postului aducător de strâmtorare, neîngăduindu-ne răstălmăciri deşarte şi abateri după socotinţa proprie de la ceea ce a fost legiuit în chip atât de înţelept, de la ceea ce a fost şi este împlinit în chip atât de mântuitor de către toţi cei ce au înţeles şi înţeleg scopul şi preţul vieţii în trup, dar nu pentru trup (Romani 8, 12). Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

Invierea Domnului – Pastorala IPS Teofan

admin — Sat, 18 Apr 2020 23:48:42 +0000

“Chiar în iadul nostru lăuntric cuprins de temeri, întuneric și lipsă de sens, Hristos Dumnezeu coboară, ne ia de mână și ne ridică la lumină.”

“Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi”

† TEOFAN

Prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iasilor si Mitropolit al Moldovei si Bucovinei

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt […]

Veniți de luați lumină! Hristos a înviat! Adevărat a înviat Hristos!

Cuvinte mari; cuvinte de aur; lumină multă strălucind în întunericul din noi și dintre noi!

Anul acesta auzim mărturisirea acestor cuvinte din locuri diferite. Preoții la biserică, credincioşii la casele lor. În duh, încercăm să fim împreună şi să înţelegem semnele vremii. Constatăm, în primul rând, cât de mult ne-a cuprins frica morții, mai ales în ultima perioadă! Trăim intens teama de a nu fi molipsiți de ceva care ne-ar îmbolnăvi și ne-ar duce spre moarte. Dincolo de toate acțiunile justificate privind prevenția, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credința în Înviere. Ne comportăm ca și cum viața de aici ar fi veșnică. Pe de altă parte, neliniștea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieții de după moarte.

Trecem printr-un moment de cernere. Sunt limpezite multe lucruri. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe față. Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminați precum stăteau ucenicii Domnului închiși într-o cameră de teama de a nu fi descoperiți.

Acum, ca și atunci, Hristos Dumnezeu vine între noi, cei îndoielnici, înspăimântați și înfricoșați, adresându-se nouă: „Pace vouă!”ⁱ ;„Eu sunt, nu vă temeți!”ⁱⁱ ;„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”ⁱⁱⁱ; „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”^iv.

În mijlocul nedumeririlor, neliniștii și lipsei de lumină Se arată Hristos cel mort și înviat. Chiar în iadul nostru lăuntric cuprins de temeri, întuneric și lipsă de sens, Hristos Dumnezeu coboară, ne ia de mână și ne ridică la lumină. „Veniți la Mine, zice El, toți cei osteniți și împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi.”^v

Iubiți credincioși,

Situația dificilă prin care trecem nu este cu totul nouă. În istorie, au fost multe momente de derută, de confuzie și de haos. Au fost invazii și războaie, cutremure și imense revărsări de ape, molime și tot felul de boli necunoscute.

În fața unor asemenea situații, oamenii au avut atitudini diferite.

Cei care nu L-au avut pe Dumnezeu în viața lor, au căzut doborâți de teamă, neliniște și spaimă. Și despre ei a vorbit Domnul Hristos, spunând: „Oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume”^vi.

Aceleași nenorociri și ispite s-au revărsat și asupra celor credincioși. Având credința în Învierea lui Hristos, aceștia nu s-au clătinat atât de tare. Viața trăită în lumina Învierii le-a dat tăria să nu cedeze în fața suferinței lor sau a celor din jur. Chiar dacă au căzut, au avut puterea să se ridice și să-și continue drumul. Aveau credința că Hristos a înviat și, datorită acestui adevăr, erau încredințați că viața lor nu se termină în lumea aceasta.

Creștinul adevărat este om al Învierii. Chiar dacă el este martorul a tot felul de suferințe, epidemii, tulburări care au loc în lume sau în propria viață și familie, el nu este copleșit întru totul de acestea. Se frământă și el, că este om cu neputințe. Are momente de îndoială, văzând valurile prea mari năpustindu-se asupra lui. Se teme, dar strigă precum Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!”^vii. Și Domnul, la momentul potrivit, nu întârzie să apară.

În același timp, creștinul nu are o atitudine pasivă, resemnată în fața tragediilor lumii. El se luptă împotriva lor, caută să le îndepărteze, să aducă mângâiere semenilor săi cuprinși de grele încercări. Teama lui cea mai mare este să nu cadă în disperare. Credința în Dumnezeu, un duh smerit și multă dragoste îl ajută să nu fie lipsit de ultima urmă de nădejde. El mărturiseşte: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”^viii.

Psaltirea îi este, de asemenea, creștinului, de mare ajutor. „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?, zice el. Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?”^ix „De voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu (Doamne) cu mine ești.”^x Cuprins de boală sau înconjurat de vrăjmași, omul credincios are convingerea că Dumnezeu nu-l părăsește pentru că și el a avut inimă milostivă pentru cel cuprins de durere: „Fericit cel ce caută la sărac și la sărman, rostește creștinul prin mijlocirea Psaltirii, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el și să-l vieze și să-l fericească pe pământ și să nu-l dea în mâinile vrăjmașilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în așternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: „Doamne, miluiește-mă; vindecă sufletul meu că am greșit Ție”^xi.

Sfânta Euharistie așază omul în cea mai puternică legătură cu Dumnezeu, oferindu-i „leacul nemuririi, doctoria pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”^xii. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului creează în mintea, inima și trupul creștinului smerit calea pentru a depăși noianul de neputințe proprii sau colective. Cum aceasta? Ne-o spune Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi”^xiii. Și chiar dacă omul nu se vindecă de o boală trupească sau alt necaz, prin puterea lui Dumnezeu din Sfânta Împărtășanie, el primește tăria răbdării, își duce mai ușor crucea și nu deznădăjduiește. El crede în Înviere, iar a crede în Înviere înseamnă a nu avea frică de moarte.

În timpul Postului Mare, creştinii mireni au fost lipsiţi de participarea concretă la Sfânta Liturghie. A fost o mare încercare pe care, nădăjduim a o depăşi cât mai curând. După trecerea molimei celei aducătoare de moarte, ne vom întoarce în bisericile noastre, ne vom spovedi mai des şi ne vom împărtăşi cu Dumnezeiasca Euharistie.

Drept-măritori creștini,

Credința în Învierea lui Hristos și credința în propria noastră înviere constituie începutul, mijlocul și sfârșitul drumului unui creștin adevărat. Fără înviere nimic nu are sens. Viața și moartea își pierd orice lumină. Doar învierea așază omul în bucurie, pace și mulțumire sufletească. „Dacă nu este înviere a morților, mărturisește Sfântul Apostol Pavel, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră…. Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți”^xiv.

Pentru a ajunge la certitudinea învierii, creștinul este chemat să treacă prin cruce, prin răstignire, printr-un smerit cuget de pocăință. „Dacă am fost altoiți pe El (pe Hristos) prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui.”^xv

Altoirea noastră pe Hristos înseamnă dobândirea „gândului” Său^xvi. Gândul lui Hristos sau mintea lui Hristos îl așază pe om în starea de a înțelege corect calea vieții sale și a lumii. Un astfel de om nu se înspăimântă iremediabil în fața morții, nu calcă pe cadavre pentru a-și salva viața. El se luptă să nu deznădăjduiască, se ridică dacă a căzut, se roagă pentru a primi harul iubirii îndreptat spre toți, iartă, ajută și mulțumește.

Un astfel de om poate fi numit „fiu al învierii”, chiar și înconjurat de moarte el este un om înviat, un suflet înviat, o inimă fără de moarte, un cuget cu adevărat creștin și ortodox.

Rugăciunea noastră către Hristos Domnul este spre dobândirea curajului mântuitor în necazurile care ne înconjoară, panica, frica excesivă, deznădejdea nu au loc în inima celui care-L are pe Dumnezeu „Cale, Adevăr și Viață”^xvii. Și nu este un moment mai potrivit decât Sfintele Paști pentru a ni se mărturisi această Lumină vie și izbăvitoare.

Dumnezeu să ne îmbrățișeze pe toți cu iubirea Sa! El să ne ierte pentru tot păcatul, necredința, pentru toată micimea de suflet și pierderea cumpătului de care dăm adesea dovadă. Lumina Învierii lui Hristos să ne cuprindă pe toți în brațele Sale! Cuprinși de mângâierea și pacea acestei Lumini să mărturisim tuturor celor vii și celor plecați dintre noi că „Hristos a ȋnviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Sărbătoare sfântă de Paști, cu multă nădejde în Dumnezeu!

Al vostru frate și părinte în Hristos,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei

i Ioan 20, 19.

ii Matei 14, 27.

iii Ioan 16, 33.

iv Ioan 11, 25.

v Matei 11, 28.

vi Luca 21, 26.

vii Matei 14, 30.

viii Rugăciunea Sfântului Ioanichie.

ix Psalmi 26, 1-2.

x Psalmi 22, 4.

xi Psalmi 40, 1-4.

xii Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”, XX, 2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 1, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164.

xiii Ioan 6, 54.

xiv 1 Corinteni 15, 13-20.

xv Romani 6, 5.

xvi 1 Corinteni 2, 16.

xvii Ioan 14, 6.

