Apa cea Vie » Secte si erezii

Creştinii care s-au rupt definitiv de Sfanta Biserica, care se impotrivesc dogmelor credintei noastre ortodoxe si apostolice si care si-au format o invatatura de credinta gresita se numesc sectari ( eretici ) . Sectele in Biserica au fost inca de la inceputul propovaduirii Evangheliei in lume si vor exista pana la sfarsitul veacurilor. Ele sunt atat rezultatul necredintei in Dumnezeu, cat si un putemic semn apocaliptic.

Oamenii, in general, parasesc Biserica si cad in erezii din urmatoarele cauze principale : din nestiinta, adica din lipsa de cunoastere a cuvantului lui Dumnezeu, a Sfintei Tradtii si a invataturii Sfintilor Parinti ( Osea 4, 6-7; Deuteronom 1, 39; Ioan 4, 11 ) ; din inselaciunea diavolului, care ” umbla, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita ” ( I Petru 5, 8 ) si care reuseste sa amageasca pe multi crestini prin patimi, prin increderea in sine, prin necredinta etc. ( Facere 3, 1-6; Matei 4, 1-10; Ioan 8, 44; II Corinteni 1, 3, 15 ) ; din cauza mandriei, care a creat cele mai multe secte si erezii in istoria Bisericii crestine, reusind sa sfasie trupul tainic al lui Hristos. Apoi, din cauza inmultirii pacatelor omenesti, precum : betia, desfraul, avortul, divortul, neintelegerea din familie etc. Apoi lipsa de slujitori devotati in Biserica lui Hristos; din lipsa de explicare a credintei ortodoxe la credinciosi; din cauza firii razvratite a unor crestini, din lipsa de carti bisericesti, de rugaciune si de invatatura, din lipsa de viata duhovniceasca exemplara a preotilor, din lipsa de experienta, de blandete, de staruinta si iscusinta pastorala a preotilor si din alte pricini. Inmultirea sectelor si a proorocilor mincinosi, mai ales in secolul nostru, este, desigur, si un semn apocaliptic al sfarsitului lumii. Acest adevar ni-l arata Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care, vestind despre a doua Sa venire pe pamant, a zis : ” Si multi prooroci mincinosi se vor scula si vor insela pe multi… ” ( Matei 24, 11 ) (din “Lumina si faptele credintei” – convorbirea a noua)

Păcatul trecerii oamenilor la sectari este foarte mare, este un păcat împotriva Duhului Sfant, n-are iertare nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. De nu se vor întoarce la Biserica Ortodoxă sectarii sunt pierduţi! Biserica este mama noastră ea ne-a născut prin apă şi prin Duh, căci I-a spus Iisus lui Nicodim: “De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea intra în împărăţia Cerurilor” (Ioan 3, 5).

Este un eres, o sectă numită “penticostali”, am fost la aceştia la casa lor de rugăciune la Vicovul de Sus, la Straja, că ei ziceau că au dreptul de a boteza cu Duhul Sfant. “Cine v-a spus vouă aşa ceva, de ce atâta mândrie în capul vostru? Căci botezul cu Duhul Sfânt nu se cere la creştini, acesta numai Apostolii l-au avut, care a venit în limbi de foc şi le-a dat Apostolilor putere să vorbească în toate limbile şi să facă minuni şi să învieze morţii. Deci, pentru noi este rânduit botezul cu apă şi cu Duh Sfânt”.

Sectarii sunt ramuri rupte de la Biserica lui Hristos. La Efeseni se spune, că noi suntem Biserica lui Hristos şi mădulare în parte, pe unul l-a pus Dumnezeu Apostol, pe unul prooroc şi altele, fiecare suntem mădulare ale Bisericii, nu că noi suntem Biserica, ci mădularele Bisericii, Biserica Universală este Trupul lui Hristos. Iisus a spus că toată viţa care rămâne în El aduce roadă, iar care nu rămâne în El se taie şi se aruncă în foc.

Cu omul sectar atâta ai voie să vorbeşti: odată şi de două ori (Tit 3, 10) şi apoi să-ţi fie ca un păgân şi vameş. Sf. Ioan Evanghelistul zice, să nu-i primim în casă, nici ziua bună să nu le dăm. Sectarul spune: uite ce scrie aici şi omul crede; aşa spun baptiştii, penticostalii şi toţi sectarii, dar n-avem voie nici să vorbim cu ei, n-avem voie să-I primim, nici să mergem la adunările lor. La adunarea lor mergi, numai dacă încerci să tragi pe cineva de acolo.

● După canonul 9 şi 34 al Sinodului de la Laodiceea şi Conoanele Apostolice: “Este oprită mergerea creştinilor la cimitirele lor şi la adunările sectarilor, ereticilor”.

● Canonul 45 Apostolic, din anul 50 de la Ierusalim: “Preot, diacon, creştin, care se roagă cu ereticii – sectarii să se afurisească (blesteme), dacă a slujit cu ei să se afurisească” (preotul) să se scoată din preoţie.

● Canonul 46 apostolic spune: “Episcop, preot, diacon, care botez sau jertfii ia de la ereticii sectari să se “caterisească” să i se ia preoţia”, cu atât mai mult cad sub blestem creştinii ce merg la ei.

Luther era tata sectarilor din lume [Martin Luther (1483-1546) – întemeietorul protestantismului, fondatorul Bisericii Luterane” – n.a.]. Luther, un călugăr de 120 kg, catolic, se căsătoreşte cu o călugăriţă Ecaterina şi apoi face protestantismul. A păţit şi el cu călugăria, ca şi vulpea cu strugurii, ca văzând vulpea că strugurii-s dulci şi buni, dar îs sus şi nu-i putea ajunge a zis vulpea, că-s acri şi nu-s buni. Aşa a păţit Luther cu călugăria, a zis că nu mai trebuie călugări, văzând că a căzut el din călugărie, a desfiinţat monahismul – mare păcat! Mama lui Luther a fost de origine catolică, ca şi Luther la început, iar într-o zi după ce Luther s-a lepădat de catolici şi de călugărie şi şi-a făcut sectarismul lui vine să-1 întrebe: “Fiul meu, ce zici tu, să mă las de catolici şi să mă fac şi eu protestantă ca tine?” Luther I-a răspuns: “De vrei să trăieşti uşor şi să mori greu fa-te protestantă ca şi mine, dar de vrei să trăieşti greu şi să mori uşor, rămâi în religia catolică!”. Văzându-şi greşala Luther, că a stricat credinţa, a zis: “Vai de mine, că rătăcirea mea nu se va sfârşi niciodată!” El şi-a dat seama de rătăcirea lui, că greşeala lui este pierzare veşnică. Asta a fost la 1514.

* * *

2. Cum să ne purtăm cu sectarii?

“De omul eretic (sectar) după întâia şi a doua mustrare depărtează-te” (Tit 3, 10). Pe omul sectar după mustrare îl părăseşti şi-ţi este ţie ca un păgân.

Când este vorba să-l ajuţi pe fratele tău, ajuţi pe orice om din lume, e în boală, se îneacă dă-I mâna, e în primejdie ajută-l, dar când este vorba de credinţă îl urăşti, căci ei sectarii urăsc adevărul. Hristos a zis: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”. Iar în psalmul 138 se spune: “Pe cei ce Te urăsc pe Tine, I-am urât” şi zice Psalmul: “Cu ură desăvârşită I-am urât pe ei, căci neprieteni mi s-au făcut mie”. Pentru că ei urăsc adevărul n-avem voie să-i iubim. In privinţa credinţei nu discutăm, îi spui aşa: “Mai, eu discut cu tine cel mult odată, de două ori, pe urmă îmi eşti păgân şi vameş!” […]

NOTA: Parintele Ilie Cleopa vorbeste despre ura pe care creştinul ortodox este dator s-o aiba pentru sectanti, dar aceasta ura nu e o ura viscerala, care sa-l roada si sa-l consume pe crestin, care sa-l macine interior si sa-l urateasca, care sa-i intunece mintea si inima, ci e vorba de o ura mistica. Intre ortodox si sectant nu poate exista iubire crestina, deoarece sectantii au devenit dusmanii lui Iisus Hristos. Ortodoxul nu poate avea prietesug cu sectantul, asa cum apa nu se poate amesteca cu uleiul. Intre ortodox si sectant nu poate exista comunicare si comuniune, deoarece discursul sectantului e inveninat de viclenia sarpelui care l-a indepartat de Biserica lui Dumnezeu.

* * *

(Din vol. “Sfaturi duhovnicesti:)

– Cum trebuie să ne purtăm, noi crestinii ortodocsi fată de oamenii eretici?

– Nu cumva socotind noi că iubim pe aproapele, să ne lăsăm călcati de cei străini de dreapta credintă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie si a ne impune credinta lor cea strâmbă si eretică. Iar dacă voiesc a ne ataca credinta noastră cea sfântă sau Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, atunci trebuie să o apărăm cu toată puterea până la moarte, după cum zice Sfântul Nicodim Aghioritul în “Războiul nevăzut”.

Se cade, asadar, oricărui preot ortodox si oricărui crestin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostas al lui Hristos cu toată evlavia si cu mânie bărbătească si tare să apere, prin cuvânt si prin scris, adevărul dreptei noastre credinte. Nu se cuvine a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândete. Acelasi lucru ne învată si Sfântul Pimen cel Mare, zicând: “Se cade nouă a răbda toate, măcar de ne-ar scoate cineva si ochii sau ne-ar tăia mâna noastră cea dreaptă, iar dacă cineva voieste a ne depărta si a ne despărti pe noi de Dumnezeu, atunci să ne mâniem” (Pateric, Cuvântul 118). Si iarăsi zice: “Întâia oară fugi, a doua oară fugi, a treia oară fă-te sabie cu cel ce vrea să te despartă pe tine de dreapta credintă”.

– Dar cum trebuie să ne comportăm cu acesti oameni?

– Auzi ce spune apostolul? Biserica este Trupul lui Hristos. Cap al Bisericii este Hristos. Toate sectele mistice si rationaliste, nu numai din România, care s-au despărtit de Biserică, s-au despărtit de Hristos. Nu mai au legătură cu Hristos. Gata. Asa este. Si pe sectari, nu în casă, nici în ogradă să nu-i primesti, ca nu cumva să ne împărtăsim de lucrurile cele rele ale lor si de ereziile lor.

– Si dacă vin cu tot felul de cărti, ce să facem cu ele?

– Pe foc, pe foc, pe foc! Ei au diavoli numiti arhiconi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Îi învată toată Scriptura pe de rost, dar pe dos, pe dos, pe dos. Le tâlcuieste toată Scriptura pe dos. Din Scriptură îti vorbeste, dar pe dos, nu cum spune Biserica si dogmele Bisericii. Să nu vorbiti cu ei.

* * *

3. Despre Biserică

Vom face o expunere pe scurt a doctrinei noastre Ortodoxe relativ la întrebările sectarilor, începând cu Biserica, pe care ei o atacă şi o înţeleg cu totul rătăcit din cuvintele Sfintei Scripturi, pe care ei le răstălmăcesc spre a lor pierzare (II Petru 2, 16).

Pricina care m-a făcut să pun această lucrare sub forma unui dialog cu sectarii a fost următoarea: nu de mult, într-una din zile, m-am pomenit în chilia mea cu un predicator adventist din Bacău, care la stăruinţa unui dascăl cunoscut al meu, a venit până aici, însoţit de dascăl şi de un alt om – anume Ion Lazăr –, care de curând trecuse la adventişti. Pe acesta, bunul dascăl s-a luptat să-l aducă până aici împreună cu predicatorul său adventist, zicându-i că dacă predicatorul va dovedi în faţa unui preot că adevărul este de partea lui, apoi omul să rămână la ei; iar de nu, apoi să revină la Biserica şi credinţa lui cea strămoşească.

Înţelegând de la tânărul dascăl pricina venirii lor, am început discuţia în cele ale credinţei cu predicatorul adventist, de faţă fiind şi omul care venise să se lămurească. Aşa că după o discuţie cu întrebări şi răspunsuri, predicatorul şi-a luat geanta şi pălăria, pregătindu-se de plecare, iar creştinul care ascultase cu luare aminte cele discutate de noi, i-a zis: „Cumetre, eu nu mai merg cu dumneata, ci rămân aici, că Dumnezeu m-a adus aici, ca să nu mă rătăcesc!” La care predicatorul i-a răspuns, plecând: „Eu nu am cu cine vorbi aici, că nu sunt înţeles”.
Şi aşa omul a rămas aici cu dascălul şi a mers la Sfânta Biserică, apoi, după o sfătuire mai cu temei, i-am dat şi o broşură în care se combăteau rătăcirile adventiste şi aşa, împreună cu dascălul, a plecat, urmând la Biserica pe care o părăsise.

Aşadar, aducându-mi aminte de multele întrebări puse de predicatorul adventist, m-am gândit ca în cele ce urmează, să răspund – măcar mai pe scurt –, atât lui, cât şi la alţi sectari, sub forma unui dialog între preot şi sectant, în acest fel:

Preotul: Pentru care pricină ai venit aici dumneata?

Sectarul: Am venit aici ca să-ţi arăt adevărul!

Preotul: Da, adevărul este bine de a se căuta întru toate. Dar cam despre ce vrei să întrebi mai întâi?

Sectarul: Să-mi spui dumneata, mai întâi, ce este Biserica?

Preotul: Ascultă, omule. Biserica este aşezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor.

Sectarul: Eu vreau să ştiu cum înţelegeţi voi, ortodocşii, cuvântul Biserică din Sfânta Scriptură.

Preotul: Ia aminte, omule, cele ce spun: Cuvântul Biserică în dumnezeiasca Scriptură are mai multe înţelesuri şi mai multe numiri. Iar Sfânta Scriptură se foloseşte când de un înţeles, când de altul, când de o numire, când de alta.

Sectarul: Care sunt acele înţelesuri şi numiri diferite ale Bisericii în Sfânta Scriptură?

Preotul: Mai întâi, prin cuvântul Biserică, Sfânta Scriptură a Noului Testament înţelege Ierarhia superioară şi conducătoare a Bisericii, pe care a întemeiat-o Mântuitorul nostru, Iisus Hristos.

Sectarul: Care este acea Ierarhie superioară şi conducătoare pusă de Mântuitorul în Biserică?

Preotul: Această ierarhie o formează Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor: episcopii, preoţii, diaconii (Matei 18,18; Fapte 6, 3–6; 20, 28; Ioan 20, 22–23; Efes. 4, 11–12; I Tim. 3, 1–12; 4, 14; Apoc. 21, 14; Evrei 13, 17).

Sectarul: Când a pus Mântuitorul această Ierarhie în Biserică?

Preotul: Atunci când a zis către Apostolii Săi: Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16); şi iarăşi, când a zis: Precum M-a trimis Tatăl pe Mine şi Eu vă trimit pe voi (Ioan 20, 21; Efes. 2, 20 ş.a.).

Sectarul: Ce puteri deosebite a dat Mântuitorul acestei Ierarhii superioare şi conducătoare a Bisericii?

Preotul: Mântuitorul a înzestrat cu multe puteri şi daruri această Ierarhie superioară a Bisericii Sale: “Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor. “ (I Cor. 12, 28).

Sectarul: Care sunt acele puteri şi daruri de care spui?

Preotul: Mântuitorul mai întâi a dat ucenicilor Săi puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, în cer şi pe pământ (Matei 18, 18; Ioan 20, 22–23). Le-a dat puterea disciplinară în Biserică de a pedepsi pe cei vinovaţi de călcarea poruncilor lui Hristos (I Cor. 5, 4–5; I Tim. 1, 20; Matei 16, 18–19); i-a îmbrăcat cu putere de sus la Pogorârea Sfântului Duh (Luca 24, 49; Fapte 2, 2–4) şi i-a binecuvântat pe ei cu prilejul Înălţării Sale la cer (Luca 24, 51); i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toată zidirea şi să boteze în numele Sfintei Treimi – al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 18–20).

Sectarul: Dar cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură?

Preotul: Cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură se mai înţelege şi totalitatea credincioşilor care sunt botezaţi în numele Preasfintei Treimi (al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh), care se mântuiesc prin păzirea şi lucrarea tuturor poruncilor lui Hristos şi care urmează întru toate aşezământul pus de Mântuitorul şi de Sfinţii Săi apostoli în Biserică (Matei 16, 18; Efes. 2, 19–22; 4, 11–15; Col. 1, 18–20).

Sectarul: Care sunt mărturiile din Sfânta Scriptură care adeveresc numirea Bisericii sub acest înţeles?

Preotul: Biserica ca totalitatea credincioşilor (păstor şi turmă la un loc) are prea multe mărturii scripturistice, între care este şi aceasta: Că precum într-un singur trup avem multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi lucrare, aşa şi noi, cei mulţi, suntem în Hristos un trup, iar fiecare dintre noi suntem mădulare suntem unii altora (Rom. 12, 4–5). Acest „trup” este Biserica, iar Hristos este Capul Trupului, adică al Bisericii (Col. 1, 18; 1, 24; Efes. 1, 22–23; 4, 25; 5, 23; I Cor. 12, 27 ş.a.).

Sectarul: Cum se mai înţelege cuvântul Biserică în Sfânta Scriptură?

Preotul: Prin cuvântul biserică, în Sfânta Scriptură se mai înţelege şi biserica (materială) ca lăcaş de închinare.

Sectarul: Ce înţelegeţi prin biserică-lăcaş de închinare?

Preotul: Prin biserică-lăcaş de închinare se înţelege locul sfânt menit cultului divin public, precum era templul din Vechiul Testament. Numele de «biserică» în acest înţeles îl întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul, încă de copil, a cinstit acest loc sfânt, adică biserica ca lăcaş de închinare, căci de la vârsta de 12 ani a venit cu părinţii Lui să se închine în templu (Luca 2, 46–48).

Această biserică-lăcaş de închinare Mântuitorul a numit-o «Casă a Mea» (Matei 21, 13) şi în fiecare zi învăţa poporul într-însa (Ioan 18, 20). Numele de biserică în înţelesul de lăcaş de închinare publică îl găsim iarăşi în Faptele Sfinţilor Apostoli, unde se spune că Pavel şi Varnava, ajungând în Antiohia, …au stat acolo un an întreg, adunându-se în biserică şi învăţând mult popor (Fapte 11, 26). De asemenea, Apostolul Pavel zice, referindu-se tot la acest înţeles: Căci mai întâi aud că, atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări şi în parte cred (I Cor. 11, 18). Că în toate bisericile sfinţilor (creştinilor), femeile să tacă în biserică… căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică (I Cor. 14, 33–35). În toate textele de mai sus, înţelesul cuvântului biserică este clar şi el arată lăcaşul de adunare pentru cultul public.

Sectarul: Şi care alte nume se mai dau Bisericii în Sfânta Scriptură?

Preotul: Biserica se mai numeşte şi «Ogorul Domnului» (I Cor. 3, 9), «Casa Domnului» (Efes. 2, 19–22), «Mireasa lui Hristos» (II Cor. 11, 2; Apoc. 21, 2, 9; 22, 17 ş.a.), «Adunarea cuvioşilor» (Ps. 149, 1) sau a «oamenilor drepţi» (Ps. 110, 1), «Adunarea celor întâi născuţi» (Evrei 12, 23), «Turma lui Hristos» (Ioan 10, 16), «Sfeşnic de aur» (Apoc. 1, 20; 2, 1), «Cetatea lui Dumnezeu» (Ps. 86, 2; Apoc. 3, 12), «Cetatea Dumnezeului celui viu» (Apoc. 21, 2; 22, 19), «Stâlp şi temelie a adevărului» (I Tim. 3, 15), «Sfatul sfinţilor» (Ps. 88, 6), «Trupul lui Hristos» (Efes. 1, 22–23; Col. 1, 24), «Zidire dumnezeiască» (I Cor. 3, 9), «Biserica Slavei» (Efes. 5, 27), «Mireasa Mielului» (Apoc. 19, 7; 21, 9); patria lui Dumnezeu pe pământ (Efes. 3, 15); «Casa Dumnezeului lui Iacov» (Isaia 2, 3), «Casa lui Hristos» (Evrei 3, 6), «Ierusalimul cel Nou» (Apoc. 3, 12; 21, 2), «Casa lui Dumnezeu» (I Tim. 3, 15; Evrei 10, 21) ş.a.

Sectarul: Dar câte Biserici aveţi voi, ortodocşii?

Preotul: Biserica lui Hristos este una, deoarece Mântuitorul a întemeiat o singură Biserică (Matei 16, 18), nu mai multe, pentru că Biserica are un singur Cap, pe Iisus Hristos, ea fiind înfăţişată ca o singură Mireasă a lui Hristos (Efes. 5, 27), ca o Casă a lui Dumnezeu şi a lui Hristos (Evrei 3, 6; 10, 21), ca un trup unic al lui Hristos (Rom. 12, 5), ca o singură turmă (Ioan 10, 16; 21, 15). Biserica se numeşte sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Efes. 5, 25-27), şi în ea locuieşte Duhul Sfânt.

Sectarul: Dar cum poate fi Biserica voastră sfântă, dacă la voi, ortodocşii, se adună prin biserici tot felul de păcătoşi şi nelegiuiţi?

Preotul: Înţelege, omule, că păcătoşii nu ating sfinţenia Bisericii. Misiunea Bisericii tocmai aceasta este, de a face îndreptarea păcătoşilor. Toţi oamenii sunt păcătoşi, aşa că nici unul nu poate spune că e lipsit de păcate (Fac. 8, 20; Pilde 20, 9; Iov 14, 4; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). Ştiu că voi, sectarii, aveţi pretenţia că în comunitatea voastră se adună numai oamenii sfinţi. Dar să ştii că nu aveţi dreptate. Vezi pe marele Apostol Pavel, care era vas al alegerii (Fapte 9, 15–16), şi care zice despre sine că este cel dintâi păcătos între păcătoşi (I Tim. 1, 15).
Mântuitorul a asemănat Biserica Sa, în diferite pilde, cu ţarina care cuprinde grâu şi neghină (Matei 13, 24–30, 36), cu năvodul care prinde şi peşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47–50); iar marele Apostol Pavel spune că Biserica este casă în care se găsesc vase de cinste şi vase de necinste (II Tim. 2, 20). Mântuitorul nu a venit să cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă, căci nu au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12).

Sectarul: Dar de ce ziceţi voi, ortodocşii, că Biserica voastră este sobornicească şi apostolească?

Preotul: Prin cuvintele «Biserică sobornicească», noi arătăm că Biserica noastră are menirea de a se răspândi în toată lumea, cuprinzând pe credincioşii din toate locurile, din toate timpurile şi de la toate popoarele, ca o încununare a poruncii Mântuitorului, Care a zis: Mergând, învăţaţi toate neamurile… (Matei 28, 19). I se spune sobornicească pentru că învăţătura ei este conformă cu întregul adevăr primit de la Hristos, spre deosebire de sectă sau de erezie, care are numai o parte de adevăr. Ea este sobornicească sau universală (catolică) pentru că deţine adevărul unic şi universal. Ortodoxia nu este numai dreaptă credinţă, ci şi deplină credinţă, adică adevărul întreg. De aceea i se spune sobornicească.

Iar «apostolică» se numeşte Biserica Ortodoxă pentru că ea a fost întemeiată de Mântuitorul prin Sfinţii Apostoli (Efes. 2, 20) şi a fost răspândită în lume şi organizată de la început tot prin Sfinţii Apostoli. Apoi, pentru că păstrează neschimbată învăţătura dată de Iisus Hristos şi de Duhul Sfânt prin Sfinţii Apostoli. Şi, în sfârşit, pentru că păstrează darurile Sfântului Duh de la Sfinţii Apostoli prin succesiune, adică păstrează legătura harului neîntreruptă, de la apostoli şi până astăzi.
Biserica se mai zice apostolică şi pentru că ea este zidită pe temelia apostolilor, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos (Apoc. 21, 14; Efes. 2, 20–22; I Petru 2, 4). Ea trăieşte viaţa în Hristos, aşa cum a învăţat de la Sfinţii Apostoli, care sunt cei mai autorizaţi interpreţi ai cuvintelor Mântuitorului.

Sectarul: Ce înţelegeţi voi, ortodocşii, prin Biserica biruitoare şi luptătoare şi de ce ziceţi voi că sunt două Biserici, una în cer şi alta pe pământ?

Preotul: Nu ai dreptate, omule, în cele ce zici şi nu înţelegi cele ce întrebi. Noi nu zicem că sunt două Biserici, ci una, după cum ţi-am arătat mai sus. Dar noi mărturisim că Biserica cea una a lui Hristos se împarte în două părţi: una văzută şi pământească, a celor vii, şi alta nevăzută sau a celor adormiţi. Amândouă acestea alcătuiesc o singură Biserică, având acelaşi Cap, pe Hristos (Rom. 14, 7–9; Efes. 1, 10; Matei 22, 32; 28, 18; Luca 15, 10; Filip. 2, 10; Efes. 2, 19; Col. 2, 10; Evrei 12, 23).

Aşadar, înţelege că Biserica celor vii sau pământească, văzută, se mai numeşte şi Biserica luptătoare, fiindcă membrii ei sunt încă în luptă cu puterile vrăjmaşe ale răului (Efes. 6, 11–13; Gal. 5, 17; I Petru 2, 11 ş.a.). Iar prin Biserica biruitoare, noi înţelegem Biserica pe care o formează toţi îngerii şi sfinţii din ceruri, care au biruit puterile celui rău şi au trecut în lumea cea nevăzută şi cerească (Evrei 12, 23; Efes. 5, 27; Apoc. 21, 10 ş.a.).

Sectarul: Şi de când spuneţi voi că Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa?

Preotul: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pus temelia Bisericii Sale prin întrupare şi pe Cruce şi i-a dat forma concretă după Înviere, la coborârea Sfântului Duh (Fapte 20, 28). A făcut-o văzută în a cincizecea zi după învierea Sa, la Cincizecime, sau Rusalii, când a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc asupra sfinţilor Săi ucenici şi apostoli care, prin cuvântul propovăduirii lor, au întărit şi au organizat prima obşte de credincioşi (Fapte 1, 8; 2, 41–44).

Sectarul: Şi cum vedeţi voi legătura dintre Hristos şi Biserica Sa?

Preotul: Descoperirea dumnezeiască ne arată că Mântuitorul este Capul Bisericii, iar Biserica este Trupul Lui. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, zicând: Şi mai presus de toate pe El L-a dat Cap Bisericii, care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efes. 1, 22–23). «El este Capul Trupului, al Bisericii; El este începutul, Întâiul născut din morţi, ca să fie întru toate El cel dintâi; că în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul să împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Lui» (Col. 1, 18–20).

Acelaşi apostol al neamurilor, adresându-se romanilor şi corintenilor, îi numeşte pe ei mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos, adică ale Bisericii (Rom. 12, 5; I Cor. 12, 27).

Sfânta Tradiţie susţine de la început că Hristos este capul Bisericii, iar aceasta este Trupul Lui.

Sectarul: Cum adică este «Trupul lui Hristos» sau «Trupul Domnului»?

Preotul: Sfântul Apostol Pavel ne arată în Epistola către Galateni, cap. 4, că noi suntem membre ale Trupului lui Hristos, care este Biserica. Mântuitorul Însuşi ne-a anunţat că noi trebuie să ne hrănim cu trupul Său, atunci când a întemeiat Taina Euharistiei, iar apoi ne-a arătat că El este Viţa din care noi facem parte ca mlădiţe (Ioan 15, 1–6). Deci noi creştinii suntem parte din Trupul Domnului, care este Biserica.

Sectarul: Cum spuneţi voi, ortodocşii, că întruparea lui Hristos este prezentă astăzi în Biserică?

Preotul: Biserica prelungeşte întruparea Mântuitorului prin neîntrerupta prezenţă a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat în sânul ei şi prin lucrarea Sfântului Duh în mădularele ei (Ioan 14, 16).

În calitatea Lui de cap nevăzut al Bisericii, Domnul Iisus Hristos este în Biserică permanent prin continua Sa întrupare pe altarele la care se săvârşeşte Liturghia. Căci Hristos este nu numai Cap al Bisericii, ci şi Trup al ei, dându-Se pe Sine spre cuminecare credincioşilor.

Biserica are două înfăţişări, una văzută, fiindcă oamenii fac parte din ea cu trupuri, şi alta nevăzută, care este lucrarea Sfântului Duh al lui Hristos sau Dumnezeiescul Har, izvorul vieţii, lucrării şi unităţii ei. El este cel care face posibilă transformarea pâinii şi a vinului euharistic, în Trupul şi Sângele Domnului.

Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos, care este Biserica, căci El lucrează ca sufletul în toate mădularele, ţinându-le într-un singur Trup».

Sectarul: Dar cum afirmaţi voi că vă faceţi mădulare ale Trupului Domnului, adică ale Bisericii?

Preotul: Noi ne facem membre ale Bisericii prin harul Sfintelor Taine, îndeosebi prin Botez şi prin Sfânta Împărtăşanie.
Prin Botez ajungem mădularele Bisericii, murind şi înviind în chip tainic cu Hristos. Prin Sfânta Împărtăşanie ne facem purtători de Hristos, înzestraţi cu puteri duhovniceşti pe drumul desăvârşirii. Mântuitorul zice: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el (Ioan 6, 56).

Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: «Primind în noi Trupul, am primit trupeşte şi duhovniceşte pe Fiul cel după fire şi adevărat unit după fiinţă cu Tatăl…». Iar Fericitul Augustin zice: «Am primit mărirea de a ne face părtaşi şi de a ne împărtăşi cu firea cea mai presus de toate» (Cuvântarea 272). Sau în alt loc: «Dacă vrei să înţelegi Trupul lui Hristos, ascultă pe apostolul care zice credincioşilor: Voi însă sunteţi mădularele lui Hristos» (I Cor. 6, 15). Taina voastră este aşezată pe masa Domnului; primind taina voastră, răspundeţi… la ceea ce sunteţi şi răspunzători subscrieţi… Fii mădular al Trupului lui Hristos pentru ca «Aminul» să fie adevărat. O, taină a evlaviei! O, semn al unităţii! O, lanţ al dragostei! Cine vrea să trăiască, să creadă că e Trupul Lui, ca să fie viu».

Sectarul: Dar ce este Biserica, de credeţi în ea?

Preotul: Credem că Biserica este unirea noastră cu Dumnezeu, pentru că în ea se află neîncetat Hristos şi Sfântul Duh şi pentru că ea nu greşeşte.

Credem în ea şi în înălţimea scopurilor pe care le urmăreşte, şi anume, de a ne pregăti pentru mântuire. Viaţa Bisericii este în întregime o luptă pentru mântuire, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Sfântul Ciprian spune că în afară de Biserică nu este mântuire (Scrisoarea 73, 21) şi cel ce nu are Biserica drept mamă, nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată (‘Despre unitatea Bisericii soborniceşti’).

Sectarul: Oare despărţirea Bisericii apusene de cea a Răsăritului nu a dus la ruperea unităţii Bisericii?

Preotul: Despărţirea creştinilor n-a atins unitatea Bisericii; această unitate nu se poate dărâma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea credincioşilor care se smulg de la sânul ei. Ereziile şi schismele, oricât de multe ar fi ele şi oricât de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea este strâns unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de sine şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni.

Sectarul: Dar de ce numiţi voi Biserica sfântă?

Preotul: Biserica este numită sfântă pentru că sfânt este Capul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi sfânt este Duhul, Care sălăşluieşte în Biserică până la sfârşitul veacului; precum sfânt este şi Trupul Domnului, care se dăruieşte continuu pe altarele ei. Sfântul Apostol Pavel zice: Hristos a iubit Biserica şi pe Sine S-a dat pentru dânsa, ca să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înaintea Lui ca Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, şi ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5, 25–27). Sfântul Irineu scrie: «Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, Care oblădueşte şi Biserica şi tot harul».

* * *

Dialog cu un predicator baptist

Când am discutat aici, vine un predicator baptist din Piatra Neamţ, cu două autocare de baptişti. Era Vineri, când nu aveam vreme să vorbesc cu oamenii, căci Vinerea îi Spovedesc pe călugări. Vine la mine o femeie bătrână: «Părinte, soţul meu a înnebunit acum la bătrâneţe a trecut la baptişti şi-i tâmplar.» Eu zic: Adu-l încoace!» «Nu vrea să vină; a zis că vine numai cu predicatorul, care I-a făcut baptist pe el. Acest predicator a atras Ia el vreo 50 de familii, ei vin cu dolari, cu fonduri să cumpere oameni.»

I-am zis femeii: «Să vină cu predicatorul de vrea, eu sunt bucuros!» Mă duceam la Spovedanie, vine femeia către mine: «Părinte, vine soţul meu, uite acela e predicatorul, aieştea sunt toţi baptişti!»

Le-am spus călugărilor, că-i Spovedesc mâine, eram cu Crucea, cu Felonul şi cu Epitrahilul şi mă duc la chilia mea să văd de vin acolo. Numai ce-i văd, că au intrat pe sală toţi. Vine şi omul cu femeia, cu şeful baptiştilor, avea un doctorat la Londra, iar celălalt în Austria, doctoratele lui, două în răutăţi!

Ii poftesc pe scaun şi-I întreb cine sunt: Suntem baptişti, eu am făcut studii în Anglia.

Am întrebat: De ce aţi venit dumneavoastră la noi?

– Am venit să-ţi arăt adevărul!

Dar eu am zis un cuvânt mai puţin politicos: Mi se pare că ai venit să înveţi pe popa carte.

– Am să te învăţ, a zis el.

Îi zic eu: Cum să mă înveţi tu pe mine adevărul, când tu propovăduieşti minciuna. Adevărul este o singură linie, nu pot fi două adevăruri. Hristos a spus: “Eu sunt adevărul!”. Cum poate să fie adevărul şi la dumneata şi la mine? La tine nu poate să fie adevăr, căci Biserica este de 2000 de ani, iar voi aţi ieşit ca ciupercile după ploaie.

Toţi aveau Biblii de ale lor în mână. Ia să vă întreb eu pe voi: Câţi ani au fost de la începutul lumii până la potop?

Se uită predicatorul la mine şi zice: «Au fost 1500!»

Zic eu: Prost ai răspuns, au fost exact 2243 de ani. Iar el a zis: «unde scrie? Căci în Biblie nu scrie. Iată aici Hronograful lui Gheorghe Chedrinos, care este tradus de pe limba caldeilor de pe timpul lui Avraam!»

Câţi ani au fost predicatorule de la Adam până la Avraam? Ei n-au Sfânta Tradiţie, vor să zboare cu o aripă şi să meargă pe un picior. Ii spun eu: Au fost exact 3487 de ani.

Ia să-ţi spun eu: de la Adam şi până la ieşirea poporului evreu din Egipt, câţi ani au fost, predicatorule? Ii zic eu: Au fost 4068 ani. în anul 4108 se dau cele 10 Porunci pe Muntele Sinai. Ia să-mi spui unde era atunci Scriptura în care crezi? Unde era, mă? Cu ce s-a mântuit lumea 4108 ani? Că nu era Biblia voastră atunci?

Zice el: «A fost ceva…»

Ce este acel ceva, de la zidirea lumii şi până la Moise? Se uitau unii la alţii…

Măi hoţule, nu te da după deget, ci spune cum îl cheamă pe acest ceva? Tot zicea că a fost ceva.,. vedeţi aşa vă îmbată de cap, aşa vă înnebuneşte, mă tu eşti predicator, mă mincinosule. Spune mă: A fost Biblia de la zidirea lumii până la Moise? N-a fost, dar a fost ceva, ai venit acasă la mine ca să-mi spui că a fost ceva, dar nu-mi spui cum îl cheamă pe acel ceva. Ce a fost?

Apoi – a zis el – a fost o tradiţie.

Dar vezi că se numeşte Sfânta Tradiţie, că s-a trimis prin viu grai. Ai văzut cu ce s-a ţinut credinţa timp de 4108 ani, prin grai viu din tată-n fiu. Vezi că Biblia vine după 4108 ani, dar Biblia n-a scris tot. Ai văzut că rădăcina Bibliei este Sfânta Tradiţie, ai văzut, că voi baptiştii şi toate sectele acestea protestante mergeţi cu un picior şi zburaţi cu o aripă şi nu se poate aşa? Sfânta Tradiţie este prin viu grai şi apoi, oare Scriptura s-a scris toată? Numai un rezumat din cele ce au fost transmise din Tradiţie acestea s-au scris. Pentru ce? Pentru că Moise a scris mai pe scurt istoria lumii, în Muntele Sinai. II auzi apoi pe Sf. loan Evanghelistul; că spune: “Sunt încă multe altele pe care le-a făcut Iisus, care de s-ar fi scris una câte una, nici în lumea aceasta n-ar fî încăput cărţile ce s-ar fi scris”. De la moartea lui Hristos, Înviere şi Înălţare şi până la anul 42 când s-a scris prima Evanghelie de ce s-au folosit creştinii, căci Iisus n-a scris nimic? Din Sfânta Tradiţie, din gura Apostolilor s-au scris în Evanghelie numai cele de cuviinţă, ca să le ţină minte oamenii şi să le fie de folos.

Măi, predicatorule, ştii tu când s-au scris Evangheliile? Evanghelia de la Matei s-a scris în anul 42 după Hristos. A lui Marcu la anul 44, a lui Luca la anul 48, a-lui loan la anul 65 după Hristos, iar ultima carte a Scripturii – Apocalipsa a scris-o în insula Patmos, loan Evanghelistul, la anul 96 după Hristos. Deci între anii 42-96 s-a scris tot Noul Testament. De la anul 33, 3 luni şi 20 de zile anul morţii lui Hristos până la anul 42 sunt 9 ani, vreme în care n-a fost Noul Testament, ci doar Sfânta Tradiţie despre Hristos, în Vechiul Testament 4108 ani s-a folosit lumea de Sf. Tradiţie, iar în Noul Testament, vreme de 9 ani, vezi că Sfânta Tradiţie este întâi şi apoi Scriptura?

Apoi, alta, unde era Sâmbăta voastră, măi predicatorule, atâtea mii de ani? Zice el: «Avraam a păzit poruncile!»

Care porunci? – i-am zis eu. Scrie undeva ca Avraam a ţinut Sâmbăta? Arată-mi scris în Biblie, cutare, la Geneză că a ţinut Sâmbăta. Sâmbăta s-a pus zi de odihnă, când? Când au ieşit evreii din Egipt în anul 4068 şi au ajuns în pustia Sinai, prima dată când le-a spus Dumnezeu aşa: “Coaceţi ce aveţi de copt azi, frigeţi ce aveţi de fript azi, căci mâine este zi de odihnă” de-abia atunci la Ieşire se spune că a pus Dumnezeu Sâmbăta şi Sâmbăta n-a pus-o pentru toate popoarele, ci numai pentru evrei: “Amintire că aţi fost robi în Egipt şi v-am scos cu mână tare şi va fi legătură veşnică între Mine şi tine Israile” nu pentru toate popoarele. Când a venit Ezdra să zidească Ierusalimul au venit şi celelalte popoare să le ajute la zidirea Ierusalimului şi le-a spus Ezdra şi Neemia: “Voi n-aveţi făgăduinţă şi n-aveţi Sâmbătă dată de Dumnezeu, noi avem Sâmbătă dată de Dumnezeu nu voi şi de aceea nu veţi zidi împreună cu noi!” Vezi că popoarele n-au avut Sâmbătă.

