Duminica aceasta este numită a Floriilor, a stâlpărilor, a intrării Mântuitorului în Ierusalim, a intrării şi a noastră împreună cu El în Ierusalimul de aici, care deschide uşile Ierusalimului ceresc.  Ori de câte ori deschidem Sfânta Evanghelie, de la primul cuvânt, ştiind că ne întâlnim cu Hristos, cugetul nostru adânc ne spune: cunoscându-L pe El te cunoşti pe tine.  Şi nu te vei cunoaşte pe tine în adânc cine eşti, de unde vii şi încotro mergi, fără să-L cunoşti pe Hristos.

Acest gând mă rog bunului Dumnezeu să-l primim şi prin el să cunoaştem adevărul, adevărul care – iarăşi spune Hristos – ne face liberi.  Revin şi repet, cu dumnezeieştii Părinţi, cu Fericitul Augustin şi cu alţii: cunoscându-L pe Hristos mă cunosc pe mine, şi fără să-L cunosc pe Hristos, nu mă cunosc pe mine; nu ştiu cine sunt şi care e menirea mea.  Şi numai aşa, cu acest gând, să deschidem Scripturile şi îndeosebi Evanghelia: Doamne, să Te cunosc pe Tine şi aşa să mă cunosc pe mine.

Deschizând deci dumnezeiasca Evanghelie de astăzi şi citind-o, punem la inima noastră acest cuvânt: “Iar cu şase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.  Şi I-au făcut acolo cină şi Maria slujea.  Iar Lazăr era unul din cei care şedeau cu El la masă. (Să stai lângă Iisus… Nu e nevoie de adăugat un alt cuvânt, căci ar fi nevrednic să spună ceva mai mult.) “Deci Maria luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului” – lucruri mai puţin esenţiale, le tâlcuim imediat.  Mirul de nard era din India provenit, şi răspândit în toată lumea de Răsărit.  Un mir de o puritate originară, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, plin de mireasma Lui.  De aceea Scripturile vorbesc de buna mireasmă duhovnicească, mai ales în Liturghie, mireasmă care iradiază de la Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos şi se răspândeşte (căci aşa este chemat Duhul Sfânt să vină şi să se răspândească peste sfintele daruri şi peste noi toţi deopotrivă), şi răul miros al păcatului; să nu uităm: păcatul miroase rău, urât, şi aceasta s-o ştie oricine.

…“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă (e rostit cuvântul vânzare pentru că în acele zile înainte de Paşti se urzea vânzarea Lui), zice: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor?  Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea.  A zis deci Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci pururea îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna”.  Să nu cedeze nimeni vreunei ispite în acest cvânt al Mântuitorului, cuvânt asemănător spus şi altădată de Mântuitorul: “Cel ce iubeşte pe mamă, pe tată, pe fraţi, pe soră, mai mult decât pe Mine, nu e vrednic de Mine”.  Asemenea este şi aici: întâi este Dumnezeu, şi apoi, de la El se revarsă iubirea şi lumina peste toţi.  Pe săraci pururea îi aveţi… Pe Mine nu; luaţi întâi din mireasma Mea – vrea să spună Mântuitorul – căci acel mir pentru El era pregătit, şi fără mireasma Lui, fără lumina Lui, n-ai să miruieşti pe nimeni cu adevărat, n-ai să săvârşeşti binele tău semenului tău, fără El. Astfel binele tău pentru sărmani, pentru fraţi, de la Hristos este.  Totdeauna va purta mireasma Lui şi-l vei săvârşi atunci cu mireasma şi cu lumina Lui.  Altfel sau dai de silă, sau dai din vreun interes, şi fapta ta este amestecată cu răul miros al egoismului, al păcatului tău.  O, Doamne, câte înţelesuri adânci ne descoperă cuvântul Evangheliei Tale!  Nefericitule Iuda, pe câţi adesea tu îi poţi îrâuri să cugete ca tine!