“E Joia Mare… Dar uite, azi, creștinii nu se mai pot împărtăși. Bisericile Tale sunt închise…”

admin — Thu, 16 Apr 2020 10:00:07 +0000

Preluare de pe cuvantul-ortodox

E Joia Mare. Azi, Tu, Doamne, ai stat la masă cu cei doisprezece, ai luat pâinea, ai mulțumit, ai binecuvântat, ai frânt, ai dat și ai zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Ai luat vinul, l-ai binecuvântat și ai zis: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu!”. Apoi ai poruncit: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea!”.

Și ucenicii au împlinit porunca Ta. Căci au crezut în cuvintele Tale. Tu ai zis „Acesta este Trupul Meu” – și ei Te-au crezut. Tu ai zis: „Acesta este sângele Meu” – și ei te-au crezut. Au fost încredințați că acolo, deși văd o smerită bucățică de pâine și câteva picături de vin, acolo e Trupul și Sângele Tău. Cu adevărat. De aceea, atunci când creștinii se adunau ca Biserică, ei nu doar vorbeau despre Tine și învățătura Ta, ci se și împărtășeau – cu Tine. „Stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2.42). Și asta în fiecare zi. Mai apoi, în fiecare Duminică. De ce-ar fi săvârșit ei „frângerea pâinii” de fiecare dată când se adunau, deci, atât de des, prin catacombe, adesea noaptea, de ce și-ar fi riscat viața în vremea persecuțiilor, dacă ar fi crezut că e doar un ritual, doar ceva simbolic, cum au început unii, de la Reformă încoace să zică. De parcă Tu ai fi zis: „Acesta este simbolul Trupului Meu” sau „Acesta este simbolul Sângelui Meu”. Nu, aceștia din urmă, Doamne, nu Te-au crezut pe cuvânt. S-au crezut înțelepți și s-au apucat să Îți explice ei ce-ai vrut Tu să zici. Și au adăugat cuvintele lor în Scripturile Tale.

Azi e Joia Mare. Dar uite, azi, creștinii nu se mai pot împărtăși. Bisericile Tale sunt închise. Ne împărtășim numai noi, preoții. Dar cu strângere de inimă. Căci cum spun eu, preotul, în Biserica goală, „Pace tuturor” și „Harul Domnului nostru Iisus Hristos… să fie cu voi cu toți”, numai Tu știi.

Dar, cum ziceam acum câteva zile, de Florii (când vorbeam singur în biserica goală, sau poate cu Tine vorbeam, sau poate cu credincioșii nevăzuți, nici nu mai știu), e vremea cercetării noastre. Și-atunci, să ne cercetăm. Cât putem.

Doamne, ai îngăduit aceasta ca să înțelegem cu toții câte ceva. Să înțelegem, de pildă, ce e o biserică goală. Să înțelegem ce e preotul fără credincioși. Ce sunt credincioșii fără preot. Ce suntem noi toți fără Sfânta Liturghie. Ce e Biserica fără adunarea concretă a membrilor ei.

[…]

Poate, apoi, Doamne, îi cercetezi și pe frații creștini. Căci și tu, frate creștine, numai nu găseai timp de rugăciune și de citire a Scripturilor. Iată acum ai timp. Dar te rogi? Citești cuvintele Domnului? Sau tot televizorul te ispitește, tot el e cel mai important? Iată, acum poate ai vrea să te împărtășești. Dar nu poți. Ai avut sute, ce zic sute, mii de Duminici și zile la dispoziție ca să te spovedești și să te împărtășești, dar adevărul e că nu ți-a păsat. N-ai crezut că acolo, în Potir, e viața ta. N-ai crezut că cine nu va mânca și nu va bea Trupul și Sângele Domnului nu are viață întru el, cum Însuși Domnul a spus (In. 6,53). N-ai crezut că Acolo e cea mai importantă Lucrare din toate câte sunt. Poate ai zis: Lasă, mă voi împărtăși în Postul Mare, sau de Paști. Și, iată, acum, e Postul Mare, vin Sfintele Paști, și nu mai poți.

Sau, poate, atunci când te-ai împărtășit, ai făcut-o tot așa, ca mine, formal, fără dragoste de Domnul. Ai zis: așa trebuie să fac de Paști și de Crăciun, hai, fie, și de Rusalii. Să înșir câteva păcate sub patrafir, să zic „Cred, Doamne, și mărturisesc…”, să deschid gura și…, gata, mi-am făcut datoria. Dar tot acela ai rămas. Nimic nu s-a schimbat în viața ta. L-ai luat pe Hristos și n-ai înțeles că El e cu Tine. L-ai dus la crâșmă, L-ai afumat cu tutun, ai privit la desfrânări, ai spus miciuni, ai nedreptățit, ai, ai, ai… Și Hristos era în tine. Și, poate, acum El vrea să-ți arate că e destul. De-acum trebuie să-L primești altfel, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. E adevărat, și până acum ai zis asta, dar cam numai atât, ai zis, ai repetat după preot. De acum chiar trebuie s-o faci cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, și, dacă se poate, și cu o lacrimă. Căci e Sângele vărsat pentru tine. Iată, acum e timpul în care nu mai poți primi acest Sânge care, totuși, încă se mai varsă, acest Trup care, uimitor, se tot frânge. Cel puțin o vreme n-o să poți. Doar o să-L vezi la televizor. Ca să-ți fie dor. Ca să te gândești: Cum mă voi împărtăși când va veni iarăși libertatea? (Dacă va mai veni vreodată. Dacă vor mai fi toate așa cum au fost cândva). Și câte ai mai avea de mărturisit…

Acum, dacă te-ai cercetat, poate simți ceva, măcar un dor. Poate puțină căință. Și chiar o lacrimă îți umezește ochiul. Și asta e bine. E un har dacă ți-e dor de Sfânta Împărtășanie! (…)

Par. Florin Moldovan

Predică la Sfânta și Marea Joi – Despre vânzarea lui Hristos

admin — Thu, 16 Apr 2020 08:40:01 +0000

„Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da pe El vouă? Iar ei i-au dat lui treizeci de arginţi.” (Matei 26, 15)

Iubiţii mei fraţi,

Slujbele acestea de noapte din săptămâna Sfintelor Patimi se cheamă „denii” şi sunt rugăciuni de doliu şi de tânguire. Prin aceste sfinte slujbe Biserica se tânguieşte după Iisus Hristos, Mirele ei, Care merge să Se jertfească ca un miel pentru mântuirea lumii; Fecioara se tânguieşte şi plânge ca o Maică pentru Fiul şi Dumnezeul ei; îngerii din cer se minunează pentru smerenia Făcătorului lor; oamenii se jelesc pentru patima cea înfricoşată a Mântuitorului; stihiile universului se umilesc pentru dragostea de oameni a Ziditorului.

Şi la aceste slujbe de doliu ale Bisericii, vin să-şi alăture suspinele lor, cântările şi rugăciunile lor, oamenii, cei care au greşit mai mult lui Dumnezeu, cei pentru care S-a întrupat Hristos Dumnezeu. Astfel, acum fiii Bisericii plâng pe Cel ce a întemeiat Biserica în lume; văduvele şi sărmanii plâng pe Cel ce le-a făcut dreptate; suferinzii şi bolnavii se întristează după Doctorul cel minunat; oile cele rătăcite se tânguiesc după Păstorul cel bun şi adevărat.

Iubiţii mei fraţi,

Primul act cu care încep patimile Domnului este actul trădării lui Iuda. Iată cum ni-l descrie Sfânta Evanghelie: Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare, căci se temeau de popor (Luca 22, 1-2). Singurii care nu-L iubeau pe Hristos, singurii care-I doreau moartea erau arhiereii templului, cărturarii şi fariseii din Ierusalim. Ei de mult ar fi căutat să-L omoare pe Iisus, dar se temeau de popor; se temeau de mulţimea săracilor care au fost hrăniţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor de jos care au fost înţeleşi şi mângâiaţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor bolnavi şi păcătoşi care au fost vindecaţi şi iertaţi de Hristos. Se temeau de adunarea poporului care umbla desculţ şi flămând, de ani de zile, după Iisus şi striga: Niciodată nu am văzut aşa întru Israel! Niciodată nu a grăit vreun om ca Omul Acesta!

De mult L-ar fi ucis pe Hristos, dar se temeau de popor. Se temeau de furia sărmanilor, se temeau de blestemul văduvelor şi al bolnavilor, se temeau de mânia galileenilor, se ruşinau de gurile pruncilor care II lăudau.

Atunci, fruntaşii poporului, arhiereii fărădelegii şi cărturarii cei mândri care ştiau poruncile legii, dar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau, s-au adunat în curtea arhiereului ce se numea Caiafa şi au făcut sfat cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Şi ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 5). Adică voiau să omoare pe Hristos, dar ei să scape de mâinile oamenilor. Nu însă şi de mâinile Domnului Savaot. Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31). Arhiereii şi cărturarii se temeau de popor, nu pentru că-l iubeau, ci pentru că ei înşişi trăiau de pe spatele poporului. Pentru aceea ziceau unii dintre ei că poporul acesta care nu ştie Legea este blestemat.