Dar oare au spus proorocii, că au să vină popoarele la credinţă şi au să aibă zi de sărbătoare?

Da!

«Unde scrie?», a zis predicatorul.

Ia caută la Ieremia 31,31: “Şi alt Testament voi încheia cu casa lui Israel, nu ca cel ce l-am încheiat pe Muntele Sinai şi altă zi de sărbătoare voi rândui poporului Meu”. Ai văzut că n-avem nevoie de sâmbătă, zice Apostolul Pavel, către Coloseni: “Nimeni să nu vă învinuiască pe voi pentru ziuă nouă, sau sărbătoare sau sâmbătă, cele vechi au trecut, toate s-au făcut noi!”. Că mutându-se preoţia s-a făcut legii mutare şi înnoire. Deci, ziua evreilor a fost Sâmbăta, iar a creştinilor este Duminica.

Ai văzut că Legea Veche şi Scriptura are ca rădăcină Sfânta Tradiţie. Auzi ce spune Apostolul Pavel către Tesaloniceni: “Mă bucur de voi, că aţi ţinut predicile (Tradiţiile)” (II Tes.)- I-am zis predicatorului: Măi băiete, aici este o stână de oi, dar intrând în stână aţi dat peste un câine rău, voi sunteţi lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, la turma asta să ştiţi că eu am fost cioban, acum eu sunt câinele mănăstirii acesteia, dar de veţi sta de vorbă cu stareţul, atunci veţi vedea voi! Aţi crezut că la stâna asta nu-I nici un câine rău, iaca s-a găsit un câine.

La urmă a zis predicatorul: «Aşa ne socotiţi pe noi? Dar scrie, că-1 vei iubi pe aproapele tău?»

Dar voi sunteţi aproapele meu? Pe eretici, sectari, Scriptura nu-I numeşte oameni, ci câini, porci, vulpi, lupi îmbrăcaţi în piei de oi, lei însetaţi, pui de vipere, aşa sunteţi voi, cum să-I iubesc eu pe aceştia?

Dacă-i aşa – zice predicatorul – plec!

Trebuia să nici nu vii, nu putem iubi lupii, noi îi iubim pe oameni. Tu fiind lup am nevoie să te alung până nu te-oi mai vedea pe la stână. După ce am discutat, numai văd, că s-au dus la Biserică mai mult de jumătate din baptişti – era zi de post, Vinerea – şi au luat anaforă şi şi-au făcut cruce oamenii, dar oamenii au spus: «Câte zile avem noi nu mai mergem după predicatorul acesta, care ne-a rătăcit.» Iar bărbatul acelei femei, când a văzut că el nu poate răspunde la întrebări, zicea: «Ce-ai spus, predicatorule: Că Biblia este de la începutul lumii, vezi că 4108 ani nu a fost Biblie?»

A mers bătrânul acasă şi n-a mai mers la adunarea lor şi i-a zis predicatorului, că de mai vine la casa lui îl loveşte în cap.

Au mai venit pe la mine Iehoviştii – cei mai răi dintre secte – ei sunt alimentaţi cu fonduri jidoveşti din America şi vor să întemeieze împărăţia lui Iehova şi să-L dezbrace de Dumnezeire pe Hristos. Vine la mine o femeie, cu o haină toată plină de sânge. «Părinte, au omorât pe băiatul meu Martorii lui Iehova. Băiatul lucra la fabrica 8 Martie din Piatra Neamţ şi erau acolo 12 Iehovişti cu băiatul femeii, unul venind pe la mânăstire s-a lămurit şi a început a-i combate. Dar ei, pe cel ce-i combate îl omoară. In ziua de Paşti, mergând acceleratul Bicaz-Bucureşti – i-au zis iehoviştii, băiatului aceluia: Hai să ne plimbăm – şi cum mergea acceleratul l-au aruncat pe băiat sub roţile lui şi l-au omorât. Era copilul familiei Ochiană din satul Bârsăneşti, judeţul Bacău.»

* * *

Dialog cu un sectar despre Biserică şi rugăciunea în duh şi adevăr

Par. Cleopa: – Da voi, măi băieţi, ce aveţi de întrebat? Voi n-aţi venit să întrebaţi ceva?

Sectarul: – Da, încă multe.

Par. Cleopa: – Păi, ia vedeţi, că uite ceasul se duce şi eu am de prăşit. Buruienile pe ogorul meu cresc şi eu prăşesc la alţii.

Sectarul: – Şi ale noastre cresc, trebuie să curăţim şi noi.

Par. Cleopa: – Eu prăşesc la voi, dar la mine cine prăşeşte pe urmă?

Sectarul: – Ia să vă întreb ceva.

Par. Cleopa: – Da.

Sectarul: – Sunt două lupte care se întâmplă în organismul omenesc, firea se luptă împotriva duhului şi duhul împotriva firii.

Par. Cleopa: – Cum spune Apostolul Pavel: Văd întru mine două legi, legea duhului vietii in Hristos Iisus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii; trupul se luptă împotriva duhului şi duhul împotriva trupului. Cugetul trupului este moarte, clar, şi cugetul duhului este viaţă veşnică. Binele pe care voiesc să-l fac nu-l fac şi răul pe care nu voiesc să-l fac îl fac.

Sectarul: – Şi prin aceasta mărturisesc că păcatul locuieşte în mine. Adică omul face ceea ce nu vrea să facă. Acum alt aspect.

Par. Cleopa: – Da.

Sectarul: – Legea şi harul, tot din cuvânt. Faptele legii şi faptele harului. Din care se poate primi mântuirea, din faptele legii sau din faptele harului?

Par. Cleopa: – Prin faptele Legii nu se mântuieşte, că Legea, spune Apostolul Pavel, n-a desăvârşit nimic. Din faptele Legii nu se mântuieşte, dar legea harului este unită cu faptele.

Sectarul: – Unită cu faptele!?

Par. Cleopa: – Da, pentru că spune Apostolul Iacob: faptele sunt moarte fără credinţă şi credinţa fără fapte este moartă. Clar!

Sectarul: – în Romani, Apostolul Pavel spune că cel neprihănit va trăi prin credinţă. Nu spune prin fapte.

Par. Cleopa: – Nu. Ia ascultă! Acelaşi Pavel îţi spune dincolo: Toţi vom sta înaintea divanului lui lisus Hrîstos ca să luăm fiecare plată pentru ce am lucrat, bune sau rele.

Sectarul: – Da. în Corinteni.

Par. Cleopa: – Şi Ecclesiastul spune: Toată fapta bună sau rea o aduce Dumnezeu la judecată, ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Şi Psalmul 61 zice: Doamne, Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui. Evanghelia lui lisus Hristos zice: Când va veni Fiul Omului şi va sta pe scaunul slavei Sale, va răsplăti fiecăruia după faptele lui – vezi la Matei.

Ai venit la mine? Văd că cunoşti oleacă Scriptura. Apoi stai şi cu moş Costache, eu sunt un moşneag mai bătrân, poate nu ştiu cât voi, dar poate mai ştiu şi eu ceva, ce am auzit de la alţii. [ ]

Sectarul: – Ăă, problema mântuirii ne preocupă nu numai pe noi, ci preocupă pe întreaga omenire, fiecare se zbate, întreabă cum este mai bine, aici sau acolo, acolo sau aici? După cuvântul lui Dumnezeu care este scris, apostolul dă multe explicaţiuni şi la I Corinteni 1 versetul 18-19, spune: Mai întâi de toate aud, fraţilor, că atunci când veniţi la adunări între voi sunt dezbinări şi certuri şi în parte cred, căci trebuie să fie şi între voi partide ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.

Par. Cleopa: – Eresurile, că eresurile sunt care se dezbină de biserică, că este stâlp şi întărire a adevărului, şi Biserica e trupul lui Hristos.

Sectarul: – Trupul Iui Hristos, aşa este. Domnul Iisus spune la Apostolul Petru, în Matei 16, 18 că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea.

Par. Cleopa: – Biserica este alcătuită din păstori şi păstoriţi. Asta e biserica ascultătoare şi cei păstoriţi trebuie să asculte de cei puşi de Duhul Sfânt în Biserică.

Sectarul: – Aşa este.

Par. Cleopa: – Păi aşa este măi…

Sectarul: – Vasile.

Par. Cleopa: – Măi Vasile, măi.

Sectarul: – Nu v-am întrerupt că spune: Ingăduiţi-vă unii pe alţii şi am stat să ascult mai întâi şi după aceea să vorbim.

Par. Cleopa: – Aşa, ia spune.

Sectarul: – Deci spune că este zidit pe pietre vii. Nu? Pietre.

Par. Cleopa: – Ei, acelea sunt mădularele Bisericii. Ca nişte pietre vii. Dar care-i piatra vie?

Sectarul: – Piatra vie sunt oamenii.

Par. Cleopa: – Oamenii. Voi sunteţi mădularele lui Iisus Hristos, Biserica, şi mădulare din parte. Noi toţi formăm Biserica.

Sectarul: – Da, sigur că da.

Par. Cleopa: – Biserica este totalitatea credincioşilor, iar piatra cea din capul unghiului pe care este clădită Biserica este Hristos, pe temelia apostolilor şi a proorocilor. Deci noi nu suntem Biserică aparte, noi suntem mădulare ale Bisericii, şi când ne adunăm toţi este Biserica povăţuitoare pusă de Hristos în frunte şi noi cei ascultători, ca nişte pietre vii, alcătuim o Biserică care se cheamă totalitatea credincioşilor. Iar cuvântul Biserică în Scriptură e în patru feluri, băiete. Mai întâi e Biserica povăţuitoare sau ierarhia canonică a Bisericii, al doilea este Biserica – totalitatea credincioşilor, al treilea este biserica ca lăcaş de închinare – Solomon a primit poruncă să-i facă lui Dumnezeu biserică -, şi al patrulea suntem noi ca Biserică generală, fiecare mădular al Bisericii formând Biserica toată. Aşa-i cuvântul Biserică în Scriptură.

Sectarul: – Bun. Acum, când a stat de vorbă Domnul Iisus cu samariteanca, a spus samariteanca: Unde este bine ca oamenii să se închine? Aici, în muntele acesta, sau în Ierusalim?

Par. Cleopa: – Da.

Sectarul: – Şi domnul Iisus ce i-a răspuns?

Par. Cleopa: – Crede mie, femeie, că va veni o vreme şi acum este când închinătorii cei adevăraţi se vor ruga Tatălui cu duhul şi cu adevărul nu numai aici, ci pretutindeni, că Tatăl caută acest fel de închinători care să se roage Lui oriunde cu duhul şi cu adevărul. Dar cum înţelegi dumneata rugăciunea cu duhul şi cu adevărul? Ia să te văd!

Sectarul: – Să se roage în duh şi în adevăr, adică să aibă o legătură directă cu Tatăl, la rugăciune.

Par. Cleopa: – Stai oleacă, dacă ai venit aici, apoi ascultă. Tu ştii că eu am scris “Sectologia”, eu am fost predicator trimis de patriarh în toată ţara. Ai nimerit-o cu mine.

Sectarul: – Eu ascult, că este scris: Ascultaţi de mai marii voştri.

Par. Cleopa: – Eu am fost la Curtici, tu ai auzit de Curtici?

Sectarul: – La Arad, la graniţă cu iugoslavii.

Par. Cleopa: – 40 de predicatori au vorbit cu mine şi erau de diferite nuanţe de secte şi era vlădica Andrei Maghieru lângă mine. Şi i-au zis: „De unde ai adus omul ăsta?” Uită-te la mine, eu am scris Sectologia, uită-te aici, acum se tipăreşte în 5000 de exemplare Ia Bucureşti, ia uite aici ce scrie: Călăuză spre cunoaşterea şi apărarea credinţei strămoşeşti. Şi am şi alte cărţi, eu nu numai vorbesc, eu şi scriu. Şi asta este aprobată şi de Sinod şi de Consiliul de Stat. Acum s-a aprobat şi au adus şi hârtia să o tipărească. Uite şi alta scrisă de mine: Predici de Arhimandrit Cleopa Ilie. Deci cu mine ai ce discuta. Eu acum am fost la o conferinţă la Buzău de orientare antisectară, unde am stat 14 zile, unde au fost 14 protoierei, 20 de preoţi misionari şi 11 profesori universitari de la Institutul Teologic şi a prezidat vlădica Antonie, Plămădeală, care-i la Patriarhul Iustin în sinod. Venise din Australia şi din Noua Zeelandă, unde a fost să sfinţească nişte biserici ortodoxe. Şi la fiecare prelegere care o dădea un profesor universitar din Bucureşti, eu eram în dreapta vlădicăi. Şi-mi zicea: “Părinte Cleopa, ţine o predică la acest subiect“, că au fost şi predici cu caracter naţional bisericesc, cu caracter pur naţional, cu caracter pur bisericesc şi cu caracter antisectar. Aşa că cu mine ai ce vorbi, dacă ai venit aici.

Sectarul: – Acum numai ca să binevoim să ascultăm.

Deci ca să înţelegem legăturile…

Par. Cleopa: – Nu, nu, stai, stai, nu trece. Care-i rugăciunea în duh şi adevăr? Ia spune matale. Cum o înţelegi?

Sectarul: – Eu înţeleg aşa. Domnul Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: Rămâneţi în cetate până veţi fi imbrăcaţi cu putere de sus şi după zece zile s-a pogorât în ziua Cincizecimii Duhul Sfânt. în Faptele postolilor, capitolul 2, ei vorbeau în limbi. Oamenii care erau de diferite naţiuni au rămas uimiţi, că fiecare îi auzea vorbind în limbile lor.

Par. Cleopa: – în limbile lor, iar cei localnici din Palestina ziceau că sunt beţi. De aceea Petru a zis:

Fraţilor, nu suntem beţi, că abia e ceasul al treilea din zi. Aceia erau palestinienii galileeni, care grăiau în limba maternă, iar cei din 15 naţiuni, care erau la Cincizecime, că 15 erau, că i-am numărat, aceia fiecare auzeau măririle Iui Dumnezeu în limba lui. Şi ziceau: Cum aceştia sunt bărbaţi galileeni şi noi auzim măririle lui Dumnezeu fiecare în limba noastră? Acesta este darul de a zidi Biserica: eu să-ţi vorbesc ţie într-o limbă şi tu să înţelegi în limba ta. Eu am fost la penticostalii de la Straja şi de la Ulma, de acolo. Ia Vicovul de sus, şi le-am zis: „Măi, voi aveţi pretenţia că vorbiţi în limbi, da? Poftim!”

Au început a face convulsiuni şi strigăte: „Uă! Uo!” Săreau în sus, făceau spume la gură, cutare, ziceau că a venit Duhul Sfânt peste ei.

„Măi, dar aşa au făcut apostolii? Au jucat ca voi, s-au trântit pe jos, să facă spume? Nu vedeţi că-i duhul dracilor în voi? Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii. Ai auzit că apostolii săreau în sus şi băteau din palme ca voi, făceau exclamări ca voi? Se tăvăleau pe jos, valeu şi cutare?” Au învăţat câteva cuvinte de la acei care-i plăteau cu bani, care vin de pe la Hamburg şi din toate părţile ca să zică că ştiu să vorbească în limbi.

„Dacă ştii în limbi, uite ce-i – erau zece predicatori acolo – uite, eu numai un preot am cu mine” – că eu am fost în casa lor de rugăciuni, am fost cu vlădica Teofil, am vorbit la Vicov, eu unde n-am fost, că unde au fost secte, pe mine m-au tot trimis pe front în linia întâi. Aşa, cu mine ai de vorbit, poţi să vorbeşti ani de zile.

Sectarul: – Eu mă bucur dacă am de la cine să învăţ.

Par. Cleopa: – Da, şi atunci zic: „Mă, dacă ştii limbi – era un predicator, unul Isachie – uite ce, fiţi atenţi!” – dar aceia tot făceau convulsiuni, că se roagă, săreau. Ziceai că erau ditirambele acelea greceşti când vorbeau lui Zeus şi Artemidei, că aşa făceau aceia, săreau în sus cu duhul diavolului ca să se roage Artemidei Efesului, lui Bacchus, zeul vinului, şi celorlalţi. Zic: „Ăsta nu e duh de rugăciune, aici e duhul satanei, care vă strâmbă şi vă face să săriţi în sus” – că au zis că ei au postit o săptămână şi a venit Duhul Sfânt. „Ăsta-i Duhul Sfânt? Ai auzit că la Cincizecime au făcut apostolii dansuri de astea şi drăcii de astea, şi bătăi din palme şi sărituri, şi spume la gură, ca vierul acela când umblă după scroafe? Ăsta-i Duhul Sfânt? Asia-i duhul satanei, măi, care vrea să imite acum, la sfârşitul lumii, venirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Că această taină s-a împlinit o dată.

Cincizecimea nu se mai repetă în veacul veacurilor. Pentru că spune Sfântul Apostol Petru: Fraţilor galileieni, nu este cauza mustului dulce, că abia e ceasul trei. Acum s-a împlinit proorocia lui loil, că în zilele de apoi voi turna din Duhul meu… feciorii voştri şi batrânii voştri… Deci s-a împlinit proorocia. Nu aşteptaţi s-o împliniţi la sfârşitul veacurilor, că s-a împlinit de atunci. Proorocia de atunci s-a împlinit, Duhul Sfânt o dată a venit peste Biserică şi de atunci vine pe altă cale – prin succesiune apostolică şi prin cele şapte taine. Nicidecum nu mai vine revelată din nou, să se mai pogoare Duhul Sfânt. Sau cum zic nişte blestemaţi de prin America, cu ţigara în gură, cu burta plină de carne, cu muierea lângă dânşii, cică vine Duhul Sfânt!

Măi, sfinţii care mâncau o dată la 40 de zile nu aveau pretenţia că vine Duhul Sfânt direct peste ei. Câtă mândrie şi nebunie este Ia voi cu chestia asta!“ Dar l-am întrebat pe el: „Hai, măi, să o luăm raţional, nu duhovniceşte! Dacă voi vorbiţi în limbi, ai auzit ce s-a întâmplat la Fapte, capitolul 2, 9? Când a venit Duhul Sfânt erau adunaţi bărbaţi parteni, mezieni, elamiţi, romani, prozeliţi cutare, antiohieni, din 15 neamuri, că ei de două ori pe an aveau poruncă să se suie în Ierusalim, cum scrie la Ieşire: Ascultă, iudeule, de două ori pe an te vei sui în Ierusalim, la sărbătoarea Paştilor şi la Cincizecime, că nu-ţi primeşte Dumnezeu rugăciunile şi jertfele decât aşa. De aceea Mântuitorul a zis că are să vină vremea să te rogi nu numai în Ierusalim sau la Muntele Garizim dincoace”. Eu am fost la Garizim, am fost unde a vorbit Mântuitorul cu cananeianca, uite am fotografii acolo.

Sectarul: – Am văzut, am văzut.

Par. Cleopa: – Am fost pe acolo la Samaria, am băut apă, am luat, am fost în toată partea aceea, am fost în Muntele Sinai unde s-au dat tablele Legii, am fost unde evreii au cârtit, unde au făcut viţelul. Unde nu am fost eu? Eu nu le ştiu numai din Biblie, eu le-am călcat cu piciorul şi le-am văzut cu ochii mei.

Şi atunci zic: „Iată ce, măi, hai să facem altfel. Voi vorbiţi inspiraţi de Duhul Sfânt, nu? Aveţi un dar harismatic în timpul ăsta? Bun! Eu vreau să se repete ce s-a întâmplat la Cincizecime şi cred atunci ia aveţi darul Apostolilor. Auzi că acolo erau de 15 feluri şi toţi auzeau în limba lor măririle lui Dumnezeu. Şi ăştia care vorbeau erau toţi galileeni. Bun, voi vorbiţi! Eu mă duc să aduc aici un rus, un german, un indian, un polonez, un grec, un spaniol, un francez, un chinez, un japonez, un englez… din 15 popoare. Şi ei să vă asculte pe voi cum vorbiţi în limbi şi fiecare în mintea lui să înţeleagă măririle lui Dumnezeu pe care le vorbiţi voi într-o singură limbă”. Şi zic ei: „Apoi aşa nu se poate!” „Păi dacă aveţi pretenţia că sunteţi ca Apostolii şi vine Duhul Sfânt peste voi, de ce nu se poate? Că e acelaşi dar. I-auzi ce zice: Cel ce vorbeşte în limbi singur nu zideşte biserica, ci se zideşte pe sine singur. De aceea a zis Apostolul: Dacă aş intra în biserică şi aţi vorbi în limbi, n-ar zice toţi că sunteţi nebuni (şi vorbiţi în vânt)? Că nu zidiţi Biserica. Dacă are darul să tălmăcească, atunci vorbirea în limbi, cu toate că-i un dar mai mic decât proorocia, zideşte Biserica, dacă nu hă-la-la-la-la – vorbesc nişte nebuni acolo şi ceilalţi nu înţeleg nimic“.

Iaca care-i darul harismatic al vorbirii în limbi: să vorbeşti tu în limba ta şi eu din toate părţile lumii să te înţeleg, ca să zideşti Biserica.Dar acest dar numai apostolii l-au avut, nu aceştia care se laudă acum că sunt penticostali. Astea-s cele mai mari înşelătorii posibile ale satanei. Acesta-i duhul lui Antihrist, ca să falsifice harismele Duhului Sfânt care au fost în adevăr.

Dar de ce a venit Duhul Sfânt în chip de limbi de foc la Cincizecime şi n-a venit în alt fel? De ce n-a venit în chip de porumbel? Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte. Noi avem Tradiţia, noi nu mergem cu o aripă ca sectarii, numai cu Scriptura. Noi avem rădăcina Scripturii, avem Sfânta Tradiţie. Ce a fost de la Adam până la Moise? Câte mii de ani au fost?

Sectarul: – în jur de 2000 de ani.

Par. Cleopa: – Au fost 4408 ani. Să-ţi arăt Hronograful Iui Chedrinos care merge paralel cu Scriptura. De la Adam până Ia Moise au fost 2642 de ani, uite aici, băiete, să-ţi arăt izvoarele. Ce, crezi că noi ştim numai ce ştie un sectar? Am Călăuza care este verificată de un sinod întreg. Uite aici referatul Sfântului Sinod, îl vezi? „Cartea înalt Prea Cuvioşiei Sale, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, intitulată “Călăuza spre cunoaşterea şi apărarea credinţei strămoşeşti“ este o lucrare temeinică şi convingătoare despre adevărul credinţei noastre dreptmăritoare, întemeiată pe Sfânta Scriptură. Autorul deschide înţelesuri largi şi adânci în textele Sfintei Scripturi, înţelesuri care luminează şi fundamentează cu multă evidenţă punctele credinţei practicate de Biserică din vremea Apostolilor. Scrierea este o adevărată lucrare de Dogmatică ortodoxă. Ea expune adevărul credinţei noastre fără să jignească pe cei de alte credinţe, încât socotesc că ea poate fi tipărită fără nici o şovăială, putând aduce mult folos nu numai preoţilor, ci şi credincioşilor.

Cartea ar mai putea apare şi sub titlul unui Catehism ortodox, cum nu avem noi până acum, Biserica Ortodoxă, şi nu cred că s-ar găsi cineva să-l poată alcătui.

Ar fi bine poate dacă s-ar tipări în câteva zeci de mii de exemplare şi distribuite la un preţ mic luturor credincioşilor mai răsăriţi din regiunile care trebuie să facă faţă asaltului cultelor neoprotestante. Bucureşti, 2 ianuarie 1976, Prof. Acad. Dr. D. Stăniloae”. Cel mai mare teolog al Bisericii noastre.

Sectarul: – Aici aveţi şi trimiteri…?

Par. Cleopa: – Toată Scriptura e aici. Toate sectele din România le avem aici în carte, şi doctrina şi combaterea lor.

Sectarul: – Dar dacă Domnul Iisus a ales pe apostoli, după aceea le-a dat dreptul să se numească ucenici, nu a mai rânduit să numească apostoli.

Par. Cleopa: – Ia ascultă ce spune Apostolul Pavel: Datu-mi-s-a darul apostoliei lui Iisus Hristos, mie celui ce eram prigonitor şi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am învrednicit de darul apostoliei. Şi Pavel nu a primit-o cât a trăit Mântuitorul, ci el a primit descoperirea din cer. Deci spune că i-a dat Hristos apostolia şi dumneata spui că s-a numit ucenic, nu s-a mai numit apostol. Măi, nu vă luaţi după nebuni, că înnebuniţi mai tare decât ei.

Sectarul: – Nu, zic că în afară de apostoli nu a mai rânduit pe alţi apostoli, la restul le-a dat numele de ucenici, care au mai venit.

Par. Cleopa: – Stai oleacă, dar le-a spus: Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, cine se leapădă de voi, se leapădă de Mine, şi nu numai de Mine, ci fi de Cel ce M-a trimis pe Mine, de Tatăl. Cine se leapădă de apostoli. Şi Mântuitorul le-a dat putere: Luaţi Duh Sfânt… şi Pavel pune mâinile şi-i spune lui Tit: Te-am lăsat în Creta să-mi pui preoţi prin cetăţi. Tit era episcop, a fost episcop în Efes şi apoi în Creta, şi punea mâinile şi sfinţea preoţi. Deci darul harismatic e dat de la Hristos. Că Mântuitorul a hirotonit pe Petru, pe Iacov, primul episcop al Ierusalimului, şi pe Ioan Evanghelistul; sunt hirotoniţi direct de El. Şi le-a dat putere: Cum am pus Eu mâinile pe voi, aşa să puneţi şi voi mâinile peste alţii. Deci darul pe această cale vine în Biserică, numai prin succesiune apostolică, nicidecum prin altele. Aceia ce merg pe alături de Biserică zic că au har, dar sunt în luntre spartă, nu în corabia mântuirii. Tu ai citit Pidalionul?

Sectarul: – Nu.

Par. Cleopa: – Păi tu nu cunoşti Cârma Bisericii? Dacă nu cunoşti, să ţi-o arăt. Că Biserica e de două mii de ani, iar sectele au ieşit ca ciupercile după ploaie, acum la sfârşitul lumii.

Sectarul: – De asta am venit ca să vă întreb cam cum înţelegeţi. Ştiţi. Că omul citind, unul înţelege într-un fel, altul într-altul. Şi e bine ca să aflu, că spune acolo: Nici o proorocie nu se tâlcuieşte singură.

Par. Cleopa: – Ia ascultă. Zice Scriptura: Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească. Ia uite aici: Cine e la cârma Bisericii? îl vezi pe Hristos cu Sfânta Cruce? Uite Biserica, uite apostolii, corabia mântuirii. Uite ce scrie aici: „întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime – Pidalion sau Cârma Corăbiei“. Aici sunt canoanele Sfinţilor Apostoli, ale celor şapte Sinoade ecumenice, ale celor 11 sinoade locale şi canoanele sfinţilor mari – Sfântul Vasile cel Mare şi toţi care au scris canoane din partea Bisericii lui Hristos. Asta-i cârma şi zăvoarele Bisericii. Aceasta începe cu Petru şi cu Pavel şi cu Mântuitorul şi se termină cu Sinodul VII ecumenic, la 787, împotriva iconoclasmului, a sectarilor care hulesc sfintele icoane.

Mă, eu nu cu unul mi-e drag să vorbesc, eu să văd 60 de predicatori sectari în jurul meu şi stăm o lună de zile de vorbă. Le răspund la toţi tot atunci. Dar să fie mulţi, nu numai unul. Cu unul n-am ce tace.

[…]

Sectarul: – Dar, preacuvioase, spuneţi-ne despre rugăciunea în duh şi adevăr.

Par. Cleopa: – Cum înţelegi mata rugăciunea în duh şi adevăr? Ia spune! Ia să te văd, că văd că eşti oleacă de cărturar, ai venit poate să mă convingi acasă.

Sectarul: – Asta înţeleg în duh şi în adevăr, când te-ai pus pe genunchi şi, prin credinţă, că spune la Romani acolo cel neprihănit va trăi prin credinţă, te rogi lui Dumnezeu şi ca să-l simţi pe Dumnezeu în inima ta. Atunci e în duh şi în adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu, când vorbeşte El, eu nu mă ating că acela e baptist, că e penticostal; la mine spune Cuvântul lui Dumnezeu că Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa.

Par. Cleopa: – Aşa.

Sectarul: – Excludem cultele toate. Dumnezeu, ca să luăm să o înţelegem, spune că în Biserică a rânduit prooroci, apostoli, învăţători şi cutare, dar ceilalţi, care sunt conduşi de comitete, ei nu orânduiesc asta în Biserică, ci orânduiesc preşedinte, director, contabil, treburi de astea şi contrazice cuvântul.

Par. Cleopa: – N-ai nimerit. Vreau să spui mai bine.

Sectarul: – în duh şi adevăr? Ăă, Domnul Iisus… Eu iarăşi o iau şi spun cum o înţeleg: în duh şi adevăr, adică să se roage prin duhul lui Dumnezeu.

Par. Cleopa: – Păi noi suntem Biserica şi duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi.

Sectarul: – Spune acolo Ia Matei 18, 20: unde sunt adunaţi doi în numele Meu, şi Eu sunt în mijlocul lor.

Par. Cleopa: – Nu, dar chiar voi sunteţi Biserica Iui Dumnezeu, şi duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi, că avem Duhul Sfânt de la Botez.

Sectarul: – Da, şi noi ne rugăm în duh şi în adevăr. Adică duhul însuşi la Romani 8 spune că el se roagă în noi…

Par. Cleopa: – Cu suspinuri negrăite.

Sectarul: – Cu suspinuri negrăite, este scris, nu putem să spunem că nu.

Par. Cleopa: – Da.

Sectarul: – Şi dacă noi ne rugăm, adică ne punem pe genunchi, explic cum înţeleg, şi când te rogi, aşa prin credinţă, să simţi legătura cu cerul, e în duh şi în adevăr.

Par. Cleopa: – Te-ai apropiat, dar puţin.

Sectarul: – Eu aşa înţeleg.

Par. Cleopa: – Ia stai, că nu cum înţelegi. Hai să vedem cum înţelege Biserica lui Hristos, care-i condusă de Duhul Sfânt.

Sectarul: – Nu, eu mă bucur, eu vreau să înţeleg…

Par. Cleopa: – Măi frate, Vasile îţi spune?

Sectarul: – Da.

Par. Cleopa: – Sufletul nostru e după chipul şi asemanarea lui Dumnezeu şi el are multe puteri. Omul e sâmburele universului. Omul e icoana Sfintei Treimi pe pământ. Omul e chipul şi asemănarea lui Dumnezeu pe pământ. Are mare putere în partea nevăzută a sufletului. Tu crezi că omul după trup este chip şi asemănare? Doamne fereşte! După suflet. Fiecare are minte, cuvânt şi duh. Mintea e chipul Tatălui, care n-are început. Logosul, cuvântul e chipul Fiului şi duhul – cel de viaţă făcător care stă în chip de raze de lumină în mijlocul inimii, după Sfântul Grigorie Palama preaîndumnezeitul la minte – acest duh este un dor gânditor care stă între minte şi între cuvânt şi circumscrie în sine şi mintea şi cuvântul, după cum Duhul Sfânt în sânul Sfintei Treimi are şi pe Tatăl şi pe Fiul, că-i de o fiinţă cu El, nu? Aşa acest duh de viaţă făcător în chip de raze de lumină care îl avem de la Botez în mijlocul inimii, circumscrie la noi şi cuvântul şi mintea. Şi ca sa te rogi în duh, uite cum este, mintea în vremea rugăciunii trebuie să se coboare în inimă, inima e cămara minţii, băiete. Când l-ai auzit pe Hristos în Evanghelie: tu când te rogi, intră în cămara ta.., să nu crezi că-i vorba de pus lacătul.

Sectarul: – Da, spune că încui uşa după tine.

Par. Cleopa: – Cămara îţi spune Pavel: V-am logodit pe voi mireasă unui mire fără de moarte. Tare mi-e frică de voi să nu se zăticnească inimile voastre precum a Evei de satana în rai.

Sectarul: – Da, cum a amăgit-o.

Par. Cleopa: – Unde ne-am logodit? Noi avem logodna cu Hristos: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat, cum cântă Biserica.

Sectarul: – Da, apostolul Pavel.

Par. Cleopa: – Noi avem pe Hristos de la botez în inimă, în cămară, dar pentru păcatele noastre el stă îngropat acolo. Trebuie să-l dezgropăm prin rugăciunea cea gânditoare a inimii, aceea în duh. Cum? Mintea în vremea rugăciunii trebuie să se unească cu inima şi să se pogoare mintea în inimă. Toţi sfinţii mari rugători, care pogorau foc din cer şi înviau morţii ne învaţă aşa. Adică când te rogi intri cu mintea în cămara inimii tale. Acolo e Mirele – Cuvântul de la botez – şi sufletul nostru în vremea aceea prin partea cea cuvântătoare, prin minte, se uneşte cu ziditorul său, cu Hristos. Aici se întâlneşte mirele cu mireasa, unirea cea mai duhovnicească din lume.

Când te-ai pogorât cu mintea în inimă în vremea rugăciunii simţi o căldură mare duhovnicească, tot corpul emană sudori şi ochii varsă atâtea lacrimi de căldură şi de dragoste către Dumnezeu. Îmi spunea un rugător de felul acesta – că nu pot să spun de mine, trebuie să spun de la cei lucrători, că eu n-am nimica bun: „Două ore m-am pogorât cu mintea în inimă şi cinci batiste am stors de lacrimi Şi dacă aş fi vrut să mă schimb, trei rânduri de schimburi trebuia să le lepăd”. Atât emană corpul sudori din căldura Duhului Sfânt, iar inima lacrimi prin ochi. Şi atâta de tare e rugăciunea aceasta când s-a pogorât mintea în inimă şi sufletul s-a unit cu Hristos, încât atunci inima noastră se închide repede şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus pe inima noastră. Că zice în Scriptură: Dă-mi, fiule, inima ta. Atunci de abia i-ai dat inima lui Iisus, când ai intrat cu mintea în inimă. Şi nu poate zice mintea noastră cuvinte mari când a intrat în inimă, că e de faţă Hristos şi n-are când zice toată rugăciunea asta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Rugăciunea minţii pe care o zice până atunci.

Când s-a unit mintea cu inima, gata. A venit de faţă Duhul Sfânt în inimă. Şi atât mai poate zice sufletul nostru cu mintea: „Mila mea!” „Dumnezeul meu!” Ea mai de multe ori numai atâta poate zice: „Iisuse al meu, Iisuse al meu!” „Iisuse al meu, Iisuse al meu…” şi se închide foarte repede. E prezenţa lui Dumnezeu în inima ta! Şi atâtea lacrimi fierbinţi varsă din dragostea de Dumnezeu şi nu poate zice alte cuvinte decât cuvintele Duhului Sfânt care sunt în inimă, înseşi cuvintele proprii ale sufletului care se roagă în inimă lui Dumnezeu. Că zice Proorocul: Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, adică din inimă. Sfântul Ioan Gură de Aur auzi cum te învaţă? Nu te ruga cu buzele numai şi cu limba, că dacă te rogi cu limba şi cu buzele şi mintea ta umblă pe dealuri şi n-a intrat să vorbească cu Iisus în inimă, auzi pe Proorocul Isaia care zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor.

Trebuie să te rogi în inimă, cu mintea în inimă să stai de vorbă cu Iisus, dulceaţa dulceţilor, sfinţenia sfinţeniilor, mângâierea mângâierilor. Şi cea mai înaltă vorbire cu Iisus în inimă este rugăciunea cea gânditoare a inimii. Această rugăciune se numeşte în duh şi în adevăr. Ea este făcută în duh, iar ca să ai şi adevărul trebuie să lucrezi şi poruncile. Că Duhul Sfânt îţi spune în psalmul 118: Toate poruncile Tale, Doamne, sunt adevărul. Legea Ta este adevărul. Ca să te poţi ruga în duh şi în adevăr, mai întâi trebuie să te pogori cu mintea în cămara inimii şi al doilea să lucrezi poruncile Iui Hristos. Dacă n-ai poruncile, care sunt faptele cele bune, nu poţi zice că te-ai rugat în adevăr, pentru că în duh te rogi în inima ta, iar poruncile le neglijezi, că Mântuitorul le spune apostolilor nu numai o poruncă să păzească: Mergând, învăţaţi toate popoarele, botezându-i pe ei, şi apoi le spune poruncindu-le sâ păzească TOATE câte am poruncit vouă.

Sectarul: – Da.

Par. Cleopa: – Că dacă păzeşti toate poruncile, zice apostolul, şi numai una ai călcat, eşti călcător tuturor. Deci dacă vrei să te rogi în duh şi în adevăr, trebuie sa te rogi din adâncul inimii în inima ta şi al doilea să faci poruncile lui Hristos care sunt sunt adevar. Si atunci te rogi în duh şi in adevăr. Ai intrat cu mintea în inimă şi te rogi în faţa lui Hristos şi dincoace lucrezi poruncile care sunt adevărul. Asta e rugăciunea în duh şi în adevăr.

Sectarul: – Aşa din umilinţă, cum îi…

Par. Cleopa: – Da, cu lacrimi. Nu-i rugăciune aceea când eu mă rog şi-n mintea mea e secetă.

Sectarul: – Apoi dacă mintea e în altă parte, normal că nici nu ajunge la ceruri rugăciunea.

Par. Cleopa: – Ştii unde găseşti pe Iisus? Nu la ceruri să te duci cu mintea. Că Dumnezeu nu-i în cer, măi. Ce spune Scriptura? Aproape este Domnul de tine, In gura ta şi în inima ta. Auzi unde e? Ce spune Hristos? Împărăţia Cerurilor e înăuntrul vostru. Vezi unde trebuie să te pogori? Nu în cer, că ai Împărăţia cerurilor aici, măi. Şi zice: Ţie a grăit inima mea, Doamne. Mintea grăieşte în inimă cu Iisus. Împărăţia cerurilor e înăuntru, trebuie să te pogori acolo. Împărăţia cerurilor e în inima ta. Ce zice Ieremia: Nimic nu e mai adânc decât inima omului şi împărăţia cerurilor este în inima ta. Aici e Iisus, de la botez. Vorbeşte cu El în inima ta şi ai să vezi ce înseamnă rugăciune în duh şi în adevăr. Iar când te-ai trezit, lucrează şi poruncile, că toate poruncile Lui sunt adevărul. Acela e rugător adevărat.

Ei, frate Vasile, dacă ai venit la mine!

Sectarul: – Rugăciunea, ca spune Domnul Iisus ca nu ce intră pe gură spurcă pe om, ci ce iese din gură. Referitor la ceea ce-aţi spus că trebuie să se pogoare în inimă ca să se roage, că dacă gândul e împrăştiat, rugăciunea nici nu ajunge.