Dar, mai departe: “Mulţime mare de iudei au aflat că este acolo” – în Betania;  Betania e la vreo doi kilometri mai sus de Ierusalim, şi era pe acolo drumul ce cobora din Galileea, din nord, de la Marea Galileii, străbătând Samaria pe malul Iordanului.  Acum ne aflăm în apropierea Paştelui; este vorba de Paştele de atunci, al iudeilor.  Lumea venea pentru Paştele de atunci, val după val curgea.  Şi au aflat în Betania că Iisus este acolo, în casa lui Lazăr pe care El îl înviase din morţi.  Şi, iubiţilor, mulţimea a înconjurat casa şi aşteptau, iar alţii mergeau mai departe spre Ierusalim.  “Şi voiau să-L vadă pe Iisus, dar şi pe Lazăr, de care auziseră că a fost înviat din morţi.  Şi atunci s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare.  Căci din cauza lui mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus.  A doua zi, mulţime multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! (cuvântul osana, din limba ebraică şi apoi şi din cea grecească, înseamnă “Mântuieşte-ne Doamne! Salvează-ne Doamne!”).  Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”.  Nu în numele lui, în numele orgoliului lui, ci în numele lui Dumnezeu. Orice gând şi cuvânt şi faptă ar săvârşi omul, totul trebuie să fie în numele Domnului.  Şi nu simplu, rostit, doar ca o formulă, ci conştient: Doamne, în numele Tău, asemenea Ţie, în Duhul Tău, Doamne, să săvârşesc orice şi atunci ştiu că nu voi greşi.  Neîncetat să nu ne părăsească acest gând şi cuvânt. “Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel” – ştiţi ce înseamnă cuvântul Israel: transformarea numelui lui Iacov în Israel, după ce o noapte întreagă s-a luptat cu îngerul, cu trimisul lui Dumnezeu, care l-a însoţit în drumul pribegiei sale.  Şi s-a luptat şi s-a împărtăşit atunci din puterea îngerului, din puterea lui Dumnezeu, ca să biruie ispita.  Acesta este unul din înţelesurile luptei lui Iacov cu îngerul, pentru care s-a şi numit Israel.  Şi orice suflet care se luptă în chinurile lui lăuntrice, în urma păcatului săvârşit, între bine şi rău, şi în această luptă se împărtăşeşte de harul lui Dumnezeu, poartă numele – după Israelul cel vechi – Israelul cel nou, cum este numită Biserica; Biserica lui Hristos, pentru care Hristos însuşi S-a luptat şi a biruit în faţa ispitei celui rău în grădina Ghetsimani, a biruit pentru noi şi noi împreună cu El.  De aceea Israelul cel nou e Biserica.

“... Şi Iisus, găsind un asin, a şezut pe el” – spune mai departe Evanghelia.  Cum s-a pregătit asinul ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei: a trimis Iisus pe unul din ucenici în cetate şi i-a spus că va găsi o asină cu mânzul lângă ea.  Îl dezlegi, i-a spus Mântuitorul, şi de te întreabă cineva, spune-i că Domnului îi trebuieşte.  Şi a adus atunci mânzul asinei ca să se plinească acel cuvânt al proorocului Zaharia, care spune: “Nu te teme fiica Sionului! Iată împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei, pe fiul celei de sub jug”.  Şi a şezut Mântuitorul pe mânzul asinei.  “Nu înţelegeau ucenicii atunci, dar când s-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea le-a împlinit El”. Şi au zis atunci fariseii: “Auzi ce strigă aceştia!”, pentru că şi pruncii, copilaşii, urmau mulţimile şi strigau şi ei “Osana!”.  Şi Mântuitorul le răspunde: “Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” – pietrele şi toată făptura.  Vine vremea când oamenii tac şi vorbesc celelalte făpturi.  Cine a fost la Locurile Sfinte simte fiecare pietricică, fiecare monument sacru păstrat, cum strigă, vestind pe Dumnezeu.

Îmi aduc aminte de aceste taine mari, dar şi de cele mai smerite.  Un om al lui Dumnezeu, mergând printre flori, le mângâia cu toiagul şi rostea către ele: “Tăceţi, tăceţi, tăceţi, de ce strigaţi atât de tare?”.  O, Doamne, cum de noi nu suntem în stare să mărturism, să luăm aminte cum mărturiseşte întreaga zidire prezenţa, taina lui Hristos?!  Să simţim şi să ne simţim aşa ca în raiul pierdut de Adam, în această diafanie, transparenţă a existenţei întregi în care şi prin care vorbeşte Dumnezeu!

Iubiţilor, pentru dragostea şi osteneala dumneavoastră, îngăduiţi doar câteva gânduri să vă împărtăşim pentru această sfântă zi.  Gânduri, am zice noi esenţiale, care să se întipărească în inimă şi să rodească har şi bucurie, mântuire.  Iisus Hristos, înainte de Paşte, înainte de crucea şi învierea Lui, mai intră o dată în casa lui Lazăr, pe care îl înviase din morţi.  Şi a săvârşit această minune ca să strivească pentru totdeauna moartea şi frica morţii, aşa cum prin Schimbarea la faţă Hristos anticipa Învierea, deci biruirea şi trecerea peste moarte; de aceea a şi venit Fiul lui Dumnezeu în lume, să ne facă fii ai lui Dumnezeu, fii biruitori, fii ai Învierii.  Şi mulţimile se adună.  Au auzit de învierea lui Lazăr şi vor să-l vadă pe cel înviat.