Iar la acel ucigaş sfat se întrebau unii pe alţii, zicând: Ce vom face? Că Omul Acesta multe semne face. De îl vom lăsa pe El aşa, toţi vor crede într- însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Atunci Caiafa a vorbit ca un prooroc, zicând: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul (Ioan 11, 47-50).

Deci au hotărât să-L omoare pe Iisus. Iar pentru ca să înşele încă o dată poporul şi toată lumea, arhiereii şi cărturarii au folosit vicleşugul şi argintul cel blestemat; au folosit trădarea lui Iuda şi neştiinţa ostaşilor romani, ca astfel ei să apară nevinovaţi de sângele Dreptului Acestuia, iar în istoria omenirii să se scrie că romanii L-au răstignit pe Hristos, iar nu evreii. Dar minciuna nu rezistă în faţa adevărului.

Au căutat deci să corupă, să înşele cu bani pe unul din ucenici ca să-L vândă pe El lor, fără de popor. Auzind de aceasta, Iuda se gândea, se frământa, se tulbura, cum ar face să nu piardă acest prilej de câştig. Iar satana, văzând că el nu-şi arată nimănui gândul său, a intrat în luda ce se chema Iscarioteanul (Luca 22, 3).

Vai omului care se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolului şi banului! Vai omului care este părăsit de Dumnezeu, că îl află satana! Vai omului care umblă după sfatul capului său! Când intră satana în om, omul nu mai este stăpân pe sine. El nu mai judecă cu capul său, nu mai ştie ce face, nu mai merge pe picioarele sale. El se întunecă la minte şi la suflet, devine un templu al satanei; devine un diavol întrupat, un pericol pentru toată lumea. Vai omului fără Dumnezeu! Vai de oaia rătăcită de turmă şi păstor! Vai de omul singur, care a căzut şi nu are cine să-l ridice!

Fugi, frate, de păcatul lepădării de Dumnezeu. Fugi de închinarea la idoli, la bani, la plăceri şi la toate poftele lumii. Fugi la Hristos, ca să nu te ajungă din urmă satana! Iar de te luptă şi te robesc gânduri ucigaşe, de necredinţă, de îndoială, de desfrânare, du-te şi te spovedeşte preotului şi negreşit vei scăpa de ele. Nu sta de vorbă cu diavolul. Nu-i face cuib în mintea şi inima ta. Dacă Iuda îşi mărturisea acel gând ucigaş lui Hristos sau măcar unuia dintre apostoli, satana nu mai intra în el, nu mai avea putere asupra lui.

Dar aşa a făcut? S-a dus să-şi mărturisească gândul său ucigaş ucigaşilor, trădătorilor, fariseilor, mincinoşilor, făţarnicilor. Şi ducându-se, el a grăit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor (Luca 22, 4). Vai creştinului care îşi mărturiseşte păcatele celui robit de aceleaşi patimi, că în loc să-l vindece de răni, mai mari i le face! în loc să-l oprească de la păcat, îi dă mai multă libertate!

Deci Iuda, mergând la arhierei, a zis lor: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi (Matei 26, 14-15). Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii (Luca 22, 6). Vai, ce negustorie blestemată! Auzi ce întreabă iubitorul de argint, trădătorul şi vânzătorul: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Şi auzi ce au făcut arhiereii cei vicleni şi iubitori de sânge? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi!

Au dat bani şi au primit sânge. Au dat arginţi blestemaţi şi adunaţi pe nedrept şi au cumpărat cu ei sânge curat şi nevinovat. Au dat materie şi au primit foc nestins. Au dat ceea ce iubeau ei mai mult, ca să-L câştige pe Cel ce-L urau ei mai mult. Au dat bani care pătează mâinile şi au cumpărat sânge care pătează conştiinţa. Altfel ei au căutat ca să ucidă Adevărul cu minciuna şi cu cele trecătoare să piardă pe Cel veşnic.

Trei păcate mari a făcut în ceasul acela Iuda: lepădare de Dumnezeu, trădare şi vânzare pe bani. Într-adevăr, lepădarea de Dumnezeu, adică apostazia, este primul şi cel mai greu păcat al lui Iuda şi al tuturor urmaşilor lui. Că nimeni nu poate vinde şi trăda pe cineva, dacă nu îl urăşte de moarte mai întâi, dacă nu se leapădă de el. Ei bine, Iuda L-a urât pe Hristos. Iuda nu mai credea în Hristos. Iuda s-a lepădat de Hristos şi s-a pus în slujba diavolului.

Vai aceluia care se leapădă de Hristos, care huleşte Biserica, Crucea şi pe toţi sfinţii, ca să poată dobândi în viaţă cinste mai mare, salariu mai mare, pâine mai albă, laudă mai multă. Amar celui lepădat de credinţă, că în veac se va munci. Dar şi trădarea, ce păcat grozav este. Să te lepezi de Făcătorul tău? Să dai în mâna ucigaşilor pe tatăl tău? Să descoperi taina mai-marelui tău? Să spui secretul semenului tău? Cu adevărat mare este păcatul trădării!

Trădătorul niciodată nu are cuvânt. Trădătorul nu poate păstra niciodată adevărul. Trădătorul întotdeauna divulgă taina. Trădătorul este cel mai periculos om din societate. Trădarea a pierdut împărăţii, a răsturnat scaunele celor puternici, a vărsat sânge nevinovat, a dezbinat familii ce trăiau în pace, a lăsat în urmă pâraie de lacrimi, a semănat peste tot minciună, neînţelegere şi moarte. Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu.

Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii? Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos. Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni. Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă. Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toti se închină, dar în scurt, de toti se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toti oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.

Fereşte-te, iubite frate, de păcatul trădării, ca să nu ai aceeaşi soartă ca şi Iuda. Fugi de omul trădător. Nu-i descoperi taina inimii tale. Nu-i spune nimic despre prietenii tăi, nici despre vrăjmaşii tăi. Fereşte-te, de asemeni, să imiţi vreodată pe Iuda! Te întreb acum, în numele lui Hristos, oare nu cumva şi tu ai trădat pe Hristos? Oare nu ai trădat Biserica şi, părăsind-o, te-ai dus în sărbători la cârciumi sau la adunările sectarilor? Oare nu cumva cinsteşti pe Dumnezeu şi Sfânta Cruce numai cu buzele, iar cu limba îl trădezi, înjurând de cele sfinte? Păstrezi tu taina semenului tău? N-ai pârât tu, în mânia ta, pe vrăjmaşul tău?

Nu te-ai făcut martor mincinos numai ca să arunci pe duşmanul tău în temniţă? Ai păstrat tu cinstea casei tale? Nu ai trădat demnitatea şi credinţa soţiei tale? Nu ai răpit prin trădare avutul, cinstea şi soţia aproapelui tău? Nu ai trădat pe Hristos, asemenea lui Iuda, ca să dobândeşti un salariu mai mare şi cinste mai multă între oameni? Dă răspuns lui Hristos, frate, pentru tot ce ai făcut. Dacă nu ai făcut niciodată păcatul acesta, fericit vei fi în veci, iar de l-ai făcut vreodată, mărturiseşte-ţi păcatul la preot, ca să nu primeşti aceeaşi osândă ca şi Iuda.

Al treilea păcat al lui Iuda a fost păcatul iubirii de argint, care este închinare la idoli. Nu a fost destul că s-a lepădat de Hristos şi L-a trădat, dându-L în mâinile arhiereilor, dar L-a vândut ca un negustor pe bani. El nu mai vedea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii, ci îl socotea ca pe o marfă ieftină, vrednică doar de treizeci de arginţi. Ce voiţi să-mi daţi…? întreabă pe arhierei. întreabă, se tocmeşte, fixează preţul, primeşte arginţii, îi numără cu grijă, îi pune în pungă, apoi caută prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.

Mare este deci şi păcatul iubirii de argint. Tc întreb acum, iubite frate, în numele săracului Iisus, Cel preţuit cu treizeci de arginţi, nu cumva şi tu te închini banilor în locul lui Dumnezeu? Nu cumva ai vândut pe bani libertatea aproapelui tău? Sau cinstea semenului tău? Sau avutul fratelui tău? Nu ai dat bani ca să câştigi judecata cea nedreaptă? Nu ai dat bani ca să-ţi omori rodul pântecelui tău? Nu ai dat bani ca să-ţi ascunzi păcatele tale sau să divulgi cu vicleşug greşelile semenului tău? Nu cheltuieşti atâţia bani pe mâncăruri alese, pe băuturi şi haine luxoase? Nu te cerţi pentru bani cu toţi oamenii şi ţii mânie ani de zile?

Nu cumva vinzi pe Hristos şi credinţa şi timpul dat ţie pentru pocăinţă, şi umbli pe toate drumurile, prin toate târgurile, pe la toţi prietenii, doar ai aduna mai mult, doar te-ai îmbogăţi mai repede? Nu cumva din pricina dorinţei tale de câştig nu mai ai vreme nici să te duci în sărbători la biserică, nici să posteşti, nici să te spovedeşti în cele patru posturi?