Par. Cleopa: Trebuie să cobori din cap în inimă, că în minte e mare iarmaroc, mintea se împrăştie. Când ai bagat-o în cămara ei – aşa spun Sfinţii Părinţi, cămara minţii este inima, Sf. Isaac Sirul: “coboară mintea în vremea rugăciunii în cămara ei, care este inima, că acolo e Mirele, Cuvântul.” Şi trebuie să încui trei uşi când te-ai băgat acolo. Că spune: “Tu închide uşa ta şi roagă-te Tatălui Tău în ascuns. Şi Tatăl Tău care vede cele în ascuns îţi va răsplăti ţie la arătare.” Şi tu când te rogi încui uşa. Dar care uşi? Uşa de lemn pentru oameni, să nu vie oameni. Uşa gândurilor, că nu vorbesc cu cu nimeni, decât cu Dumnezeu. Şi uşa inimii pentru Duhul, să nu dau drumul nici la un gând din lumea ta. Trei uşi are de intrat pâna intri cu mintea în inimă. Şi atunci te-ai băgat în cămară şi în ascuns în inima ta, te rogi lui Dumnezeu.

[…]

Par. Cleopa: Nimeni nu poate spune rugăciunea în duh şi adevăr până nu trece de treptele astea. Începe de jos. Întâi începi cu gura a te ruga, toţi începem aşa. Că rugăciunea ca să vină trebuie mai întâi carte de rugăciuni, prin Psaltire, prin Ceaslov… Dar rugăciunea limbii şi a gurii este, cum spune Sf. Grigorie de Nisa, graniţa cea mai depărtată a rugăciunii. Dar nu poţi să treci la celelalte până nu treci prin asta. Şi are temei scripturistic: “Aduceti Domnului roada buzelor voastre”. Apoi altă rugăciune: rugăciunea minţii. Altă rugăciune, mai înaltă: rugăciunea inimii. Că auzi ce spune: “Dintru adancuri am strigat catre Tine; Doamne! Doamne!”, “Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi cauta.” Şi spune: “Dă-mi Fiule inima ta.” Cand te rogi din inimă, atunci dai inima lui Iisus. Asta e a 3-a rugaciune. A 4-a este rugăciunea de sine mişcătoare. Cine a învăţat rugăciunea inimii, de la o vreme, omul ori lucrează, ori e în Gara de Nord, ori in tramvai […], inima se roagă permanent. Eu dorm şi inima se roagă. Când ajunge omul la starea asta, să se roage si când doarme, şi când mănâncă (spune un frate că el mânca dar se ruga în inima lui). Ăştia sunt oameni sporiţi [în rugăciune]. Treapta a 5-a a rugăciunii: cea numită văzătoare. Cine se roagă mereu cu mintea în inimă, cu rugăciunea în duh şi adevăr, de la o vreme se curăţă mintea şi vede tainele veacului viitor – [Sf. Antonie cel Mare, care a vazut de la o mie de mile depărtare sufletul lui avva Amun].

[…]

Par. Cleopa: – Iaca aşa-i cuvântul lui Dumnezeu. Este viu şi lucrător, cum spune Sfântul Isaac Şirul: „Cuvântul lui Dumnezeu este izvor dulce şi fără de saţ”, pentru că-i apa cea vie şi pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. El se numeşte şi pâinea cea vie şi apa cea vie, că spune Mântuitorul: cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui. El se numeşte şi rouă: …şi rouă cea de la Tine, vindecare lor este. Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte şi râu. în toate chipurile. Şi te adapă şi te răcoreşte şi te hrăneşte în tot chipul. Aşa este.

Sectarul: – Aşa este.

Par. Cleopa: – Deci, măi băieţi, uite ce-i: Noi am prăşit Ia voi până acum, dar la noi pălămida-i mare, măi. Popuşoii au buruieni… Mânca-v-ar mântuirea! Duceţi-vă şi vă culcaţi, măi, că-i destul! Aşa, măi bucovinenilor. Eu cred că-i destul pe seara asta, măi.

* * *

4. Despre Ortodoxie

Credinciosul: Ce se înţelege prin „Ortodoxie”?

Preotul: Cuvântul „Ortodoxie”, frate, este de origine greacă, format din orthos şi doxa, adică dreapta credinţă, închinare adevărată, sobornicească, învăţătură care se plasează în continuitatea directă şi neîntreruptă a tradiţiei apostolice, prin intermediul teologiei patristice şi neopatristice şi care formează credinţa comună a Bisericii neîmpărţite din primul mileniu. Ortodoxia se identifică cu însăşi tradiţia apostolică, aşa cum a fost confirmată, interpretată şi dezvoltată prin consensul Bisericii Universale. De fapt, didascalia – adică regula de credinţă apostolică – a fost criteriul de bază al Ortodoxiei.

De aceea, orice ruptură în continuitatea tradiţiei apostolice a fost considerată ca o corupţie sau abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a unei erezii, fie a unei „confesiuni” separate.

Credinciosul: Dar unde se găseşte expusă exact învăţătura credinţei ortodoxe?

Preotul: Scurt, dar cuprinzător, expunerea exactă a credinţei ortodoxe se găseşte în Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin.

Credinciosul: Dar prin care mijloace s-a menţinut până în zilele noastre învăţătura de credinţă ortodoxă exactă şi neschimbată?

Preotul: Aici, frate, ar fi multe de vorbit, dar aşa, cât mai pe scurt, îţi voi spune: Sfânta credinţă cea dreptmăritoare a Bisericii lui Hristos (Ortodoxia) s-a menţinut neschimbată, de-a lungul veacurilor, prin învăţătura Sfintei Scripturi şi prin Sfânta Tradiţie apostolică, prin hotărârile celor cinci Sinoade Apostolice, prin învăţăturile canoanelor celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor locale, deoarece, după învăţătura dumnezeiescului părinte Ioan Gură de Aur, „Cârma Bisericii lui Hristos sunt dumnezeieştile Canoane”.

Credinciosul: Dar ce înseamnă Sinod Ecumenic şi local şi prin ce se deosebesc ele?

Preotul: Sinod Ecumenic se cheamă acela la care iau parte patriarhii, mitropoliţii, episcopii şi alţi conducători spirituali ai Bisericii din toată lumea creştină. Acest sinod este judecător prea înalt al pricinilor bisericeşti, ca cel ce urmează Bisericii soborniceşti, adică a toată lumea; şi iarăşi: Sinod Ecumenic este acela la care se vor uni, într-o singură mărturisire a credinţei, toţi patriarhii şi episcopii lumii creştine.

Credinciosul: Dar sinodul local ce este şi prin ce se deosebeşte de cel ecumenic?

Preotul: Sinodul local este acela la care iau parte episcopii dintr-o ţară sau numai dintr-o parte a lumii creştine. El se deosebeşte de cel ecumenic prin faptul că acesta se poate întruni numai la porunca celor ce conduc ţările, pe când cel local se întruneşte din porunca celui dintâi episcop.

Credinciosul: Au mai fost şi alte mijloace prin care Ortodoxia şi-a menţinut unitatea şi integritatea?

Preotul: Multe şi felurite au fost mijloacele spirituale şi administrative prin care Sfânta Ortodoxie şi-a păstrat până în zilele noastre unitatea, precum: Constituirea cultului bizantin din secolele VI–VIII, în care locul principal l-au ocupat Liturghiile bizantine. Acest rit a jucat un rol capital în menţinerea unităţii cultice şi spirituale a Ortodoxiei; apoi, sinteza dogmatică făcută de Sfântul Ioan Damaschin (secolul VIII) şi mai ales aportul său teologic în criza iconoclasmului provocată de islamism; contribuţia teologică a Patriarhului Fotie (820–895) şi mai ales enciclica sa din 867, în care acuză de erezie pe papa Nicolae I (858–867); Sinodul local 879–880, care restaurează pe Fotie şi deci reconcilierea cu Biserica Romană (papa Ioan al VIII-lea, 872–889); activitatea misionară în Europa centrală a fraţilor macedoneni Chiril († 869) şi Metodie († 884), «apostolii slavilor», trimişi de împăratul bizantin Mihail al III-lea, la cererea prinţului Rastislav; rezistenţa ortodocşilor împotriva Sinoadelor unioniste (Lion 1274; Ferara – Florenţa 1438 – 1439), care aveau un caracter antiortodox; Sinodul de la Constantinopol din 1459 sub Ghenadie Scolasticul – cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului (1453), care a respins unirea de la Florenţa, cu toate că Împăratul Ioan al VIII-lea o recunoscuse.

Adăugăm înnoirea isihastă din secolul XIV, care a condus la formarea adevăratei teologii bizantine. Isihasmul a fost ilustrat de mari teologi şi mistici, ca Sfinţii Maxim Mărturisitorul (sec. VII), Simion Noul Teolog (sec. XI), Grigorie Sinaitul (sec. XIV) şi Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului. Doctrina palamită despre distincţia între esenţa lui Dumnezeu ca atare, inaccesibilă spiritului creat, şi energiile divine necreate, prin care omul se împărtăşeşte direct din viaţa dumnezeirii – doctrină aprobată de sinoadele de la Constantinopol din 1341, 1347 şi 1351 –, constituie o nouă precizare patristică a Ortodoxiei. Sub influenţa Ortodoxiei neopatristice din secolul XIV, care are un caracter defensiv în faţa teologiei scolastice latine, se încearcă o oarecare disociere a Bisericii de imperiu, deoarece termenii «simfonici» stabiliţi de împăratul Justinian (527–565) deveniseră prea rigizi. Sinodul de la Constantinopol, din 1484, fixează Taina Mirungerii ca modalitate de primire a catolicilor la Ortodoxie.

Doctrina despre Sfintele Taine capătă o formă definitivă, mai ales datorită lui Simion al Tesalonicului (sec. XV). Comentariul critic asupra protestantismului, făcut de Patriarhul Ieremia al II-lea la răspunsul dat teologilor luterani de la Tübingen (care trimiseseră Patriarhului în 1573–1574 «Confesiunea de la Augsburg»); o prezentare a Ortodoxiei, făcută de Patriarhul de mai târziu al Alexandriei, Mitrofan Kritopoulos (1630–1639), într-o „Mărturisire de credinţă” (1625), adresată teologilor protestanţi din Helmstad.

În 1629, Patriarhul Chiril Lucaris publică la Geneva o «Mărturisire de credinţă», în care îşi însuşeşte principalele doctrine ale calvinismului. O serie de sinoade locale condamnă această Mărturisire: Constantinopol (1638), Kiev (1640), Iaşi (1642), Ierusalim (1672) şi iarăşi Constantinopol (1691). Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului (1633–1646), discutată şi interpretată de Sinodul de la Iaşi din 1642, este tradusă în greceşte de teologul Meletie Sirigul şi aprobată de Sinodul de la Constantinopol din 1643.

Altă «Mărturisire de credinţă» care a ţinut Ortodoxia pe drumul ei cel drept a fost şi cea a Patriarhului Dositei şi actele Sinodului de la Ierusalim din 1672. Acest Sfânt Sinod a respins calvinismul lui Chiril Lucaris. Tot patriarhul Dositei publică în România o colecţie de texte teologice bizantine. Apoi sinoadele locale din secolul XVII (Iaşi 1642, Moscova 1666–1667 şi Ierusalim 1672) au adus o contribuţie importantă la redescoperirea materiei sacramentale a Bisericii şi la punerea în valoare a caracterului dinamic al Tradiţiei, ceea ce n-a fost întotdeauna şi pretutindeni înţeles în mod corect.

Sinodul de la Moscova condamnă pe «Vechii Credincioşi», care reduceau Ortodoxia la o religie ritualistă. Formarea Bisericilor uniate (sau greco-catolice) se realizează prin presiunea autorităţilor politice din Polonia şi Austria, în regiuni ortodoxe: Brest (1596), Ujhorod (1649), Mucacevo (1664), Transilvania (1700).

Rezistenţa ortodocşilor a arătat nu numai că Orientul nu poate fi o simplă dieceză romană, dar şi că exista o contradicţie de fond între sistemul Bisericilor locale în răsărit şi sistemul papal în apus. Un sinod al Patriarhilor orientali din 1755 declară invalidat botezul latinilor şi al armenilor, fapt pentru care aceştia vor fi primiţi la Ortodoxie prin rebotezare. «Filocalia», marea colecţie de texte de spiritualitate, apare în 1792 la Veneţia, alcătuită fiind de către Nicodim Aghioritul (1748–1808, canonizat în 1955), împreună cu Macarie de Corint. Stareţul Paisie Velicikovski (1722–1794) traduce în slavonă Filocalia, care apare la Petersburg în 1793 şi care a salvat Ortodoxia rusă de latinizare.

În 1848 patriarhii răsăritului publică o enciclică în care condamnă «papismul» ca erezie. În acelaşi sens, Patriarhul Antim, în răspunsul dat în 1894 la enciclica Papei Leon al XIII-lea «Praeclara Gratulationis», condamnă dogma catolică despre «Imaculata concepţie» şi cea despre infailibilitatea papală. Au mai ajutat la menţinerea nealterată şi neschimbată, de-a lungul vremilor, şcolile teologice de grad universitar, seminariile teologice, sinoadele locale şi naţionale, adunările eparhiale, conferinţele protopopilor şi ale consiliilor parohiale, predicile rostite de preoţi spre luminarea poporului la oraşe şi la sate, unele asociaţii bisericeşti cu caracter misionar, ca şi viaţa canonică şi tipiconală a monahilor din toate sfintele mănăstiri, precum şi educaţia pe care părinţii creştini ortodocşi au dat-o copiilor lor pentru a ţine cu toată sfinţenia dreapta credinţă în care s-au născut.

Acestea sunt, pe scurt, mijloacele spirituale prin care Ortodoxia s-a ţinut pe drumul cel drept până în zilele noastre.

* * *

5. Despre Sfânta Scriptură

Sectarul: Ce înţelegeţi voi şi ce înţelegere aveţi despre Sfânta Scriptură?

Preotul: Noi prin Sfânta Scriptură înţelegem colecţia cărţilor sfinte ale Vechiului şi Noului Testament, care au fost scrise sub insuflarea Duhului Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (circa 1400 de ani înainte de Hristos) până la autorul Apocalipsei (circa 100 de ani după Hristos). Încă să se ştie că Sfânta Scriptură este primul izvor al descoperirii dumnezeieşti.

Sectarul: Dar de ce voi, arhiereii şi preoţii, nu daţi voie creştinilor – care sunt membri ai Bisericii ca şi voi – să citească sau să predice în public cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi?

Preotul: Orice creştin are voie să citească Sfânta Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a învăţa şi de a tălmăci cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, care este “stâlp şi temelie a adevărului” (Ep. I Tim. 3, 15).

Deci oricine învaţă în Biserică trebuie să înveţe aşa cum a învăţat Biserica dintotdeauna. Pentru aceasta trebuie oameni bine pregătiţi, cunoscători ai dreptei credinţe. De ce dreptul de a învăţa îl au numai episcopii, preoţii şi diaconii este uşor de înţeles, când ne gândim că Mântuitorul a dat puterea de a învăţa sfinţilor şi păstorilor (Matei 28, 20). Nu mulţimilor, ci numai Apostolilor. Apostolii erau trimişi de Hristos să înveţe. Iar Sfântul Apostol Pavel spunea: Cum vor propovădui, dacă nu vor fi trimişi? (Rom. 10, 15).

Deci dreptul la propovăduire îl are numai cel trimis. Or, episcopii sunt urmaşii legitimi ai apostolilor. Sfântul Pavel îi încredinţează Episcopului Timotei din Efes sarcina de a învăţa în Biserică, şi nu tuturor credincioşilor din Efes. Acelaşi apostol spune corintenilor: Oare toţi sunteţi apostoli, oare toţi sunteţi învăţători? (I Cor. 12, 29). Acelaşi apostol spune despre episcop, preot şi diacon că trebuie să fie destoinic a învăţa pe alţii (I Tim. 3, 2; Tit 1, 9). Nu spune însă acelaşi lucru despre toţi credincioşii. El face distincţie între păstor şi turmă, între cei care învaţă şi cei care ascultă. Episcopul, preotul şi diaconul, nu pot învăţa ce vor, ci ceea ce a învăţat Biserica întotdeauna. Ei învaţă în numele Bisericii. Fiindcă nu oricine are destulă pricepere şi înţelegere ca să tâlcuiască Scriptura. Acest lucru îl arată luminat marele Apostol Petru în epistola sa, când vorbeşte de epistolele marelui Apostol Pavel şi zice că: în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare (II Petru 3, 16).

Sectarul: Nu este adevărat că creştinii – ca membri ai Bisericii – nu au voie să predice şi să tâlcuiască Scripturile. Orice creştin ştie să tâlcuiască Sfânta Scriptură, fiind luminat de Duhul Sfânt; şi acest lucru se poate înţelege limpede din cele scrise: Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate… Cât pentru voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva… (I Ioan 2, 20, 27).

Preotul: Ascultă, omule, Sfânta Scriptură este ca o fântână cu adâncime fără fund, fiindcă în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu care nu are margini. Dacă cineva însetat ar veni la o fântână şi ar vrea să bea toată apa, s-ar îneca în ea; dar dacă va scoate din ea cu ciutura şi apoi de acolo va bea cu paharul, se va răcori fără de primejdie. Cine este omul acela nebun care ar voi să se bage într-o apă adâncă, fără să ştie să înoate? Sfânta Scriptură are «oase», după cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi nimeni având dinţii înţelegerii sale de lapte, să nu îndrăznească a sparge cu ei oasele cele tari ale Scripturilor dumnezeieşti, căci se vatămă pe sine şi se pierde.

Dumneata nu ai citit în Sfânta Scriptură cele despre famenul etiopian? Acesta citea pe Proorocul Isaia şi când l-a întrebat Apostolul Filip dacă înţelege cele ce citeşte, el a zis: Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva? (Fapte 8, 31). Ia seama, căci şi cuvântul «ungere», despre care ai amintit dumneata, înseamnă vărsarea Sfântului Duh în Sfânta Taină a Mirungerii, îndată după primirea Botezului (Fapte 4, 27; II Cor. 1, 21; Ioan 16, 13; Rom. 8, 9 etc.), iar cuvintele «ştiţi toate» înseamnă tot ceea ce ţine de adevărul creştin şi de mântuire, precum şi tot ceea ce este în legătură cu antihrist şi cu răspânditorii lui, despre care este vorba în versetele următoare: I Ioan 2, 22; 4, 2-3. Aşadar, nu trebuie a o lua fiecare după capul său în tâlcuirea Scripturilor, căci vă rătăciţi, mergând din rătăcire în rătăcire.

Sectarul: Orice creştin are dreptul şi chiar datoria să tâlcuiască singur Sfânta Scriptura, căci aşa ne-a poruncit nouă Mântuitorul, zicând: Cercetaţi Scripturile, căci socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi tocmai ele sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39).

Preotul: Ia seama, omule, că mulţi începători de erezii din vechime – Arie, Nestor, Eutihie, Apolinarie, Origen ş.a. – au îndrăznit a se afunda în marea Scripturii cea fără de fund şi s-au înecat duhovniceşte, pierzându-se pe sine şi pe toţi cei care i-au urmat. Nu toţi au vârsta duhovnicească la fel şi, de aceea, nu toţi pot înţelege Sfânta Scriptură la fel.

Sfânta Scriptură cuprinde trei înţelesuri:

1) înţelesul trupesc, după literă (gramatical), obştesc sau istoric;
2) înţelesul sufletesc, alegoric, metaforic;
3) înţelesul spiritual (duhovnicesc), anagogic sau mistic.

Aşadar, după cum spun Sfinţii Părinţi cei vechi ai Bisericii, cei simpli la cunoştinţă să se mulţumească cu înţelesul cel obştesc şi istoric (după litera Scripturii); cei mai înaintaţi să pătrundă cu înţelegerea şi în sufletul Scripturii, iar cei desăvârşiţi cu fapta şi înţelegerea pot cuprinde înţelesurile cele mai adânci ale Sfintei Scripturi. Pentru aceasta şi marele Pavel, arătând că înţelepciunea cea desăvârşită a Scripturilor se cuvine celor desăvârşiţi, zicea: Însă noi grăim înţelepciunea întru cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a domnilor veacului acestuia care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu în taină, pe cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veci spre slava noastră (I Cor. 2, 6–7).

Sectarul: Nu este nevoie ca cineva să aibă multă ştiinţă spre a putea pricepe învăţăturile Sfintei Scripturi, căci şi celor neînvăţaţi li se descoperă înţelepciunea acestor învăţături, după cum arată Mântuitorul prin cuvintele: Te laud pe Tine, Părinte,… căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor (Matei 11, 25).

Preotul: Da, le-a descoperit Dumnezeu înţelepciunea Sa acelora pe care i-a cunoscut că sunt prunci cu răutatea, dar nu cu mintea şi cu înţelegerea – adică celor desăvârşiţi în toată fapta bună şi care ajunseseră la nerăutatea pruncilor. La acest lucru îndeamnă şi marele Pavel pe creştinii din Corint, zicând: Fraţilor, nu fiţi prunci cu mintea, ci fiţi prunci cu răutatea. Cu mintea însă să fiţi oameni desăvârşiţi! (I Cor. 14, 20).

Sectarul: Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa oamenilor, după cuvântul scris: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi o voi dărâma (Isaia 29, 14). Şi apostolul zice: Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul veacului de acum? Au nu a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Cor. 1, 19–20). Deci nu este posibil ca Dumnezeu să fi rezervat tâlcuirea Sfintei Scripturi numai unor oameni cu ştiinţă de carte, aşa cum susţineţi voi, preoţii ortodocşi!

Preotul: Aici, la cele ce arăţi dumneata spre a dovedi că Dumnezeu a osândit înţelepciunea şi ştiinţa omenească, trebuie să ştii că nu toată ştiinţa şi înţelepciunea a osândit-o Dumnezeu, ci numai înţelepciunea cea deşartă a veacului acestuia şi nicidecum înţelepciunea cea duhovnicească. Dacă ar fi după afirmaţia dumitale şi a tuturor sectarilor care cugetă cele asemenea cu dumneata, atunci ar însemna să fie osândită şi înţelepciunea lui Solomon, a lui Isus fiul lui Sirah, a Mântuitorului, a sfinţilor prooroci şi apostoli, cărora li s-a poruncit să fie înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16). Dar nu este deloc aşa. Ci voi, sectarii, după cuvântul Domnului, mult vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29).

* * *

6. Despre Sfânta Tradiţie

Sectarul: Ce este Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, o socotiţi al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o puneţi în egalitate cu dumnezeiasca Scriptură?

Preotul: Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris, mai târziu. Ca şi Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre. Ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt şi curentul viu al vieţii Bisericii, fiind al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi, ca atare, având aceeaşi autoritate ca şi Sfânta Scriptură.

De la Adam şi până la sfârşitul lui Avraam au trecut 3678 de ani, şi cu 430 de ani, cât au stat israeliţii robi în Egipt (Gal. cap. 3), fac 4108 ani. În aceşti ani, nici Sfânta Scriptură nu a fost şi nici sâmbăta nu s-a ţinut ca sărbătoare de vreun popor. Timp de atâtea mii de ani, oamenii cei credincioşi şi aleşi ai lui Dumnezeu s-au povăţuit pe calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie, adică după învăţătura despre Dumnezeu însuşită prin viu grai; şi numai vreme de 1400 ani – cât a fost de la Moise până la venirea Domnului – s-au călăuzit şi de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament.

După cum mai înainte de a se scrie cărţile Vechiului Testament lumea s-a povăţuit la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la calea mântuirii numai prin Sfânta Tradiţie (predania prin viu grai), tot astfel, mai înainte de a se scrie cărţile Noului Testament, Sfânta Tradiţie a fost dreptarul după care primii creştini s-au povăţuit la calea mântuirii. Primul care a semănat învăţăturile Noului Testament prin viu grai în urechile oamenilor a fost Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, trei ani şi jumătate cât a vestit Evanghelia Sa, nu a scris nimic, ci neîncetat în această vreme a învăţat poporul. Iar după ce Şi-a împlinit ascultarea către Părintele Său, pe Apostolii Săi nu i-a trimis să scrie, ci să propovăduiască la toată lumea Evanghelia, spunându-le: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19-20).

Din ziua întemeierii ei, anul 33 d.Hr., şi până în anul 44 d.Hr., când Sfântul Matei a scris prima Evanghelie, Biserica s-a condus fără Scriptura Noului Testament, s-a condus prin Sfânta Tradiţie, din care o parte va fi consemnată mai târziu în scris. De asemenea, au fost multe scrieri despre care s-a pretins că sunt inspirate şi scrise de Sfinţii Apostoli, dar Biserica a fost aceea care le-a admis, le-a recunoscut sau nu ca fiind inspirate, deoarece ea trăia adevărul Evangheliei mai înainte ca el să fi fost scris, îl trăia prin Tradiţie.

Aşadar, iată ce este Sfânta Tradiţie: izvorul şi rădăcina ambelor Testamente – al celui Vechi şi al celui Nou – şi de aceea noi o numim al doilea izvor al descoperirii dumnezeieşti şi o socotim ca având aceeaşi autoritate şi însemnătate ca şi Sfânta Scriptură.

Sectarul: Sfânta Scriptură este cuvânt dumnezeiesc şi nu este iertat a o înlocui sau a o schimba cu Tradiţia, care este cuvânt omenesc, pentru că scrie în Evanghelie: De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră? Iar apoi: Aţi desfiinţat porunca lui Dumnezeu pentru rânduiala voastră. Făţarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, când a zis: poporul acesta… zadarnic Mă cinsteşte, învăţând învăţături care sunt porunci ale oamenilor (cf. Matei 15, 3, 6-9; Marcu 7, 13). De aceea nu este voie să înlocuim şi să schimbăm sau să adăugăm şi noi la legea lui Dumnezeu, cuprinsă în Sfânta Scriptură, prin cuvântul omenesc al Tradiţiei.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spui dumneata, căci legea lui Dumnezeu nu este cuprinsă toată numai în Sfânta Scriptură. Auzi ce spune dumnezeiescul Evanghelist Ioan, că sunt încă şi alte multe câte a făcut Iisus, care de s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici în lumea aceasta n-ar încăpea cărţile ce s-ar fi scris (Ioan 21, 25). Iarăşi, acelaşi Evanghelist Ioan declară în una din epistolele sale: Multe având a vă scrie, n-am voit să vi le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină (II Ioan 1, 12). Aşadar, vezi că dumnezeiescul evanghelist mai mult se bucura cu ucenicii săi când avea posibilitate să le vorbească prin viu grai (predanie) decât atunci când le trimitea ceva în scris, iar voi, sectarii, ţineţi orbeşte (şi nebuneşte) numai la cele scrise şi nu băgaţi de seamă că atât Mântuitorul cât şi mulţi dintre apostoli n-au lăsat nimic în scris, ci au propovăduit prin viu grai. Cred că despre voi a voi a proorocit marele Prooroc Isaia că cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea (Isaia 6, 9).

Sectarul: Creştinii nu trebuie să se lase ademeniţi de alte învăţături omeneşti înşelătoare, deosebite de cele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi, căci aşa ne îndeamnă apostolul: Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după stihiile lumii şi nu după Hristos (Col. 2, 8). Aşadar, datoria noastră este să ne ferim de înşelăciunea predaniei (tradiţiei) omeneşti.

Preotul: Dumneata după cât văd eşti prea sucit la minte şi la înţelegere şi nu poţi face nici măcar această deosebire, de a înţelege care sunt învăţăturile cele cu predanie omenească şi care sunt cele cu predanie apostolică şi evanghelică. Ai adus aici un citat al Sfintei Scripturi care se referă la predania învăţăturilor omeneşti şi la filosofia cea deşartă a veacului de acum, şi care nu are nici o legătură cu Sfânta Tradiţie cea evanghelică şi apostolică, a Bisericii lui Hristos. Apoi în dosul acestui citat, rău înţeles de dumneata şi de cei cu aceeaşi înţelegere asemenea dumitale, îţi ascunzi viclenia şi otrava eresului care te stăpâneşte şi te învaţă a te împotrivi Predaniei celei apostolice ale Bisericii celei dreptmăritoare. Sfânta Tradiţie nu este predanie omenească, nici filosofie şi nici deşartă înşelăciune, ci este Cuvântul lui Dumnezeu care s-a predat nouă prin viu grai. Marele Apostol Pavel ne învaţă şi ne îndeamnă să ţinem cu tărie predaniile, zicând: Aşadar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15), iar voi, sectarii, îndemnaţi pe creştinii cei neîntăriţi să hulească şi să lase predaniile apostoleşti şi bisericeşti şi nu înţelegeţi că însăşi Sfânta Scriptură este un rod al Duhului Sfânt, care a crescut din rădăcina şi din pomul Sfintei Tradiţii.

Sectarul: Sfânta Scriptură ne este de ajuns pentru credinţă şi pentru mântuirea noastră şi deci nu avem nevoie şi de Tradiţie. Aşa rezultă din cuvintele Apostolului Pavel către Timotei: De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la dreptate (II Tim. 3, 15-16). Cuvintele sunt limpezi; oricare adaos la Sfânta Scriptură este de prisos.

Preotul: Aici este vorba numai de Scriptura Vechiului Testament, căci cea a Noului Testament nu era încă scrisă. Pavel îi scrie lui Timotei că Vechiul Testament îi poate servi ca cel mai bun învăţător pentru întărirea credinţei cele în Hristos şi pentru educarea în creştinism. După tâlcuirea voastră, a sectarilor, ar urma ca nici cărţile Noului Testament – care în marea lor majoritate aveau să fie scrise în perioada ce a urmat acestei scrisori adresate de Apostolul Pavel lui Timotei – să nu fie primite, ci să ne ţinem numai cele ale Vechiului Testament, despre care aminteşte aici Marele Pavel lui Timotei.

Sectarul: Nu putem admite tradiţia, pentru că în ea au intrat cu vremea multe elemente false şi astfel, mai ales astăzi, nu mai putem deosebi Tradiţia cea adevărată şi apostolică de cea falsă.

Preotul: Ascultă, omule, nu crede în această privinţă minţii tale nici celor întunecaţi la înţelegere asemenea ţie. Crede cele ce auzi de la noi, că Biserica lui Hristos a statornicit adevărurile de credinţă – dezvoltate de-a lungul Tradiţiei – prin canoane Apostolice, ale Sfintelor Soboare Ecumenice, ale celor locale, ale cărţilor simbolice, prin mărturisirile de credinţă şi mărturisirea ortodoxă, închegată şi formulată definitiv la sinodul de la Iaşi (1642), şi prin alte multe sinoade de sfinţii arhierei făcători de minuni, care s-au adunat la sinoadele cele din vechime, unde s-a statornicit dreptarul sfintei credinţe ortodoxe, care era atacată de multe cete eretice existente în acele vremuri.

Cât priveşte neschimbarea şi nealterarea Sfintei Tradiţii, aceasta se poate controla în baza următoarelor condiţii:

1. Să nu cuprindă în sine contraziceri; să nu se contrazică cu tradiţia apostolică sigură; să nu se contrazică cu Sfânta Scriptură.

Numai fără astfel de contraziceri este posibil ca o învăţătură oarecare din Tradiţie să provină de la Mântuitorul sau de la Sfinţii Apostoli, care au fost sub înrâurirea directă a Sfântului Duh.

2. Să fi fost ţinută de Bisericile apostolice şi să aibă continuitate neîntreruptă şi controlată până astăzi.

3. Să fi fost recunoscută şi urmată totdeauna de întreaga Biserică ecumenică.

4. Să fie în perfect acord cu toţi, sau dacă nu, cel puţin cu cea mai mare parte a părinţilor şi învăţătorilor bisericeşti.

Când o tradiţie nu împlineşte aceste condiţii, ea nu poate fi adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă sau urmată.

Sectarul: Cu toate aceste verificări care ziceţi că le-a făcut şi le face Biserica Ortodoxă referitor la adeverirea Tradiţiei, noi mai siguri suntem pe învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură. Căci primii creştini primeau numai cele scrise în Sfânta Scriptură, după cum este scris: Aceştia (iudeo-creştinii din Bereea) erau mai mărinimoşi decât cei din Tesalonic; ei au primit cuvântul cu toată osârdia şi zilnic cercetau Scripturile, ca să vadă dacă lucrurile sunt aşa (Fapte 17, 11). De aici urmează că noi trebuie să ţinem numai învăţăturile pe care le găsim scrise în Sfânta Scriptură.

Preotul: Dumneata şi cei asemenea dumitale înţelegeţi sucit şi cu rătăcire şi vă lăudaţi că ţineţi numai învăţăturile scrise în Sfânta Scriptură. Iar marele Apostol Pavel vă ruşinează pe voi, căci el laudă pe creştinii din Corint nu pentru că ţineau învăţăturile cele scrise, ci pentru că îşi aduceau aminte de el şi ţineau cu tărie la învăţăturile cele nescrise pe care le primiseră prin Predanie (Tradiţie) de la el, scriindu-le: Fraţilor, vă laud pe voi că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile aşa cum vi le-am dat (I Cor. 11, 2). Oare cum este bine, să facem ca voi şi să ţinem numai învăţăturile scrise, sau să urmăm pe marele Apostol Pavel, care laudă pe cei ce ţin predaniile nescrise? Ba mai mult, noi vă dovedim că Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti au crezut şi au predicat multe din Sfânta Tradiţie pe care o moşteniseră din vechime şi care lucruri nu se găsesc scrise în Sfânta Scriptură. Voi vă lăudaţi că ţineţi numai cele scrise, însă apostolii propovăduiesc şi din cele nescrise în Sfânta Scriptură.

Sectarul: Unde se vede că apostolii ar fi predicat, afară de cele ce sunt scrise în Sfânta Scriptură?

Preotul: Iată câteva dovezi: Sfântul Apostol Iuda, în epistola sa cea sobornicească, printre altele zice: Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: «Certe-te pe tine Domnul» (1, 9). Ia caută dumneata în toată Sfânta Scriptură şi vezi dacă vei afla scrise aceste cuvinte. Dar şi mai jos, în aceeaşi sfântă epistolă, acelaşi apostol aminteşte de proorocia lui Enoh, zicând: Dar şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a proorocit despre aceştia, zicând: Iată, a venit Domnul în zecile de mii de sfinţi ai Lui, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să mustre pe toţi nelegiuiţii de faptele păgânătăţii lor, întru care au făcut fărădelege şi de toate cuvintele de ocară pe care ei, păcătoşii, netemători de Dumnezeu, le-au rostit împotriva Lui (Iuda 1, 14-15).

Dar nu numai Iuda Apostolul vorbeşte din Tradiţie, ci şi marele Pavel, în epistola a doua către Timotei, iată ce zice: După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Şi iarăşi, marele Apostol Pavel, adresându-se preoţilor din Efes, le zice: …ţineţi minte cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da, decât a lua (Fapte 20, 35).

Acum te întreb pe dumneata, care crezi numai cele scrise, de unde au luat aceşti doi apostoli – Iuda şi Pavel – cuvintele de mai sus, căci nicăieri în Sfânta Scriptură nu le vei afla scrise? Vezi cum apostolii au vorbit şi au folosit Sfânta Tradiţie şi cum greşiţi voi, hulind învăţătura cea nescrisă a Sfintei Tradiţii?

Sectarul: Totuşi, nu este cu putinţă ca Sfânta Tradiţie să se fi putut păstra până astăzi în întregime şi în toată curăţenia ei de la început şi de aceea noi avem garanţie mai mult în învăţăturile scrise din Sfânta Scriptură.

Preotul: Omule, nu fii surd la înţelegerea celor bune. Ai văzut în cele de mai sus că marele Apostol Pavel laudă pe creştinii din Corint pentru că au ţinut cu tărie predaniile cele nescrise, aşa cum le primiseră din gura lui. Ai auzit că apostolii înşişi au folosit în propovăduirea lor cuvinte direct din Sfânta Tradiţie, cum sunt cele cu proorocia lui Enoh şi celelalte. Ţi-am arătat încă şi prin ce mijloace s-a păstrat de-a lungul veacurilor Sfânta Tradiţie şi care sunt semnele care garantează nealterarea şi curăţenia ei, şi totuşi dumneata la toate ai rămas neînţelegător şi nesimţitor, spunându-mi că nu ai garanţie decât în cele scrise. Acest lucru mă face să-ţi spun: Deschide, omule, urechile tale cele de gând şi auzi pe acelaşi mare Apostol Pavel, care îndeamnă şi sfătuieşte pe creştinii din Tesalonic să fie foarte atenţi şi vigilenţi în păstrarea Sfintei Tradiţii, zicându-le: Fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră (II Tes. 2, 15). Iar în alt loc: Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema (Gal. 1, 8). Înţelege deci că anatema este tăiere de la trupul tainic al Bisericii lui Hristos şi pogorâre de viu în iad cu dracii, şi sub această înfricoşată osândă eşti tu şi toţi ereticii sectari, care asemenea ţie nu voiesc a crede învăţăturile cele propovăduite şi vestite de Apostoli prin viu grai.

Sectarul: Cum a putut a se păstra vreme de mii de ani, aceeaşi normă a Sfintei Tradiţii în Biserică, de vreme ce preoţii şi scriitorii voştri bisericeşti schimbă de la zi la zi adevărul Sfintei Scripturi şi predaniile apostolice, care la început au existat curate şi nealterate? După cum, dacă iei în mână o Biblie chiar de acum 50 de ani şi o pui alături cu cele de azi, nu mai seamănă nicidecum, tot aşa au făcut arhiereii şi preoţii voştri şi cu alte cărţi sfinte şi cu Sfânta Tradiţie, pe care voi, ortodocşii, vă lăudaţi că o ţineţi aşa cum aţi moştenit-o de la Apostoli.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce susţii dumneata. Biserica lui Hristos este ocrotită de Duhul Sfânt şi nu poate greşi (Matei 10, 17-20; Ioan 14, 16-26; 15, 26; 16, 12-14; I Tim. 3, 15 ş.a.), fiind condusă în chip nevăzut de Însuşi întemeietorul ei, Iisus Hristos, până la sfârşitul veacurilor (Matei 28, 20 ş.a). Dacă unii scriitori bisericeşti, fie arhierei, preoţi sau laici, au tradus Biblia din alte limbi sau au îndreptat vreun cuvânt învechit în felul lui de a se exprima în limba de azi a poporului nostru, apoi aceasta a fost o îndreptare şi corectare de exprimare, iar nu o schimbare de fond a textului biblic. Dacă ar învia astăzi un român de pe vremea lui Mircea cel Bătrân sau a Marelui Ştefan şi ai vrea să vorbeşti cu el, aproape că ţi-ar părea că este din altă naţie, căci nu se mai vorbeşte azi întocmai limba poporului nostru cu cea care se vorbea atunci. Tot astfel şi cărţile de pe atunci, trecând vremea, s-au corectat de scriitori după vorbirea de azi, dar nu s-a schimbat înţelesul lor scripturistic şi tainic.

Ţi-am spus mai înainte că temeiurile pe care se reazemă Sfânta Tradiţie şi prin care se asigură păstrarea curăţeniei ei originale şi transmiterea ei peste veacuri au fost: simbolurile vechi de credinţă, canoanele apostolice, definiţiile dogmatice ale celor şapte Sinoade Ecumenice ş.a.

Aici mai adaug că în păstrarea neschimbată a Sfintei Tradiţii avem şi alte mărturii de mare importanţă, precum sunt: Practica veche a Bisericii, mărturiile bărbaţilor apostolici, printre care este şi Sfântul Ignatie Teoforul, ucenicul apostolilor († 107 d.Hr.), care îndemna pe credincioşii de pe vremea sa să se ferească de învăţăturile ereticilor şi să păzească curată numai Tradiţia apostolică. De asemenea Sfântul Policarp, episcop al Smirnei, tot un Părinte Apostolic († 166 d.Hr.). Sfântul Irineu († 202 d.Hr.) mărturiseşte pentru tradiţie în scrierile sale.