Astfel Hristos pregăteşte mulţimile şi pe ucenici pentru învierea Lui.  Nu este altă frică mai mare decât frica de moarte, ori Hristos aceasta descoperă mulţimilor, că viaţa este chemarea omului, nu moartea.  Şi apoi, a doua zi Iisus intră în Ierusalim şezând pe mânzul asinei, pe mânzul celei de sub jug.  Nu este niciunul dintre vieţuitoare mai smerit decât asinul.  Împăraţii, cuceritorii, generalii, intrau, după cucerirea cetăţii, pe cai semeţi, semn al cuceririi.  Iisus intră pe smeritul mânz de asină tot pentru cucerire, dar ce fel de cucerire?  A celui care vine să cucerească inimile pentru viaţa în eternitate, prin sângele Lui; nu vărsând sângele altora, ci să-Şi dea sângele Lui preţ de răscumpărare pentru  mulţi.  Iar cuvântul mulţi, ca o mulţime, înseamnă pentru toţi.  Nimeni să nu înţeleagă în acest cuvânt doar o părticică  din existenţă.  Mulţi, mulţime, în Scriptură înseamnă pentru toţi care vor.  Nimeni nu este silit.

Aşa intră Iisus: cuceritor.  Aşa cum rostise în fericirea: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”; acest fel de stare a dumnezeirii şi omenităţii Lui: “Venţi la Mine că sunt blând şi smerit cu inima.  Luaţi jugul Meu, căci jugul Meu este bun şi sarcina mea este uşoară şi aşa veţi dobândi mântuire şi pace sufletelor voastre”.  …Vine pe fiul celei de sub jug; El, Care poartă jugul; El, care cu blândeţe divină vine la sufletul tău, suflete trist şi de atâtea ori robit.  Şi lumea Îl întâmpină cu ramuri de finic, cele care cresc acolo, asemănătoare cu salcia.

Şi părintele Petroniu, din Sfântul Munte, într-o meditaţie a lui, tot luminat şi inspirat de Dumnezeu, spune: “Acest popor întâmpină intrarea Mântuitorului cu stâlpări de salcie.  Salcia înmugureşte între cele dintâi primăvara, şi este smerită, nu atât de măreaţă ca să te impresioneze puternic.  Muguraşii ei şi lemnul ei, iarăşi, nu sunt atât de căutate, dar iată că le caută Dumnezeu”.  Şi cu asemenea ramură smerită, la fel cu mânzul asinei, şi cu glasul curat al copilaşilor şi al celor amărâţi care strigau: “Osana, mântuieşte-ne Doamne!”, într-o asemenea atmosferă şi lume, pătrunde Iisus în Ierusalim.  El, în chipul smereniei, ne dă har, nouă celor smeriţi, şi celor care-L întâmpină curaţi şi-şi aruncă în faţa lui hainele, punându-le pe mânzul asinei şi pe jos; hainele cu care omul s-a îmbrăcat din pricina păcatului, acum le aruncă pentru ca Hristos şi vieţuitoarea smerită să calce peste ele; să calce păcatul, hainele mânjite de noi. Şi acum are loc împlinirea cuvântului proorocesc: “Nu te teme fiică a Sionului! (Se referă la Ierusalim, la poporul lui Israel, la noul Israel, la noi toţi.) Iată împăratul tău vine la tine, blând şi smerit, pe mânzul asinei”.

Iubiţilor, aş vrea să stăruim aici asupra câtorva cuvinte, şi anume: Cele dintâi cuvinte pe care le rosteşte îngerul lui Dumnezeu în Noul Testament la vestirea venirii Fiului lui Dumnezeu sunt tocmai acestea: “Nu te teme!”.  Şi de-a lungul Noului Testament Mântuitorul a spus mereu: “Nu vă temeţi!” (pe Marea Galileii, când mergea pe ape: “Eu sunt, nu vă temeţi!”) şi dăruieşte pacea neîncetat.

Iar teama, frica despre care au spus unii din Vechiul Testament: “Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”, aşa cum tâlcuiesc dumnezeieştii Părinţi, are două înţelesuri: este o teamă firească, teama de rău, teama de păcat, teama de a pierde iubirea de Dumnezeu, şi nu grija, ca stare de suflet bolnavă, în izolare, ci purtare de grijă pentru făptura pe care ţi-a dat-o Dumnezeu.  Aceasta este după fire, va spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; deci e o teamă după fire, teama de Dumnezeu, teama de a pierde iubirea Lui, teama de a păcătui, teama pentru făptura ta, de a nu te arunca tu singur în gol, în pustiu, în apă, ş.a.m.d.  La fel este şi teama aceea de care vorbeşte Sfântul Pavel: teama de a pierde binecuvântarea căminului tău, teama de a pierde iubirea bărbatului tău, teama de a-l înşela, de a veni ispita pe capul tău.  Aceasta este tot teamă a firii, zic Sfinţii Părinţi.