Mare este păcatul iubirii de argint. Cu adevărat, acesta este idolul lumii de azi înaintea căruia aproape toţi se închină. Dacă încă nu te-ai robit, frate, de bani, fericit vei fi de te vei păzi aşa până la sfârşit. Iar dacă ai căzut în vreun păcat din cele de mai sus, pocăieşte-te cât mai ai vreme, ca să nu te osândeşti în iad împreună cu Iuda şi cu toţi vânzătorii de Hristos.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi S-a vândut Hristos! Astăzi S-a preţuit pe treizeci de arginţi Cel nepreţuit! Astăzi Iuda trădătorul a vândut la arhierei pe Iisus Mântuitorul. Astăzi cerul se întristează. Astăzi arhiereii şi cărturarii se bucură că au aflat un trădător. Astăzi satana saltă că a intrat în Iuda. Astăzi Fiul lui Dumnezeu, pentru smerenie, îngăduie să fie vândut pe treizeci de arginţi. Astăzi, miercuri, este ziua vânzării lui Hristos, ziua trădătorilor, ziua vânzătorilor. înfricoşat lucru s-a petrecut astăzi, fraţilor.

Iată, arhiereii templului fac sfat în curtea lui Caiafa. Peste tot tulburare, dezordine, ceartă, planuri. Se sfătuiesc cum să-L prindă şi să-L omoare pe Hristos. Dar se tem de popor. De aceea le trebuie un trădător, caută un vânzător. Satana, iată, vine să le ajute. Intră în sufletul lui Iuda. îi răneşte inima cu iubirea de argint. îl trimite pe ascuns la arhierei. Iată-l bătând la poarta lui Caiafa… Iuda, cel mai urât nume de om. Iuda, cel mai mare trădător al lumii… Iată-l la uşa duşmanilor lui Hristos! Bate încet, se teme, degetele îi tremură, inima i se zbate, ochii mari şi negri privesc fioroşi încoace şi încolo, faţa îi este întunecată ca de arap, părul încâlcit îi cade peste frunte, sudoarea îi brăzdează obrajii murdari. Bate tot mai tare, uşa i se deschise, arhiereii îl sărută.

Iată-l în mijlocul ucigaşilor pe iubitorul de argint. Inima îi arde după bani, răsuflă din adânc. Nu mai poate răbda: Ce voiţi să-mi daţi şi eu II voi da în mâinile voastre? Am putere să vi-L prind, putere am să vi-L dau în mâini fără de popor. Eu ştiu unde vorbeşte ziua. Eu ştiu unde mănâncă seara. Eu ştiu unde se roagă noaptea. Eu ştiu grădina unde priveghează. Eu ştiu calea pe unde trece. Ce voiţi să-mi daţi? strigă Iuda. Iată-l privind la tot sinedriul. „Ce voiţi să-mi daţi astăzi, ca să vi-L dau pe El mâine?”

Iuda vorbeşte singur. Iuda se grăbeşte. Arhiereii se sfătuiesc în taină. Apoi se tocmesc, se învoiesc cu preţul. Iuda întinde mâna, iar ei încep să numere: unu, doi… treizeci de arginţi. Apoi, deschizând uşa, Iuda iese din curtea lui Caiafa şi se pierde, ca o nălucă în noapte, pe străzile înguste şi pustii ale Ierusalimului.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi Iisus Hristos Mântuitorul a fost vândut pentru noi. Mâine seară va fi prins şi dus să pătimească pentru noi. Să ne ferim de trădători. Să fugim de păcatele lui Iuda şi să venim să vedem înfricoşatele Patimi ale lui Hristos, pe care le-a răbdat pentru mântuirea noastră! Amin.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Duminica Floriilor – predica a parintelui Arsenie Boca

admin — Sat, 11 Apr 2020 22:27:06 +0000

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia şi o aflaseră toţi pelerinii care veniseră în Ierusalim şi împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paştilor. Toţi voiau să vadă pe Iisus şi pe Lazăr. Deci când toţi cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii şi fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare şi pe Iisus şi pe Lazăr.Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale. Cei simpli şi curaţi, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum. Iisus le-a preţuit dragostea. Şi-a împrumutat un asin – că era sărac. (In tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia.)

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim. Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina şi mai rău inima. Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toţi care-L cunoşteau în Ierusalim ieşiseră întru întâmpinarea Lui. În Ierusalim rămăseseră numai cei ce nu-L cunoşteau. Aceştia îl primesc rece şi cu suspiciuni.

Dar şi Iisus i-a provocat. A mers la Templu şi l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în „peşteră de tâlhari”. „Tâlharii” negustoreau suferinţele şi păcatele poporului. Compromiteau şi pe Dumnezeu şi suferinţa. Mai marii şi mai micii Templului „tâlhăreau” poporul obidit, speculându-i suferinţele în numele lui Iehova. Zarafii făceau bursă neagră. Aceştia erau slujitorii lui Mamona. Parcă acuma erau anume toţi adunaţi în ziua aceea la Templul din Ierusalim. La toţi aceştia Iisus a luat biciul.

E şi o minune în această sfântă mânie; mulţimea zarafilor, a negustorilor de porumbei – găinari geambaşi de miei şi boi, toţi, fară deosebire, fug în dezordine, înfricaţi de un Om. Conştiinţa lor pătată nu le dă nici o rezistenţă.

Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari şi farisei, care s-au sfătuit: „Cu orice preţ trebuie să-L ucidem fiindcă mulţimea se ia după El”. Când aceştia se sfătuiau să-L ucidă, orbii şi şchiopii se apropiau de El în Templu şi i-a vindecat. Iar copiii -copiii crescuţi de Templu, au venit cu ramuri în mâini, cântându-I „Osana, Fiul lui David!”. Acesta-i faptul impresionant, că singuri copiii, orbii şi şchiopii şi ucenicii Săi L-au primit pe Iisus în Templu, cu credinţă şi cu dragoste. Auzind copiii, iarăşi s-au înfuriat iudeii.
„- Spune-le să tacă !”
„- N-aţi citit în Profeţi: «Am pus laudele în gura pruncilor şi a celor ce sug»?”

Cu acestea Iisus a părăsit Ierusalimul. Cu ziua aceasta încep patimile Domnului.

In tot entuziasmul general Iisus tăcea, dacă nu chiar plângea. Poporul acesta, care-L primea cu aclamaţii de împărat, peste trei zile va fi cumpărat de farisei pe nimic să strige lui Pilat: „Răstigneşte-L!!!”. Poporul, laş şi fricos, nu pricepe preţul iubirii şi o dă răstignirii.

Intrarea lui Iisus în sufletul nostru, să nu fie ca acea intrare în Ierusalim. Templul conştiinţei noastre să nu fie o peşteră de tâlhari, că atunci sigur şi noi vom vocifera în curtea lui Pilat: „Răstigneşte-L!!! Slobozeşte-ne pe Baraba!”. De aceea ne-am curăţit Ierusalimul şi Templul din Ierusalim: conştiinţa, facându-ne iarăşi copii, singurii care L-au primit în Templu. Copilăria: singura noastră vârstă care primeşte pe Iisus. Deci, copiii mei, care primiţi astăzi pe Iisus în sfânta împărtăşanie, rămâneţi întru dragostea mea, care e dragostea lui Iisus.

Prislop,
30.VII.49.

Părintele Arsenie Boca

Din vol. “Cuvinte vii”, Deva 2006

Bunavestire – Predica Parintele Ilie Cleopa

admin — Tue, 24 Mar 2020 22:19:23 +0000

Iata, vei lua in pintece si vei naste Fiu si vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31)

Iubiti credinciosi,

Astazi rasuna glas de bucurie in tot pamintul. Astazi Arhanghelul Gavriil ii vesteste Fecioarei Maria ca va lua in pintece si va naste in lume pe Fiul lui Dumnezeu, mintuirea intregului neam omenesc. Ziua de astazi este mai sfinta si mai veselitoare decit toate zilele veacurilor, caci aduce bucurie si vesteste mintuirea in toata lumea. Astazi, Dumnezeu a cautat cu mila si cu indurare din cer spre pamint si a auzit suspinele stramosilor nostri si plingerea tuturor celor ce se chinuiau in iad de la inceputul lumii.

Atit de adinca este taina dumnezeiescului praznic, incit nici mintile serafimilor si ale heruvimilor nu o pot patrunde. Aceasta parere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos care cinta: Taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta. Dar oare a fost cu totul ascunsa de ingeri si de oameni aceasta taina a intruparii lui Dumnezeu Cuvintul? Nu! Caci a fost cunoscuta de ingeri si revelata prin prooroci, insa in chip cu totul umbros. Caci ingerii au vestit-o patriarhilor, iar sfintii prooroci cu mult inainte prin tainice profetii mesianice au descoperit venirea Mintuitorului pe pamint. Dar ceea ce nici de ingeri, nici de oameni nu s-a stiut, a fost chipul zamislirii lui Dumnezeu din Fecioara. Aceasta o adevereste iarasi Biserica prin cintarea: Iar minunea nasterii Tale, a o spune limba nu poate (Axion).