Sfântul Vasile cel Mare († 379) mărturisea: „Dintre dogmele şi propovăduirile păstrate în Biserică, unele le avem din doctrina cea scrisă, iar altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor, prin succesiunea în taină, nescrise, şi acelea au aceeaşi putere ca şi cele scrise” (Despre Sfântul Duh, c. 27).

Sfântul Egesip – ne mărturiseşte acelaşi istoric Eusebiu de Cezareea (Cartea a IV-a, c. 8, nr. 1) – s-a sârguit să adune la un loc toate tradiţiile apostolice şi a adunat mai multe din ele în cinci cărţi – din care Eusebiu citează –, care însă cu timpul s-au pierdut; Origen († 250 d.H.) zicea: „Să fie păstrată tradiţia apostolică în Biserică”. Sfântul Epifanie († 403 d.H.) zicea: „Trebuie păstrată tradiţia, pentru că nu este cu putinţă a afla toate în Sfânta Scriptură”; Sfinţii Apostoli au depus unele în scrisori, altele în Tradiţie… .

Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) scrie: „De aici (din II Tes. 2, 15) se vede că apostolii n-au predat toate prin scrisoare, ci multe fără scrisori, dar şi acestea nescrise sunt demne de crezare. Dacă este Tradiţia, atunci nu căuta nimic mai mult” (Omilia IV, nr. 2 la II Tesaloniceni). Sfântul Grigorie de Nyssa († 394) scria: „Avem Tradiţia ajunsă la noi de la părinţi, ca o moştenire prin succesiune de la apostoli, transmisă prin sfinţii ce au urmat” (Contra lui Evnomie, cartea a IV-a). Sfântul Clement Alexandrinul († 215 d.Hr.) „Aceia care explică Scriptura contra Tradiţiei bisericeşti, au stricat norma adevărului” (Strommata, lib 1, cap. 7). Tot aşa de hotărât în această privinţă scria şi Sfântul Ciprian († 258): „Dacă ne vom îndrepta noi la izvorul Tradiţiei dumnezeieşti, atunci se va curma rătăcirea omenească” (Epistola 74).

Să nu se uite că mărturiile de mai sus oglindesc în ele credinţa din vremea apostolilor şi imediat următoare până în secolul al IV-lea. Practica veche a Bisericii este, de asemenea, o importantă mărturie despre valoarea Sfintei Tradiţii şi despre preţuirea pe care a avut-o de la început până azi.

Aşadar trebuie ţinută cu mare sfinţenie Sfânta Tradiţie, deoarece în Sfânta Scriptură nu este cu putinţă a afla toate cele spre mântuire. Sfânta Scriptură ne învaţă multe să facem, dar nu ne arată cum. De exemplu, ne cere să ne botezăm, dar nu ne arată şi cum; să ne mărturisim, dar nu şi cum; să ne împărtăşim, dar nu şi cum; să ne cununăm, dar nu şi cum; să ne rugăm, dar nu şi cum, şi unde, şi când; să facem semnul Sfintei Cruci pe faţa noastră, după cea scrisă: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Ps. 4, 6), dar nu ne arată şi cum.

Dar cine ne-a învăţat pe noi, prin scriere, să ne închinăm spre răsărit? Care Scriptură ne arată graiurile chemării Sfântului Duh de la sfinţirea Preacuratelor Daruri sau la sfinţirea pâinii şi a paharului euharistic? Care învăţătură din Sfânta Scriptură ne arată să facem binecuvântarea apei botezului şi sfinţirea Hrismei (Sfântul şi Marele Mir)? Care Scriptură ne învaţă despre întreita afundare a celui ce se botează şi lepădările de satana de la Botez?

Rugăciunea de doxologie către Sfânta Treime (adică «Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh»), din care Scriptură ne-a rămas nouă? Şi apoi acelaşi mare Sfânt Vasile, după ce ne arată acestea, zice că: „Dacă ne-am apuca noi a lăsa cele nescrise, din obiceiuri, ca pe unele ce nu ar avea putere mare, am greşi la înseşi cele mai de frunte, păgubind Evanghelia. Aşadar, obiceiul ce îl ţine Biserica nescris, ca unul ce este de origine apostolică şi folosit de Sfinţii Părinţi ca Predanie rămasă de la ei în Biserica lui Hristos, are putere de lege”.

Aşadar trebuie reţinut că importanţa şi folosul Sfintei Tradiţii provine din raportul strâns ce există între ea şi Sfânta Scriptură, căci într-adevăr, ele stau într-un raport de strânsă legătură şi de întregire reciprocă, bazat pe faptul că amândouă cuprind în ele Sfânta Descoperire şi sunt pentru noi izvoarele acesteia. Prin urmare:

a) este cu neputinţă să se contrazică între ele;

b) este cu neputinţă să nu existe între ele raporturi de reciprocitate.

Sfânta Scriptură are numai în Sfânta Tradiţie mărturia cea mai sigură pentru canonul cărţilor ei şi pentru caracterul ei dogmatic (inspiraţia ei divină), iar Sfânta Tradiţie numai prin Sfânta Scriptură îşi poate dovedi curăţenia adevărurilor ei.

* * *

7. Despre cultul Sfinţilor şi al Îngerilor

(Sectarii nu admit cultul îngerilor şi al sfinţilor)

Sectarul: Pentru care pricină voi, ortodocşii, vă închinaţi la îngeri şi la sfinţi şi îi puneţi pe ei mijlocitori către Dumnezeu pentru mântuirea voastră? Căci nu există decât un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos. Apostolul ne învaţă clar în aceasta privinţă: Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Cel ce S-a făcut om, Iisus Hristos (I Tim. 2, 5). Deci, nici îngerii, nici sfinţii, nimeni în afară de Hristos nu poate mijloci de la Dumnezeu mântuirea noastră.

Preotul: Ascultă, omule, noi nu ne închinăm la sfinţi şi la îngeri ca şi lui Dumnezeu.
Închinarea pe care o aducem noi sfinţilor şi îngerilor este numai o cinstire (venerare). Iar lui Dumnezeu ne închinăm şi îi slujim cu desăvârşită închinare, care se mai numeşte şi „latrie” sau „adorare”. Noi venerăm pe sfinţii lui Dumnezeu pentru că ei sunt prieteni şi casnici ai lui Dumnezeu, după cum este scris: Voi prietenii Mei sunteţi, dacă faceţi cele ce vă poruncesc (Ioan 15, 14).

Iar despre Avraam citim de asemenea: Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacov 2, 23). Şi marele Apostol Pavel scrie efesenilor: Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19). Aşadar, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi casnici ai Lui îi cinstim (venerăm) pe sfinţi. Încă mai ştim că sfinţii sunt preaslăviţi de Dumnezeu în Ceruri (Luca 20, 36). Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2; Matei 19, 28; Evrei 12, 22–23). Sfinţii, încă pe pământ fiind, aveau darul proorociei (III Regi 14, 1–17; proorocia lui Elisei asupra lui Ghiezi, IV Regi 5, 25–27). Sfinţii, încă în viaţa aceasta fiind, se rugau lui Dumnezeu pentru oameni. Astfel, Avraam s-a rugat pentru Abimelec (Fac. 20, 7); Moise s-a rugat lui Dumnezeu pentru popor ş.a.

Sectarul: Dar cum pot sfinţii şi îngerii să fie mijlocitori la Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce noi trebuie să aşteptăm mântuirea numai de la Hristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul mântuirii noastre, după cum este scris: Întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume dat nouă oamenilor, întru care să ne mântuim (Fapte 4, 12)? Aşadar nu este nevoie să ne adresăm sfinţilor, când vrem să dobândim mântuirea.

Preotul: Dimpotrivă, acest lucru este prea de nevoie, căci sfinţii lui Dumnezeu au posibilitatea, în Cer, de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi de a contribui la mântuirea acestora. Aceasta se arată luminat din cuvântul Apocalipsei, care zice: Şi când (Mielul) a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăute şi năstrape de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apoc. 5, 8). Aşadar rugăciunile sfinţilor sunt duse la Dumnezeu, iar sfinţii nu se roagă numai pentru ei, ci şi pentru oameni, după cum am arătat mai sus că s-a rugat Avraam pentru Abimelec, Moise pentru popor şi după cum se ruga marele Apostol Pavel pentru creştinii din Filipi, către care scrie: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de câte ori îmi amintesc de voi, căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filip. 1, 3–4). Şi iarăşi: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducându-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, de lucrul credinţei voastre… (I Tes. 1, 2–3). Şi iarăşi: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa… (II Tes. 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele, ca Dumnezeu… să vă dea vouă duhul înţelepciunii… (Ef. 1, 16–17). Şi iarăşi: Aceasta şi cerem în rugăciunile noastre: desăvârşirea voastră (II Cor. 13, 9). Iar lui Timotei îi scrie: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc – ca şi strămoşii mei – într-un cuget curat, că te pomenesc neîncetat zi şi noapte în rugăciunile mele (II Tim. 1, 3).

De asemenea, în Vechiul Testament este scris: Iov, robul Meu, se va ruga pentru voi, că de n-aş fi primit eu faţa lui şi de n-ar fi pentru el, v-aş fi pierdut pe voi, pentru că nu aţi grăit adevărat asupra robului meu, Iov (Iov 42, 8).

Deci iată, din cele de până aici se vede clar că sfinţii au posibilitatea să mijlocească la Dumnezeu cele spre mântuirea noastră, precum şi faptul că ei şi în viaţă, cât şi după moarte, se roagă în cer pentru cei de pe pământ, mijlocind pentru ei cele spre folos, după cele scrise în Sfânta Scriptură: Acesta este iubitorul de fraţi, proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate (II Mac. 15, 12–14). Daniel prin vedenie se ruga lui Dumnezeu (Daniel 10, 11–21).

De asemenea, Dumnezeu trimite pe îngerii Săi spre ajutorul celor ce se roagă Lui (Fac. 24, 7); Dumnezeu trimite pe îngerul Său la Daniel şi Îl scapă din gura leilor (Daniel 6, 23). Şi marele Apostol Pavel arată că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, pe care El îi trimite spre ajutorul celor ce vor să moştenească mântuirea (Evrei 1, 14). Cine primeşte pe sfinţi, primeşte pe Hristos (Matei 10, 40–41).

Aşadar, din mărturiile scripturistice de mai sus, ţi-am arătat că sfinţii şi îngerii pot să mijlocească la Dumnezeu pentru noi, oamenii, prin rugăciunile lor, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), ca nişte iubiţi ai lui Dumnezeu (Daniel 10, 19) şi ca nişte casnici ai lui Dumnezeu (Ef. 2, 19).

Sectarul: Voi, ortodocşii, prin închinarea şi slujirea la îngeri şi la sfinţi, umbriţi slava şi cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu. Apostolul Pavel mustră şi opreşte cu asprime pe coloseni, care făceau aşa, căci lăsând închinarea la Dumnezeu, se închinau şi slujeau îngerilor, scriindu-le: Nimeni să nu vă smulgă biruinţa, printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri…, în loc să se ţină strâns de capul (Hristos) de la care tot trupul – prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se –, sporeşte în creşterea lui Dumnezeu (Col. 2, 18–19).

Preotul: Nici o umbrire sau micşorare nu se aduce slavei lui Dumnezeu prin venerarea şi cinstirea slugilor Lui. Mai întâi, că una este închinarea (adorarea) pe care o aducem noi lui Dumnezeu, cum mai sus am arătat, şi alta este cinstirea (venerarea) pe care o aducem noi îngerilor şi sfinţilor lui Dumnezeu, ca unor slugi şi prieteni iubiţi ai lui Dumnezeu. Însuşi Duhul Sfânt ne îndeamnă să lăudăm pe Dumnezeu prin sfinţii Lui, zicând: Lăudaţi pe Domnul întru sfinţii Lui (Ps. 150, 1).

Noi, când cerem ajutorul şi mijlocirea sfinţilor şi ale îngerilor în rugăciunile noastre, tot pe Dumnezeu Îl slăvim, deoarece şi sfinţii la rândul lor duc cererile şi rugăciunile noastre, împreună cu rugăciunile lor, la Dumnezeu (Fapte 9, 32–42; 20, 9–12, 36; 28, 3–9; Apoc. 5, 8). Însuşi Dumnezeu a proslăvit pe sfinţii Săi (Rom. 2, 10) şi i-a îmbrăcat pe ei cu slava Sa: Şi Eu, slava pe care Mi-ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi suntem una (Ioan 17, 22) şi le-a zis lor: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine (Luca 10, 16). Sau: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Cel ce primeşte prooroc în nume de prooroc, plată de prooroc va lua, şi cel ce primeşte pe un drept în nume de drept, plata dreptului va lua (Matei 10, 40–41).

Aceste mărturii dovedesc până unde ajunge hula şi rătăcirea tuturor celor care, lepădându-se de cinstirea sfinţilor şi a îngerilor – care sunt slugi iubite ale lui Dumnezeu –, nu-şi dau seama că, de fapt, ei se leapădă de Însuşi Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Vai de hula şi nebunia voastră.

Sectarul: Sfinţii, chiar dacă pot, nu vor să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Căci iată, Avraam n-a vrut să mijlocească la Dumnezeu pentru bogatul nemilostiv, deşi acesta îl rugase stăruitor (Luca 16, 24–31).

Preotul: N-a vrut, căci nu era cazul, deoarece păcatul bogatului nemilostiv era împotriva Duhului Sfânt, care nu are iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor, pentru că păcătuind mereu cu încredere prea mare în mila lui Dumnezeu şi nepocăindu-se, a murit în această stare (Matei 12, 31–32).

Sectarul: Sfânta Scriptură ne arată că Sfinţii şi Îngerii resping închinarea faţă de ei, spre a nu fi ştirbită şi umbrită închinarea faţă de Dumnezeu căruia Singur I se cuvine cinste deosebită şi închinare. În Sfânta Scriptură ni se spune despre Apostolul Petru: Şi când a fost să intre Petru, Corneliu ieşindu-i înainte, a căzut la picioarele lui şi i s-a închinat. Dar Petru l-a ridicat şi i-a zis: Scoală-te, că şi eu sunt om (Fapte 10, 25–26). Iar despre Pavel şi Varnava: Iar preotul lui Zeus, al cărui templu era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind Apostolii Pavel şi Varnava, şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime şi au strigat: O, bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi… (Fapte 14, 13–15).

Asemenea se întâmplă şi cu îngerii, cum este de pildă îngerul care i-a făcut Apostolului Ioan descoperirile din Apocalipsă: Şi am căzut înaintea picioarelor lui, ca să mă închin lui. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care au mărturia lui Iisus. Lui Dumnezeu închină-te, căci mărturia lui Iisus este duhul proorociei (Apoc. 19, 10). Iar altă dată: Şi eu, Ioan, sunt cel ce am văzut şi am auzit acestea, iar când am auzit şi am văzut, am căzut să mă închin înaintea picioarelor îngerului care mi-a arătat acestea. Şi el mi-a zis: Vezi să nu faci aceasta! Căci eu sunt împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păstrează cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te! (Apoc. 22, 8–9). Deci atât sfinţii, cât şi îngerii refuză orice închinăciune ce li se aduce, ştiind că ea se cuvine numai lui Dumnezeu.

Preotul: În Faptele Apostolilor, (10, 25–26), Apostolul Petru respinge închinarea ce i-a adus-o Corneliu, sub cuvânt că el este om, deoarece Corneliu îl socotise că este mai mult ca om, adică zeu. Sutaşul roman era familiarizat cu noţiunea de zei, ca unul ce fusese păgân. Deci, socotind pe Petru ca pe un trimis al lui Dumnezeu, el era foarte înclinat a-l socoti ca zeu, sau în cel mai rău caz ca pe un om superior celorlalţi oameni sau semizeu, căruia i se cuvenea nu venerare, ci adorare, ca zeilor, ceea ce Petru a refuzat să i se aducă.
În citatul din Faptele Apostolilor (14, 13–15), Pavel şi Varnava resping închinarea ce li s-a adus, pentru acelaşi motiv ca şi mai sus, căci erau socotiţi ca zei şi li s-a adus adorare, nu venerare. Contextul ne spune clar că locuitorii pământului din Listra, uimiţi de minunea vindecării ologului din naştere de către Pavel, în văzul tuturor au strigat: Zeii, luând asemănare omenească, s-au pogorât la noi. Şi ziceau de Varnava că este Zeus, iar de Pavel că este Hermes, de vreme ce era «purtătorul cuvântului» (Fapte 14, 8–12). Astfel, este lesne de înţeles refuzul apostolilor de a fi adoraţi ca nişte zei, de vreme ce ei tocmai împotriva zeilor predicau întoarcerea la Unicul Dumnezeu (Fapte 14, 15–17). Şi vorbind acestea, de abia au domolit mulţimile ca să nu le aducă jertfe (Fapte 14, 18), se spune în continuare.
În al treilea citat (Apoc. 19, 10), îngerul descoperitor al vedeniilor apocaliptice respinge închinarea ce i-a adus-o Apostolul şi Evanghelistul Ioan. Respingerea este motivată: Sunt împreună-slujitor cu tine…, adică sunt egal cu tine, ca slujitor al lui Dumnezeu, cum eşti şi tu, deci suntem în raporturi de egalitate şi nu se cuvine să primesc de la tine închinare, mai cu seamă că şi tu eşti aici, nu în trup, ci în «duh» (Apoc. 1, 10), adică în stare îngerească; şi în plus, şi tu ca mine eşti în «duhul proorociei», care constă în a mărturisi pe Iisus. Al doilea motiv al refuzului este exprimat în cuvintele: «Lui Dumnezeu te închină». Dumnezeu era de faţă şi îngerul descoperitor I-ar fi adus o jignire dacă ar fi primit pentru sine, chiar în faţa lui Dumnezeu, închinare de la Ioan.
Chiar şi între oameni este jignitor a respecta prea mult pe un înalt slujitor al unui conducător de ţară, când acel conducător este de faţa. Totdeauna, toată atenţia şi toată cinstea se îndreaptă către cel ce este mai marele tuturor, atunci când el este prezent. Dar aceasta nu înseamnă că cei din jurul lui nu ar fi şi oameni de cinste.
În citatul din urmă (Apoc. 22, 8–9), de asemenea, îngerul exprimă chiar mai limpede decât în citatul dintâi, egalitatea sa cu Apostolul Ioan şi necuviinţa ce ar face-o primindu-i închinarea.
Astfel, în toate citatele de mai sus, invocate de sectari, în motivarea învăţăturilor lor greşite, refuzul sfinţilor şi al îngerilor de a li se aduce închinare, îşi are explicaţie proprie şi particulară: Apostolii Petru, Pavel şi Varnava au refuzat a li se aduce adorarea ca unor zei, iar nu cinstirea sau venerarea pe care sfinţii o primesc. Iar îngerul descoperitor a respins închinarea lui Ioan, pentru egalitatea pe care o avea cu el, ca împreună-slujitor al lui Dumnezeu.

Însă în ce priveşte cinstirea şi venerarea pe care oamenii o aduc sfinţilor şi îngerilor lui Dumnezeu, acestea sunt primite de ei, după cum se poate vedea, în diferite locuri ale dumnezeieştii Scripturi. Un prim exemplu se poate vedea atunci când al treilea căpitan trimis de împăratul Ohozia, cu cei cincizeci de oameni ai lui, a îngenunchiat înaintea lui Ilie şi s-a rugat lui şi a grăit către el şi a zis: Omule al lui Dumnezeu, caută cu ochi milostivi la sufletul meu şi la sufletele robilor tăi, acestor cincizeci (IV Regi 1, 13). Şi iarăşi: …feciorii proorocilor cei din Ierihon… au venit înaintea lui Elisei şi s-au închinat lui până la pământ (IV Regi 2, 15). Şi iarăşi: Atunci împăratul Nabucodonosor a căzut pe faţa sa şi s-a închinat lui Daniel (Daniel 2, 46). Şi iarăşi, vedem că Valaam plecându-se cu faţa sa, s-a închinat… îngerului Domnului (Num. 22, 31).

Iarăşi vedem că îngerul Domnului a primit închinare de la Isus al lui Navi, care a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat (Iosua 5, 14–15). Îngerii au primit închinare de la Lot (Fac. 19, 1). Îngerul Domnului a primit închinare de la Manoe şi femeia lui, care i s-a închinat lui până la pământ, iar îngerul Domnului s-a înălţat cu para focului de pe jertfelnic (Jud. 13, 18–21). Îngerul Domnului a primit închinare de la David şi de la bătrânii poporului (I Paral. 21, 16–18). Îngerul Domnului a primit închinare de la Daniel proorocul (Daniel 8, 18; 10, 9–15).

Iată că în cele de până aici ţi-am răspuns la cele ce ai afirmat dumneata, că îngerii şi sfinţii lui Dumnezeu nu voiesc a primi închinare de la oameni. Citeşte cu atenţie locurile indicate din Sfânta Scriptură şi vei înţelege destul de clar că nu ai dreptate în cele ce susţii, şi că atât sfinţii lui Dumnezeu, cât şi îngerii Lui, primesc cinstire şi venerare de la oameni, fără ca această venerare a lor să aducă vreo mâhnire lui Dumnezeu. Căci cum s-ar supăra Dumnezeu, când vede pe prietenii Lui cei iubiţi şi pe casnicii Săi că se slăvesc în numele Lui, când El Însuşi i-a proslăvit pe ei (Rom. 2, 10) şi i-a înzestrat cu puteri minunate şi cu daruri deosebite?

Sectarul: Care sunt aceste daruri şi puteri deosebite cu care Dumnezeu a înzestrat pe sfinţii Săi?

Preotul: Mai întâi de toate sunt puterile date lor de a face minuni, după cum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36) şi iarăşi: Sfinţilor care sunt pe pământul Său, minunate a făcut Domnul voile Sale întru dânşii (Ps. 15, 3).

Oare nu prin mâna proorocului Său, Moise, a bătut Dumnezeu Egiptul (Ieş. 7, 10–12), a prefăcut apa în sânge (7, 20–21), a adus broaşte (8, 6), tăuni (8, 24), ciuma vitelor (9, 3), băşici usturătoare, grindină şi foc (9, 8, 18, 33), lăcuste (10, 4–6), întuneric (10, 21), moartea primilor născuţi (12, 29– 30), i-a trecut pe evrei prin Marea Roşie (14, 15–16), l-a pierdut pe faraon şi pe ostaşii lui (14, 27)? Apoi, învingerea lui Amalic (Ieş. 17), îndulcirea apei la Mera (Ieş. 15), scoaterea apei din piatră la Horeb (Ieş. 17, 6), înghiţirea lui Core şi Datan în pământ (Num. 16, 28, 33), vindecarea prin şarpele de aramă (Num. 21), izvorârea apei din piatră la Cadeş (Num. 20).

Apoi, prin Iosua Navi: oprirea apelor Iordanului (Iosua, 3, 11–17), căderea zidurilor Ierihonului (Iosua 6, 6–20); prin Ghedeon: nimicirea madianiţilor (Jud. 7, 16–23); prin Samson: leul sfâşiat (Jud. 14), filistenii ucişi, porţile Gazei luate şi dărâmarea templului lui Dagon (Jud. 16, 28–31); prin Samuel: tunet şi ploaie peste seceriş (I Regi 12, 16–18); prin Ilie Proorocul: seceta cea mare (III Regi 17, 1), făina şi untuldelemn al văduvei (III Regi 17, 14); învierea fiului văduvei din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 17–23), foc din cer peste jertfe (III Regi 18, 36–38); deschiderea cerului şi ploaie mare (III Regi 18, 41–42). Se mai arată: Ohozia, pedepsit cu moartea (IV Regi 1, 16); despărţirea apelor Iordanului cu cojocul (IV Regi 2, 8); prin Elisei: despărţirea apelor Iordanului (IV Regi 2, 14), curăţirea apelor Ierihonului (IV Regi 2, 19–23), copiii din Betel sfâşiaţi de urşi (IV Regi 2, 23–24), învierea fiului şunamitencei (IV Regi 4, 32–35), vindecarea lui Neeman (IV Regi 5, 10–14), Ghiezi lovit cu lepră (IV Regi 5, 27), omul înviat prin oasele lui Elisei (IV Regi 13, 21), iar prin Isaia, vindecarea lui Iezechia (IV Regi 20, 1–7).

Cei doisprezece sfinţi apostoli: diferite vindecări (Matei 10, 1; Marcu 3, 14–15; 6, 7, 13; Luca 9, 1–2, 6). Cei şaptezeci de ucenici: diferite minuni (Luca 10, 9, 17). Apoi, alte nenumărate minuni ale apostolilor (Marcu 16, 20; Fapte 2, 43; 5, 12, 16); vindecarea ologului (Fapte 3, 2–8), moartea lui Anania şi a Safirei (Fapte 5, 1–10), vindecări de bolnavi (Fapte 5, 15–16), vindecarea slăbănogului Enea (Fapte 9, 34), învierea Tavitei (Fapte 9, 36–41), minuni mari (Fapte 8, 7, 13), redarea vederii lui Saul (Fapte 9, 17–18; 22, 11–13), orbirea lui Elimas (Fapte 13, 11), învierea lui Eutih (Fapte 20, 9–12), vindecarea tatălui lui Publius (Fapte 28, 8 ) şi alte nenumărate minuni şi puteri pe care nu este nici vreme, nici loc a le pomeni.

Iată dar, omule, cu ce puteri şi cu ce daruri a împodobit Dumnezeu pe sfinţii Săi, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Pentru aceasta, voi încheia cuvântul despre minunile sfinţilor lui Dumnezeu cu ce zice Duhul Sfânt: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Ps. 67, 36).

Iar dacă venerăm şi pe îngerii lui Dumnezeu întocmai ca pe sfinţi, apoi trebuie arătat că multe şi preaslăvite minuni a făcut Dumnezeu în lume prin mijlocirea sfinţilor Săi îngeri, ca de pildă: îngerul Domnului a condus pe israeliţi din Egipt (Ieş. 14, 19; 23, 20; 32, 34; 33, 2; Num. 20, 16); nimicirea Sodomei şi a Gomorei, de asemenea, s-a făcut prin îngeri (Fac. 19, 13); molima în Ierusalim (II Regi 24, 15–17; I Paral. 21, 14–16); nimicirea oştirii asiriene (IV Regi 19, 35; II Paral. 32, 21; Isaia 37, 36); Irod lovit de moarte (Fapte 12, 23); vestirea zămislirii lui Iisus Hristos (Matei 1, 20–21; Luca 1, 31); vestirea naşterii lui Hristos (Luca 2, 10); Învierea Domnului (Matei 28, 5–7); Înălţarea, şi tot prin ei se va face vestirea celei de a doua veniri a Domnului (Fapte 1, 11); zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13–36); îngerii slujeau lui Iisus Hristos (Matei 4, 11; Marcu 1, 13); ei au vestit păstorilor Naşterea Domnului (Luca 2, 9); ei au vestit sfintelor mironosiţe Învierea Domnului (Matei 28, 1–7); ei vor despărţi pe cei drepţi de cei nedrepţi în ziua Judecăţii celei de apoi (Matei 13, 39–42; 24, 31) şi încă nenumărate minuni şi puteri ale lui Dumnezeu s-au făcut prin sfinţii Lui îngeri, şi se fac şi se vor face până la sfârşitul veacurilor.

Aceste binefaceri ale lui Dumnezeu făcute de El prin sfinţii Săi îngeri ne obligă să-i cinstim, ca pe cei ce slujesc cu milă şi cu blândeţe la mântuirea noastră (II Petru 2, 11; Iuda 1, 9; Ps. 67, 17; 90, 11; 102, 21 ş.a.).

Sectarul: Dar pentru care pricină Dumnezeu primeşte pe sfinţi şi pe îngeri să se roage şi să mijlocească pentru mântuirea oamenilor, de vreme ce numai Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni?

Preotul: Dumnezeu primeşte rugăciunile şi mijlocirile care se fac către El, prin sfinţi şi prin îngeri, fiindcă El voieşte a-i slăvi pe ei, precum şi ei Îl slăvesc în cer şi pe pământ. Fiindcă sfinţii au suferit pentru slava lui Dumnezeu, au primit de la El nu numai slava, ci şi darul de a face minuni mari, chiar mai mari decât a făcut El când era pe pământ, împlinindu-se astfel cuvântul Mântuitorului care a zis : Cel ce crede în Mine, va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face… (Ioan 14, 12).

Noi ne închinăm sfinţilor lui Dumnezeu, nu ca unora care ar fi prin fire dumnezei, ci ca unor slujitori ai lui Dumnezeu, care au dobândit de la El deplină încredere, încât orice vor cere primesc de la El, ca unii ce I-au păzit poruncile (I Ioan 3, 21—22).
Noi venerăm (cinstim) pe sfinţii lui Dumnezeu fiindcă Însuşi Împăratul Dumnezeu Se simte cinstit văzând că sluga lui iubită este cinstită nu numai ca o slugă, ci şi ca prieten al lui Dumnezeu (Ps. 138, 17; Ioan 15, 14).

Noi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este unicul nostru Mijlocitor şi că El S-a dat pre Sine preţ de răscumpărare pentru toţi şi cu Sângele Său a făcut împăcarea omului cu Dumnezeu, că El este îngrijitorul, mângâietorul şi curăţitorul păcatelor noastre. Dar mărturisim, de asemenea, că sfinţii intervin pentru noi în rugăciuni şi cereri şi, din iubire pentru ei, Mântuitorul ne comunică şi prin ei ceea ce are în Sine pe seama noastră. Înaintea tuturor ne comunică prin Prea Sfânta Sa Maică, ascultându-i cuvântul cu care se roagă pentru noi.

Tot astfel zicem şi despre sfinţii îngeri şi păzitorii noştri; despre apostoli, prooroci, martiri, ierarhi, drepţi şi despre toţi aceia care au preamărit pe Dumnezeu şi care Îi sunt slugi credincioase. Cu ei împreună numărăm pe arhierei, pe preoţi, ca pe unii ce stau la dumnezeieştile altare, precum şi pe bărbaţii drepţi, distinşi prin virtuţi. Domnului Îi place să ne rugăm unii pentru alţii, că mult poate rugăciunea dreptului (Iacov 5, 16). Că Dumnezeu ascultă mai mult pe cei sfinţi, decât pe cei ce rămân în păcate, aceasta o aflăm din Sfintele Scripturi (Ioan 9, 31).

Mărturisim că sfinţii sunt ajutători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu nu numai aici, în timpul petrecerii cu noi, ci încă mult mai mult după moarte, când ei, după îndepărtarea «oglinzii» (de care pomeneşte sfântul apostol), contemplă curat Sfânta Treime şi nemărginita Ei lumină. Căci nu ne îndoim nici de sfinţii profeţi care, în trup muritor fiind, au văzut lucrurile cele cereşti, prin care se prevesteau cele viitoare.

Sectarul: Dar se spune în Sfânta Scriptură că Dumnezeu îi ascultă pe sfinţi când aceştia se roagă pentru noi?

Preotul: Am arătat că sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu cu cinste (Rom. 2, 10), că vor judeca lumea (I Cor. 6, 3), că sunt iubiţi de Dumnezeu (Daniel 10, 19). Iar cum că sfinţii sunt ascultaţi de Dumnezeu când se roagă pentru noi, caută în Dumnezeiasca Scriptură la citatele pe care ţi le însemnez aici: Fac. 27, 7; Iov 42, 8–10; I Regi 7, 9; Ier. 15, 15–21; Iacov 5, 13, 15; Apoc. 8, 3–5; Fac. 20, 7; II Tim. 1, 3; Daniel 10, 12.

De asemenea caută despre mijlocirea îngerilor pentru noi la: Fac. 24, 7; Daniel 3, 19–25; Evrei 1, 14; Num. 20, 16; Fac. 19, 12; II Regi 24, 16–17; I Paral. 21, 14–16. Dar vei găsi şi încă alte multe mărturii în această privinţă în Sfânta Scriptură, care confirmă cele de mai sus. Nu rămâne la îndoială în această privinţă, ca să nu te osândeşti şi tu ca cei ce stau împotriva adevărului învederat şi dovedit.

* * *

8. Despre preacinstirea Sfintei Fecioare Maria

(Sectarii nu admit nici preacinstirea Maicii Domnului)

Sectarul: Dar pe Maria, Maica lui Iisus Hristos, de ce voi, ortodocşii, o cinstiţi atât de mult şi vă închinaţi la ea ca la Dumnezeu?

Preotul: Noi pe Preasfânta Fecioară Maria şi Născătoarea de Dumnezeu o cinstim mai mult ca pe toţi sfinţii şi îngerii, dar totuşi nu-i aducem slujire ca lui Dumnezeu. Cinstirea ce se dă ei se numeşte preacinstire (supravenerare), şi ei i se cuvine această preacinstire pentru că ea este Maica lui Dumnezeu, nu numai o „prietenă” a Lui, asemenea celorlalţi sfinţi. De aceea se spune în cântarea bisericească (axionul): «Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii». Ea este mai presus decât sfinţii şi îngerii, deoarece şi îngerii şi oamenii i se închină. Astfel i s-a închinat ei arhanghelul Gavriil, la Buna Vestire (Luca 1, 28–29), şi în acelaşi chip i s-a închinat ei şi Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 40–43). Însăşi Sfânta Fecioară, prin Duhul Sfânt, prooroceşte că pe ea o vor ferici toate neamurile: Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic… (Luca 1, 48–49), adică cinstirea ei este voită de Dumnezeu.

Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, pentru că nici Însuşi Fiul ei, Iisus Hristos, n-a cinstit-o. Aceasta se vede din cuvintele Mântuitorului, redate de Sfântul Evanghelist Matei în textul următor: Şi cineva i-a zis: Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-Ţi vorbească. Iar El, răspunzând, i-a zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Căci oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12, 47–50). Deci faptul că Fecioara Maria I-a fost mamă nu are nici o importanţă. În faţa Lui, legăturile Sale de sânge sau de rudenie trupească n-au nici un preţ şi nici o precădere faţă de legăturile Sale spirituale cu cei ce fac voia Tatălui, oricine ar fi aceştia.

Preotul: Aici este vorba de altceva şi anume că, în afară de înrudirea trupească, mai există şi o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare şi mai importantă, înrudirea sufletească ce constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu desfiinţează şi nu micşorează pe cea trupească. Deosebirea stă numai în aceea că înrudirea sufletească şi-o poate câştiga oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu numai o legătură de sânge, trupească, ci şi o legătură de dragoste şi de unitate sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteşte înrudit cu Dumnezeu, deoarece Îi este cu totul ataşat lui Dumnezeu.

Astfel, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat cinstirea ce i se cuvenea unei mame de la fiul ei, ci numai a căutat să accentueze că cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, deşi este de mai mare preţ, o poate realiza totuşi orice credincios. Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu unul de dispreţ la adresa Maicii Sale*. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât a fost cu Maica Sa pe pământ, pururea o asculta şi o iubea şi era supus faţă de ea (Luca 2, 51) şi oricând îi cerea ceva, nu se arăta neascultător faţă de ea. Astfel, vedem că la nunta din Cana Galileii, la cererea Mamei Sale, El a făcut prima minune, prefăcând apa în vin (Ioan 2, 3–10).

Apoi a avut mare grijă de Maica Sa, chiar şi când era răstignit pe cruce; purtându-i de grijă, a dat-o spre îngrijire celui mai iubit dintre toţi ucenicii Săi – lui Ioan Evanghelistul –, după cum este scris: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis Maicii Sale: «Femeie, iată fiul tău!» Apoi a zis ucenicului: «Iată mama ta! Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o sub îngrijirea sa» (Ioan 19, 26–27). Vezi că Mântuitorul, nici în vremea cea grea a suferinţelor Sale de pe cruce, nu a neglijat purtarea de grijă faţă de Maica Sa, care L-a născut şi L-a crescut? Şi cum oare ar fi putut să dispreţuiască pe Mama Sa, când Însuşi Dumnezeu a dat poruncă să cinstim pe tată şi pe mamă, după cum s-a scris: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta (Deut. 5, 16)?

Sectarul: Dar de ce voi numiţi pe Maria pururea Fecioară, de vreme ce Însuşi Fiul său a numit-o femeie, ceea ce înseamnă că a fost căsătorită, iar nu fecioară, căci aşa se adevereşte din cuvântul Scripturii: Deci Iisus, văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, stând alături, a zis Maicii Sale: Femeie, iată fiul tău! (Ioan 19, 26). Tot aşa o numeşte, dispreţuitor, şi la nunta din Cana Galileii: Zis-a ei Iisus: Ce este Mie şi ţie, femeie? (Ioan 2, 4). În acest caz, nici nu o putem socoti mai mult şi nu îi putem aduce un cult deosebit.

Preotul: În citatul prim, nicidecum nu este vorba de dispreţ, ci, dimpotrivă, se vede cum s-a îngrijit de soarta ei, încredinţând-o spre purtare de grijă Apostolului Ioan, ştiind că El nu va mai fi printre cei vii, pentru ca să o îngrijească în la bătrâneţile ei. Acest lucru nu este o necinstire, ci, cu adevărat, o mare cinstire şi respect faţă de Mama Sa, căreia nici în chinurile de pe cruce nu uită să-i poarte de grijă, datorită dragostei celei mari pe care o avea faţă de ea, ca mamă.

Iar dacă o numeşte «femeie», nicidecum în înţeles de femeie căsătorită sau în semn de dispreţ, ci numai în înţeles de gen. Căci tot aşa s-au adresat şi cei doi îngeri Mariei Magdalena la mormânt: Femeie, de ce plângi? (Ioan 20, 12–13). Iar cei doi bărbaţi, care s-au arătat la Înălţarea la cer a Domnului, au zis către apostoli: Bărbaţi galileeni, ce staţi privind la cer? (Fapte 1, 11). Nici îngerii, nici cei doi bărbaţi n-au adresat dispreţuitor cuvintele «femeie» sau «bărbaţi», ci dimpotrivă, în chip mângâietor.

Sectarul: Dar unde spune în Sfânta Scriptură că Maria, mama lui Iisus, a fost fecioară şi pururea fecioară, aşa cum o numiţi voi, ortodocşii, pe ea?

Preotul: Că a născut fiind fecioară, Sfânta Scriptură ne arată în acest fel: când arhanghelul Gavriil a venit în Nazaret şi i-a binevestit ei că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35), intrând la ea a numit-o: plină de har… şi …binecuvântată între femei (Luca 1, 28). Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har înaintea lui Dumnezeu. Şi iată, vei lua în pântece şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfântul Care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1, 29–35).

Ai auzit, omule rătăcit, cum arhanghelul s-a închinat Fecioarei Maria numind-o pe ea plină de har şi binecuvântată între femei şi că ea a aflat mare har de la Dumnezeu, că n-a cunoscut bărbat, că a fost umbrită de puterea Celui Preaînalt şi că a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu? Ai mai auzit că, deşi era fecioară neştiind de bărbat, îngerul Domnului nu i-a zis «binecuvântată eşti tu între fecioare», ci între femei. Prin aceasta nearătând dispreţ faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cea «plină de dar», ci descoperind o veche taină: zdrobirea capului şarpelui prin femeie (Fac. 3, 15) şi că ea va fi acea tainică şi duhovnicească Evă care va naşte pe Noul Adam, Hristos, Care va aduce viaţa în lume?
Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că Hristos S-a numit sămânţă a femeii (Fac. 3, 15), ca Cel ce nu S-a născut din sămânţă de bărbat, ci de la Duhul Sfânt şi din Preacuratele sângiuri ale Preasfintei Fecioare Şi-a luat trup.