Dar mai este şi teama cealaltă, care se naşte din lume, teama de a pierde bnurile, teama de a pierde plăcerea acestei lumi, teama de moarte pentru trup; căci, să ştiţi, sunt două feluri de a muri: este moartea sufletească – şi aceea este rădăcina morţii, consecinţă a despărţirii de Dumnezeu; la aceasta trebuie să ne gândim ca la o tragedie, deoarece provine din păcat, din despărţirea de Dumnezeu; această despărţire înseamnă moarte – şi moartea trupească, care nu este cea mai gravă.  Ori teama de moartea trupească, teama de a pierde plăcerile şi bunătăţile acestei lumi se naşte din păcat.  Şi aceste două forme ale morţii se exclud una pe alta.  Teama de Dumnezeu înalţă sufletul şi îl uneşte cu El, iar teama de a pierde dulceţile lumii te desparte de Dumnezeu şi te duce la moarte.  Când bunăoară în pustie câte un ucenic îl întreabă pe duhovnicul lui: “De ce mi-e teamă în pustiu?” – “Pentru că tu eşti încă legat de acestea ale lumii, de plăcerile ei, de stăpânirea ei, de dorul după ea, şi de aceea în tine este gol, un este prezent Dumnezeu”.

Să ne gândim cum Adam, după ce a păcătuit s-a ascuns după pomii grădinii.  Şi l-a întrebat Domnul: “Unde eşti, Adame?”. “Doamne, m-am ascuns, îmi era teamă; mi-a fost teamă căci m-am văzut gol”.  Atunci teama lui Adam aceea a fost, că s-a văzut gol.  Dacă nu mai eşti gol, dacă eşti plin de Dumnezeu, de lumina şi de iubirea dumnezeiască, nu te mai temi.  Hristos vine în lume cu acest dar de la Dumnezeu, cu acest: “Nu te teme, fiică a Sionului…”.

O, Doamne, dacă noi Te cunoaştem, Te simţim pe Tine, nu ne mai temem.  O spun asta şi pentru unii tineri şi tinere.  Avem printre noi suflete care întâlnesc în calea lor alte suflete, care însă poartă duhul lumii acesteia, duhul demonic, care uneori poate să ajungă să le stăpânească, să le cucerească, şi atunci o asemenea teamă, luciferică, demonică, pătrunde în sărmanele suflete şi demolează, descompune, sfâşie.  Şi sărmanele suflete cad sub imperiul acestei stări patologice, morbide, bolnave, şi noi ne luptăm atât de mult să le tratăm, să le scoatem!  Şi este cu putinţă, căci adâncul din noi e de nedistrus.  Avem atâtea cazuri, nespus de grele, şi, cu durere o spun, în unele cămine studenţeşti întreaga atmosferă este de genul acesta, pernicios, morbid, bolnăvicios, în care oamenii nu se privesc cu inima curată, cu gânduri sfinte, cu această seninătate a privirii lor.  Gândirea însăşi cucereşte, iubiţilor.  Însoţită de cuvânt ea stăpâneşte şi îmbolnăveşte dacă e pornită dintr-un suflet bolnav.  O, Doamne, Iisus când priveşte mulţimea aceea şi rosteşte din cuvântul profetic (căci în numele Tatălui venise, în Duhul Sfânt, dar pregătit de profeţi), El împlinea cuvântul profetului: “Nu te teme fiică a Sionului”.  Să ne gândim mereu la acest cuvânt al Mântuitorului şi să întâmpinăm cu el pe semenul nostru: “Nu te teme!”; cu blândeţe şi cu smerenie, şi atunci cuvântul îl învăluie, iar din tine se va răspândi mireasma lui Hristos.  Şi astfel îl ridici pe semenul tău, devii dătător de pace.  Iar cuvântul “Nu te teme fiică”, deşi parcă este adresat genului mai slab al firii, poate fi socotit deopotrivă şi pentru bărbaţi, printre care sunt atâţia slăbănogi.  Binele să fie contagios, din Hristos Iisus: Nu te teme, frate şi soră, în numele lui Hristos, al iubirii Lui, al luminii Evangheliei  Lui.

Ajută-ne Doamne să răspândim toţi mireasma binefăcătoare de pace şi linişte, de sănătate, de la Tatăl prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, cu rugăciunile Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor!  Aşa să simţim ziua Floriilor şi să petrecem Săptămâna Crucii, a morţii, cu ochii aţintiţi spre Înviere şi Viaţă.  Amin.

Parintele Constantin Galeriu