Dar sa arat mai intii cum a luat fiinta acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfinta Evanghelie de la Luca ne spune: In luna a sasea – adica in luna martie, caci la evrei anul incepe la 1 septembrie, – a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se numea Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si intrind ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvintata esti tu intre femei… (Luca 1, 26-28). Dar fecioara s-a spaimintat si s-a tulburat la vederea ingerului si mai ales la auzirea cuvintelor lui, si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Iar ingerul Domnului, vazind-o pe dinsa asa de tulburata, i-a linistit sufletul cu aceste cuvinte: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu si, iata, vei lua in pintece si vei naste Fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducindu-si aminte cum sarpele a inselat pe Eva si pe Adam in rai, gindea intru sine: “Oare ce este lucrul acesta, ce mi se arata? Vreo nalucire sau ispita? Sa nu fie cumva vreo inselaciune de la diavolul!” Apoi a zis catre inger: “Vad chipul tau ca te arati mie ca un om, dar graiul si portul tau nu sint din lumea aceasta. Mie imi spui lucruri mari si minunate pe care nu le pricep cum ar putea sa fie. Tu zici ca Dumnezeu Se va salaslui in mine, dar cum poate sa incapa in mine Dumnezeu Care a creat toata zidirea si pe Care nici o faptura nu-L poate incapea? In ce chip sint cuvintele acestea de care eu ma mir si ma minunez?”

Iar arhanghelul, voind a-i lamuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte mari si preaslavite minuni ale lui Dumnezeu din vechime si ii zise: “Adu-ti aminte, preafericita fecioara, ca la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinta (Luca 1, 37). Adu-ti aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odraslit (Numerii 17, 8). Adu-ti aminte cum Sarra, femeia lui Avraam, stearpa si batrina, a nascut pe Isaac (Facere 21, 2-3). Adu-ti aminte cum Ana, mama ta, stearpa si ea fiind, te-a nascut pe tine. Apoi, cum rugul, pe care l-a vazut Moise proorocul in muntele Sinai arzind cu para de foc, nu se mistuia (Iesire 3, 2). Asa si tu vei lua intru tine focul dumnezeiesc si nu te vei arde. Duhul Sfint se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri (Luca 1, 35). De vrei sa te incredintezi si de alta minune mai noua, du-te la rudenia ta, Elisabeta si vei vedea ca si ea, fiind stearpa, este acum in a sasea luna de cind a zamislit” (Luca 1, 36).

Ascultind cu mare atentie cuvintele dumnezeiescului arhanghel si intelegind ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfinta Fecioara Maria a primit cuvintele lui si hotarind din toata inima sa asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisa ei prin ingerul Gavriil, cu mare smerenie a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! (Luca 1, 38). In clipa aceea, cind Fecioara a acceptat porunca si a rostit cuvintul Fie mie dupa cuvintul tau!, S-a si zamislit Iisus Hristos in preacuratul ei pintece. Iata deci, cum a inceput prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care astazi il praznuim. Odata cu inceputul acestui dumnezeiesc praznic s-a inceput si plinirea planului lui Dumnezeu pentru mintuirea neamului omenesc si al descoperirii tainei celei din veac ascunse si de ingeri nestiuta.

Acest inceput al mintuirii noastre dupa toata dreptatea il praznuieste Biserica lui Hristos astazi, cintind: “Astazi este incepatura mintuirii noastre si aflarea tainei celei din veac“. Si iarasi: “Astazi se binevesteste pamintului o mare bucurie“. Cu adevarat, fratilor, astazi este ziua din luna a sasea in care prin Arhanghelul Gavriil, s-a adus bucuria cea mare a rascumpararii neamului omenesc. Arhanghelul a fericit-o pe Fecioara Maria, spunindu-i mai intii “Bucura-te!” si apoi “Ceea ce esti plina de har, ca prin tine vine bucuria la toata lumea si intristarea neamurilor se risipeste“. Preacurata si Preasfinta Fecioara Maria este cu adevarat plina de har caci este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh; iar pentru a va da seama de acest lucru si adevar am sa folosesc o asemanare intre cetele ingeresti si Maica Domnului.

Sfintii Maxim Marturisitorul, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu, Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, ca si Sfintul Nicodim Aghioritul spun ca ingerii au luat de la Dumnezeu o deosebita vrednicie si negraite daruri dumnezeiesti. Si daca aceste preasfinte cete ingeresti au o mare felurime de calitati si daruri firesti si spirituale si vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria pe toate aceste cete ingeresti le covirseste cu vrednicia, cu slava si cu darul (Luca 1, 28).

Ingerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul si vrednicia de a sluji si ajuta la mintuirea sufletelor omenesti si de a povatui pe oameni la vietuirea crestineasca si cu fapte bune, pentru a indeplini astfel voia lui Dumnezeu (Evrei 1, 7-14), iar Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prin harul dat ei de la Dumnezeu, mai mult decit toti ingerii se roaga si povatuieste pe cei credinciosi pe calea mintuirii, spune Sfintul Ioan Damaschin.

Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorocilor si a face cunoscuta voia lui Dumnezeu oamenilor. Dar Preasfinta Fecioara Maria inca din acest veac a luat de la Dumnezeu darul proorociei. Astfel, proorocind prin Duhul Sfint, mai intii a aratat slava ei viitoare, zicind: Iata, de acum ma vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48). Iar dupa ce a nascut pe Mintuitorul, a covirsit cu sfintenia si cu darul toate cetele arhanghelilor. Ingerii din ceata sfintelor incepatorii sint mai mari peste cetele cele de jos si slujesc la indreptarea a toata lumea si la pazirea tuturor conducatorilor, a tarilor, cetatilor si a tuturor tinuturilor.

Apoi Preasfinta Fecioara Maria, fiind imparateasa tuturor cetelor ingeresti, cu sfintele si preaputernicile ei rugaciuni lucreaza mai mult decit oricare ceata de ingeri la indreptarea si mintuirea oamenilor si pazeste prin rugaciunile ei toate popoarele lumii. Daca ingerii din ceata sfintelor stapinii au stapinire asupra diavolilor si cu putere ii opresc si-i potolesc de a nu vatama pe cineva din oameni cit ar voi ei, apoi cita stapinire nu are Preasfinta Fecioara Maria asupra diavolilor, care ispitesc pe oameni, oprind puterea lor de a face rau celor binecredinciosi care o lauda si se inchina ei cu credinta si umilinta?

Ingerii din ceata sfintelor puteri din cer, prin harul cel dat lor de Dumnezeu, pot sa reverse darul facator de minuni celor placuti ai lui Dumnezeu si sa intareasca pe oameni cu rabdare si tarie de suflet in necazurile si suferintele lor. Apoi cit dar si putere de facere de minuni nu are Maica Domnului si cit intareste si imbarbateaza in necazuri pe toti cei ce au dreapta credinta si o cheama pe ea din inima spre ajutor? Ingerii din ceata Domniilor au darul si puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalti ingeri, care sint mai jos decit ei, de a invata pe oameni, de a stapini simturile si patimile lor si a se face domni peste voile lor cele patimase. Apoi cita putere nu are imparateasa tuturor ingerilor si doamna lumii, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, de a domni si imparati lumea aceasta, de a povatui tot sufletul cel binecredincios si a stapini simturile si poftele cele patimase pentru a ajunge, prin harul lui Dumnezeu, domni si imparati peste toate patimile si voile lor cele rele?

Ceata fericitelor tronuri, mai mult decit alte cete din cer, are darul de a se odihni si a purta pe Dumnezeu, dupa har, nu dupa fiinta, caci dupa fiinta este necuprins. Apoi care dintre ingeri si dintre oameni a odihnit si a purtat pe Dumnezeu mai mult decit Preasfinta Fecioara Maria, care a purtat in pintecele si in bratele ei pe Dumnezeu-Cuvintul, facindu-se prin aceasta scaun insufletit si cuvintator al Imparatului slavei? Despre aceasta si Biserica lui Dumnezeu adevereste, zicind: Ca mitrasul tau, scaun l-a facut si pintecele tau mai desfatat decit toate cerurile l-a lucrat.

Ceata sfintilor si inteleptilor heruvimi mai mult decit alte cete ingeresti care stau mai jos decit dinsii, pururea stralucesc cu lumina intelegerii si cu revarsarea intelepciunii si cunostintei dumnezeiesti si sint luminati in chip covirsitor de Dumnezeu spre a intelege marea adincime a tainelor Sale si au putere a lumina pe ingerii cei mai de jos cu intelegerea celor dumnezeiesti. Apoi cita intelegere duhovniceasca si cita adincime de taine dumnezeiesti nu poarta intru sine Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, care s-a facut pe sine salas al intelepciunii lui Dumnezeu.