Aşadar, câtă nebunie şi rătăcire este în capul sectarilor care hulesc pe Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, cea neispitită de bărbat, punând-o pe ea în rândul femeilor celor măritate. Pe cea plină de dar, pe cea care a aflat har de la Dumnezeu şi este binecuvântată între femei (Luca 1, 28).

Vor vedea aceşti hulitori şi stricaţi la minte şi la înţelegere sectari în ziua cea mare a judecăţii celei de apoi, când această Împărăteasă şi Fecioară Maria va sta de-a dreapta tronului Fiului său cu mare şi negrăită slavă, după cum Psalmistul a arătat, zicând: Şezut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 11, 20–21). Şi ce zici tu, o, ereticule, oare pentru că arhanghelul Gavriil a numit-o pe ea femeie, zicând: binecuvântată eşti tu între femei, apoi pentru aceasta zici că Fecioara Maria era femeie căsătorită, aşa cum o numiţi voi cu hulă şi nebunie ereticească? Oare n-a zis ea la închinarea îngerului că «nu ştiu de bărbat» (adică este fecioară)?

Sau când Dumnezeu a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam (Fac. 2, 21–22) şi a adus-o la el, iar el a numit-o pe ea «femeie» – oare şi atunci Eva era femeie căsătorită, fiindcă o numise Adam «femeie»? Oare nu era atunci Eva fecioară zidită din trupul cel feciorelnic al lui Adam, fără de împreunare de femeie? Aşadar, dacă Eva a fost zidită de Dumnezeu, fecioară, iar Însuşi Dumnezeu şi Adam pe această fecioară, Eva, o numesc «femeie» (Fac. 2, 22–23). Apoi nu o numeşte şi pe Maria «femeie», în înţeles că era femeie căsătorită, cum rău şi nebuneşte înţelegeţi voi, sectarii, cuvântul «femeie»?

Ci atât Dumnezeu, cât şi Adam au zis Evei «femeie» – atunci când ea era fecioară –, ca să arate prin acest cuvânt că ea era parte femeiască, nu bărbătească, şi prin cuvântul femeie a arătat genul ei feminin. Dar nicidecum nu se înţelege că Dumnezeu şi Adam, pe cea luată din coasta lui Adam – şi care atunci era fecioară – au numit-o femeie în înţeles de femeie măritată (căsătorită), aşa cum voi rătăcit şi rău înţelegeţi cuvântul femeie din Sfânta Scriptură. Căci precum Eva era fecioară, atunci când i s-a zis «femeie», tot astfel „Eva” cea tainică şi duhovnicească, Preacurata Fecioară Maria, care a născut pe Noul Adam, Hristos, fecioară este în vecii vecilor, cu toate că Sfânta Scriptură o numeşte pe ea «femeie», arătând prin aceasta genul ei feminin.

Atunci Adam, prin lucrarea lui Dumnezeu, a născut întru feciorie din trupul său femeie fără de femeie (adică fără a se împreuna cu femeie), iar la plinirea vremii, firea femeiască, prin lucrarea Sfântului Duh, a născut bărbat fără de bărbat, în feciorie născând Fecioara şi rămânând fecioară, precum şi la început a născut Adam femeie fără de femeie, rămânând întru feciorie. Aşa binevoind Dumnezeu ca întru Fecioara Maria să dea împrumut firii lui Adam celui vechi, prin Noul Adam Cel născut din Fecioară, Care a venit în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră din negrăita Sa milă şi bunătate, pentru ca să izbăvească pe vechiul Adam, cu tot neamul lui, din osândă şi din moarte. Căci precum întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi vor învia (I Cor. 15, 22; Rom. 5, 8; Ioan 3, 16; 5, 24).

Deci ia aminte, omule rătăcit – tu şi cei asemenea ţie –, că Sfânta Scriptură nu numeşte pe Maica Domnului «femeie» (Luca 1, 43) în sensul de femeie căsătorită, cum rău şi sucit înţelegeţi voi, ci, prin cuvântul «femeie», Sfânta Scriptură arata numai genul feminin al Sfintei Fecioare Maria şi totodată arată în chip umbros şi tainic că ea este femeia aceea prin care se va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15) şi prin care va veni mântuirea neamului omenesc.

La cele de mai sus trebuie adăugat şi:

1. Fiind Maică a Mântuitorului, Fecioara Maria a fost şi este mijlocitoare a mântuirii.
2. Zămislind de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul în pântecele ei, a fost cu totul curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost.
3. Fiindu-i prezisă de Dumnezeu cinstirea ei – ca nici o altă cinstire a vreunui om –, Sfânta Fecioară Maria trebuie socotită ca cea dintâi dintre sfinţi, aşa cum Ioan Botezătorul este cel mai mare între prooroci (Luca 7, 28), deoarece venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Mal. 3, 1; Isaia 40, 3).

Pentru toate acestea, Sfintei Fecioare Maria i se cuvine o cinstire mai mare decât altor sfinţi, o preacinstire, ea fiind împărăteasa şi cununa tuturor sfinţilor. Iar cum că şi după naştere a rămas fecioară, citeşte şi vezi cele proorocite despre ea de Proorocul Iezechiel (44, 1–3).

Sectarul: Nu trebuie să dăm prea multă cinstire Fecioarei Maria, şi nici nu poate fi preavenerată ca fecioară, pentru că a mai avut şi alţi copii, care sunt numiţi de Sfânta Scriptură «fraţi şi surori» ai lui Iisus, iar Iisus este numit «întâiul născut» (Matei 1, 25), de unde urmează că Maria a mai avut ulterior şi alţi fii. Şi într-adevăr Biblia ne vorbeşte de nişte «fraţi» ai Domnului şi, de asemenea, despre «surorile» Lui, când redă cuvintele iudeilor, nedumeriţi de persoana minunată a Domnului: Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi? (Matei 13, 55–56; Marcu 6, 3). Atunci de ce să falsificăm adevărul numind-o pe Maica Domnului «Pururea Fecioară» şi venerând-o ca atare?

Preotul: În citatul prim, expresia «întâiul născut» nu înseamnă numaidecât că trebuie să presupunem şi existenţa altora născuţi ulterior (al doilea, al treilea etc.). Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament, unde «întâiul născut» se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai avea şi alţi fraţi sau nu (Ieş. 13, 2) şi unde adeseori numeralul cardinal (1, 2, 3 etc.) este înlocuit ori întrebuinţat amestecat cu cel ordinal (întâiul, al doilea, al treilea). Ebraismul acesta a intrat şi în felul de vorbire al Noului Testament. În cazul de faţă «întâiul născut» înseamnă «unul născut» în sens de «unicul născut».
Alt înţeles este exclus, deoarece, dacă într-adevăr Iisus ar mai fi avut şi alţi fraţi naturali (fii ai Mariei) n-ar fi lăsat-o pe Maica Sa în grija unui apostol, ci în grija vreunui frate al Său.

În citatul al doilea, într-adevăr este vorba de «fraţi» şi de «surori» ale Domnului. «Fraţii» sunt chiar amintiţi cu numele şi sunt în număr de patru, iar «surorile» (la plural) trebuie să fi fost cel puţin două. În Sfânta Scriptură sunt amintiţi de mai multe ori (vezi Matei 12, 47–50, Marcu 3, 31; Luca 8, 19; Ioan 2, 12; 7, 3; Fapte 1, 14; I Cor. 9, 5; Gal. 1, 19). Ei însă în nici un caz nu au putut fi fraţi naturali ai lui Iisus Hristos şi fii ai Mariei, mama lui Iisus, pentru că:
1. După o veche şi unanimă tradiţie, Maria, mama lui Iisus a rămas după naştere fecioară, aşa cum a fost prefigurată în vedenia Proorocului Iezechiel (44, 1-3).

2. Mama acestor aşa-zişi «fraţi» ai Domnului este o altă persoană decât Fecioara Maria, căci este numită în Sfânta Scriptură «Maria» sau «cealaltă Marie» (adică deosebită de Maria, Maica Domnului, şi de Maria Magdalena) sau «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa», fiind amintită chiar alături de Maica Domnului şi în apropierea ei.

Iată textele biblice lămuritoare: Şi erau acolo multe femei, privind de departe… între care era Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu (Matei 27, 55–56). Iacov şi Iosi sunt doi din cei patru «fraţi» ai Domnului (Matei 13, 55). Mama lor aşadar este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus. Evanghelistul continuă apoi: Târziu, sâmbătă noaptea…, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul (Matei 28, 1). Aici iarăşi este vorba de «cealaltă Marie», care nu poate fi alta decât mama «fraţilor» Domnului şi despre care a fost vorba şi în textul precedent. În chip asemănător scriu şi ceilalţi evanghelişti: Şi erau şi femei care priveau de departe, între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosi, priveau unde L-au pus (Marcu 15, 40, 47).

Acelaşi evanghelist scrie apoi: După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomea au cumpărat miresme ca să vină să ungă trupul lui Iisus (Marcu 16, 1). Apoi, în alt text: Iar ele erau: Maria Magdalena şi Ioana şi Maria lui Iacov şi celelalte împreună cu ele, care ziceau către apostoli acestea (Luca 24, 10). Şi, în sfârşit, altul: Şi stăteau lângă Crucea lui Iisus, mama Lui şi sora (verişoara) mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25).

În toate textele de mai sus este vorba de aceleaşi femei care au luat parte la evenimentele Patimilor şi ale Învierii Domnului [femeile mironosiţe – care au cumpărat mir şi au venit la moram]. Toate sunt pomenite cu numele, numai «Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi» (doi din «fraţii» Domnului – Matei 13, 55) este numită în ambele locuri «Maria, mama lui Iacov», apoi alteori «mama lui Iosi», sau «cealaltă Marie», iar în alte locuri, «sora mamei Lui, Maria lui Cleopa». Dar după adevăr este vorba de aceeaşi persoană, căci totdeauna este numită «Maria». Deci «fraţii Domnului», având altă mamă decât pe Maria, mama lui Iisus, nu pot fi fii ai Fecioarei Maria şi fraţi naturali ai lui Iisus.

3. «Fraţii Domnului» nici ei înşişi nu se numesc «fraţi», ci «robi» şi «slujitori ai lui Iisus», anume după toată probabilitatea – căci certitudine deplină nu există – doi dintre ei, Iacov şi Iuda, sunt autorii celor două epistole soborniceşti, numite «a lui Iacov» şi respectiv «a lui Iuda». Or, acolo ei se numesc «rob» (Iacov 1, 1) şi «slujitor» (Iuda 1, 1) ai Domnului Iisus, iar nu «fraţi».

4. Dacă ar fi fost fraţi naturali ai Săi, Hristos i-ar fi făcut apostoli, ori ei n-au fost apostoli. Deşi mulţi presupun că aceştia doi dintre «fraţii Domnului», anume Iacov şi Iuda, ar fi identici cu cei doi apostoli care poartă acest nume (Iacov fiind numit la fel cu «fratele Domnului» cel mic – în toate listele apostolilor, iar Iuda «fratele Domnului» ar fi fost Iuda Tadeul); totuşi, aceasta este o simplă presupunere, neîndestulător de întemeiată, mai ales că ei înşişi nu se numesc «apostoli», după cum nu se numesc nici «fraţi ai Domnului»; iar despre apostoli vorbesc la persoana a treia (Iuda 1, 17). Despre Iacov, «fratele Domnului», se ştie numai că a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului şi că se bucura de cea mai mare autoritate, atât în faţa credincioşilor, cât şi în faţa apostolilor (Fapte 12, 17; 15, 13), în timp ce Apostolul Iacov al lui Zevedeu fusese ucis (Fapte 12, 2); iar despre celălalt Iacov nu mai putem şti nimic.

5. Hristos ar fi încredinţat în grija lor pe Fecioara Maria, iar nu în grija Apostolului Ioan, care, oricum, era mai străin acesteia decât un fiu al ei.

6. Deci «fraţii Domnului» nu pot fi nici măcar fraţi vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece:

a) Nicăieri nu se spune şi nicăieri nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit şi înainte şi că ar fi devenit văduv prin divorţ. Ştim din Tradiţie doar atât, că era «drept».
b) Mama «fraţilor Domnului», după cum s-a văzut mai sus, trăia şi era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi fost exclus – pentru motive lesne de înţeles – dacă ea ar fi fost cândva soţia lui Iosif, acum divorţată.

7. Ţinând seama de faptul că peste tot, în Orient, dar în special la iudei, cuvântul «frate» se întrebuinţa şi în înţeles mai larg, de «văr» sau de alte rudenii mai apropiate sau mai îndepărtate, ca de exemplu la Facerea (13, 8), unde Avraam îl numeşte pe Lot «frate», deşi îi era numai nepot de frate (Fac. 11, 27), trebuie să admitem că şi «fraţii Domnului» au fost – probabil – veri ai lui Iisus, dar nu veri primari, pentru că deşi mama lor este numită «soră» a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea să fi fost soră bună a acesteia, deoarece purta acelaşi nume cu Maria, ceea ce numai foarte rar se obişnuia în vechime, ca două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume. Ci cuvântul «soră» trebuie să aibă aici, de asemenea, înţelesul de vară, probabil vară primară. În acest caz, fiii ei, numiţi «fraţii Domnului», ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.

Sectarul: Din cele arătate până aici, s-ar putea crede că Fecioara Maria, Maica lui Iisus Hristos, a rămas pururea fecioară şi nu a mai avut alţi copii în afară de Iisus, dacă nu ar fi scris în Sfânta Scriptură că Iosif n-a cunoscut-o pe ea, numai până ce a născut pe Cel întâi Născut, pe Iisus Hristos, lăsând astfel a se înţelege că apoi ea ar fi putut avea şi alţi copii.

Preotul: Sfânta Scriptură zice într-adevăr: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când a născut pe Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus (Matei 1, 25); dar luaţi aminte şi înţelegeţi că, în Sfânta Scriptură, expresia până când înseamnă veşnicie.

Căci zice Domnul: Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Oare aceasta înseamnă că se va despărţi de noi după sfârşitul veacului acestuia? Oare nu zice dumnezeiescul Apostol Pavel: Şi astfel (după obşteasca înviere) pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4, 17)?
Iar în alt loc al Sfintei Scripturi este scris: Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Oare aceasta înseamnă că după aceea Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu va şedea de-a dreapta Tatălui spre a împărăţi cu El peste toate veacurile, ştiind bine că împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Luca 1, 35)?

Iar dacă în alt loc al Sfintei Scripturi se zice că Noe a dat drumul corbului din corabie spre a vedea dacă a scăzut apa, şi zburând corbul nu s-a mai întors până când s-a uscat apa pe pământ (Fac. 8, 7), aceasta înseamnă că s-a mai întors la corabie vreodată?
Iarăşi se arată în dumnezeiasca Scriptură că Micol, fata lui Saul (soţia lui David), nu a născut fiu până în ziua în care a murit (II Regi 6, 23). Oare înseamnă că a mai născut fii după ce a murit, pentru că se zice «până când»?

Aşadar deschide ochii minţii asupra acestor trei mărturii, alese din multe altele ale Sfintei Scripturi, şi înţelege că cuvântul până când în Sfânta Scriptură înseamnă veşnic şi, după cum Mântuitorul Hristos veşnic va fi cu apostolii Săi şi cu toţi cei ce împlinesc poruncile Lui, după cum El veşnic va sta de-a dreapta Tatălui împărăţind în împărăţia Sa cea fără de sfârşit, după cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe şi după cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii după ziua în care a murit, tot astfel Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu, veşnic (în veac) nu a cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de naştere, a rămas fecioară în naştere şi pururea, Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii, Împărăteasa îngerilor şi a oamenilor.

La acestea să mai adăugăm şi observaţia că expresia «până când» nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci, dimpotrivă, este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din fecioară fără de bărbat. De aceea, unele ediţii ale Noului Testament folosesc şi traducerea: fără să o fi cunoscut pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul Născut…, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, aşa cum am arătat mai sus.

Sectarul: În Sfânta Scriptură ni se spune, în mai multe locuri, că noi creştinii nu avem decât un singur mijlocitor al mântuirii, pe Iisus Hristos. Or voi, ortodocşii, vă adresaţi Maicii Domnului, zicând: «N-avem alt ajutor afară de tine»; şi ziceţi: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi», ceea ce este o mare greşeală, că puneţi pe Maica Domnului ca şi pe Mântuitorul, mijlocitoare a mântuirii voastre.

Preotul: În această privinţă ţi-am dat lămuriri pe larg, când am vorbit despre cultul sfinţilor. Iar în ce priveşte adresarea noastră către Maica Domnului în acest chip: «Nu avem alt ajutor în afară de tine», prin aceasta noi nu tăgăduim unicitatea lui Hristos ca mijlocitor al mântuirii noastre obiective, dar nu neglijăm nici folosul oricărui alt ajutor în legătură cu mântuirea noastră subiectivă (a se vedea cap. 15 al acestei cărţi).
Înţelesul acestei adresări este următorul: „Tu ne poţi da cel mai mare ajutor la mântuirea noastră subiectivă; un alt ajutor mai mare nu găsim la nici un alt sfânt”. Sau: „Nu avem pe altcineva care să ne poată ajuta atât de mult cât ne poţi ajuta Tu, ca Maică a Mântuitorului nostru”. Iar cuvintele de rugăciune adresate ei: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi» înseamnă: «Înduplecă pe Fiul Tău să ne mântuiască!», sau «Izbăveşte-ne pe noi». În limba greacă, limba în care au fost scrise toate cărţile Noului Testament, ca şi cărţile de cult ortodox, verbul «a mântui» înseamnă şi a izbăvi de rău, de necaz, de ispită, de strâmtorare.

Deci: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi» înseamnă: «ajută-ne cu rugăciunile Tale să ne izbăvim de rele, de necaz, de lucrările diavolului, de patimi». Aşadar, prin «mântuieşte-ne pe noi» nu înţelegem «iartă-ne păcatele», ci «roagă-te Fiului Tău pentru mântuirea noastră». Cu neputinţă este ca preacinstirea Maicii Domnului să supere pe Fiul ei, Căruia prin aceasta nu-I scădem nimic din adorarea ce I se cuvine, ci, dimpotrivă, toată preacinstirea Maicii Domnului trece de partea Fiului său, Care a ales-o şi a sfinţit-o pe ea spre a-I fi Lui Maică.

Deci ia aminte, omule încurcat la înţelegere şi rătăcit de la adevăr cele ce am a-ţi spune. În cele de până aici ţi-am arătat, cu mărturii din Sfânta Scriptură, cinstea, slava şi darurile date de Dumnezeu Preasfintei Sale Maici şi ai auzit că Dumnezeu, încă îndată după căderea lui Adam şi a Evei, a prevestit că Maica Domnului va fi acea «femeie-fecioară» care va zdrobi capul şarpelui (Fac. 3, 15). Apoi, despre ea s-a proorocit că va fi acea fecioară care va naşte pe Emanuel-Dumnezeu (Isaia 7, 14); ea va fi mijlocitoare a intrării în lume a Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Ier. 31, 21–23); ei i s-a închinat arhanghelul Gavriil şi a numit-o pe ea «plină de dar» şi «binecuvântată între femei» (Luca 1, 28); ei i s-a închinat Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, numind-o «cea binecuvântată între femei» şi «Maica Domnului meu» (Luca 1, 40–43); fericit este pântecele şi sânul ei, că a purtat şi a alăptat pe Mântuitorul lumii, Hristos (Luca 11, 27–28); Mântuitorul, ca fiu al ei, o asculta şi-i era supus (Luca 2, 51); prima minune a făcut-o Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, la rugămintea ei (Ioan 2, 3–10); Mântuitorul S-a îngrijit de soarta ei chiar şi atunci când El suferea înfricoşate chinuri pe Cruce, încredinţând-o spre purtare de grijă celui mai iubit dintre toţi apostolii Săi (Ioan 19, 26–27); ea însăşi, prin Duhul Sfânt, a proorocit că toate neamurile o vor ferici şi-i vor aduce cult pentru mărirea cu care a învrednicit-o Dumnezeu pentru smerenia ei (Luca 1, 48–49); însuşi numele ei înseamnă «Doamnă, Stăpână» în limba ebraică.

Această Doamnă şi Împărăteasă-Fecioară va sta de-a dreapta tronului Fiului său în ziua Judecăţii de apoi (Ps. 44, 11); ea a zămislit şi a născut din Duhul Sfânt pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35); fiind umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35) şi rămânând fecioară şi după naştere (Iez. 44, 1–3); ea este «mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii» (Axionul); nemaiavând şi alţi fii în afară de Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 20, 12–13; Fapte 1, 11). Mama a celor zişi «fraţi şi surori ai Domnului» nu este Maica Domnului, ci Maria lui Cleopa (Matei 27, 55–56; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Ioan 19, 25 ş.a.) şi fraţii Domnului sunt numai rudenii cu El, iar nu fraţi naturali ai Lui, căci în vechime la iudei, rudeniile de aproape se ziceau fraţi (Fac. 13, 8). Mama fraţilor Domnului, Maria lui Cleopa, se numeşte soră cu Maica Domnului, tot în acest sens de rudenie apropiată (Ioan 19, 25 ş.a.).

Aşadar, după ce ai văzut mărturiile Sfintei Scripturi despre aceste adevăruri privitoare la Maica Domnului, dacă ai avea mintea ta curăţită de întunericul ereziei şi de păcate, ai putea înţelege prealuminat, pentru care pricină noi, creştinii ortodocşi din Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare, aducem preacinstire Preasfintei Fecioare Maria; rugându-ne ei, o punem pe ea mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeul nostru, spre a ne ajuta prin mijlocirea preaputernicelor sale rugăciuni, pe care le face pururea către Dumnezeu pentru tot neamul omenesc şi mai ales pentru toţi cei binecredincioşi.

Dar fiindcă ochii minţii voastre, a sectarilor, de mult i-a închis satana ca să nu vadă lumina adevărului şi v-aţi făcut asemenea păsărilor şi corbilor de noapte, care la întuneric văd, iar la lumină orbesc, aşa şi voi, având întunecate minţile voastre de duhurile înşelăciunii, întunericul îl socotiţi lumină, iar lumina întuneric. Iar pentru că adevărul acesta este, ascultă ce-ţi zic: De ce nu cinstiţi voi, sectarilor, pe Maica Domnului, când însăşi dumnezeiasca Scriptură vă arată că şi Arhanghelul Gavriil a cinstit-o pe ea cu închinăciune (Luca 1, 29)?

De ce n-o cinstiţi voi, sectarilor, pe Maica Domnului, care este Biserica Împăratului Slavei, cea mai desfătată decât cerurile, căci ea pe Dumnezeu – a Cărui slavă nu o cuprinde nici cerul, nici pământul – L-a purtat în pântece? (II Paral. 2, 6). Pentru care pricină voi, sectarilor, nu cinstiţi pe Maica Domnului care, după mărturia Sfintei Scripturi şi a arhanghelului binevestitor, este «plină de dar» (Luca 1, 28)?

Pentru care pricină voi, rătăciţilor cu mintea, socotiţi pe Maica Domnului ca pe o femeie de rând, pe aceea care a aflat «har de la Dumnezeu» şi care este «binecuvântată între femei» (Luca 1, 28–30)? Pentru care pricină voi, sectarilor, sunteţi atât de împietriţi şi orbi la înţelegere şi nu cinstiţi pe Maica Domnului, pe care prin Sfântul Duh a mărturisit-o Elisabeta că este Maica Domnului şi binecuvântată între femei (Luca 1, 40–43)?Dacă voi ziceţi că credeţi cele scrise în Sfânta Scriptură, apoi de ce nu preacinstiţi pe Maica Domnului, când Scriptura vă arată că pe ea o vor ferici toate neamurile, pentru mărirea pe care a făcut-o Dumnezeu ei (Luca 1, 48–49)?

Pentru care pricină voi, sectarilor, şi cei asemenea vouă eretici, aţi ajuns la atâta întuneric de neînţelegere, că în loc de a cinsti şi a venera pe Maica lui Dumnezeu celui viu, voi o huliţi, şi în nebunia voastră o socotiţi ca pe o femeie de rând? Sfântul Duh o arată pe ea în psalmi ca pe o împărăteasă a îngerilor şi a toată făptura, stând de-a dreapta scaunului Fiului ei în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 10-15), iar voi o numiţi că este o femeie oarecare de rând, ca toate femeile?

Duhul Sfânt arată în Sfânta Scriptură că Maica Domnului va fi pomenită din neam în neam şi popoarele o vor lăuda pe ea în veacul veacului (Ps. 44, 20–21), iar voi, blestemaţilor sectari şi prooroci mincinoşi, pe care va orbit satana nu voiţi să o lăudaţi şi preacinstiţi pe Maica Domnului. Duhul Sfânt arată că toată slava fiicei Împăratului (a Maicii Domnului) este înlăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată (Ps. 44, 15). Prin slava dinlăuntru arată că ea este cămara Duhului Sfânt, Preacurată, iar voi, nebunilor de sectari, o huliţi pe Maica Domnului şi o necinstiţi.
Maica Domnului este acea fecioară care a născut pe Emanuel Dumnezeu (Isaia 7, 13/14) şi voi, întunecaţilor şi blestemaţilor, ziceţi că este o femeie oarecare ca toate femeile. Duhul Sfânt prin gura Proorocului Iezechiel o arată pe Maica Domnului, ca „uşă încuiată”, prin care nimeni nu va trece decât Dumnezeul lui Israel, şi după trecere, încuiată va rămâne (Iez. 44, 1–3), adică Fecioară va fi înainte de naştere, Fecioară în naştere şi după naştere pururea va rămâne fecioară, iar voi, întunecaţilor la minte şi la înţelegere, orbiţi de sdatana, ziceţi că Maica Domnului a mai avut şi alţi fii afară de „Fiul lui Dumnezeu”, pe Care l-a născut.

Mai bine ar fi ca voi toţi ereticii şi sectarii să vă legaţi câte o piatră de moară de grumaji şi să vă aruncaţi în mare (Matei 18, 6–7; Marcu 9, 42; Luca 17, 1–2), decât să se smintească sufletele bunilor creştini cu minciunile şi hulele voastre cele drăceşti şi blestemate. Cum ar fi putut oare Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) să îndrăznească a se atinge de Preasfânta Fecioară după naşterea lui Hristos, mai ales după ce el a primit descoperirea de la Însuşi Dumnezeu – prin îngerul Său – că Cel ce s-a zămislit în pântecele Fecioarei este de la Duhul Sfânt (Matei 1, 19–21) şi că Cel zămislit din Duhul Sfânt va fi Mântuitorul lumii, Hristos (Matei 1, 21)?

Oare dreptul şi temătorul de Dumnezeu Iosif – căruia i se descoperise de la Dumnezeu că Fecioara Maria, logodnica sa, a zămislit de la Duhul Sfânt şi a înţeles că prin ea Dumnezeu va lucra la mântuirea neamului omenesc, la zdrobirea capului şarpelui (Fac. 3, 15) şi că ea este Fecioara cea proorocită de Duhul Sfânt prin Sfântul Prooroc Isaia, care va naşte pe Emanuel, Dumnezeul şi Mântuitorul lumii (Isaia 7, 14) – mai putea el cugeta ceva din cele omeneşti asupra ei? Tocmai de aceea Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu (Matei 1, 19) s-a arătat atât de osârduitor şi ascultător şi a slujit cu atâta osteneală Pruncului Dumnezeu, de la naştere la fuga în Egipt şi la întoarcerea de acolo (Luca 2, 1, 4–6; Matei 2, 13–23), precum şi în ceilalţi ani ai vieţii sale, Maicii Domnului, până la vârsta de 30 de ani ai Mântuitorului, pentru că îşi dădea desăvârşit seama de chemarea ce o avea el de a sluji Preasfintei Fecioare, prin care Dumnezeu a venit în lume cu trup, să mântuiască neamul omenesc.

Deci, mute să fie gurile tuturor ereticilor şi ale sectarilor care aduc hule asupra Împărătesei Îngerilor şi a Maicii lui Dumnezeu şi asupra dreptului şi temătorului de Dumnezeu Iosif, în cele ce rău şi nebuneşte socotesc că a mai avut şi alţi fii Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cea «plină de dar» (Luca 1, 28–29).

* Maica Domnului a fost şi singura care a împlinit desăvârşit voia lui Dumnezeu (n.ed.).
Este exclus ca cuvântul «soră» să aibă aici înţelesul de cumnată, deoarece Fecioara Maria era singură la părinţi. Ar putea însemna, totuşi, cumnată după Iosif, care nu este exclus să fi avut vreo soră măritată.

* * *

9. Despre cinstirea sfintelor moaşte

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând – prin el – adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19). Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43–44; Matei 14, 36), şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11–12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).

Sectarul:: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă erau în ele sufletele care aveau credinţă; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă minuni?

Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care locuieşte în ele, apoi că acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât sfinţii sunt în viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).

Sectarul:: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I şi a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt sus în Cer şi jos pe pământ… Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti (Ieş. 20, 2–5; Deut. 5, 6–9). Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în aceste porunci.

Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I şi a II-a înlătură cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum Îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.

Sectarul:: Cei ce se ating de cadavre devin necuraţi timp de şapte zile. Deci atingerea de moaşte, sărutarea lor, nu aduce sfinţire, întărire etc., ci necurăţie, prin care – chiar şi indirect – cineva poate să necurăţească însăşi Biserica. Aşa ni se spune şi în Sfânta Scriptură: Cel ce se atinge de trupul mort al unui om, necurat să fie şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi… nu va fi curat… Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina lăcaşul Domnului… (Num. 19, 11–13; Lev. 21, 10–11; Num. 9, 6–11).

Preotul: Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat şi sub blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei proorocul n-a spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi 13, 20–21 ş.a.). În Noul Testament, trupurile (cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19–20; 3, 16–17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.
Dar să ştii că toate cazurile de neatingere a anumitor lucruri socotite ca spurcate, au alcătuit o învăţătură aparţinând numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai are valoare. Apostolul scrie: Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru stihiile lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi fi vieţuind în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua! Nu gusta! Nu te atinge! – Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare – potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti? (Col. 2, 20–22). În Vechiul Testament erau şi alte lucruri «necurate» care necurăţeau pe om prin atingerea de ele. Aşa erau, de pildă, hainele şi patul celor care aveau curgere de sânge (Lev. cap. 15) sau animalele socotite în Vechiul Testament ca necurate (Lev. 11, 24–25 ş.a.). Sectarii voştri însăşi se ating adesea de ele, dar niciodată nu se socotesc spurcaţi şi nu se curăţesc după prescrierile Vechiului Testament.

Sectarul:: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate şi de a se preface, prin putrezire, în pământul din care au fost luate, iar nu de a fi sustrase acestei legi a naturii. Căci scris este: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19). Pulberea să se întoarcă în pământ precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Atunci, de ce tocmai trupurile sfinţilor să le sustragem de la această menire a lor şi de la legile naturii care le privesc şi pe ele ca şi pe orice altă materie?

Preotul: Într-adevăr, legea stricăciunii trupurilor moarte este o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor este o dovadă că şi legea aceasta – prin excepţiile ce le face – priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi Biblia ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh şi al lui Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5, 24) şi iarăşi: Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16).
Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase – dar mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe când mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit o căruţă de foc şi cai de foc şi despărţindu-i pe ei unul de altul, şi s-a înălţat Ilie în vifor mare la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12). Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3; Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la legea generală – pe care tot El a dat-o – a îngropării şi a putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.

Sectarul:: Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi în pământ, nu vor putea învia. De aceea, împiedicând procesul descompunerii lor, se înlătură posibilitatea învierii lor, căci zice Sfântul Apostol: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe, un trup al său… Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Cor. 15, 35–44; Ioan 12, 24). Deci este absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ spre a putea învia. Atunci, dar, de ce să oprim de la putrezire, şi deci de la înviere, tocmai trupurile sfinţilor?

Preotul: În citatul acesta este vorba de schimbarea pe care trebuie să o sufere toate trupurile pentru a putea trece, din timp, în eternitate, adică pentru a putea fi adaptate eternităţii. Schimbarea aceasta se face de obicei prin moarte. Totuşi, sunt şi excepţii de la această regulă (Enoh şi Ilie), după cum ţi-am spus mai sus, şi aceştia sunt schimbaţi la trup, fără să fi trecut prin moarte, precum apostolul zice: Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi vom fi schimbaţi, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa de apoi (I Cor. 15, 51–52; I Tes. 4, 15–17). Astfel se vede că Dumnezeu poate găsi şi alte căi şi mijloace pentru schimbarea trupurilor noastre, fără ca să le treacă numaidecât prin moarte şi putrezire.

Sectarul:: Toate trupurile moarte trebuie înmormântate, căci şi în Testamentul Vechi, toţi drepţii au fost înmormântaţi, iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse, tocmai pentru a nu fi venerate. Aşa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm următoarele: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi (Deut. 34, 5–6). Pe atunci iudeii erau înclinaţi spre idolatrie şi uşor ar fi putut cădea în această idolatrie a venerării trupului lui Moise, ştiut fiind cât de apreciat a fost Moise înaintea poporului. Deci, dacă i-au ascuns trupul, este tocmai ca nu cumva, avându-l înaintea ochilor, să-l venereze.

Preotul: Şi după Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru că iudeii, într-adevăr – fiind înclinaţi spre idolatrie –, avându-l, l-ar fi zeificat ca pe viţelul de aur (Ieş. 32, 1–35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca Moise, despre care, de altfel, ştim că însuşi Arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfinţitor şi deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).

Încă să ştii şi aceasta, că Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu mare evlavie şi grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în sfântul antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte, ceea ce se face până azi.

Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166), spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”.

Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela, ai Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului Care a zis: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”.

* * *

10. Despre cultul sfintelor ICOANE

Sfânta Scriptură opreşte închinarea la chipuri cioplite şi la alte asemănări văzute (Ieş. 20, 4; Lev. 26, 1; Deut. 5, 8; Fapte 17, 29). Dar prin aceasta opreşte numai închinarea întemeiată pe socotinţa că însăşi aceste chipuri trebuie cinstite ca dumnezei, adică opreşte închinarea la idoli. Nu opreşte însă cinstirea unor semne şi înfăţişări ale lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, când această cinstire nu rămâne la materia din care sunt făcute, ci duce gândul nostru la Dumnezeu sau la sfântul cel închipuit prin ele.

Am văzut cinstirea ce se dădea unor brâie şi ştergare de pe trupul Apostolului Pavel. În Vechiul Testament ni se spune despre doi heruvimi sculptaţi, aşezaţi deasupra chivotului Legii, sau de heruvimii brodaţi în covoarele din lăcaşul sfânt (Ieş. 25, 18–22; 26, 32 etc). Înaintea lor se tămâia şi se făceau închinăciuni (Iosua 7, 6; Ieş. 30, 1, 7, 8). Precum ne ajutăm de cuvânt ca să ne ridicăm la cele mai presus de cuvânt, tot aşa ne folosim şi de icoană, ca să ne ridicăm mai presus de icoană. Şi precum Dumnezeu vrea ca auzul nostru să se sfinţească prin cuvinte curate, aşa vrea ca şi vederea noastră să se sfinţească prin icoane cuvioase, ca prin amândouă aceste simţiri superioare, să pătrundă în suflet gânduri curate.

Sectarul: Nu trebuie să ne închinăm icoanelor, pentru că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricât de preţios ar fi materialul din care sunt făcute şi oricât de artistic ar fi executate. Apostolul Domnului grăieşte lămurit: Dacă suntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca marmura cioplită de meşteşugul şi de închipuirea omului (Fapte 17, 29).

Preotul: Aici nu cultul sfintelor icoane se înlătură, ci înţelegerea greşită a păgânilor de a confunda pe Dumnezeu cu materia cioplită artistic a chipurilor de idoli reprezentând pe zeii păgânilor atenieni. Apostolul Pavel tocmai vrea să le arate învăţaţilor atenieni în cuvântarea sa din Areopag, că dacă noi, oamenii, – după cum şi ei înşişi credeau – «suntem neam al lui Dumnezeu», adică avem suflet imaterial, care este chipul lui Dumnezeu în noi, de aici putem deduce că Dumnezeu este şi El imaterial ca şi sufletul nostru pe care îl avem de la El şi după care suntem înrudiţi cu El; şi deci Dumnezeu nu poate fi socotit identic sau confundat cu materia statuilor de zei din templele păgâne ale Atenei. Pe baza acestei deducţii a minţii trebuie să spunem că Dumnezeu este eterogen faţă de materia statuilor, şi de aceea este absurd a-L confunda cu o statuie oarecare, oricât de preţios ar fi materialul din care e turnată şi oricât de genială ar fi fost creaţia artistului care a executat-o.

În Ortodoxie susţinem întocmai acest adevăr. Avem icoane sfinţite din aur şi din argint etc., executate cu măiestrie şi cu talent, dar nu susţinem defel că Dumnezeu este identic şi omogen cu aurul sau argintul icoanei care-I reprezintă chipul. Noi învăţăm că există un singur Dumnezeu, iar sfintele icoane au cu totul altă semnificaţie decât aceea de a fi confundate cu Dumnezeu sau cu sfântul al cărui chip îl reprezintă. Ca urmare, învăţătura noastră cu privire la sfintele icoane este identică cu cea din citatul de mai sus şi nicidecum în contrazicere cu el, anume că dacă şi cel din urmă om este mult superior şi eterogen (de altă natură) tuturor statuilor şi icoanelor care-i reprezintă chipul, cu atât mai puţin Dumnezeu ar putea fi omogen (de aceeaşi natură) cu icoanele chipului Său. Dar prin aceasta nu se ştirbeşte cu nimic cinstirea sfintelor icoane.

Sectarul: Icoanele, ca şi idolii, sunt simple obiecte materiale, neputincioase, iar Dumnezeu a osândit pe cei ce nădăjduiesc vreun ajutor de la ele, căci zice psalmistul: Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi, căci nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi se încred în ei (Ps. 134, 15–18; 113, 12–16).

Preotul: Citatul acesta al Sfintei Scripturi se referă numai la idoli şi în nici un caz la sfintele icoane. Iar dacă sfintele icoane sunt idoli, atunci şi cei doi heruvimi din Vechiul Testament, precum şi chipurile de heruvimi, cusute pe catapeteasma de acolo, sunt idoli. Adevărul însă este că nici unele, nici altele nu sunt idoli. Dacă chipurile de heruvimi au fost poruncite să se facă chiar de Dumnezeu, nu este cu putinţă ca sfintele icoane să fie oprite de El. Şi dacă cei ce au cinstit şi s-au închinat în Testamentul Vechi, la porunca directă a lui Dumnezeu – în timp ce idolatria era foarte aspru interzisă –, n-au putut cădea nicidecum sub osândă, atunci nu pot fi osândiţi nici cei ce cinstesc sfintele icoane. Idolii, într-adevăr, sunt neputincioşi, dar sfintele icoane adeseori au dat dovada că au în ele putere dumnezeiască de a face minuni, punând în uimire uneori o lume întreagă. Acest fapt este foarte grăitor în sine însuşi privitor la atitudinea pe care trebuie să o avem faţă de sfintele icoane.

Sectarul: Cinstirea lui Dumnezeu în icoane şi mai ales cinstirea icoanelor cu chipul lui Dumnezeu pe ele, este ceva păgânesc, pentru că numai păgânii şi-au făcut asemănări ale lui Dumnezeu în diferite feluri şi li s-au închinat, după cum ne mărturiseşte Apostolul Pavel: (Păgânii) au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor cu patru picioare şi a târâtoarelor (Rom. 1, 23). Or, este absurd să ne întoarcem la idoli sau la un astfel de păgânism.

Preotul: Aici este vorba de idoli şi de rătăcirile păgânilor relativ la credinţa în Dumnezeu, iar nu de sfintele icoane ale creştinilor, care sunt cu totul altceva. În sfintele icoane, creştinii niciodată nu L-au închipuit pe Dumnezeu în asemănarea omului stricăcios, sau ca animal cu patru picioare,sau ca târâtor, ci, dimpotrivă, L-au zugrăvit aşa cum S-a descoperit El oamenilor. Prin aceasta, creştinii şi-au făcut o idee mai clară, mai intuitivă şi mai precisă despre adevăratul Dumnezeu. Tocmai din acest motiv, sfintele icoane au fost întotdeauna un mijloc foarte potrivit pentru adâncirea evlaviei, mai ales la neştiutorii de carte, dar şi la oricare om. Prin aceasta şi artiştii pictori şi-au pus talentul în slujba şi spre mărirea lui Dumnezeu, Care i-a înzestrat pe ei.

Sectarul: Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni; de aceea nimeni nu ştie cum este El şi nu-I poate zugrăvi faţa în icoane şi a face o asemănare a chipului Său adevărat, căci Domnul a zis: Nu poate omul să vadă faţa Mea şi să trăiască (Ieş. 33, 20), iar Evanghelistul, la fel, a zis: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1, 18; I Ioan 4, 12). Apostolul a zis, de asemenea: Cel ce singur are nemurirea (Dumnezeu) şi locuieşte întru lumina cea neapropiată, pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici poate să-L vadă, Lui cinste şi stăpânire veşnică. Amin! (I Tim. 6, 16).

Preotul: Este adevărat că pe Dumnezeu nimeni nu-L poate vedea în fiinţa Sa, aşa cum este, deoarece El este Duh (Ioan 4, 24), nevăzut ochiului material al omului şi este nemărginit, încât nu numai ochiul, dar nici mintea sau priceperea omului nu-L poate cuprinde, pentru că ar rămâne copleşită de maiestatea infinită a fiinţei Lui. De aceea, nu este de mirare dacă este cu neputinţă să-L poată vedea cineva aşa cum este. Arhiereii Vechiului Testament, când intrau o dată pe an în Sfânta Sfintelor, unde Se arăta în lăcaşul Său văzut (în templu), tămâiau mult, potrivit unei rânduieli dumnezeieşti, ca să nu vadă cumva pe Dumnezeu şi să moară (Ieş. 30, 10; Lev. 16, 2, 12–13).
Dar trebuie ştiut că icoana are ca model pe Însuşi Iisus Hristos, Care la ai Săi a venit (Ioan 1, 11) şi în mijlocul lor şi cu ei a trăit. Cei trei apostoli au căzut la pământ când Iisus Hristos, pe Muntele Tabor, Şi-a arătat strălucirea dumnezeirii în trupul Său (Matei 17, 6); străjerii de la Mormântul Domnului au căzut la pământ şi … s-au făcut ca nişte morţi, când au văzut trupul îndumnezeit al lui Iisus Hristos înviat din mormânt (Matei 28, 4). Apostolul Pavel a căzut orbit la pământ, când i S-a arătat Hristos-Dumnezeu pe drumul spre Damasc (Fapte 9, 3–8 ş. a.). Astfel, vederea lui Dumnezeu a rămas, pentru oamenii muritori şi mărginiţi, ceva cu neputinţă.

Totuşi Biblia – şi chiar istoria – ne mărturiseşte că au existat adeseori teofanii, hristofanii sau pnevmatofanii (cazuri când Dumnezeu, Hristos ori Duhul Sfânt S-au arătat). Nu cumva este o contrazicere între aceste arătări şi cele spuse mai sus, că Dumnezeu nu poate fi văzut de oameni? Nu! Căci dacă oamenilor le este cu neputinţă a vedea vreodată fiinţa lui Dumnezeu, în schimb, Dumnezeu Se poate face văzut ochiului şi minţii omeneşti în diferite chipuri sau sub diferite forme, fără ca omul să moară. Astfel:

1. Pe Dumnezeu-Tatăl L-a văzut Avraam în chipul a trei călători la stejarul Mamvri (Fac. 18, 1–3); L-a văzut Iacov, care a zis apoi: Am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi mântuit a fost sufletul meu (Fac. 32, 30); L-a văzut Moise tot în chip de om, grăind cu el «faţă către faţă», cum ar grăi cineva către prietenul său (Ieş. 33, 11); tot Moise L-a văzut în Muntele Horeb în rugul ce ardea şi nu se mistuia (Ieş. 3, 2–4); L-a mai văzut apoi Isaia Proorocul, după cum însuşi mărturiseşte: O, ticălosul de mine! Că m-am umilit fiindcă sunt om şi buze necurate având, locuiesc într-un popor care are buze necurate şi pe Împăratul Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei (Isaia 6, 1, 5–6); L-a văzut Sfântul Prooroc Daniel în chip de om bătrân şi într-un cadru foarte minunat (Daniel 7, 9–10). Iarăşi, Amos Proorocul, ne mărturiseşte zicând: Văzut-am pe Domnul stând pe Altar (Amos 9, 1). Şi tot aşa Miheia Proorocul zice: „Am văzut pe Domnul Dumnezeul lui Israel şezând pe tronul Său şi toată oştirea cerească stătea lângă El, la dreapta şi la stânga Lui” (III Regi 22, 19).

Însuşi Dumnezeu a anunţat că Se va arăta unora în chip văzut, după cum spune Cartea Sfântă: Apoi a zis către ei Dumnezeu (lui Aaron şi surorii lui, Miriam): Ascultaţi cuvintele Mele, de este între voi vreun prooroc al Domnului, Mă arăt lui în vedenie şi în somn vorbesc cu el. Nu tot aşa am vorbit cu robul meu Moise… Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri, şi el vede faţa Domnului… (Num. 12, 6–8).

2. Pe Dumnezeu-Fiul L-au văzut în chip de om preamărit: Daniel Proorocul (Daniel 7, 13–15); diaconul Ştefan (Fapte 7, 55–56); Apostolul Pavel pe drumul Damascului (Fapte 9, 3–5) precum şi dumnezeiescul Evanghelist Ioan (Apoc. 1, 8, 12–13, 20 ş.a.).

3. Pe Dumnezeu-Duhul Sfânt L-au văzut mulţimile la Botezul Domnului, în chip de porumbel (Matei 3, 16; Luca 3, 21–22); apostolii, la primele Rusalii creştine, în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1–4).

După toate acestea este uşor de înţeles că nu este cu neputinţă de a zugrăvi în icoane chipul lui Dumnezeu sau al vreunei Persoane a Sfintei Treimi, aşa cum fiecare dintre aceste Persoane a binevoit a se descoperi oamenilor.

Sectarul: Închinătorii la icoane sunt sub puterea diavolului şi vor primi de la Dumnezeu pedeapsa cea mai mare, căci scris este: Şi i s-a dat ei (fiarei a II-a) să insufle duh chipului fiarei (celei dintâi), aşa încât chipul fiarei (dintâi) să şi grăiască. Iar pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei (celei dintâi) putere avea fiara (a doua) ca să-i ucidă (Apoc. 13, 15). Apoi mai departe: Şi fiara a fost răpusă şi cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi (fiara şi proorocul cel mincinos, care este fiara a doua) au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă. Iar ceilalţi (închinători la chipul fiarei) au fost ucişi cu sabia care iese din gura Celui ce şade pe cal şi toate păsările s-au săturat din trupurile lor (Apoc. 19, 20-21). Astfel de pedepse vor primi toţi cei ce se lasă amăgiţi închinându-se la icoane.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce ai urzit în deşertăciunea minţii tale, căci nu închinătorii la sfintele icoane vor fi pedepsiţi de Dumnezeu, ci închinătorii diavolului, care sunt sub puterea diavolului, i s-au închinat şi i-au slujit lui. Aceştia împreună cu diavolul, căruia i s-au închinat şi i-au slujit, vor lua o dreaptă pedeapsă de la Dumnezeu. Căci în citatele de mai sus, „chipul fiarei” nu înseamnă chipul lui Dumnezeu, al Fiului sau al sfinţilor Săi zugrăviţi în icoane sfinte, ci înseamnă chipul diavolului sau al lui antihrist, iar acesta este o persoană puternică (mai probabil o colectivitate de astfel de persoane în colaborare), care, înainte de venirea a doua a Domnului, va acţiona cu furie împotriva lui Iisus Hristos şi a Bisericii Sale, fiind în slujba şi puterea diavolului; în acesta va predomina un caracter bestial de fiară, în locul simţămintelor omeneşti.

Fiara întâi este antihrist (om diavolesc, sau diavol întrupat), apărut în lume sub aspect politic de stăpânitor (Apoc. 13, 1–10). Iar fiara a doua este antihrist sub o apariţie religioasă de profet mincinos (Apoc. 13, 11–18). Diavolul, prin antihristul sub o formă sau alta, caută să întoarcă pe oameni de la închinarea la chipul lui Dumnezeu, către închinarea chipului său. Acesta este înţelesul citatului de mai sus, şi este de la sine înţeles că închinarea din urmă, şi nu cea dintâi este oprită cu ameninţarea celor mai cumplite pedepse.

Sectarul: Dacă icoanele sunt plăcute lui Dumnezeu şi sunt învrednicite de puterea harului dumnezeiesc, de ce nu pedepseşte Dumnezeu pe cei ce le hulesc, le profanează şi le distrug?

Preotul: Dumnezeu nu pedepseşte îndată pe păcătoşi şi pe hulitori. El îi rabdă îndelung, pentru că nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor şi îndreptarea lor. De aceea le dă timp de pocăinţă. Nici chiar pe cei ce hulesc sau distrug Biblia nu-i pedepseşte îndată, după cum nici pe cei ce au răstignit pe Fiul Său nu i-a pedepsit îndată.
Însă îi aşteaptă pe toţi, în viaţa de dincolo, şi numai la judecata cea de apoi va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Iov 34, 11; Rom. 14, 10; II Cor. 5, 10; Ps. 61, 11; Pilde 24, 12).

* * *

11. Despre venerarea Sfintei Cruci

Sfânta Cruce a fost altarul pe care s-a adus jertfa cea adevărată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfă adevărată şi preotul care a adus-o, câştigând prin ea mântuirea noastră, după cum ne adevereşte Sfânta Scriptură, zicând: Iar Hristos, venind Arhiereu al bunătăţilor celor viitoare…, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi Sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu cât mai mult Sângele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu (Evrei 9, 11–14).

Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului zice: „Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin Sângele Crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (cf. Col. 1, 20). Din pricina păcatelor, eram duşmani ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca unul ce este iubitor de oameni. Totuşi, priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut cu adevărat şi hotărârea şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni! În trupul răstignit pe lemnul Crucii, Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era oaie necuvântătoare. Nu era înger, numai, ci Dumnezeu întrupat! Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui Care a murit pentru noi”.

Să se mai ştie şi aceasta, că în Sfânta Scriptură, cuvântul cruce are două înţelesuri:

a) un înţeles spiritual (întrebuinţat mai rar);
Înţelesul spiritual al cuvântului Cruce este redat în cuvintele Mântuitorului: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine (Matei 10, 38).

b) un înţeles material, propriu sau obişnuit, însemnând lemnul Crucii sau Crucea de lemn, compusă din două lemne puse de-a curmezişul, cum au fost cele pe care a fost răstignit Mântuitorul.

Înţelesul material este folosit mai des în Sfânta Scriptură. El este evident în texte precum sunt următoarele: Şi ducându-Şi crucea Sa, a ieşit din cetate la locul numit al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota (Ioan 19, 17). Şi ieşind cu El afară, au găsit pe un om din Cirene cu numele Simon; pe acesta l-au silit să ducă Crucea Lui (Matei 27, 32; Marcu 15, 21). Şi stăteau lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi Te pogoară de pe Cruce (Marcu 15, 30; Ioan 19, 31).

În înţelesul obişnuit, în vorbirea de toate zilele (nu şi în Sfânta Scriptură), cruce mai înseamnă şi semnul crucii făcut cu mâna dusă la frunte, la piept şi la cei doi umeri (vezi capitolul următor).

Crucea, ca mijloc de mântuire a oamenilor, a fost prefigurată şi în Vechiul Testament, prin «şarpele de aramă» (Num. 21, 9) şi arătată de Mântuitorul în Noul Testament (Ioan 3, 14–15).

Sectarul: Crucea este o spânzurătoare şi este cu totul nefiresc să cinstim un obiect care a servit drept spânzurătoare unei persoane iubite de noi. Cum este posibil să cinstim noi obiectul care a servit ca instrument de chinuire pentru Mântuitorul nostru?

Preotul: Noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce cât se poate mai mult, deoarece Iisus Hristos a iubit crucea şi a îmbrăţişat-o cu iubire şi a ars pe ea păcatul nostru, ca pe un altar. Crucea arată ruşinea noastră, iar nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi Crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul. Iar pe de altă parte, să ne înduioşăm de dragostea Lui cu care ne-a mântuit prin ea de păcatele noastre şi să o slăvim. Aşadar, desigur că obiectele care ne aduc întristare şi durere pentru pierderea unei persoane scumpe, noi nu le cinstim, dar Crucea Domnului nu ne-a adus întristare, ci bucurie şi mântuire. Căci ea n-a fost, cum socotiţi voi, sectarii, o simplă spânzurătoare, ci a fost altar de jertfă pe care s-a adus cea mai mare şi mai preţioasă jertfă cu putinţă, pentru mântuirea noastră.

Sectarul: Trebuie să cinstim pe Hristos, iar nu Crucea Lui, pe care El a murit.

Preotul: Dar şi în Vechiul Testament a fost cinstit nu numai David, ci şi sabia cu care a ucis pe Goliat, căci şi ea a fost ţinută cu mare cinste în Cortul Sfânt lângă efod, după cum spune: Şi David a întrebat pe Abimelec: «N-ai cumva la îndemână vreo suliţă sau vreo sabie? Că n-am luat cu mine nici sabia mea, nici celelalte arme ale mele…» Răspuns-a arhiereul: «Sabia lui Goliat filisteanul, pe care tu l-ai răpus în valea stejarului, iat-o e învelită într-un veşmânt şi pusă în spatele efodului…» (I Regi 21, 8-9).

Deci cu atât mai mult trebuie să cinstim noi Sfânta Cruce, aşezând-o în biserici, fiindcă altă armă ca ea, împotriva celui rău, nu există, ea fiind o sabie neasemănat mai puternică decât sabia lui David, căci prin ea a fost biruită puterea satanei. De aceea şi Marele Apostol o numeşte puterea lui Dumnezeu, zicând: Crucea, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1, 18).

Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea, atunci trebuie să cinstim nu numai Crucea, ci şi piroanele, cununa de spini, pe Pilat şi pe Iuda, pe arhiereii Ana şi Caiafa, pe ostaşii batjocoritori, pentru că tot atât au contribuit şi aceştia, cât şi Crucea, la mântuirea noastră.

Preotul: Nu trebuie să cinstim pe Pilat, pe Iuda, pe arhierei, pe ostaşii batjocoritori şi ucigaşi ai Domnului, pentru că trebuie să ţinem seama de intenţia pe care au avut-o ei când au contribuit la patimile şi la moartea Domnului. Scopul lor era de a-L batjocori, de a-L ruşina şi de a-L chinui, omorându-L ca să nu mai fie. Cât priveşte cununa de spini, piroanele etc., noi le cinstim şi pe acestea, dar nu ca pe Cruce, pentru că nicăieri în Sfânta Scriptură nu ni se spune că am fi fost împăcaţi cu Dumnezeu prin ele, şi nici n-au fost prefigurate în Vechiul Testament precum a fost Crucea. Iată deci pentru ce cinstim Sfânta Cruce mai mult decât pe acestea.

Sectarul: Dacă este vorba să cinstim Crucea lui Hristos, atunci trebuie să cinstim numai Crucea cea adevărată, pe care a fost răstignit Domnul Iisus, iar nu şi toate crucile făcute de oameni, pentru că acestea, fiind lucrate de oameni păcătoşi, nu pot fi sfinte şi vrednice de a fi venerate.

Preotul: Dar atunci şi cu Biblia ar trebui să facem tot aşa. Astăzi avem foarte multe Biblii – şi prin asemănare cu cele ce spui dumneata – ar trebui să o respectăm numai pe cea originală, iar nu şi pe toate celelalte tipărite de culegători şi de tipografi păcătoşi sau necreştini. Aceasta ar fi însă ceva de neînţeles pentru un om cu mintea întreagă, cum de neînţeles este şi obiecţiunea de mai sus a dumitale.

Sectarul: Crucea nu trebuie păstrată în afară, pe piept, în biserici şi în case etc., ci înlăuntrul nostru, în suflet.

Preotul: Cine o are în suflet, când o vede în afară se bucură. Cea din afară întăreşte pe cea dinlăuntru, căci totdeauna obiectele din afară trezesc şi întăresc sentimentele cele dinlăuntru. De altfel, şi crucea dinlăuntrul nostru, ca simţământ de evlavie, a fost produsă tot prin cea din afară. Dacă nu este în afară, nu poate fi nici înlăuntrul nostru. Cine este următor al Crucii lui Hristos, iubeşte şi crucea cea dinlăuntru şi cinsteşte cu evlavie şi semnul ei din afară.

* * *

12. Despre rugăciunile pentru morţi

Primul lucru care se întâmplă fiecărui suflet îndată după moartea omului, este o judecată. Această judecată care se face cu fiecare suflet în parte se numeşte judecata particulară şi se deosebeşte de judecata cea de obşte sau universală, care se va face cu toţi oamenii odată la sfârşitul lumii şi după învierea trupurilor. Prin această judecată particulară se cercetează starea în care iese omul din viaţa pământească, şi dacă această stare este bună, sufletul este dus de îngeri la fericire, iar dacă este rea, este luat de duhurile necurate la chinuri.

Fericirea la care sunt duşi cei găsiţi vrednici se numeşte «sânul lui Avraam» (Luca 16, 22) sau «Rai» (Luca 23, 43), iar chinurile la care sunt supuşi necredincioşii şi păcătoşii se numeşte «iad» (Luca 16, 23).

Că această judecată şi trimitere a sufletelor la rai sau la iad are loc îndată după moarte, vedem din cuvintele Mântuitorului către tâlharul de pe Cruce: …astăzi vei fi cu Mine în Rai (Luca 23, 43) sau din cuvintele Apostolului Pavel: Rânduit este oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27). Acelaşi lucru îl arată marele Apostol Pavel şi atunci când zice: …doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos – şi aceasta e cu mult mai bine (Filip. 1, 23) şi iarăşi: Că mie a vieţui este Hristos şi a muri, câştig (Filip. 1, 21).

Dintre vechii scriitori bisericeşti care vorbesc despre judecata particulară deosebit de cea de obşte, amintim pe Tertulian, care zice: „Sufletul (după moarte) mai întâi trebuie să încerce judecata lui Dumnezeu, ca unul ce a fost pricinuitorul tuturor celor ce le-a făcut, dar el trebuie să aştepte şi trupul său ca să primească răsplată şi pentru ceea ce a făcut cu ajutorul trupului, că s-a supus poruncilor lui”. Încă trebuie de ştiut şi acest lucru: dacă cineva la judecata particulară ar fi fost găsit vrednic de chinuri şi de pedeapsă şi dacă unul ca acesta este creştin şi fiu al Bisericii lui Hristos, mai are o portiţă de scăpare – prin mijlocirea celor vii – din chinurile la care a fost pedepsit de Dumnezeu.

Sectarul: Este exclusă posibilitatea intervenţiei celor vii pentru cei morţi, ştiut fiind că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele lui şi după dreptate, dând fiecăruia răsplata cuvenită propriilor sale fapte. O judecată făcută pe baza intervenţiei altora n-ar mai fi dreaptă. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte lămurit: Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca să ia fiecare, după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10). Cuvinte asemănătoare cu acestea găsim destule în Sfânta Scriptură şi anume în toate textele privitoare la judecata de apoi.

Preotul: Nu sunt deloc adevărate cele ce cugeţi dumneata şi cei asemenea dumitale. Că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale este adevărat (Ps. 61, 11). Dar că posibilitatea de a ne ruga pentru cei morţi este exclusă, acest cuvânt este cu totul străin de adevăr. Noi vedem că în Sfânta Scriptură se pune mare preţ pe rugăciunea unora pentru alţii. Dacă ar fi aşa cum gândeşti dumneata, că n-ar avea nici un folos rugăciunea unora pentru alţii, atunci nici marele Apostol Pavel n-ar fi trebuit să îndemne cu rugăminte pe ucenicul său, Timotei, spre un lucru ca acesta, scriindu-i: Deci, rogu-te, mai întâi de toate, să faci cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii (I Tim. 2, 1). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea dreptului care se face (Iacov 5, 16). Sfântul Apostol Pavel cere să se facă rugăciune şi pentru el (Ef. 6, 19).

Dar dacă rugăciunile noastre folosesc celor vii, care pricină ar fi să nu le folosească şi celor morţi, odată ce ei trăiesc cu sufletele lor şi de vreme ce Acelaşi Dumnezeu le ascultă şi pe unele şi pe altele? La mărturiile de mai sus se pot adăuga şi altele directe, din Vechiul Testament. Astfel, în Cartea a II-a a Macabeilor (12, 42–45) se arată că s-a adus jertfă pentru ostaşii cei morţi şi apoi se zice: Drept aceea, sfânt şi cuvios gând a fost că au făcut curăţire pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat (12, 46).

40. Şi a aflat sub hainele fiecăruia din cei morţi lucruri închinate idolilor Iamniei, de la care îi oprea legea pe Iudei, şi tuturor vădit lucru a fost că pentru atare pricină au căzut aceştia.
41. Şi toţi binecuvântând pe Judecătorul cel drept, pe Domnul, Cel care arată cele ascunse,
42. Şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut.
43. Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor!
44. Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi.
45. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus.
46. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat.

(Cartea a II-a a Macabeilor, cap.12)

Iar Sfântul Prooroc Baruh spune: Doamne, Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel… Nu-Ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri… (3, 4–5).

În chipul cel mai limpede vorbeşte despre aceste rugăciuni Sfânta Tradiţie, începând din primele secole ale Bisericii, după cum arată şi conţinutul Sfintelor Liturghii. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că apostolii chiar au rânduit să se facă la Liturghie pomenire pentru cei morţi, zicând: «Nu degeaba au rânduit apostolii să se facă înaintea Tainei celei înfricoşătoare pome-nirea celor plecaţi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi. Când stă poporul, plinătatea preoţească, cu mâinile întinse şi în faţă stă Jertfa cea înfricoşătoare, cum nu vor îndupleca pe Dumnezeu pentru cei adormiţi? Dar aceasta, numai pentru cei plecaţi cu credinţă».

Sectarul: Dumnezeu chiar osândeşte pe cei ce se bizuiesc pe intervenţiile altor oameni în favoarea mântuirii lor. Căci acestea zice Domnul: Blestemat să fie omul care nădăjduieşte în om şi îşi face sprijin în trup omenesc şi a cărui inimă se depărtează de Domnul (Ier. 17, 5).

Preotul: În acest citat sunt blestemaţi şi osândiţi numai acei oameni care îşi pun nădejdea mântuirii lor exclusiv în ajutorul de la oameni şi nu în cel de la Dumnezeu – faţă de care sunt îndepărtaţi cu inima lor –, fapt pentru care îşi merită toată osânda de la Dumnezeu, iar nu cei ce aşteaptă şi de la oameni mijlociri pentru ei către Dumnezeu. Căci atunci ar trebui să socotim sub această osândă şi pe marele Apostol Pavel, care de multe ori cere de la credincioşii săi rugăciuni către Dumnezeu pentru el, precum şi el însuşi face pentru alţii şi nădăjduieşte în folosul acestor rugăciuni, aşa cum am arătat la învăţătura noastră despre cultul sfinţilor. Deci este cu neputinţă ca în baza textului invocat de voi sectarii, să puteţi nega posibilitatea şi necesitatea de a ne ruga pentru morţi, mai ales că în acest citat adus de dumneata este vorba de altceva.

Sectarul: Rugăciunile pentru morţi sunt nefolositoare şi de prisos, neavând nici un rezultat, căci cuvântul biblic este limpede: Şi iarăşi a zis Domnul: Să nu intri în casa celor ce jelesc şi să nu te duci să plângi şi să jeleşti cu dânşii… Şi vor muri cei mari şi cei mici în pământul acesta şi nu vor fi îngropaţi şi după ei nimeni nu va plânge, nici se va zgâria, nici se va tunde pentru ei. Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor (Ier. 16, 5–7).

Preotul: Aici este vorba numai de cei păcătoşi care sunt vinovaţi de păcate grele, ceea ce înseamnă că pentru morţii cei mai puţin păcătoşi se poate frânge pâinea întru pomenirea lor (vezi lămurirea în context, cu deosebire v. 10–13). Altfel, din citatul de mai sus ar urma ca morţii să nu fie nici îngropaţi, dar nici vouă nu vă convine o asemenea rânduială ieşită din comun.

Sectarul: Cum poate cineva să scoată pe altul din iad, prin pomeniri, de vreme ce este scris: Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine. Şi în iad cine Te va lăuda pe Tine? (Ps. 6, 5).

Preotul: Da, se poate mântui cineva şi din iad, dar nu prin suferinţele purgatoriului – cum spun romano-catolicii –, ci prin Jertfa Răscumpărării, care s-a făcut pentru vii şi pentru morţi. Căci Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, după cum scrie: Domnul pogoară la iad şi ridică (Cântarea a II–a a lui Moise, v 57). Şi iarăşi: Dumnezeu poate să scoată sufletele din iad, iar nu omul (I Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evrei 11, 19; I Ioan 2, 2; Apoc. 1, 18).

Puterea şi iertarea lui Dumnezeu Care împlineşte «orice» vom cere de la El (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13) sunt fără margini, iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului. Aşadar Biserica se roagă numai lui Dumnezeu, ca El să scoată din iad pe cei osândiţi, şi nădăjduieşte tare la mila Lui şi la atotputernicia Lui.

Noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii noştri şi priveşte cu plăcere la această iubire a noastră. Nu este faptă mai mare ca iubirea şi din iubire, noi ne rugăm pentru alţii.
Rugăciunea Bisericii găseşte cu atât mai mare ascultare la Dumnezeu, cu cât în rugăciunea ei se împletesc glasurile sfinţilor din cer cu ale credincioşilor de pe pământ şi însuşi glasul Maicii Domnului. Biserica este într-o nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: pentru noi toţi se roagă îngerii şi apostolii, mucenicii şi patriarhii şi, mai presus de toate, Maica Domnului nostru Iisus Hristos – şi această sfântă unire este viaţa Bisericii.

Însuşi Mântuitorul ne adevereşte că nu va trece cu vederea rugăciunile noastre, mai ales când pe acestea le facem din iubire către aproapele nostru. El Însuşi zice: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea (Marcu 11, 24); aşadar rugăciunea pentru morţi este nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei noastre, căci tot Mântuitorul a zis: De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23).

Sectarul: Sfânta Scriptură spune răspicat că între iad şi rai există o prăpastie de netrecut, după cuvântul Domnului, din parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr: Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, astfel că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, ori de acolo la noi, să nu poată să treacă (Luca 16, 26). Dacă adevărul este acesta, apoi cum ziceţi voi ortodocşii că puteţi scoate pe cineva din iad şi cum puteţi voi să treceţi această netrecută prăpastie şi să mutaţi pe unii de acolo în cealaltă parte, de la rău la bine? Oare acest lucru este posibil?

Preotul: Şi noi învăţăm că între rai şi iad este o prăpastie de netrecut, aşa cum ne-a spus Mântuitorul. Dar această prăpastie nu are puterea de a opri rugăciunile noastre pe care le facem către Dumnezeu pentru cei morţi şi nu face ca rugăciunile noastre –făcute din iubire pentru fraţii noştri – către Dumnezeu să fie nefolositoare. Noi nu presupunem – ca romano-catolicii – că există purgatoriul, noi zicem că numai pentru cei ce au păcate de moarte (nemărturisite), trecerea din iad la rai este imposibilă. Pentru cei ce au păcate mai uşoare, această cale nu este definitiv închisă, deoarece abia la judecata de apoi se va hotărî definitiv cine este pentru rai şi cine este pentru iad, fiind de la sine înţeles că, după această judecată, unul osândit pentru iad nu va mai putea trece în rai. Ştim că pentru cei vinovaţi de păcate de moarte, rugăciunile noastre sunt oprite, ca fiind nefolositoare: Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru aşa păcat (I Ioan 5, 16), dar nu tot aşa este situaţia pentru celelalte suflete, pentru care noi ne rugăm şi avem datoria de a ne ruga.

Deci pomenirile celor morţi se legitimează tot prin legătura iubirii, ca orice rugăciune. Noi suntem «împreună-cetăţeni cu sfinţii», oameni ai casei lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos (Ef. 2, 19–20). În virtutea acestei «cetăţenii», noi Îl rugăm ca să ierte pe fraţii noştri care au trecut în lumea cealaltă.

Noi nu ne rugăm pentru cei care au făcut păcate împotriva Duhului Sfânt, cum sunt ereticii, cei nebotezaţi, necredincioşii şi cei ce s-au opus adevărului cu ştiinţă şi voinţă, cei ce s-au ucis în duel, sinucigaşii etc., căci acestora nu li se iartă nici în lumea aceasta, nici în cealaltă (Matei 12, 31–32). Dar pentru cei cu păcate care se pot ierta în lumea cealaltă noi ne rugăm, fiindcă trebuie să ne iubim veşnic (I Cor. 13, 3).

Apostolul spune: ce a murit, a murit păcatului odată pentru totdeauna (Rom. 6, 10), iar Simeon Tesaloniceanul comentează astfel: „Celor adormiţi le sunt mai de folos liturghiile, iar celelalte mai puţin îi ajută (pentru că omul murind a încetat de la păcat), iar prin jertfă se împărtăşesc cu Hristos, se umplu de dumnezeiască veselie, de dar şi se izbăvesc cu dumnezeiască milă de toată durerea. Deci, mai înainte de toate, să se facă Liturghie pentru dânsul şi după aceea, de va avea avuţie, să se dea milostenie săracilor, zidiri sfintelor biserici şi altele care sunt spre mântuirea lui” (IX, 72).

Şi mai spune: „…Miridele care se scot la Liturghie şi pomenirea care se face pentru cel mort unesc pe cel mort cu Dumnezeu şi-l împărtăşesc cu Dânsul nevăzut. Drept aceea, folosindu-se foarte mult dintru aceasta, nu numai se mângâie fraţii cei ce cu pocăinţă s-au mutat întru Hristos, dar încă şi sfintele suflete ale sfinţilor se bucură pentru aceste pomeniri care se fac pentru dânşii, unindu-se cu Hristos şi, împărtăşin-du-se prin Sfânta Liturghie mai curat şi mai luminat, şi împărtăşindu-se mai mult cu darurile Lui, se roagă pentru noi. Deci pentru aceasta Dumnezeu a lucrat această jertfă şi a dat-o spre mântuirea şi luminarea trupurilor, ca toţi să fim cu Dânsul una, cum S-a făgăduit. Drept aceea se roagă pentru aceia care îi pomenesc pe dânşii săvârşind jertfe pentru cinstirea lor şi se fac mijlocitori şi solicitatori pentru dânşii. Şi se roagă ca şi aceştia să se împărtăşească cu Hristos ca şi dânşii. Pentru aceea trebuie să facem pomenirea celor răposaţi, pentru că dragostea uneşte pe cei vii cu cei morţi şi să pomenim pe sfinţi, ca, veselindu-i, să se facă şi ei rugători veseli pentru noi către Dumnezeu”.

Cât despre purgatoriul închipuit de romano-catolici, noi nu avem dovezi temeinice nici din Sfânta Scriptură, nici din Sfânta Tradiţie. Sfânta Scriptură numai două locuri ne arată luminat, Rai şi Iad. În Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi nu admit purgatoriul, Marele Atanasie († 373) de pildă zicând „Este o nebunie a crede în al treilea loc în cealaltă viaţă”. (Cartea I), iar Fericitul Augustin († 430) scrie: „Nu este vreun loc mijlociu, ca cineva care nu este cu Hristos, să poată fi altundeva decât cu diavolul”. (Despre merit şi păcat). Apoi ştim că Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol (553) a osândit pe Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul, care învăţau că pedepsele viitoare vor avea sfârşit. Dacă pe atunci Biserica ar fi avut vreo cunoştinţă despre existenţa purgatoriului, ar fi făcut vreo amintire de el, ca fiind o excepţie de la veşnicia muncilor.

Nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, precum şi rugăciunile Bisericii şi Jertfa Euharistică sunt de ajuns pentru mântuirea celor ce nu şi-au făcut în viaţa aceasta canonul pocăinţei.

* * *

13. Despre simboluri şi rituri

Simbolul este un semn care închipuie ceva sau un obiect care închipuie altceva decât este el de fapt. În cele ce urmează ne vom referi numai la semne simbolice, nu şi la obiecte simbolice.

Rit sau ritual (ceremonie) înseamnă o lucrare simbolică sfântă sau o înşiruire treptată de semne simbolice sfinte, prin care se exprimă fie un adevăr de credinţă, fie un sentiment religios sau o atitudine de evlavie, fie o întâmplare sfântă, o rugăciune ş.a.

Simbolurile sfinte şi riturile sunt expresii sau exteriorizări şi întăriri ale cultului divin, cultul divin intern devenind prin ele extern. Simbolurile şi riturile sunt absolut necesare, întregind modul de închinare către Dumnezeu, prin faptul că pun la contribuţie nu numai sufletul, ci şi trupul nostru, dându-i şi acestuia o parte activă din cultul divin; fără ele, cultul nu este întreg. Şi după cum numai ele singure, fără participarea activă a sufletului, nu au prea mare valoare, tot astfel nici cultul spiritual, dacă înlătură cu totul partea aceasta a riturilor şi a simbolurilor, nu este întreg şi nici nu poate fi întreg, după cum un suflet fără trup sau un trup fără suflet nu poate fi o fiinţă omenească întreagă.

Pentru a aprecia valoarea riturilor, trebuie să ştim şi să ţinem seama de faptul că trupul însoţeşte întru totul sufletul, participând la orice stare şi lucrare a acestuia. Astfel, la bucurie omul râde, la necaz plânge, la frică tremură şi se îngălbeneşte; după expresia feţei sale se poate cunoaşte sufletul cuiva sau diferite stări ale sale. Acest adevăr îl arată şi Sfânta Scriptură când zice: Inima veselindu-se, înfloreşte faţa, iar duhul posomorât usucă oasele (Pilde 17, 22; 15, 13); şi iarăşi: Înţelepciunea unui om îi luminează faţa, iar cruzimea feţei lui îl face urâcios (Eccl. 8, 1). Iar despre ucigaşul Cain ne spune: Şi a întrebat Domnul Dumnezeu pe Cain: Pentru ce te-ai întristat şi de ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar dacă nu faci bine, păcatul bate la uşă… Şi a pus Dumnezeu lui Cain un semn (o privire de ucigaş) ca nimeni din cei ce-l vor întâlni să nu-l omoare (Fac. 4, 6–7, 15).

Aşa cum la crimă a luat parte şi trupul, tot aşa a fost părtaş şi la starea sufletului după înfăptuirea crimei. Iar semnul care i l-a pus Dumnezeu lui Cain nu poate fi altul decât privirea de ucigaş, astfel încât după expresia feţei şi a privirii lui să poată fi recunoscut ca ucigaş. Mântuitorul însă a grăit: Din prisosinţa inimii grăieşte gura (Matei 12, 34).
Aşa fiind, atât semnul Sfintei Cruci cât şi alte semne simbolice şi rituri sunt necesare la închinarea către Dumnezeu trebuind să ia parte şi trupul, ca unul ce este şi el de la Dumnezeu. Cuvântul inspirat grăieşte: Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20). Şi în alt loc: Deci, vă îndemn, fraţilor, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească (Rom. 12, 1). Astfel, pe Dumnezeu trebuie să-L preamărim şi cu trupul, aducându-I o închinare din partea întregii noastre fiinţe.

Sectarul: Dumnezeu este duh şi de aceea cultul nostru trebuie să fie în duh şi adevăr, iar nu în semne şi în mişcări simbolice ale trupului sau în ritualele externe. Aşa ne-a învăţat Mântuitorul: Vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, căci şi Tatăl voieşte asemenea închinători. Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină Lui se cade să I se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23–24).

Preotul: La acest citat ţi-am dat lămuriri la cap. 10 – despre semnul Crucii – deci nu mai este nevoie să-ţi vorbesc acum.

Sectarul: Trupul nu are nici un preţ şi, ca atare, nici simbolurile şi riturile trupeşti nu pot fi de vreun folos, căci zice Mântuitorul: Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă (Ioan 6, 63). Iar apostolul, de asemenea, vorbeşte: Deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă (evlavia) spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să fie (I Tim. 4, 8).

Preotul: În citatul întâi (Ioan 6, 63) nu se aminteşte nimic despre nefolosirea riturilor şi a simbolurilor şi nu se neagă preţul trupului în ceea ce priveşte participarea lui la rugăciune, ci se spune numai că cele zise despre mâncarea Trupului şi a Sângelui Mântuitorului în Sfânta Împărtăşanie (vezi contextul 6, 32–64), trebuie înţelese duhovniceşte, iar nu trupeşte, adică nu în sensul că omul, pentru ca să aibă viaţă veşnică, trebuie să mănânce din carnea lui Iisus. Nu! Ci în Sfânta Cuminecătură aducătoare de mântuire, omul mănâncă şi bea Însuşi Trupul şi Sângele Domnului, sub chipul pâinii şi al vinului. Unii din ascultători crezuseră că Iisus le porunceşte să-I sfâşie Trupul şi să-L mănânce şi să-I bea Sângele în înţeles propriu, ceea ce mai ales la iudei era un păcat foarte grav. Mântuitorul însă caută să-i lămurească mai bine despre ce este vorba.

În citatul al doilea (I Tim. 4, 8), de asemenea este vorba de cu totul altceva. Aici se combate rătăcirea ereticilor gnostici, care propovăduiau şi practicau abţinerea totală de la căsătorie, abţinerea de la mâncarea de carne ş.a. (vezi 4, 1–7). Apostolul combate rătăcirea aceasta, spunând că abţinerea totală de la toate acestea este un păcat – deoarece Dumnezeu pe toate le-a făcut curate –, arătând că o abţinere cu măsură de la acestea este bună, cu condiţia să fie scurtă ca durată, spre a nu duce la păcate mai grele (I Cor. 7, 5–9). Nu spune că abţinerea parţială a trupului nu foloseşte la nimic, ci dimpotrivă, foloseşte puţin. Aşadar aici nu este vorba nicidecum despre înlăturarea riturilor şi a simbolurilor.