Dumnezeiestii serafimi sint prea infierbintati de dragostea lui Dumnezeu si au indoita putere dumnezeiasca si indoita putere de inaltare si slavoslovie, mai mult decit toate celelalte cete ingeresti care stau mai jos decit ei (Psalm 44, 11). Apoi cita fierbinte si dumnezeiasca dragoste nu are Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, care L-a purtat in pintece pe Hristos, izvorul cel fara de margine al dragostei si L-a nascut mai presus de legile firii? Si de cita vedere dumnezeiasca nu este plina Maica Domnului, care sta de-a pururea de-a dreapta Preasfintei Treimi, ca o imparateasa a cerului si a pamintului in haina aurita si cu toata stralucirea frumusetilor duhovnicesti impodobita si preainfrumusetata? (Psalm 44, 15). Si daca Dumnezeu se imbraca in haina de lumina, (Psalm 103, 2), apoi de cita slava si inaltare duhovniceasca nu s-a invrednicit Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, incit toata Biserica lui Hristos o numeste pe ea Maica Luminii.

Iata, dar, iubitii mei frati, pentru care pricina am zis ca Maica Domnului este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh. Iata pentru care pricina Biserica lui Hristos cinta Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, zicind: “Ceea ce esti mai cinstita decit heruvimii si mai slavita fara de asemanare decit serafimii“… Aceasta cintare este sfinta, pentru ca, asa cum am mai aratat, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria covirseste pe toate cetele ingeresti cu vrednicia, cu cinstea si cu toate darurile duhovnicesti cu care a impodobit-o Duhul Sfint. Aceasta o adevereste si dumnezeiescul parinte Ioan Damaschin in una din cele mai alese si multe laude pe care le-a alcatuit in cinstea Maicii Domnului, zicind: “Infrumusetatu-te-ai mai mult decit toata cuviinta ingerilor, ceea ce ai nascut pe Facatorul lor“.

Pina aici, dupa a mea slaba putere, v-am aratat in ce chip Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu a fost si este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh si pentru care pricina Biserica lui Hristos o numeste pe ea “Mai cinstita decit heruvimii si mai slavita fara de asemanare decit serafimii“.

In cele ce urmeaza vreau sa va arat care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras cel mai mult asupra ei harul Duhului Sfint si indurarea lui Dumnezeu. Fecioara Maria a fost impodobita de Dumnezeu cu toate darurile Preasfintului Duh. Insa cel mai mare dar care a invrednicit-o sa fie Nascatoare de Dumnezeu si i-a adus negraita cinste si slava a fost, nu fecioria, ci darul smereniei. Fara acest dar toate celelalte nu i-ar fi fost de folos. Smerenia a fost adevarata pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioarei, mai mult decit toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfintului Duh, a cautat Domnul spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48) si a ridicat-o pe ea la atita slava si cinste, spre a fi laudata in cer de toti sfintii si de ostile ceresti, iar pe pamint, fericita de “toate neamurile”.

Smerenia a fost cea dintii pricina si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia l-a inaltat pe Avraam si l-a facut prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri (Facere 17, 4), caci se socotea pe sine a fi pamint si cenusa. Smerenia l-a inaltat pe Iosif si l-a facut mai mare peste tara Egiptului (Facere 41, 40-41). Smerenia l-a facut pe Moise cel gingav la limba povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel, caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea poporului din robia Egiptului (Iesire 4, 10, 13). Smerenia l-a aratat pe David a fi “dupa inima lui Dumnezeu”, caci se socotea pe sine vierme si nu om (Psalm 21, 6).

Cu smerenia au stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri din cuptorul Babilonului, marele prooroc Isaia si, mai mult decit toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul care nu se socotea pe sine vrednic a dezlega cureaua incaltamintei lui Hristos (Matei 3, 11). Pentru adincimea smereniei lui s-a invrednicit a fi martorul cel mai vazator al Preasfintei Treimi la Iordan (Matei 3, 17) si s-a numit de Insusi Hristos cel mai mare om nascut din femeie (Luca 7, 28). Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat atit de mare smerenie, apoi cine poate intelege adincimea smereniei care a fost in inima Preasfintei Fecioare Maria? Ca ea, auzind si intelegind de la arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfint si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a inaltat cu inima, ci cu mare smerenie socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! (Luca 1, 38).

Aici, cu adevarat, s-a implinit cuvintul Sfintei Evanghelii, care zice: Cine se va smeri pe sine, se va inalta (Matei 23, 12). Iar Sfintul Efrem Sirul zice: “In inima adinca se va inalta Dumnezeu”. Deci daca, dupa marturia acestui sfint parinte, toate lucrurile cele mai inalte pe cele smerite se reazama, apoi si la Preasfinta Fecioara Maria, toate darurile cele mai inalte si duhovnicesti cu care a fost impodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica smerenia ei.

Spre a deslusi mai luminat cele amintite despre smerenia Maicii Domnului, o sa va spun o istorioara. Se zice ca pe vremuri un vestit sculptor, Apeles, a facut, pe linga alte statui vrednice de lauda si de mirare si un minunat spic de griu de care atirna un porumbel. Toti se minunau de aceasta mare maiestrie in sculptura, deoarece se parea ca in ea mesterul nu urmeaza firii, ci o depaseste chiar. Dar aici era o taina de nedezlegat. Cum un spic de griu sa poarte pe el greutatea unui porumbel fara sa se fringa?

Dezlegarea tainei insa arata si inchipuieste pe Preacurata Fecioara Maria, prin spicul de griu, iar porumbelul era chipul Sfintului Duh, care se odihnea peste dinsa, aratind prin simbol smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie atunci cind Duhul Sfint a venit peste ea si a invrednicit-o, mai presus de mintea noastra, sa nasca in lume pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35). Asadar, fratilor, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de lauda si de cinste si de inaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atit mai mult la Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Dar sa stiti si sa intelegeti ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului si Dumnezeului si Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte, si inca moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Insa aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 9-10).

Iar de va intreba cineva: “ce este smerenia?”, la aceasta voi raspunde, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintului Isaac Sirul care zice: “Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a imbracat Dumnezeu cind a binevoit a veni in lume si S-a imbracat in firea noastra cea smerita“. Iar daca dorim sa stim din ce fapte bune se naste ea, auzim pe Sfintul Ioan Scararul zicind ca smerenia se naste din ascultare si din taierea voii. Si iarasi, de se intreaba cineva: “Pentru care motiv smerenia este atit de mare?” Raspundem impreuna cu Sfintii Parinti: “Pentru ca numai ea poate ucide cel mai mare pacat care este mindria!” Caci prin acest cumplit pacat ingerii au cazut din cer, iar stramosii nostri Adam si Eva au cazut din rai; caci ascultind de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei (Facere 3, 5).

Astazi Fecioara Maria a zamislit in pintece da la Duhul Sfint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii. Astazi Arhanghelul Gavriil aduce Fecioarei si intregii omeniri cea mai mare bunavestire de la intemeierea lumii, adica venirea pe pamint a Fiului lui Dumnezeu, ca sa ne rascumpere din robia pacatului, sa ne scape de moarte si sa ne faca din nou fii ai lui Dumnezeu dupa har. Pentru aceasta este atit de mare si necuprinsa cu mintea sarbatoarea de astazi. Ea se praznuieste primavara, in luna Martie, care este luna creatiei, pentru ca prin venirea lui Hristos in lume omenirea se reinnoieste, se naste din nou prin credinta, prin botez si fapte bune. Sa laudam deci pe Preacurata Fecioara Maria ca s-a invrednicit sa zamisleasca in trup pe Mesia cel mult asteptat. Sa laudam si pe Gavriil arhanghelul ca a adus pe pamint cea mai sfinta si mintuitoare veste buna. Apoi sa ne silim a urma exemplul Maicii Domnului si a imita virtutile ei care au facut-o vrednica sa fie Maica si Nascatoare de Dumnezeu. Adica fecioria, rugaciunea, smerenia si ascultarea ei.

Tinerii si fecioarele sa imite fecioria ingereasca a Preasfintei Fecioare Maria. Sotiile crestine sa fie ascultatoare de sotii lor, precum Fecioara de batrinul Iosif, cu care era logodita. Mamele crestine sa urmeze Maicii Domnului, care a primit sa nasca pe Hristos prin Duhul Sfint si sa nu-si paraseasca datoria de a naste copii, pentru care au o mare raspundere. Preotii si calugarii sa se roage mult, cit mai mult lui Dumnezeu, pentru lume, pentru mintuirea oamenilor si pentru pace pe pamint. La fel si fratiile voastre sa va rugati mai mult, ca numai prin rugaciune putem vorbi cu Dumnezeu, ne impacam cu toti oamenii, ne intarim in credinta si sporim in fapte bune, fara de care nu ne putem mintui. Sa nu uitam ca si Fecioara Maria a primit bunavestire de la inger, in casa ei din Nazaret pe cind se ruga. Caci atunci cind ne rugam, sintem asemenea ingerilor, cintam si laudam impreuna pe Dumnezeu si cu rugaciunea ardem pe diavoli. Mai ales Acatistul Bunei Vestiri, cel mai vechi acatist din Biserica noastra, ca si Paraclisul ei sa nu ne ramina necitite in fiecare zi si sarbatoare.

Pe linga acestea, sa avem smerenie si dragoste catre toti oamenii, stiind ca fara smerenie, fara iubire si credinta dreapta nimeni nu se poate mintui. Am cazut din rai prin mindrie. Sa ne urcam din nou la Dumnezeu prin smerenie. La toate faptele bune sa adaugam si postul. Iata, sintem in Sfintul si Marele Post. Sa ne silim sa postim dupa putere, ca mare putere are rugaciunea unita cu postul. Nu uitati sa va spovediti toti din timp, cu evlavie si cainta, ca sa ne ierte Dumnezeu pacatele si sa ne facem vrednici de Sfinta Impartasanie si de lumina si bucuria cea mintuitoare a Sfintelor Pasti.

Va indemnam iarasi, fratilor, sa aparati sfinta si dreapta credinta ortodoxa printr-o viata crestineasca exemplara. Iubiti Sfinta Biserica si ascultati de pastorii pe care vi i-a rinduit Dumnezeu. Feriti-va de adunarile rele, de crestinii dezbinati si de sectanti, caci ei s-au rupt de Biserica lui Hristos si hulesc si defaima Sfinta Cruce, sfintele icoane si pe Maica Domnului. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Sfantul Andrei – cel intai chemat predica a Mitropolitului Augustin de Florina

admin — Fri, 29 Nov 2019 22:22:34 +0000

Astăzi, iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte pomenirea Sfântului Apostol Andrei.

Andrei este unul dintre cei 12 ucenici ai lui Hristos. Tradiţia spune că după Înălţarea lui Hristos la Cer şi după Cincizecime a propovăduit Evanghelia în Sciţia sau în Kolhida. Există şi mărturii scrise, că a predicat în Bitinia şi Pontul Euxin, în Propontida, în Calcedon şi în Bizanţ, în Macedonia, în Tracia, în Tesalia şi în Grecia până la Herson. De la Herson s-a întors în Bizanţ şi după ce l-a hirotonit acolo episcop pe Stahie, a venit în Peloponez. În Patras a fost arestat de către antipatul Egheat care l-a răstignit cu capul în jos.

Acesta a fost sfârşitul Sfântului. Dar care a fost începutul? Astăzi se citeşte acea pericopă evanghelică care vorbeşte despre prima întâlnire a Apostolului cu Hristos (vezi Ioan 1, 35-52).

Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon, împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi.

Cei doi fraţi, Andrei şi Petru – aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea.

De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan Înaintemergătorul. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd!

Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan Evanghelistul şi zice:

„Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare:

„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi. După cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Ioan nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „-l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii.

Andrei şi Ioan [viitorii apostoli – n.a.], când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului Ioan, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Ioan Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Marcu 1, 7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13).

Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă:

„Ce căutaţi?”

Ei răspund:

„Învăţătorule, unde locuieşti?”

Iar Hristos le spune:

„Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39).

Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui? Nu. Locuia provizoriu în casa vreunui străin. În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune.

Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos. Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea” (Ioan 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus :

„L-am aflat pe Mesia!” (Ioan 1, 46).

Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (Ioan 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.

Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce.

Cel mai important moment! Şi acum vă întreb: Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care lozul său a câştigat milioane…

Dar din toate aceste momente, neasemănat mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos.

O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.

Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă întreb pe fiecare dintre voi: Există în viaţa voastră un astfel de moment?

Răspundeţi-vă singuri!

Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul)

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Predica Par. Cleopa la Sfinta Preacuvioasa Maica noastra Parascheva

admin — Sun, 13 Oct 2019 22:01:17 +0000

De citit si: Viata Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iasi

Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24)

Iubiti credinciosi,

Astazi Biserica Ortodoxa face praznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a stralucit in lume cu viata sa sfinta, faptele cele bune, fiind impodobita de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevointa si petrecerea sa fara de prihana a binevoit Dumnezeu sa o proslaveasca pe pamint cu faceri de minuni si sa o puna ca o faclie mult luminoasa in sfesnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toti si a fi rugatoare, ajutatoare si mingiiere tuturor celor ce alearga la dinsa cu credinta.

Sfinta Cuvioasa Maica noastra Parascheva s-a nascut in pamintul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, intr-un sat ce se chema Epivat, din parinti macedo-romani dreptcredinciosi, care umblau neabatuti in toate poruncile lui Dumnezeu, impodobindu-si viata lor cu milostenii si cu faceri de bine. Parintii fericitei Parascheva au dat celor doi copii ai lor o crestere cu totul aleasa, deprinzindu-i dragostea de Dumnezeu si mila pentru oameni. Apoi parintii ei, trecind in cerestile locasuri, au lasat pe Parascheva mostenitoarea casei impreuna cu fratele sau Eftimie, care mai tirziu a fost Episcop al Maditiei si multe si preaslavite minuni a facut acolo, atit in viata sa, cit si dupa moarte.

Dupa moartea parintilor ei, fericita Parascheva a inceput o viata de aspra nevointa in rugaciune, post si milostenii, pasind pe calea cea sfinta care duce la imparatia lui Dumnezeu. Apoi, aprinzindu-se de rivna pentru cele ceresti nu a voit sa vietuiasca mai mult in lumea cea plina de tulburari. Deci, parasind toata grija paminteasca s-a dus la o manastire de calugarite din pustiul Iordanului si acolo petrecea viata ingereasca, urmind vazatorului de Dumnezeu Ilie si lui Ioan Botezatorul, mincind numai verdeturi si din acelea foarte putine. Apoi se chinuia de frig si de arsita si cauta cu ochii mintii sale numai la Cel ce poate a mintui de imputinarea sufletului pe cei smeriti cu inima. Dar cine va putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva si suspinele ei cele neincetate? Sau ostenelile si privegherile de toata noaptea, ispitele de la diavoli si metaniile ei cine le va povesti, decit Unul Dumnezeu, care stie si vede toate?

Ea nu mai purta grija de cele pamintesti, ci numai de cele sufletesti si de ceasul judecatii ce va sa fie. Ca mireasa a lui Hristos neincetat se pregatea sa iasa intru intimpinarea mirelui iubit, zicind: “Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc si pe Tine Te cauta inima mea”. Apoi cugeta si la cuvintele din Cintarea Cintarilor: “Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?”; gindul ei era numai la cele de sus, adica, cum isi va impodobi candela sa si cum va iesi cu fecioarele cele intelepte intru intimpinarea Mirelui si va auzi glasul cel dulce al Lui si se va indulci de vederea frumusetii Lui. Alteori, pe cind se ruga, zicea: “Cind voi veni si ma voi arata inaintea fetei lui Dumnezeu?”

Asa vietuind ea in pustie, vicleanul diavol zavistuia bunatatile ei si se sirguia s-o infricoseze cu naluciri si aratari mincinoase. Dar Sfinta Parascheva, mireasa cea buna a lui Hristos, isi punea nadejdea sa spre Cel Preainalt si, facind rugaciuni cu lacrimi, se insemna cu semnul Sfintei Cruci si indata se risipeau toate cursele vrajmasului ca o pinza de paianjen.

Cu niste osteneli ca acestea si cu multe fapte bune impodobindu-si sufletul, Cuvioasa Parascheva s-a facut mireasa iubita a lui Hristos si camara de taina a Preasfintei Treimi, devenind astfel biserica a Dumnezeului Celui Viu, curata si neintinata de pacat.

Dupa cinci ani de nevointa in pustiul Iordanului, pe cind se ruga cu miinile inaltate spre cer dupa obiceiul sfintilor, a vazut pe ingerul Domnului in chip de tinar luminos, care i-a zis: “Lasa pustiul Iordanului si te intoarce in patria ta, pentru ca acolo ti se cuvine sa-ti dai trupul pamintului, iar sufletul tau sa treaca la cerestile locasuri!”

Deci, Cuvioasa, socotind puterea vedeniei si intelegind ca porunca este de la Dumnezeu, se bucura de moartea cea trupeasca, dar se intrista de parasirea pustiului, pentru ca nimic nu curateste asa de bine sufletul si nu-l aduce la chipul cei dintii, precum viata de pustie si linistea.

Lasind fara de voie pustiul, Cuvioasa Parascheva a venit in imparateasca cetate Constantinopol, s-a inchinat in Biserica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a impartasit cu Trupul si Singele lui Hristos, apoi s-a dus in patria sa Epivat, unde a petrecut doi ani de zile neschimbindu-si osteneala cea pustniceasca, adica postul, rugaciunea si privegherile de noapte. Sosind ziua mutarii sale catre Dumnezeu, s-a rugat cu multe lacrimi pentru sine, pentru Biserica, pentru sfintii slujitori, pentru sihastri, pentru cei bolnavi si pentru toata lumea, apoi si-a dat sufletul cu pace in miinile Domnului, iar trupul sau, dupa obiceiul crestinesc, s-a ingropat in pamint la un loc neinsemnat pe malul marii.

Mai tirziu, vrind Dumnezeu sa proslaveasca pe Cuvioasa Parascheva, i-a descoperit sfintele ei moaste intr-un chip minunat ca acesta: Era un sihastru stilpnic aproape de locul unde era ingropata Cuvioasa. Deci s-a intimplat ca a murit un corabier acolo, al carui trup mirosea greu. Oamenii au sapat o groapa sa ingroape trupul corabierului. Dar dupa rinduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei Parascheva zacind in pamint, si fiind oameni nepriceputi, au aruncat alaturi de moastele Cuvioasei trupul corabierului si, acoperindu-l cu pamint, s-au dus acasa.