Sectarul: Nu trebuie să ne bizuim pe trup, ci pe duh, căci bizuirea pe trup este fără de valoare în faţa lui Dumnezeu, după cum este scris: Pentru că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup (Filip. 3, 3). Deci nici noi nu trebuie să ne bizuim pe rituri şi pe simboluri trupeşti.

Preotul: Aici nu este vorba despre rituri şi despre simboluri creştine, ci de prea marea încredere a iudeilor în cele trupeşti – ca de pildă tăierea împrejur –, cu care ei se lăudau şi credeau că aceasta le este de ajuns pentru mântuire. Apostolul combate această greşită înţelegere a lor, arătând că creştinii nu se bizuiesc pe ceva trupesc şi nefolositor, ci în slujirea lui Dumnezeu cu duhul, adică cu credinţă, rugăciune, evlavie, fapte bune etc., dintre care însă nu sunt excluse riturile şi simbolurile.

Textul, aşadar, nu este împotriva participării trupului la rugăciune prin diferite poziţii şi semne simbolice, ci înţelesul lui este cu totul altul. Dar dacă voi sectarii sunteţi împotriva riturilor şi al simbolurilor, pentru ce totuşi le practicaţi pe ele mai mult ca noi – căci şi voi aveţi rituri – la cultul public, la rugăciunile particulare, la botezuri şi la toate slujbele voastre divine? De ce vedeţi voi paiul din ochiul altuia şi bârna din ochiul vostru nu o vedeţi?

* * *

14. Despre condiţiile mântuirii subiective

(Sectarii şi în general protestanţii nu recunosc nici numărul celor şapte Sfinte Taine, nici însuşirea lor sfinţitoare)

Protestanţii şi împreună cu ei sectarii de la noi, neoprotestanţi, care aproape toţi au luat fiinţă în sânul protestantismului, învaţă că mântuirea subiectivă este condiţionată numai de harul divin (sola graţia), anume de harul «justificării», după Calvin, sau de harul credinţei, adică al «încrederii» (după Luther), prin care 1. i se atribuie sau 2. i se impută omului meritele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci, în general, mântuirea vine numai prin credinţă (sola fide), care, şi ea, este tot din harul lui Dumnezeu şi astfel, la urma urmelor, omul nu are propriu-zis nici un merit personal la opera mântuirii sale.

Biserica noastră dreptmăritoare de Răsărit însă învaţă că mântuirea subiectivă – individuală – nu este numai un dar şi nici un simplu act, ci este un proces şi o lucrare care se dezvoltă treptat şi se înfăptuieşte prin împreună-lucrarea a doi factori: Dumnezeu şi omul însuşi. Din partea lui Dumnezeu ni se dăruieşte harul divin, iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune. Deci condiţiile mântuirii noastre subiective sunt: harul divin de la Dumnezeu şi credinţa şi faptele bune ale omului.

Din partea lui Dumnezeu, harul divin este absolut necesar, fiindcă toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu; şi suntem îndreptaţi în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus (Rom. 3, 23–24; 5, 15–17). Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13). Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele (Ef. 2, 8–10).
Din toate aceste cuvinte rezultă că harul divin este de neapărată trebuinţă pentru mântuirea subiectivă. Acest adevăr rezultă şi din cuvintele Mântuitorului:

Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne întru Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (Ioan 1, 12;15, 5–7).

Aşadar, harul de la Dumnezeu este pentru noi ceea ce pentru mlădiţă este sucul pe care-l are din viţă. Din partea omului se cere credinţă mântuitoare sau credinţă lucrătoare, adică credinţa care lucrează prin dragoste (Gal. 5, 6); fără această contribuţie a omului, mântuirea nu-i vine nimănui de-a gata. Credinţa cunoscătoare în Dumnezeu, fără de fapte bune, o au şi diavolii, căci şi ei cred şi se cutremură (Iacov 2, 19).

Faptele bune sunt amintite şi ele în Sfânta Scriptură ca unele ce sunt necesare pentru mântuire. Biblia este foarte bogată în texte care confirmă cu stăruinţă că mântuirea este condiţionată şi de faptele noastre cele bune (Matei 16, 27; 25, 34–45; Ioan 5, 29; Rom. 2, 6–13; II Cor. 5, 10; Iacov 2, 14–26; I Tim. 6, 18–19; Apoc. 20, 12–13 ş.a.).

Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. (Matei 16, 27)

* * *

[…] în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu
Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2, 6)

* * *

Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău. (II Cor. 5,10)

* * *

14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
[…]
17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
19. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
21. Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic?
22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
23. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: “Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi “a fost numit prieten al lui Dumnezeu”.
24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.

(Iacov cap.2)

* * *

[…] şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. (Apoc. 12:13)

Sectarul: Harul divin lucrează singur mântuirea omului şi fără putinţa unei împotriviri, adică în mod irezistibil. Deci nu poate fi vorba nici de libertate, nici de vreun merit al omului în ceea ce priveşte mântuirea lui. Aşa rezultă din parabola Mântuitorului: Atunci Stăpânul a poruncit robului; ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte pe toţi să intre, aşa încât să-mi fie casa plină (Luca 14, 23). Iar altă dată a zis Mântuitorul: Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 44). În acelaşi înţeles zice şi Sfântul Apostol Pavel: Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi după a Lui bunăvoinţă (Filip. 2, 13). Din toate acestea rezultă că nu există libertatea voinţei şi că mântuirea o dă numai Dumnezeu, după cum zice înţeleptul Solomon, regele: Asemenea unui curs de apă este inima regelui în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea (Pilde 21, 1; Iez. 36, 26).

Preotul: A zis Marele Apostol Pavel: Păziţi-vă de câini!… Păziţi-vă de tăiere! (Filip. 2, 3; II Petru 2, 22; Matei 7, 6). Voi sectarilor aţi tăiat o fărâmă (câteva texte) din corpul Sfintei Scripturi şi vi se pare că aţi luat totul. Dar nu este deloc aşa, căci ne-a rămas şi nouă destul din tezaurul cel preasfânt şi fără de margine, de unde luând cele potrivite în cazul de faţă, vom răspunde astfel:
Dumnezeiasca şi Sfânta Scriptură ne învaţă luminat că omul a fost făcut de Dumnezeu şi încununat de El cu voie liberă, după cum ne învaţă Sfântul Duh când zice: Doamne, căci cu arma buneivoiri ne-ai încununat pe noi (Ps. 5, 12); iar în alt loc zice: (Dumnezeu) dintru început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său (Sir. 15, 14); şi iarăşi: Pus-a înaintea ta foc şi apă, şi ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta (Sir. 15, 16); şi iarăşi: Înaintea oamenilor este viaţa şi moartea şi oricare din ele le va plăcea li se va da (Sir. 15, 17). Iar în alt loc Sfânta Scriptură ne spune: Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul. Binecuvântarea, de veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru (Deut. 11, 26–27). Şi în alt loc zice: Cugetă dar: astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi fericirea, moartea şi nefericirea… Martori îmi sunt înaintea voastră cerul şi pământul! Viaţa şi moartea ţi-am pus înainte, binecuvântarea şi blestemul! Alege viaţa, ca să trăieşti tu şi seminţia ta (Deut. 30, 15, 19).

Libertatea voinţei omului şi dependenţa mântuirii de lucrarea liberă şi voluntară a lui se văd luminat şi din cuvintele Mântuitorului: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună cloşca puii săi sub aripi, dar voi nu aţi voit (Matei 23, 37; vezi şi 11, 20). Iar tânărului bogat i-a zis: De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19, 17; vezi şi Evrei 4, 11; Rom. 2, 4).

Şi prin marele Prooroc Isaia vorbeşte Dumnezeu: De veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca; iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca (Isaia 1, 19–20); şi iarăşi către tânărul bogat a zis Mântuitorul: De voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer… Şi auzind, tânărul s-a întristat, căci avea multe avuţii (Matei 19, 21–22). Iată, deci, că el a fost liber să refuze comoara din cer. Şi în alt loc zice Mântuitorul: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9, 23 ş.a.).

Aşadar, în toate aceste citate se arată categoric şi limpede că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă şi de sine stăpânitoare şi nu sileşte voia nimănui de a veni la mântuire. Căci dacă voia omului ar fi forţată spre mântuire, orice pedeapsă sau răsplată în viaţa viitoare ar fi fără rost, iar Dumnezeu ar înceta de a mai fi Judecător drept, cum adeseori Îl numeşte dumnezeiasca Scriptură. Aşa încât voi sectarilor rătăciţi mult, neînţelegând Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29). Dacă mântuirea noastră s-ar face fără voia noastră proprie, atunci cum trebuie înţeles ceea ce zice marele Apostol Pavel: Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10; vezi şi I Cor. 3, 8).

Şi nefiind ei încă născuţi (Isav şi Iacov) şi nefăcând ei ceva bun sau rău, ca să rămână voia lui Dumnezeu cea după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă, i s-a zis ei (Rebecăi) că «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât». Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum! Căci grăieşte către Moise: «Voi milui pe cine vreau să-l miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur». Deci, dar, nu este nici de la cel care voieşte, nici de la cel ce aleargă, ci de la Dumnezeu care miluieşte. Căci Scriptura zice lui Faraon: «Pentru aceasta chiar te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi ca numele Meu să se vestească în tot pământul». Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. Îmi vei zice deci: De ce mai dojeneşte? Căci voinţei Lui cine i-a stat împotrivă? Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?

Preotul: Sfânta Scriptură are locuri tari, sau, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa, are «oase tari» (Comentariu la Viaţa lui Moise). Iar voi sectarii, voiţi să spargeţi oasele Scripturii cu dinţii de lapte ai înţelepciunii voastre; dar acest lucru niciodată nu se va putea. Voi, împreună cu toţi protestanţii voştri, v-aţi vârât în adâncul Scripturii fără a putea înota în oceanul fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu. Aşa au păţit Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Sabelie, Dioscor, Eutihie şi toţi începătorii de eresuri din vechime, care s-au înecat în marea cea fără de fund a Sfintei Scripturi. Nu adâncimea Scripturii a fost pricina înecării lor, a căderii lor, ci ei înşişi şi-au fost pricină de a nu fi putut înota cu slaba lor pricepere în adâncimea tainelor ei.

Sfânta Scriptură fiind ca un izvor sau ca o fântână fără de fund a înţelepciunii lui Dumnezeu, din ea ni se cuvine a ne adăpa şi a lua cu măsură, numai după puterea noastră de înţelegere şi după vârsta noastră duhovnicească. Şi aşa, după cum din fântână scoatem mai întâi cu ciutura, apoi din ciutură, punem în cană şi apoi în pahar, pentru a ne potoli setea noastră cea trupească, la fel se cade a face şi cu setea noastră cea duhovnicească, atunci când ea ne sileşte a bea din oceanul cel fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu, din Sfânta Scriptură. Căci de vom scotoci în înţelesurile ei cele duhovniceşti mai presus de curăţia minţii şi a inimii noastre, ne vom prăpăstui din cauza mândriei şi a iscodirii noastre de a cerca cele mai presus de noi şi de puterea noastră de înţelegere în cele duhovniceşti. Dacă noi, de pildă, am vedea un copil de clasa I chinuindu-se să ştie şi să predice la alţii ceea ce încă nu ştiu cei din facultate, ce lucru nepotrivit şi de râs ar fi pentru noi! La fel şi cu mult mai rău este cel ce vrea să tâlcuiască şi să desluşească cele grele ale Sfintei Scripturi cu o minte grosolană şi neluminată de Duhul Sfânt.

Dumnezeieştii prooroci şi apostoli, precum şi sfinţii părinţi ai Bisericii lui Hristos, au ajuns cu curăţia vieţii la nevinovăţia pruncilor şi cu înţelepciunea la starea de bărbaţi desăvârşiţi (I Cor. 13, 11–12; Ef. 4, 13), şi totuşi nu au îndrăznit a cerca cele neîncercate ale înţelepciunii lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură; ci faţă de cele prea înalte înţelesuri ale ei, au rămas în uimire cu mintea, zicând: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale (Ps. 91, 5); şi iarăşi: Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar (Ps. 146, 5); şi în alt loc: Nu ştii tu sau n-ai aflat că Domnul Dumnezeu este veşnic, Care a făcut marginile pământului, Care nu oboseşte şi nici nu Îşi sleieşte puterea? Că înţelepciunea Lui este nemărginit de adâncă? (Isaia 40, 28). Îl auzim şi pe vasul alegerii, pe marele Pavel, cu multă mirare zicând: O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi cât de nepătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? (Rom. 11, 33–34)

Deci, înţelege, omule, că acest adânc fără de fund al înţelepciunii lui Dumnezeu nu poate fi atins de nici o minte raţională a zidirilor Lui din cer şi de pe pământ. Cu atât mai mult – nici cu participare – la cei ce nu şi-au curăţit mintea şi inima lor de patimi şi vor să pătrundă în adâncul înţelegerilor celor din Scripturi, fără de lumina harului lui Dumnezeu. Voi sectarilor aţi desfiinţat posturile şi pravilele cele de rugăciune rânduite de Sfinţii Apostoli şi voiţi – cu duh de suprafaţă, lumesc şi trupesc – a tâlcui cele duhovniceşti. Dacă voi aţi mai lua aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate că v-aţi înţelepţi, căci unul dintre ei zice: „Nu stă cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor duhovniceşti în pântecele plin” (Sfântul Isaac Sirul); iar un altul: „Pe mintea cea subţire o goneşte afară umflarea pântecelui” (Sfântul Grigorie Teologul). Sau: „Din sămânţa sudorii postului creşte spicul întregii înţelepciuni” (Sfântul Ioan Scărarul). Înţelegeţi, dar, voi sectarilor, că cine iscodeşte Sfintele Scripturi mai presus de măsura de curăţie a minţii şi a inimii lui şi mai presus de vârsta lui duhovnicească, unul ca acesta ajunge la hulă, nebunie şi eres (Sfântul Efrem Sirul). Şi marele teolog Grigorie zice în această privinţă: „Privirea la cele înalte fără de frâu, poate şi în prăpăstii să ne dea nouă brânci”.
Aşadar voi, sectarilor protestanţi, care aţi distrus posturile şi slujbele cele sfinte ale Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti şi aţi început a tâlcui Sfânta Scriptură după părerea cea rătăcită a voastră şi nu după lumina harului lui Dumnezeu şi după învăţătura Sfinţilor Părinţi, aţi ajuns prin această iscodire trufaşă să cădeţi în prăpastia ereziilor şi din cauza trufiei voastre, niciodată nu voiţi a veni întru recunoaşterea rătăcirii în care aţi căzut.

Dumneata ai adus citatele de mai sus, care vi se par vouă sectanţilor că sunt ca o temelie a predestinaţiei pe care o susţineţi spre a voastră pierzare, dar adevărul este cu totul altul în legătură cu cele susţinute de voi. Citatul întâi (Rom. 9, 11–21), prin care vi se pare vouă că se recunoaşte şi se arată mai înainte alegerea şi predestinaţia dintre Iacov şi Isav, se referă la chemarea oamenilor, la harul şi îndreptarea cea în Iisus Hristos. Apostolul Pavel vrea să dovedească prin acest exemplu că chemarea şi îndreptarea oamenilor nu depinde numai de «faptele legii», ci şi de bunătatea lui Dumnezeu care cheamă, prin harul Său, pe toţi oamenii la mântuire, fie iudei, fie păgâni (vezi v. 22–24), şi fără harul lui Dumnezeu, oamenii nu pot face nimic în ceea ce priveşte mântuirea lor. Dacă totuşi se spune aici că Dumnezeu dă oamenilor darul Său numai din nemărginita Lui bunătate şi că hotărăşte cu totul liber soarta oamenilor chiar înainte de naşterea lor, prin aceasta se pune accent pe importanţa condiţiei obiective a mântuirii sau sfinţirii noastre, fără să se mai repete şi condiţia subiectivă: libertatea omului de a conlucra cu harul divin prin credinţă şi fapte bune; şi nu se mai repetă nici ideea că la baza hotărârii soartei fiecăruia stă preştiinţa lui Dumnezeu; dar ea este subînţeleasă, deoarece apostolul zice că pe unii Dumnezeu îi pedepseşte şi-i împietreşte, după ce aceştia s-au făcut «vase ale mâniei» (adică vrednici de a fi împietriţi după dreptatea lui Dumnezeu) şi după ce Dumnezeu i-a răbdat îndelung (vezi v. 22).

Dumnezeu ştie totul dinainte, de aceea n-a trebuit ca să treacă mai întâi timpul pentru a şti că dintre cei doi fii ai lui Isaac, unul va fi purtător al făgăduinţei Sale mesianice. Şi atunci nu este nici o mirare că zice: Pe Iacov l-am iubit şi pe Isav l-am urât. Iar dacă se zice apoi că Dumnezeu miluieşte pe cine vrea şi iarăşi că osândeşte pe cine vrea, noi trebuie să ne întrebăm: oare pe cine vrea Dumnezeu să miluiască şi pe care oameni vrea să-i osândească? Oare iubeşte El numai pe aceia care au fost în mod arbitrar predestinaţi la mântuire şi care în viaţă pot să fie răi? Şi osândeşte numai pe cei reprobaţi de El arbitrar, care totuşi în viaţă pot fi buni? Sau vrea Dumnezeu ca din unii buni să facă răi, iar din alţii răi să facă buni, fără nici o dreaptă judecată? Dar în acest caz, unde sunt dreptatea, nepărtinirea, înţelepciunea şi alte însuşiri atribuite lui Dumnezeu? Nici măcar între oameni nu e cu putinţă aşa ceva, iar când, totuşi, se practică între ei arbitrariul, acesta este o pacoste şi o nenorocire.

În celelalte texte, de asemenea, nu se vorbeşte despre predestinaţie la mântuirea cea veşnică, ci despre alegerea sau chemarea la harul pe care l-a adus Hristos, nu pe baza vredniciei noastre, ci numai din bunătatea lui Dumnezeu. Această chemare nu este mărginită, adică dată numai unora (aşa cum zic predestinaţianiştii că este predestinaţia), ci se referă la toţi oamenii (se vorbeşte numai la plural), deşi nu toţi sunt aleşi sau chemaţi în înţeles de predestinare. În acest înţeles, zice Sfântul Apostol Pavel: Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus, Care S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia adusă la timpul său (I Tim. 2, 3–6). Dacă s-ar înţelege şi aici predestinaţia absolută la mărirea cerească, această predestinaţie ar trebui să o înţelegem – după litera şi spiritul textului – ca nelimitată, şi atunci ar însemna că mântuirea vine automat asupra tuturor oamenilor. Or, este ştiut că nu toţi se mântuiesc şi înşişi predestinaţianiştii susţin că numărul celor predestinaţi la mântuire este limitat.

Adevărul este însă că Hristos a adus mântuirea (obiectivă) tuturor, dar mântuirea subiectivă nu se dă tuturor, ci numai celor ce şi-o câştigă. La mântuirea obiectivă au fost predestinaţi toţi oamenii, dar la cea subiectivă numai cei pe care i-a prevăzut Dumnezeu că o vor merita.
Am văzut că harul divin nu lucrează în noi cu de-a sila (irezistibil), şi că noi avem o contribuţie în lucrarea mântuirii noastre. Prin urmare, despre o predestinaţie absolută şi necondiţionată nu poate fi vorba. Iată, dar, care este adevărul în ceea ce priveşte predestinaţia, soarta sau data omului.

A. 1. Sfânta Scriptură vorbeşte adeseori chiar direct despre o oarecare predestinaţie, numind-o uneori: «sfat» (Fapte 2, 23); «preştiinţă» şi «prehotărâre» (Rom. 8, 29); «taina voii lui Dumnezeu» (Ef. 1, 9); «sfatul voii lui Dumnezeu» (Ef. 1, 11);«taina cea din veac ascunsă» (Col. 1, 26; Ef. 3, 9); «cartea vieţii» (Luca 10, 20: Apoc. 20, 15 ş.a.).

2. Dar această predestinaţie este condiţionată de viaţa şi faptele omului şi este bazată pe preştiinţa lui Dumnezeu. Căci Sfânta Scriptură vorbeşte despre anumite vrednicii ale celor predestinaţi, sau, în orice caz, direct sau indirect, despre alte motive decât o simplă hotărâre arbitrară, pentru care unii se mântuiesc, iar alţii se osândesc. Doar Sfânta Scriptură spune textual: Ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său… iar pe care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit (Rom. 8, 28–30).
Ştim apoi că la judecata de apoi vor exista anumite criterii după care vor fi judecaţi toţi şi că nu vor fi judecaţi arbitrar (Matei 25, 34–46), hotărârea fiind luată în funcţie de vrednicia sau nevrednicia cu care fiecare om s-a conformat acestor criterii, pentru ca judecata să fie cât mai dreaptă:

34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
35. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
36. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

(Matei 25, 34–46)

Apostolul zice: Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Cor. 5, 10; I Cor. 3, 8). Aceasta însă s-o ştiţi bine: cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera, iar cel ce seamănă întru binecuvântare, întru binecuvântare va şi secera (II Cor. 9, 6; vezi şi Matei 16, 27; 7, 21; 20, 16; Ioan 3, 36; 6, 47; 6, 54; Rom. 2, 6–11; 8, 17; I Cor. 9, 27; II Tim. 2, 20; I Petru 1, 10 ş.a.).

3. Sfânta Scriptură confirmă mai ales indirect această învăţătură. Astfel, ea repetă adeseori că Dumnezeu nu vrea moartea, ci mântuirea păcătosului (Iez. 18, 23; 33, 11; II Petru 3, 9; I Tim. 2, 4; Rom. 3, 29–30; I Cor. 8, 6; Ef. 4, 6); că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire (Matei 28, 19; Rom. 10, 18; II Cor. 5, 15; I Tim. 2, 6; I Petru 3, 9 ş.a.) şi că Dumnezeu a înmulţit harul Său spre a copleşi păcatul şi spre a da tuturor oamenilor posibilitatea de a se mântui (Rom. 5, 15; Ioan 3, 16). Toate acestea ar fi cu neputinţă, dacă numărul aleşilor ar fi limitat.

B. Istoria, prin Părinţii Bisericeşti şi prin alţi oameni de toată autoritatea, precum şi Sfânta Tradiţie prin toate monumentele ei atestă că aceasta a fost întotdeauna în Biserică tâlcuirea învăţăturii despre predestinaţia dumnezeiască.

Sfântul Irineu († 202) zice: „Dumnezeu care toate le ştie înainte a pregătit… locuinţa corespunzătoare; căci acelora care caută lumina cea netrecătoare şi năzuiesc spre ea, le dă cu îndurare această lumină”.

Sfântul Ioan Gură de Aur († 407): „Dumnezeu ne-a predestinat pe noi nu numai din iubire, ci şi pentru faptele noastre cele bune; căci dacă mântuirea ar depinde numai de iubire, atunci ar trebui ca toţi să se mântuiască, pentru că Dumnezeu pe toţi îi iubeşte, iar dacă mântuirea ar depinde numai de faptele noastre cele bune, atunci venirea lui Hristos şi tot ce a făcut El pentru mântuirea noastră ar fi de prisos”.

De asemenea, Sfântul Ilariu († 366) scrie: „Aceia pe care Dumnezeu i-a prevăzut, pe aceia i-a şi predestinat”. „Alegerea nu este deci rezultatul unei judecăţi indiferente, ci este o separare, stabilită după aprecierea meritelor”. Fericitul Ieronim († 420): „Despre care Dumnezeu a ştiut că vor fi în viaţa lor asemenea Fiului Său, pe aceia i-a şi predestinat a fi asemenea Lui întru mărire”. Sfântul Ambrozie († 397) arată: „Dumnezeu n-a predestinat decât numai după ce a cunoscut; cărora le-a prevăzut vrednicia, acelora le-a predestinat şi răsplata”.

3. Însăşi raţiunea sănătoasă – cum s-a văzut prin obiecţiunile anterior făcute – exclude posibilitatea unei predestinări absolute şi necondiţionate, pentru motive logice, de toată însemnătatea.
Mântuirea obiectivă s-a realizat numai prin Iisus Hristos, iar mântuirea subiectivă – numită în limbajul Noului Testament şi «îndreptare», «sfinţire» sau «mântuire» – în sens mai restrâns se înfăptuieşte ca o urmare a celei obiective, prin acţiunea noastră de a ne apropria sau de a ne însuşi mântuirea obiectivă, prin eforturile noastre personale, în colaborare cu harul divin.

* * *

15. Despre cele 7 Sfinte Taine

(Sectarii şi în general protestanţii nu recunosc nici numărul celor şapte Sfinte Taine, nici însuşirea lor sfinţitoare)

Înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă şi a întărit-o pe şapte stâlpi. (Pilde 9, 1)

Taina este o lucrare sfântă, instituită de Dumnezeu întrupat, prin care, într-o formă văzută, se împărtăşeşte primitorului harul divin nevăzut. [de aceea se numeste taină, întrucât este o lucrare (tainică) a Duhului Sfant – n.a.]

Cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare sunt următoarele:

1. Botezul.
2. Mirungerea.
3. Împărtăşania (cuminecătura).
4. Spovedania (Pocăinţa).
5. Preoţia (Hirotonia).
6. Nunta (Căsătoria).
7. Maslul.

Înainte de a vorbi despre însemnătatea celor şapte Taine, vom însemna pe scurt câte ceva despre simbolul numărului 7 din Vechiul şi Noul Testament, căci numărul şapte pecetluieşte o mulţime de acte din Sfânta Scriptură.

Aşa, de pildă, în ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale pe care le făcuse (Fac. 2, 1–2); şapte perechi de animale şi păsări curate a poruncit Dumnezeu lui Noe să bage în corabie înainte de a începe potopul (Fac. 7, 2–3). Iarăşi i-a spus că după şapte zile va veni potopul (Fac. 6 şi 7). În luna a şaptea şi în ziua a 27-a s-a oprit corabia pe Munţii Ararat (Fac. 8, 4). După şapte zile a dat drumul Noe a doua oară porumbelului din corabie, iar acesta s-a întors având în cioc o ramură de măslin verde (Fac. 8, 10), iar în luna a doua, în 27 ale acestei luni, pământul era uscat (Fac. 8, 14). Avraam a dat lui Abimelec împăratul şapte mieluşele, ca mărturie între ei amândoi (Fac. 21, 28–30). Iacov patriarhul s-a închinat de şapte ori cu faţa la pământ în faţa fratelui său Isav (Fac. 33, 1–3).

Faraon a visat şapte vaci grase şi şapte slabe, şapte spice pline şi şapte seci (Fac. 41). Lui Moise i-a spus Dumnezeu că între alte lucruri ce va face pentru sfântul lăcaş să facă şi un sfeşnic de aur curat şi deasupra lui să pună şapte candele ca să lumineze (Ieş. 25, 31–37). Tot lui Moise i-a poruncit Dumnezeu să spună israeliţilor să numere şapte săptămâni de zile (Lev. 23, 15), iar a cincizecea zi să le fie sărbătoare sfântă. Înainte de a mânca Paştele, şapte zile să mănânce pâine nedospită (Ieş. 12, 19). Pe lângă alte daruri ce aveau poruncă să le aducă, în acea zi trebuiau să aducă şapte miei (Lev. 23, 15–18). Apoi să numere şapte săptămâni de ani, iar al cincizecilea să fie an de slobozire (Lev. 25, 8–10; Isaia 61, 1–4; Luca 4, 16–21). Pe Mariam, sora lui Moise, fiindcă a cârtit, şapte zile a lovit-o Dumnezeu cu lepră (Num. 12).

Lui Iosua Navi i-a poruncit Dumnezeu să pună şapte preoţi cu şapte trâmbiţe să înconjoare Ierihonul de şapte ori, iar a şaptea oară să sune în trâmbiţă de şapte ori şi vor cădea zidurile Ierihonului (Iosua 6). În şapte zile s-a plinit sfinţirea lui Aaron şi a fiilor săi de către Dumnezeu, prin Moise (Lev. 8, 33–35). De şapte ori în zi, David proorocul lăuda pe Dumnezeu (Ps. 118, 164). Ieremia a proorocit că evreii vor fi robi şaptezeci de ani în Babilon (Ier. 25, 11–12; 29, 10). Şapte candele cu şapte braţe a văzut Sfântul Prooroc Zaharia (Zah. 4, 1–2). Şapte funii, ca pe o aţă putredă a rupt Samson, cel ce avea şapte şuviţe de păr care-i dădeau putere (Jud. 13–16).

Şapte sunt darurile Duhului Sfânt:

1. Frica; 2. Buna credinţă; 3. Înţelepciunea; 4. Tăria; 5. Sfătuirea; 6. Priceperea; 7. Cunoştinţa (Isaia 11, 2–3).

Şapte sunt stâlpii peste care înţelepciunea lui Hristos a zidit casa Sa (Biserica) (Pilde 9, 1). Şaptezeci au fost bărbaţii care au tradus Biblia pe vremea faraonului Ptolemeu Filadelful (283 î.d.Hr.). De şapte ori s-a scăldat Neeman Sirianul în Iordan şi s-a curăţit de lepră (IV Regi 5, 14).

Apoi, în Noul Testament, Mântuitorul porunceşte să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte (Luca 17, 3–4; Matei 18, 22). Orânduiala Bisericii lui Hristos tot pe numărul şapte este întemeiată: 1. apostolii; 2. proorocii; 3. învăţătorii; 4. făcătorii de minuni; 5. cei ce au darul tămăduirilor; 6. cei ce au darul vorbirii în limbi; 7. cei ce au darul de a tălmăci sau a explica Sfintele Scripturi norodului (I Cor. 12, 28–30).

Şapte sunt duhurile care stau înaintea lui Dumnezeu şi a scaunului Său de domnie (Apoc. 1, 4). Şapte sunt sfeşnicele cele de aur dinaintea Mântuitorului şi şapte sunt stelele din dreapta Sa (Apoc. 2, 1). Şapte sunt Bisericile la care a fost trimis Sfântul Ioan Evanghelistul să le scrie (Apoc. 1, 11). Şapte sunt urgiile apocaliptice (Apoc. 15, 6–8; 16). Şapte peceţi avea cartea pe care a văzut-o dumnezeiescul Ioan evanghelistul în mâna lui Dumnezeu (Apoc. 5, 1–4). Şapte sunt duhurile lui Dumnezeu pe care le trimite în tot pământul (Apoc. 5, 6), în Biserici (Apoc. 1, 4).

Şapte sunt păcatele de moarte:

1. mândria; 2. iubirea de argint (zgârcenia); 3. desfrânarea; 4. pizma sau invidia; 5. lăcomia; 6. mânia; 7. lenea (neîngrijirea sufletului).

Şapte sunt cele vrednice lui Hristos:

1. puterea; 2. bogăţia; 3. înţelepciunea; 4. tăria; 5. cinstea; 6. slava; 7. binecuvântarea (Apoc. 5, 12).
Acestea puţine fiind enumerate din cele multe ce evidenţiază însemnătatea simbolică a numărului şapte în Sfânta Scriptură, în cele ce urmează ne vom ocupa de cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos.

Să începem a zice: Ce înseamnă cuvântul taină? Cuvântul taină are înţelesul de a strânge şi a închide gura celor ce se învaţă, ca nimenea din cei neînvăţaţi să nu o descopere pe dânsa, după porunca dată de Mântuitorul care zice: Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor ca nu cumva întorcându-se să vă rupă pe voi (Matei 7, 6). Şi în alt chip, Taină se zice de la «mă învăţ şi învăţ cele sfinte». Pentru aceasta şi Mântuitorul, întrebându-l ucenicii Săi pentru ce grăieşte în pilde, a zis: Vouă vi s-a dat a cunoaşte tainele Împărăţiei Cerurilor (Matei 13, 11; Luca 13, 10).

Iarăşi, cuvântul Taină se referă la multe alte evenimente şi realităţi înfăţişate în Sfânta Scriptură.

Aşa de pildă, taină se numeşte şi rânduiala întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul (Col. 1, 26).

Tot astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul, în trimiterea sa către Gaius, scrie: „Şi prin aceasta, taina (întrupării) lui Hristos a rămas ascunsă, nefăcându-se înţeleasă nici unei raţiuni şi nici unei minţi, ci chiar spusă rămâne negrăită şi chiar înţeleasă, rămâne necunoscută”.

Încă se zice Taină şi învăţătura Sfintei Evanghelii, după cum zice Marele Pavel: Prin descoperire mi s-a făcut mie cunoscută Taina (Ef. 3, 3).

Se mai se zice Taină cea a dreptei credinţe, după cea scrisă: Cu adevărat mare este Taina creştinătăţii (I Tim. 3, 16).

Încă numim Taină şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi învierea cea din morţi a toată firea omenească şi a doua venire a Domnului şi alte numeroase înţelesuri are cuvântul Taină în Sfânta Scriptură.

Taină se mai numeşte un lucru oarecare sfinţit ce cade sub simţire, având în sine acoperită puterea dumnezeiască. Acestea sunt câteva mărturii despre ce este Taina şi în câte feluri se poate înţelege ea.

Dar când se vorbeşte de Sfintele Taine ale Bisericii, înţelegem pe cele şapte Taine, care sunt lucrări sfinte, întemeiate de Domnul nostru Iisus Hristos, lucrări prin care, în mod nevăzut, se comunică celor ce se împărtăşesc din ele harul mântuitor nevăzut.

Vezi Teologia dogmatică şi simbolică, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 827.
Sfântul Dionisie Areopagitul, Epistola a III-a către Gaius Terapeutul.
Tâlcuirea celor şapte Taine de Gavriil, Mitropolitul Filadelfiei din Monemvasia, trad. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, Iaşi, 1807, cap. 2. 3. 4, p. 1, 4.

* * *

16. Despre Taina Botezului

Adevărat, adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan 3, 5)

Botezul este Taina în care, prin întreita cufundare în apă, în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute până la botez, se naşte la o viaţă spirituală nouă şi devine membru al trupului tainic al Domnului, al Bisericii lui Hristos.

Botezul din apă şi din Duh îşi are originea în profeţiile Vechiului Testament, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a venit să împlinească tot ce s-a proorocit în Lege şi în prooroci (Matei 5, 17). Începându-şi lucrarea Sa mesianică, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut o mulţime de semne şi minuni dumnezeieşti, tămăduind bolile şi scoţând demonii din cei ce Îl rugau. Vestea minunilor s-a dus departe, punând pe gânduri pe mulţi, căci aşa ceva nu se mai pomenise (Matei 9, 32–38; Ioan 9, 32–33), şi în acest context de împrejurări, Sfânta Scriptură ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaş al iudeilor. Acesta a venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Învăţătorule, ştim că eşti învăţător venit de la Dumnezeu, căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Drept răspuns, Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu. Nicodim I-a zis: Cum poate un om bătrân să se nască din nou? Poate el oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu. Căci ce este născut din trup, trup este… (Ioan 3, 1–6).

Deci naşterea din nou înseamnă nu a intra din nou în pântecele maicii, ci a avea botezul din apă şi din Duhul Sfânt, pe care l-au primit şi îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după Învierea Sa: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16) şi botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. (Matei 28, 19–20).

Iată dar că botezul cu apă şi cu Duhul Sfânt este obligatoriu pentru «orice făptură» şi nu numai pentru unii, cum spun sectarii cei rătăciţi.

Sectarul: În Sfânta Scriptură numai două Taine sunt pomenite: Botezul şi Cina Domnului; celelalte pe care le-ai înşirat dumneata până acum sunt nişte născociri omeneşti şi de aceea noi nu le putem admite. Iar cât priveşte botezul, nu este o taină, ci un simbol, o lucrare simbolică în care se închipuieşte curăţirea de păcate şi prin care numai se întăreşte credinţa, fiind doar o dovadă pe care o dă cineva în afară, pentru faptul că a făcut pocăinţă, sau este o moştenire, o pecete a pocăinţei. Dar curăţirea păcatelor nu o face botezul, ci credinţa, care prin botez este pecetluită şi confirmată.
Credinţa şi nu botezul este agentul care transformă pe om în făptură nouă, mântuindu-l, după cum rezultă din cuvintele îngerului către Corneliu, că prin credinţa în cele ce îi va spune Apostolul Petru, se va mântui cu toată casa sa (Fapte 11, 14), sau din cuvântul Apostolului Pavel către temnicerul din Filipi: Crede în Domnul Iisus şi te vei mântui tu şi casa ta (Fapte 16, 31). Deci credinţa este cea care a adus mântuire, iar botezul i-a urmat numai ca un simbol al convertirii şi al credinţei sau ca o pecete a terminării pocăinţei.

Preotul: Botezul creştin este o Taină sfântă, iar nu un simbol, deoarece Mântuitorul a numit Botezul «naştere de sus», în urma căruia omul se curăţeşte de păcate şi se sfinţeşte (Ioan 3, 3–7). Sfântul Apostol Pavel îl numeşte «înnoire» a vieţii (Rom. 6, 3–5), făcută prin lucrarea Sfântului Duh (Tit 3, 5). Apostolul Petru spune şi mai lămurit că botezul este împărtăşit spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 38):

Iar Petru a zis catre ei: Pocaiti-va si sa se boteze fiecare dintre voi in numele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre, si veti primi darul Duhului Sfant.

şi că nu este numai un simbol sau o spălare a trupului care să închipuiască spălarea sau curăţirea sufletului – cum vi se pare vouă sectarilor – ci este o naştere adevărată. Botezul, zice el, vă mântuieşte astăzi şi pe voi nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu (I Petru 3, 21).

Chiar şi dacă nu ni s-ar spune, ar fi totuşi de la sine înţeles că toate aceste urmări ale botezului se fac prin lucrarea Sfântului Duh, şi astfel Botezul nu este un simbol, ci o Taină.

Despre Botez ni se mai spune că poate fi săvârşit numai de apostoli sau de cei ce au darul preoţiei, pentru că numai apostolilor le-a poruncit Mântuitorul să boteze (Matei 28, 19) şi numai despre ei şi despre persoane care au avut darul preoţiei ni se spune în Sfânta Scriptură că au botezat (I Cor. 1, 16; Fapte 8, 36–38; 16, 12–15; 16, 32–33 ş.a.). Iar despre cele şapte Taine îţi voi răspunde mai pe larg după ce voi vorbi mai întâi despre fiecare Taină în parte.

Sectarul: Botezul trebuie să fie aplicat numai adulţilor, pentru că, pe de o parte, cei ce-l primesc trebuie să aibă mai întâi credinţă şi pocăinţă şi abia apoi să se boteze, iar, pe de altă parte, cei ce îl aplică trebuie mai întâi să propovăduiască credinţa şi pocăinţa şi abia apoi să boteze. Căci iată ce spune Sfânta Scriptură propovăduitorilor: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19–20). Deci întâi trebuie să propovăduiască şi abia apoi să boteze. Iar despre cel ce voieşte să primească Botezul, zice: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Altă dată li se adresează direct şi le zice: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38). Deci cel ce vrea să primească botezul, trebuie mai întâi să aibă credinţă şi să facă pocăinţă.