Intr-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe, fiind iubitor de Hristos, pe cind se ruga lui Dumnezeu in casa sa, a adormit si a vazut in vedenie o imparateasa sezind pe scaun luminat si multime de ostasi stind imprejurul ei. Unul din acesti ostasi, luindu-l de mina, l-a ridicat de jos si i-a zis: “Gheorghe, pentru ce ati trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva si ati ingropat la un loc cu dinsul trupul cel necurat si stricat? Deci, scoateti-l din groapa si-l puneti la un loc ales, ca a voit Dumnezeu sa proslaveasca pe roaba sa pe pamint”. Asemenea si acea imparateasa in vesminte luminate i-a zis: “Degraba scotind moastele mele, la loc insemnat sa le puneti, pentru ca si eu am fost ca si voi si patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiti!”

In aceeasi noapte, o femeie cinstita, anume Eufimia, a avut aceeasi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei dreptcredinciosi. Apoi au alergat cu luminari in miini la moastele Cuvioasei Parascheva, pe care aflindu-le in pamint intregi si binemirositoare ca o comoara de mult pret, le-au asezat cu mare bucurie in biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel din satul Epivatului.

Dupa multa vreme, credinciosul imparat romano-bulgar Ioan Asan, auzind de minunile ce se faceau la moastele Cuvioasei Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu multi episcopi si preoti si a adus cinstitele ei moaste in orasul Tirnovo, unde se tamaduiau numerosi bolnavi care veneau aici cu credinta. Dupa o vreme, cind turcii au cucerit o parte din Imperiul Bizantin, cu ingaduinta lui Dumnezeu, sultanul Baiazid da moastele Sfintei Parascheva lui Mircea cel Batrin, domnul Tarii Romanesti in anul 1393. Dar nu stau aici decit trei ani, ca miniindu-se turcii pe Mircea cel Batrin, dupa luptele de la Nicopole din 1396, au dat acest odor de mare pret cnezinei Anghelina care le-a dus la Belgrad, unde de asemenea se vindecau multi bolnavi. Si au stat moastele Cuvioasei Parascheva la sirbi, in Belgrad 124 de ani, din 1396 pina in 1520, cind sultanul Soliman le stramuta la Constantinopol. Sfintele moaste sint rascumparate apoi de la turci de Patriarhia din Constantinopol, unde stau 120 de ani.

In anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu, terminind de zidit biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, dorea sa impodobeasca ctitoria sa cu moastele unui sfint renumit spre mingiierea poporului nostru binecredincios. Deci, auzind Vasile Lupu de moastele Cuvioasei Parascheva si dorind sa le aduca la Iasi, i-a implinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia din Constantinopol avea mari datorii catre sultan si neavind de unde plati, patriarhul Partenie a acceptat sa daruiasca moastele Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu conditia ca domnul Moldovei sa-i achite datoria de 300 de pungi de galbeni pe care o datora turcilor. Deci achitind toata datoria Patriarhiei din Constantinopol, a primit odorul cel de mult pret, adica moastele Sfintei Parascheva, aduse la Iasi cu mare alai si cinste la 13 iunie, 1641, de catre trei mitropoliti – Ioanichie al Iraclei, Partenie al Adrianopolei si Teofan al Paleopatariei.

In marginea Iasilor sfintele moaste, insotite de Vasile Lupu si Mitropolitul Varlaam al Moldovei, au fost intimpinate de un mare cortegiu de clerici, monahi si credinciosi cu faclii aprinse in miini si au fost asezate cu mare cinste in biserica Sfintii Trei Ierarhi. Din anul 1641 pina astazi se face praznuirea anuala, la 14 octombrie, a Sfintei Parascheva.

Moastele Cuvioasei Parascheva au stat in biserica Manastirii Sfintii Trei Ierarhi timp de 250 de ani, adica pina la 12 decembrie, 1888, cind au fost stramutate in noua catedrala mitropolitana unde se afla si astazi. Aceasta stramutare s-a facut in urma unei mari si infricosate minuni, pe care o aflam scrisa in Vietile Sfintilor si in Mineiul pe octombrie. Si iata ce scrie despre aceasta: Moastele Cuvioasei Parascheva se pastrau iarna in sala gotica a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul manastirii. Iata insa ca din neglijenta sau si cu oarecare ingaduinta dumnezeiasca, in anul 1888, in noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a uitat o luminare aprinsa in sfesnicul de lemn de linga racla sfintei, dupa slujba de miezul noptii. Dupa un ceas sau doua, s-au aprins: sfesnicul, asternuturile, baldachinul si vesmintele.

Apoi insusi sicriul Cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flacari. Totul era o vatra de jaratec. Din aceasta cauza s-au topit definitiv sicriul de aur, daruit de domnul Vasile Lupu si multe alte odoare de mare pret. Abia in zorii zilei a fost simtit focul. Un elev de la scoala ce functiona in curtea Manastirii Trei Ierarhi, a dat alarma. S-a adunat lumea, a venit si batrinul mitropolit Iosif si vazind paraclisul in flacari si sicriul invaluit de jaratec, plingeau cu totii si ziceau cu durere: “Au ars moastele Cuvioasei Parascheva!” Dar, stingindu-se putin vapaia, au rascolit jaratecul si au vazut o infricosata minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era invaluit de flacari. Tot aurul si argintul erau topite si risipite de foc, iar sicriul de lemn era ars numai pe dinafara. Apoi, saltind capacul de lemn, au vazut ca nici urma de foc sau de caldura, nu patrunsese inauntru. Numai perna de sub capul sfintei era putin afumata. Aceasta a fost cea mai mare minune facuta de Cuvioasa Parascheva. Cum a oprit ea focul sa nu arda sicriul de lemn si nici un vesmint din sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte intreaga, nevatamata de jaratec, ca pe pat moale imparatesc asternut cu flori? Cit de minunat este Dumnezeu intre sfintii Sai! Cel ce faci pe ingerii Tai duhuri si pe slugile Tale para de foc…

Deci, plingind cu toti de bucurie si dind slava lui Dumnezeu si multumita Cuvioasei Parascheva, au cazut cu totii in genunchi si au facut acatistul Sfintei. Apoi, insusi mitropolitul impreuna cu clericii, au luat sfintele moaste si le-au dus in noua catedrala. Iar in locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul mitropolit Iosif, numit de credinciosi “cel sfint”, a facut un nou sicriu de argint care se vede si astazi, a pus in el sfintele moaste si le-a asezat in partea dreapta a catedralei, unde se pastreaza nestramutate pina in zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai pe dinafara, se pastreaza in biserica de alaturi, ca o marturie a minunii ce s-a facut atunci de Cuvioasa Maica noastra Parascheva.

Iubiti credinciosi,

Astazi toti credinciosii sint in sarbatoare. Astazi se praznuieste patronul cel de peste an, Preacuvioasa Maica noastra Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugatoarea si grabnic ajutatoarea tuturor credinciosilor care cer mijlocirea ei. In aceasta zi se aduna la Catedrala mitropolitana de la Iasi, inca din ajun, mii de credinciosi care vin sa se roage, sa se inchine si sa sarute cu evlavie racla cu moastele Sfintei Parascheva. Iata sint aproape 350 de ani de cind aceasta mireasa a lui Hristos ne ocroteste cu sfintele ei moaste. Ce slujbe frumoase si cintari alese nu se fac acum in sfintele noastre manastiri, in cinstea Cuvioasei Parascheva? Si cite credincioase nu-i poarta cu evlavie numele, ii citesc acatistul si isi dobindesc cererea lor? Dar cine poate spune de cite primejdii nu ne-a scapat Dumnezeu, de-a lungul secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?

De aceea, frati crestini, sintem datori sa cinstim pe sfinti ca ei sint “prietenii lui Dumnezeu” si rugatorii nostri la cer. Sa cinstim cu credinta si pe Cuvioasa Parascheva, sa-i sarutam cu evlavie sfintele ei moaste ori de cite ori avem posibilitatea. Apoi sa citim adesea acatistul ei, cintindu-i cu totii intr-un glas aceasta scurta rugaciune:

Bucura-te, Sfanta Parascheva, mult folositoare!

Amin.
Parintele Ilie Cleopa

De citit si:

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iasi (I)

• Minuni ale Sfintei Cuvioase Parascheva (II)

• La racla Sfantei Parascheva

Intrarea Domnului in Ierusalim (Duminica Floriilor) Predica Sf. Ignatie Briancianinov

admin — Sat, 20 Apr 2019 22:28:11 +0000

Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“
(Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu –”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

Sfantul Ignatie Briancianinov

din vol. “Predici la Triod si Penticostar”

Sursa: voscreasna.com

Vedeti si:

• Predica la Duminica Floriilor – Sf. Nicolae Velimirovici
• Cuvant la Duminica Floriilor – Par. Constantin Galeriu