Preotul: Nu este deloc aşa cum rău cugeţi dumneata. Am spus de la început că Botezul creştin îşi are originea în Vechiul Testament. Astfel, Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam când acesta era în vârstă de 99 de ani şi, între altele, i-a spus că pe toată partea bărbătească să o taie împrejur, iar pe copiii de parte bărbătească ce se vor naşte de aici încolo, să-i taie împrejur în a opta zi de la naştere. Iar cel ce nu se va tăia împrejur să fie nimicit (Fac. 17, 10–14). Deci Dumnezeu nu i-a zis lui Avraam pentru copii şi tineri, să se taie împrejur când vor fi maturi, sau ca el, de 99 de ani, ci toată partea bărbătească, de orice vârstă ar fi, să o taie împrejur, iar pe nou-născuţi, a opta zi după naşterea lor.

Voi sectarilor ziceţi că botezul pruncilor nu are valoare, căci ei nu ştiu când au fost botezaţi. Dar ce ştia Isaac, pruncul lui Avraam, la opt zile? Desigur, nimic. Dar ştiau tatăl şi mama sa şi de aceea Isaac, când s-a făcut mare, n-a spus că el nu ştie când l-au tăiat împrejur şi că trebuie să-l taie din nou împrejur, ci i-a crezut pe părinţii lui. Aşa trebuie să fie şi Botezul – cum de fapt practică Sfânta Biserică Ortodoxă –, ştiut fiind că tăierea-împrejur închipuia Botezul din Legea Nouă (Col. 2, 11–13):

11. În El aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos.
12. Îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi.
13. Iar pe voi care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşealele;

Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a botezat cu botezul Legii Vechi, la opt zile după naşterea Sa (Luca 2, 21).

Altă preînchipuire din Vechiul Testament prin care se arată că la plinirea vremii trebuie să se boteze şi copiii, este scoaterea israeliţilor din Egipt şi trecerea lor prin Marea Roşie, de la bătrân până la cel mai mic prunc. Că aceasta închipuie botezul tuturor, adevereşte şi marele Apostol Pavel, zicând: Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri (israeliţii) au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare, şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare (I Cor. 10, 1–2). Va să zică «toţi», deci şi copiii, căci Moise spunea lui Faraon: Vom merge cu copiii noştri şi cu bătrânii, cu fiii şi cu fiicele noastre, cu oile şi cu boii noştri (Ieş. 10, 9). Aşa încât norul şi marea (apa) însemnau «apa şi Duhul Sfânt», în care trebuie să fie botezat oricine (Ioan 3, 5).

Trecând la Noul Testament, auzim pe Domnul nostru Iisus Hristos spunând apostolilor, înainte de răstignirea Sa, că Tatăl le va trimite pe Mângâietorul, adică pe Duhul Sfânt, în numele Fiului şi îi va învăţa toate lucrurile (Ioan 14, 16–17, 26). Şi venind Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii (adică Duminica), la ora 9 dimineaţa, peste apostoli, ei au propovăduit poporului ceea ce-i învăţa Duhul Sfânt, spunându-le să se pocăiască şi fiecare din ei să fie botezat în numele Domnului nostru Iisus Hristos, că a voastră şi a copiilor voştri este această făgăduinţă. Şi au fost botezaţi ca la trei mii de suflete (Fapte 2).

Auziţi voi sectarilor şi să vă intre în urechi adevărul acesta: A voastră şi a copiilor voştri este făgăduinţa aceasta, a Botezului. Deci şi a copiilor, nu cum rătăcit învăţaţi voi pe oameni. Şi când spune că s-au botezat, nu spune că au botezat trei mii de bărbaţi şi de femei, ci «trei mii de suflete», ceea ce înseamnă că au fost şi copii de ai celor botezaţi. Desigur, apostolii predicau celor mari, însă, fiind ei inspiraţi de Duhul Sfânt, spuneau că şi a copiilor este «făgăduinţa», şi ascultătorii credeau, ca şi Avraam lui Dumnezeu.

Iată câteva cazuri de familii botezate cu copiii lor: Lidia a fost botezată – ea şi casa ei (Fapte 16, 14–15); Temnicerul i-a luat la sine (pe Pavel şi pe Sila) în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat şi el şi toţi ai lui îndată (Fapte 16, 33); Dar Crispus, fruntaşul sinagogii, a crezut în Domnul, împreună cu toată casa lui (Fapte 18, 8). Iarăşi zice Sfântul Apostol Pavel: Am botezat şi casa lui Ştefana (I Cor. 1, 16). Când zice «toată casa», se înţelege de la sine că este vorba de toată familia, până la cel mai mic, după cum zice Isus Navi: Eu şi casa mea voi sluji Domnului (Iosua 24, 15).

Domnul Hristos a arătat, de asemenea, că trebuie botezaţi copiii de mici, deoarece atunci când I-au adus nişte copilaşi ca să Se roage pentru ei, iar apostolii opreau pe cei ce i-au adus, Domnul i-a certat, zicându-le: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestora este împărăţia Cerului. Şi după ce şi-a pus mâinile peste ei, s-a dus de acolo (Matei 19, 13–15). Deci, dacă Dumnezeu cheamă şi pe copii de mici la mântuire, pentru ce voi sectarilor rătăciţi vă lepădaţi de ei şi îi opriţi de a veni la Dumnezeu prin Sfântul Botez?

Sectarul: Da, dar copiii numai cu Botezul fără credinţă, nu se pot mântui! Scriptura spune nu numai despre Botez, ci şi despre credinţă că este trebuitoare spre mântuirea cuiva. Auzi ce zice: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui. Iar cel ce nu va crede se va osândi (Marcu 16, 15–16). Deci este clar: copiii neavând credinţă, nu au nici dreptul de a fi botezaţi.

Preotul: Nu este deloc adevărat ceea ce spuneţi voi sectarilor rătăciţi de la adevăr şi orbi la înţelegere. Într-adevăr, copiii nu pot crede la vârsta când sunt botezaţi, dar nici nu pot tăgădui şi nici nu pot refuza pe Hristos. Nu se mântuieşte numai acela care crede, ci el trebuie să se şi boteze. Aşa cum în Vechiul Testament tăierea împrejur se făcea în baza credinţei părinţilor, tot aşa Botezul se face pe temeiul credinţei părinţilor sufleteşti, care sunt naşii (Marcu 9, 36–37).

Copiii nu au credinţă, dar au naşii lor. Naşii sunt persoane în vârstă care însoţesc pe prunc la botez şi fac cuvenita mărturisire de credinţă în locul lor. Naşii sunt părinţii sufleteşti ai pruncilor care se botează şi care se nasc prin Botez la o viaţă nouă în Duhul.

Aşa cum părinţii trupeşti ai pruncului l-au născut pe el spre viaţa trupească, după cum scrie: Ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6), tot aşa naşii sunt părinţii sufleteşti ai pruncilor care se botează, garanţi şi chezaşi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale, garantând că pruncul (finul) va fi crescut în credinţa creştină şi va fi un bun credincios.

Sectarul: Dar unde scrie în Sfânta Scriptură că naşii pot fi chezaşi pentru mântuirea altora şi că prin credinţa lor se pot mântui copiii?

Preotul: Mântuitorul spune: …din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot adevărul (Matei 18, 16; I Tim. 5, 19). Deci, pe baza credinţei părinţilor, a naşilor şi a celorlalţi martori care sunt la botezul pruncului, preotul botează pruncul. Iar fiindcă ai întrebat unde se găsesc în Sfânta Scriptură mărturii prin care să se arate cum credinţa unora a mântuit pe alţii, din cele multe, îţi voi spune unele:

– Prin credinţa sutaşului roman s-a vindecat sluga sa (Matei 8, 13). Robul nu credea, dar prin credinţa stăpânului său a dobândit de la Mântuitorul sănătatea sa.
– Patru oameni aduc la Mântuitorul un slăbănog: Şi văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!» Apoi a zis: «Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!» (Matei 9, 2, 6-7; Marcu 2, 3–12). Deci credinţa era a celor patru, nu a slăbănogului.
– Pe temeiul credinţei lui Iair, Domnul a înviat copila de 12 ani (Matei 9, 18–25).
– Pe temeiul credinţei altora, Domnul a vindecat pe un mut şi îndrăcit (Matei 9, 32–34; 12, 22).
– Pentru credinţa cananeencei, Mântuitorul a vindecat pe fiica sa, scoţând demonul din ea (Matei 15, 22–28).
– Tot astfel, pe baza credinţei unui tată, Domnul i-a tămăduit copilul lunatic (Matei 17, 14–18).

Aşadar, acestea şi încă alte multe mărturii ale Sfintei Scripturi ne dovedesc că, pe temeiul credinţei părinţilor, a naşilor şi a martorilor care sunt la botez, Dumnezeu le dă copiilor sfinţire şi mântuire, după cum adevereşte acest lucru şi marele Apostol Pavel, zicând: Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă…, femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios (I Cor. 7, 14).

Sectarul: Nici Hristos n-a primit botezul decât ca adult, la vârsta de 30 de ani, şi nici Ioan Botezătorul nu a botezat decât adulţi. Deci nici noi nu trebuie să aplicăm botezul decât adulţilor.

Preotul: La aceste afirmaţii ţi-am răspuns la întrebarea de mai înainte, când ai susţinut de asemenea că Botezul trebuie aplicat numai adulţilor. Iar la cele ce întrebi acum, deosebit de cele de mai sus, şi completând răspunsul de mai înainte, îţi răspund următoarele:

Mântuitorul a primit botezul la 30 de ani, pentru că abia atunci şi-a început activitatea publică, la o vârstă când cineva era socotit capabil – potrivit socotinţei acelei vremi – să păşească în public şi să înveţe pe alţii o nouă învăţătură. Dar botezul primit de El n-a fost acelaşi cu al nostru, deoarece n-a avut acelaşi efect, acela fiind numai un botez cu apă, un botez al «pocăinţei», al lui Ioan, iar nu cu «apă şi Duh», ca botezul creştin, instituit de Hristos mai târziu. Prin acel Botez, Mântuitorul, în loc să Se curăţească de păcate, dimpotrivă, S-a încărcat cu păcate, luând asupra Sa păcatele omenirii întregi. El nu S-a botezat spre a fi curăţit de păcate – cum facem noi în botezul nostru –, pentru că El nu avea păcate şi, deci nici trebuinţă nu avea ca mai întâi să se pocăiască. Altul era rostul acelui botez şi altul este al botezului nostru.

Iar dacă este vorba de vârstă, pentru ce voi sectarii înşivă nu respectaţi vârsta de 30 de ani? Mântuitorul n-a stabilit nici o vârstă sau limită de vârstă. El însă, când a vorbit despre Botezul pe care îl va aşeza, a arătat marea importanţă pe care o va avea lucrarea acelui botez şi de aceea n-a mai fost nevoie să spună că va trebui aplicat tuturor, deci şi copiilor. Iar dacă n-a spus-o direct, a spus-o indirect, cu toată claritatea, prin cuvântul «cineva» cuprinzându-i pe toţi.

Cât despre Sfântul Ioan Botezătorul, este adevărat că el predica pocăinţa şi că îi boteza numai pe cei ce făcuseră pocăinţă şi că aceştia nu puteau fi decât adulţi. Dar botezul lui nu era identic cu al nostru, ci era numai un botez pregătitor, un rit simbolic sau ceremonial – cum am arătat şi mai sus –, nefiind de neapărată trebuinţă tuturor. De aceea era de prisos a se aplica şi copiilor.

În privinţa nebotezării copiilor, aş fi şi eu de părere să se boteze când vor ei, dacă ar trăi orice parte bărbătească sau femeiască cât ar vrea, până la adânci bătrâneţi. Dar ce zici dumneata, suntem noi siguri că trăim 30, 50 sau 100 de ani? Nu auzi ce spune Sfânta Scriptură? Voi nu ştiţi ce aduce ziua de mâine (Iacov 4, 14); şi iarăşi: Nebune, în noaptea aceasta ţi se va lua sufletul (Luca 12, 20); şi iarăşi: Fiţi gata, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul (Matei 24, 44).

Sectarul: Copiii se pot mântui şi fără botez fiindcă sunt sfinţi şi, ca atare, n-au trebuinţă să-şi cureţe păcatele – pe care nu le au. Aşa învaţă Sfânta Scriptură, prin cuvintele Mântuitorului: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor (Matei 19, 14). Deci copiii pot intra şi fără botez întru Împărăţia cerurilor. În acelaşi înţeles a mai grăit Mântuitorul şi altă dată: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia cerurilor (Matei 18, 3; Marcu 10, 15; Luca 18, 15–17). Apostolul Pavel spune chiar direct că copiii sunt sfinţi: Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă, prin bărbatul credincios. Altfel, copiii voştri ar fi necuraţi, dar acum ei sunt sfinţi (I Cor. 7, 14). Deci, dacă părinţii sunt sfinţi (creştini botezaţi), atunci şi copiii lor sunt sfinţi.

Preotul: Mai întâi de toate, trebuie ştiut că copiii nu sunt sfinţi, pentru că ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6); deci copiii născuţi numai din trup, nu şi din «apă şi Duh», sunt numai trup, cu păcatul lui Adam în ei. Botezul la copii aduce spălarea păcatului strămoşesc intrat în lume prin călcarea poruncii de către Adam şi Eva în rai (Fac. 3). Printr-un singur om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea – şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor prin acela în care toţi au păcătuit (Rom. 5, 12).

Iar acum: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Gal. 3, 27) şi iarăşi: Au nu ştiţi că toţi câţi în Iisus Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? (Rom. 6, 3).

Aşadar, afundarea de trei ori în apă, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19), înseamnă botezul în moartea lui Hristos, adică cel nou botezat a murit faţă de păcatul strămoşesc şi faţă de Legea lui Moise (Rom. 6, 4–23; 7, 1–6). Şi prin Cruce noul botezat este răstignit faţă de lume şi lumea faţă de el.

Încă să ştii şi aceasta, că nimeni nu are voie să boteze a doua oară pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi şi după rânduiala Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos, căci zice marele Apostol Pavel: un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4, 5). Numai dacă au fost botezaţi de eretici (sectanţi), îi botezăm din nou.

Sfântul Simeon Tesaloniceanul, Despre Sfintele Taine, cap. LXII, p. 7.

Ştim că botezul «cu apă şi cu Duh», care a venit mai târziu, se împărtăşeşte spre iertarea păcatelor. Iisus Hristos însă nu S-a botezat cu acest botez, pentru că pe atunci nu se pogorâse încă nici Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, Hristos era fără de păcate şi, deci, n-ar fi avut trebuinţă de acest botez. Totuşi se pune întrebarea: de ce s-a botezat Iisus cu acest botez al lui Ioan? Ce rost avea botezarea Lui de către Ioan? Răspundem cu Sfântul Ioan Gură de Aur, următoarele:

„La Botezul Său în apele Iordanului, Ioan Botezătorul cerea tuturor pocăinţă. Însuşi botezul său era numit «al pocăinţei». Cu toate acestea, lui Iisus nu I-a cerut pocăinţă. Dimpotrivă, în faţa Lui s-a simţit umilit, zicând că el însuşi ar avea nevoie de botez de la Iisus şi nu invers (Matei 3, 14). Nici nu-I putea cere, deoarece Iisus nu avea păcate, era zămislit de la Duhul Sfânt, iar nu din trup omenesc, nu din poftă trupească, nici din poftă bărbătească (Ioan 1, 13; Matei 1, 20; Luca 1, 34–35) şi, deci, nu moştenise păcatul strămoşesc. Dar El nu avea nici păcate personale (Ioan 8, 46; I Petru 2, 22, ş.a.). Astfel Hristos nu avea pentru ce să fi făcut pocăinţă. El nu avea trebuinţă nici de o mai mare revărsare a Duhului Sfânt asupra Sa, pe care, de altfel, botezul lui Ioan nu I-o putea oferi.

Dar atunci de ce S-a botezat? Iată de ce: mai întâi, pentru ca Ioan să-L facă cunoscut oamenilor, arătându-L lor: Iată Mielul lui Dumnezeu… Acesta este despre Care eu am spus… (Ioan 1, 29–30). Ioan Îl mărturiseşte oamenilor, iar acum Îl şi arată, pentru ca mărturisirea lui Ioan despre Cel ce vine după mine (Luca 3, 16; Ioan 1, 27), să nu rămână îndoielnică.

Tot acum Îl mărturisesc pe Iisus, Dumnezeu-Tatăl şi Sfântul Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16–17). De acum mulţimile nu aveau să mai pună la îndoială cele mărturisite mai înainte de Ioan. Acum Iisus li S-a făcut cunoscut, căci înainte nici chiar Ioan nu-L cunoscuse (Ioan 1, 31), pentru că, deşi îi era rudenie (Luca 1, 36), Ioan îşi petrecuse viaţa în pustie propovăduind şi botezând, Dumnezeu întocmind astfel lucrurile, pentru ca lumea să nu-l poată învinui pe Ioan că L-ar propovădui pe Iisus pentru legăturile de rudenie şi de prietenie ce le are cu El.

În al doilea rând, Iisus a primit botezul de la Ioan pentru ca să împlinească «toată dreptatea» (Matei 3, 14–15). «Dreptate» înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar «drept» era cel ce împlinea aceste porunci (Luca 1, 6 ş.a.). Deci S-a botezat Domnul de la Ioan pentru ca nici această orânduire a lui Dumnezeu – de a se boteza – să nu rămână neîmplinită de El, singurul care împlineşte „toată dreptatea”.

Iată deci rolul botezului Domnului şi motivele pentru care S-a botezat El de la Ioan. Botezul creştin de mai târziu, «cu apă şi cu Duh», se face din alte motive şi are cu totul alt rost.

* * *

17. Despre Taina Sfântului Mir

Dar voi aţi primit ungere din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate. (I Ioan 2, 20)

Taina Sfântului Mir este lucrarea sfântă instituită de Iisus Hristos, prin care, ungându-se cu mir sfinţit membrele celui botezat şi rostindu-se cuvintele rânduite: «Pecetea darului Sfântului Duh, Amin», se împărtăşeşte primitorului harul perfecţionării vieţii duhovniceşti începute prin Botez.

Această Sfântă Taină a «peceţii Duhului Sfânt», sau «ungerea cu Sfântul Mir», se administrează îndată după Sfântul Botez, de către episcop, preot sau diacon, noului botezat. Această «ungere» cu untdelemn sfinţit a noului botezat a fost profeţită prin Iacov, patriarhul. Pe când acesta dormea cu capul pe o piatră, noaptea i s-a arătat Dumnezeu în vis deasupra unei scări ce ajungea până la cer, pe care se suiau şi se pogorau îngerii lui Dumnezeu. Şi deşteptându-se Iacov din somn, a zis: Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor! …şi a luat piatra pe care o pusese căpătâi şi a pus-o stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei (Fac. 28, 11–18).

Ungerea pietrei cu untdelemn închipuie ungerea creştinului cu untdelemn sfinţit sub pecetea Sfântului Duh, căci zice Sfânta Scriptură: Şi voi (creştinii) ca nişte pietre vii sunteţi zidiţi ca să fiţi casă duhovnicească (I Petru 2, 5; Evrei 3, 6). «Pietre vii» sunt numiţi creştinii, şi ungerea pietrei cu untdelemn, de către Iacov, a însemnat ungerea pietrelor celor vii (a creştinilor), prin Duhul Sfânt, cu untdelemn sfinţit.

În Legea Veche a lui Moise, numai pe împăraţi aveau poruncă preoţii cei mari – arhiereii – să-i ungă cu untdelemn sfinţit (I Regi 10, 1; 16, 1–13), iar aceasta era o profeţie despre ungerea creştinilor cu untdelemn sfinţit. În Legea Darului, a Noului Testament, această Sfântă Taină a Mirului, a «ungerii», era administrată numai de către apostoli, prin punerea mâinilor, şi numai celor ce primiseră botezul creştin. Aceasta o adevereşte Sfânta Scriptură când zice: Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt, căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duh Sfânt (Fapte 8, 14–19). Din acest text se vede că este vorba de împărtăşirea Duhului Sfânt celor ce primiseră botezul şi că această împărtăşire o făceau numai apostolii, prin punerea mâinilor (vezi şi Fapte 19, 1–6). Şi marele Apostol Pavel adevereşte că această Sfântă Taină se dădea şi pe atunci, îndată după botez, când zice: Nu întristaţi pe Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi în ziua răscumpărării (Ef. 4, 30); «ziua răscumpărării» nu este ziua învierii Domnului, cum s-ar crede, în care s-a adus răscumpărarea obiectivă a lumii, ci ziua în care au fost ei răscumpăraţi subiectiv, primind Botezul creştin. Deci «pecetluirea» cu Sfântul Duh s-a făcut deodată cu Botezul.

Iată, dar, de ce se dă această mirungere sau «pecetea Duhului Sfânt», după botez:
– întâi, pentru că aşa s-a moştenit de la Sfinţii Apostoli, prin Tradiţie;
– al doilea, pentru că aşa ne arată şi Sfânta Evanghelie când zice: Întru care voi (creştinii), auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El (Iisus), aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale (Ef. 1, 13–14). Vedeţi dar că întâi se arată credinţa în Evanghelie şi în Iisus Hristos şi apoi se pune pecetea Duhului Sfânt.

Sectarul: Sfânta Scriptură nu pomeneşte nimic despre o taină a Mirului împărtăşită prin ungere cu mir. Ea pomeneşte, cel mult, despre punerea mâinilor, dar ortodocşii nu au nimic din «punerea mâinilor», în această aşa-zisă Taină. Ea este o inovaţie care nu poate fi socotită nici ca provenind de la Hristos, nici ca fiind o Taină Sfântă.

Preotul: Nu este nici o inovaţie, deoarece lucrarea de transmitere a Sfântului Duh în om prin această Taină se numeşte în Sfânta Scriptură «ungere» (II Cor. 1, 21–22; I Ioan 2, 20–27). În aceste locuri, deşi se vorbeşte în special despre întărirea lăuntrică prin Duhul Sfânt, totuşi cuvântul «ungere» presupune şi ungere externă, prin care se împărtăşeşte harul. Că punerea mâinilor peste cei botezaţi şi ungerea cu Mir este una şi aceeaşi Taină, se adevereşte prin aceea că Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti din vechime arată, ca temeiuri scripturistice ale Tainei Mirului, locurile din Faptele Apostolilor care vorbesc de punerea mâinilor. Prin urmare, atât punerea mâinilor, cât şi ungerea cu mir, sunt apostolice. Apostolii au săvârşit aceasta sub ambele forme, mai ales atunci când, răspândindu-se creştinismul, ei n-au mai putut merge personal la toate comunităţile şi au administrat această Taină prin ungerea cu Sfântul Mir. În nici un caz nu se poate presupune că practicarea ungerii cu Sfântul Mir s-ar fi introdus într-un timp postapostolic, deoarece Biserica n-a introdus şi n-a permis nici o schimbare în cele orânduite de apostoli. Şi chiar dacă s-ar fi încercat vreo schimbare, s-ar fi născut opoziţii despre care ar fi cu neputinţă să n-avem vreo mărturie, dacă ele ar fi existat.

Esenţialul în această Taină este revărsarea Sfântului Duh, ungerea, în acest caz, reprezentând ceva secundar şi fiind identică sau sinonimă cu «punerea mâinilor». «Ungerea» şi «punerea mâinilor» sunt cuvinte reprezentând două acţiuni care în cazul de faţă sunt deosebite numai ca formă, dar în fond sunt identice, având acelaşi efect.

Sectarul: Dacă prin Taina Mirului se împărtăşeşte Sfântul Duh şi dacă ea se aplică numai celor botezaţi, în ce măsură mai este ea necesară, de vreme ce cei botezaţi au primit la Sfântul Botez pe Sfântul Duh? În acest sens ne lămuresc cuvintele Scripturii: Ce este născut din Duh, duh este (Ioan 3,6) Despre cei botezaţi zice şi Sfântul Apostol Pavel, că sunt sfinţi: …v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat întru numele Domnului Iisus Hristos şi întru Duhul Dumnezeului nostru (I Cor. 6, 11). Deci nu mai este nevoie de o altă Taină prin care să se împărtăşească Duhul Sfânt, mai ales imediat după Botez.

Preotul: Foarte mă mir de viclenia voastră, a sectarilor, cum ştiţi a întoarce lucrurile pe dos, numai ca să vă susţineţi rătăcirea voastră. Când am vorbit despre Sfântul Botez, dumneata ai zis că Botezul nu este o Taină, ci un simbol; este o lucrare simbolică, care închipuieşte curăţirea de păcate, iar acum îmi înşiri citate din Sfânta Scriptură, prin care te sileşti să-mi arăţi că Botezul are caracter de „Taină” şi că prin el se dă Darul Duhului Sfânt spre curăţirea păcatelor şi spre sfinţire. Şi nu sunt acestea neadevărate, dar de mirare este cum ştiţi voi a suci tâlcuirea înţelesurilor Sfintei Scripturi după placul vostru, numai ca să vă susţineţi rătăcirea voastră împotriva adevărului.

La cele ce ai obiectat acum, că Botezul este o Taină prin care se primeşte Duhul Sfânt şi că nu mai este nevoie de o altă Taină – mai ales imediat după Botez – prin care să se împărtăşească Duhul Sfânt, trebuie să ştii că, într-adevăr, Botezul şi Mirungerea sunt două Taine ale Bisericii lui Hristos deosebite una de alta, dar şi darurile Sfântului Duh sunt deosebite şi felurite (Rom. 12, 6; I Cor. 12, 4–6). Aşa încât, în Taina Sfântului Botez se dă darul Sfântului Duh spre iertarea păcatului strămoşesc şi a celorlalte păcate, pe când în Taina Sfântului Mir se dă darul Sfântului Duh de a stărui în curăţia primită la Botez. Încă prin aceasta Sfântă Taină se dă şi darul cunoştinţei, care este unul din cele şapte daruri ale Sfântului Duh (Isaia 11,2). Iar Sfânta Scriptură, arătând acest adevăr, zice: Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi toate (I Ioan 2, 20), şi iarăşi: Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne întru voi şi nu aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat (I Ioan 2, 27). Din aceste cuvinte dumnezeieşti de mai sus putem destul de clar a înţelege că ungerea cu Sfântul Mir are o mare importanţă pentru mântuirea noastră.

Mai întâi de toate, prin pecetluire ni se dă Duhul Sfânt, Care ne fusese făgăduit şi Care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale (Ef. 1, 14; 4, 30). În al doilea rând, ni se dă darul cunoştinţei prin care ştim toate lucrurile (I Ioan 2, 20, 27).

Deci «ungerea» ne învaţă toate lucrurile ce trebuie a fi cunoscute pentru a ne putea mântui, adică:

1. să credem statornic în Iisus Hristos;
2. să credem în cuvintele Evangheliei Lui;
3. să fim ascultători faţă de apostolii Lui (Evrei 13, 17; Luca 10, 16; Ioan 13, 20; 20, 19–21);
4. să răbdăm până la moarte, când vom fi prigoniţi pentru adevărul lui Hristos şi pentru Evanghelia Lui;
5. să dăm dovadă de aceste virtuţi creştineşti, pentru ca să rămână cu noi «ungerea», «pecetea Duhului Sfânt», arvuna luată pentru ziua răscumpărării, căci altfel ni se va lua «arvuna» înapoi şi nu mai avem răscumpărare. Eu vin curând! Ţine ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa (Apoc. 3, 11).

Prin urmare, iată pe scurt în ce constă puterea Tainei Sfântului Mir.
Formula prin care se împărtăşeşte Taina Sfântului Mir este: Pecetea darului Sfântului Duh. Această formulă este alcătuită pe baza textelor biblice, care sunt în legătură cu Sfânta Taină a Mirului, ţinându-se seama de fondul şi de esenţa sa, de partea internă a acestei Sfinte Taine. În Sfânta Scriptură sunt texte în care Taina aceasta este numită «pecetluire» (II Cor. 1, 21–22; Ef. 4, 30) şi în care se spune că prin ea se împărtăşeşte darul Sfântului Duh, după cum este scris: Petru le-a răspuns: Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38).
Din cauza formei prin care era împărtăşită, această Taină se mai chema şi «punerea mâinilor» (Fapte 8, 15–18), spre deosebire de hirotonie, ce se chema «punerea mâinilor preoţiei» (I Tim. 4, 14; 5, 22; II Tim. 1, 6).

Vezi Teologia dogmatică şi simbolică, Manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1958, vol. II, p. 859.
Vezi Gavril al Filadelfiei, op. cit., c.7, p. 13.

La romano-catolici, această Taină şi până azi o administrează numai episcopii – fiecare în eparhia sa – şi nu odată cu botezul, ci în mod greşit abia mai târziu, în vizitele lor canonice, când o împărtăşesc la mai mulţi odată şi anume tuturor celor ce au depăşit o anumită vârstă şi încă n-au primit-o. De obicei este administrată celor ce au depăşit vârsta de 7–14 ani.

* * *

18. Despre Taina Sfintei Împărtăşanii

“Si le-a zis Iisus: Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi.” (Ioan 6, 53)

Sfânta Împărtăşanie (Euharistia sau Cuminecătura) este Taina în care, sub chipul pâinii şi al vinului, se împărtăşeşte creştinului Însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se totodată, real şi nesângeros, jertfa de pe Cruce a Mântuitorului.

Această Sfântă Taină a orânduit-o Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care, nu numai că a vorbit despre ea, ci a şi înfăptuit-o Însuşi, în ajunul răstignirii Sale. După ce a mâncat cu apostolii Săi, luând o pâine şi rugându-se Tatălui ceresc, a binecuvântat-o şi, frângând-o, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit, le-a dat ucenicilor, zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–24); Să faceţi lucrul acesta întru pomenirea Mea (Luca 22, 19–20).
Iată cum a poruncit Mântuitorul, ca cei ce vor să aibă viaţă veşnică, să-I mănânce Trupul şi să-I bea Sângele Său sub forma pâinii şi a vinului, sfinţite prin slujba sfântă către Tatăl, prin rugăciuni şi cântări de laudă (Matei 26, 26–30; Marcu 14, 22–26).

Şi această minune a minunilor – ca pâinea şi vinul să fie prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului, spre a le mânca şi a le bea creştinii – s-a dat putere spre a o săvârşi numai apostolilor Săi – episcopilor şi preoţilor hirotoniţi prin punerea mâinilor preoţiei (Filipeni 1, 1; I Tim. 4, 14; 5, 17–22; Tit 1, 3–9). Creştinii – oricât de buni ar fi ei înaintea lui Dumnezeu şi oricâte minuni ar face – nu pot săvârşi taina frângerii pâinii, ci numai episcopii şi preoţii. Acest lucru este dovedit destul de clar şi luminat de Scriptura Vechiului şi Noului Testament.

Astfel, în Legea Veche, Dumnezeu a orânduit preot pe Aaron şi pe copiii copiilor lui din neam în neam, până avea să vină Mesia–Hristos, iar cei ce au îndrăznit să slujească, fără să fie din neamul lui Aaron preotul, au fost pedepsiţi groaznic (Num. 3, 10; 16, 1–50; I Regi 13, 1–14; II Paral. 26, 16–21; I Cor. 10, 1–12; Iuda 1, 11; Iacov 4, 3; Rom. 15, 4).

În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, schimbând preoţia şi Legea Veche (Evrei 7, 12), a orânduit preoţia nouă cu putere de a lucra cele sfinte şi de a ierta păcatele – ca şi El Însuşi – celor ce se pocăiesc (Ioan 20, 19–23; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Cor. 5, 18–20; I Cor. 4, 1; Ps. 131, 9–16).

Astfel, această minunată mâncare – Trupul şi Sângele Domnului – nu se găseşte nicăieri decât numai la preoţii creştini ortodocşi. Cine vrea să se mântuiască, merge la Casa Domnului şi i se dă, chiar şi celor ce n-au bani, nefiind nevoie de plată (Isaia 55, 1–13; Mal. 1, 11; Apoc. 21, 6; Rom. 5, 14–16).

Aşadar, trebuie să ştii că ceri Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi fie că ai mânca chiar carne şi sânge din trupul Lui de pe Cruce, fie că mănânci pâinea şi vinul slujite de preoţi, acelaşi lucru este.

Sfântul Apostol Pavel spune: Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Ba da! Iar pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Ba da! (I Cor. 10, 16). Va să zică nu este o închipuire! Cine nu are această credinţă este rătăcit şi nu are mântuire (cf. Rom. 14, 23).Despre acest Sânge Euharistic ni se spune: Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte pe noi de orice păcat (I Ioan 1, 7).

Trupul şi Sângele Domnului se poate mânca şi mai des, atunci când ne ferim de păcate şi când avem viaţă neprihănită şi ştiinţa gândului nostru curată şi neosândită, pe când Botezul nu se mai poate repeta, după cum este scris (Ef. 4, 5). A ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului este chiar poruncă de la Dumnezeu, ca toţi – de la prunci până la cei mai bătrâni – să se împărtăşească cel puţin de patru ori pe an. Acest lucru ni se arată prin închipuire cu mielul pascal din Vechiul Testament (Ieş. 12, 1–28; Num. 9, 1–14). Însă sfinţii apostoli – ni se istoriseşte – îi împărtăşeau pe creştini în fiecare Duminică, deoarece aceia care credeau în Iisus stăruiau în învăţătura apostolilor şi în comuniune, fiind nelipsiţi de la biserică în toate zilele. Pentru aceasta apostolii frângând pâinea în casă, luau împreună hrana cu bucurie şi întru curăţia inimii (Fapte 2, 42-46; 20, 7–11).
Mai târziu, Biserica a statornicit ca creştinii să se împărtăşească de patru ori pe an, în cele patru posturi. Desigur, unii din cei evlavioşi s-au împărtăşit şi de mai multe ori, după cum şi astăzi sunt mulţi care se împărtăşesc mai adeseori într-un an şi este cu atât mai bine, numai să aibă pregătirea cuvenită. Căci ori de câte ori mâncăm şi bem Trupul şi Sângele Domnului, vestim moartea Lui, până va veni a doua oară (I Cor. 11, 26).

Această Sfântă Taină preoţii o dau noului botezat, chiar la Botez, după ce a fost uns cu Sfântul Mir, care este pecetea Duhului Sfânt. Astfel i se dă copilului Trupul şi Sângele Domnului până la vârsta de 7 ani, urmând ca de la această vârstă mai înainte să se spovedească la preotul duhovnic (să-şi mărturisească păcatele sale) (cf. I Ioan 1, 9) şi să se vadă dacă este vrednic de Trupul şi Sângele Domnului.

Pentru cei ce vor să se împărtăşească fiind maturi, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca fiecare să se cerceteze pe sine şi numai apoi – după spovedanie şi cu dezlegarea duhovnicului – să se împărtăşească cu Trupul şi cu Sângele Domnului. Căci cine va mânca şi va bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, judecată lui îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul şi Sângele Domnului (I Cor. 11, 27–29; Evrei 6, 4–6).

Sectarul: Pâinea şi vinul de la «Cina Domnului» sunt pâine naturală şi vin natural. Ele numai închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele Domnului, fără să fie de fapt. Aşa a fost chiar şi la Cina cea de Taină, ceea ce se vede în cuvintele de atunci ale Mântuitorului: Adevăr grăiesc vouă, că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou, întru împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14, 25; Matei 26, 29). Deci este vorba de «rodul viţei», ceea ce înseamnă că vinul a rămas vin natural şi nu s-a prefăcut în Sânge. De aici rezultă că el numai simbolizează Sângele Domnului, iar nu şi este cu adevărat.

Preotul: Omule rătăcit de la adevăr şi sucit la înţelegere, cuvintele de mai sus (Marcu 14, 25; Matei 26, 29) au fost spuse de Mântuitorul cu privire la primul pahar care, într-adevăr, conţinea vinul natural. Însă Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos după cină, la al doilea pahar, căci atunci a zis Mântuitorul: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu… (Luca 22, 17–20). Deci ceea ce la Marcu este incomplet, se completează şi se lămureşte la Luca. Matei încă nu vorbeşte decât de un singur pahar, anume de cel Euharistic (al Cuminecăturii). La Luca însă observăm că este vorba de două pahare, şi că Sfânta Împărtăşanie a fost aşezată la al doilea pahar. Astfel, cuvintele care se referă la primul pahar nu sunt în legătură cu Sfânta Împărtăşanie, cum este cazul şi cu citatul de la Marcu (14, 25).

Sectarul: Cuminecătura sau Cina Domnului este o simplă cină comemorativă, un ospăţ, un banchet sau o masă prietenească la care se consumă pâine şi vin, în amintirea Cinei de Taină, a patimii şi a morţii Domnului. Aşa a rânduit Mântuitorul, zicând apostolilor Săi: Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19; I Cor. 11, 24–25). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: De câte ori mâncaţi această pâine şi beţi acest pahar, moartea Domnului vestiţi, până la venirea Lui (I Cor. 11, 26). Scopul este, aşadar, adâncirea credinţei şi a evlaviei creştine, prin simbolul ce-l reprezintă, iar nu mâncarea cu adevărat a Trupului şi Sângelui Mântuitorului, nici permanentizarea jertfei de pe Golgota.

Preotul: «Cina Domnului» nu este o simplă comemorare a morţii Domnului, cum vi se pare vouă sectarilor. Căci pâinea şi vinul de la această «cină» sfântă nu au fost numai simboluri ale Trupului şi Sângelui Domnului, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său. Mântuitorul ne-a învăţat acest adevăr, căci El nu a zis: „Luaţi, mâncaţi, căci pâinea aceasta este un simbol al Trupului Meu” sau „vinul acesta este un simbol al Sângelui Meu”. Nu! Ci a zis: Acesta (pâinea) este Trupul Meu şi acesta (vinul) este Sângele Meu (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–24; Luca 22, 19–20).

Aşadar, după cum pâinea şi vinul Euharistic nu sunt numai nişte simboluri, ci adevărat Trupul şi Sângele Mântuitorului, tot astfel şi «Cina Domnului» – cum o numiţi voi, sectanţii – nu este doar o simplă cină prietenească unde se mănâncă pâine şi se bea vin. Ci această Cină a Mântuitorului are caracterul de Taină, deoarece prin ea se împărtăşeşte darul Sfântului Duh, care iartă păcatele şi sfinţeşte. Totodată, ea are şi un caracter de jertfă, pentru că ea întruneşte toate condiţiile unei jertfe: Trupul şi Sângele Domnului care se frânge şi se varsă pentru noi spre iertarea păcatelor. Deci are şi însuşirea de jertfă ispăşitoare. Aceste caracteristici fiind de cea mai mare însemnătate pentru noi, nu trebuie să fie trecute cu vederea sau socotite numai nişte simple simboluri.

Sectarul: Euharistia nu poate să fie o jertfă nesângeroasă a Mântuitorului, de vreme ce Mântuitorul S-a adus pe Sine jertfă o singură dată, pe Golgota, şi ea nu se mai poate repeta niciodată (Evrei 9, 28; 10, 14). Ori, dacă Euharistia ar fi acea jertfă, ar însemna că ea se repetă de atâtea ori de câte ori este săvârşită Sfânta Împărtăşanie, ceea ce ar fi în contradicţie cu Sfânta Scriptură.

Preotul: Într-adevăr, Hristos S-a jertfit o singură dată şi Jertfa Lui nu se mai repetă, pentru că, de s-ar mai repeta, ar însemna că ea n-a avut efectul aşteptat şi ar fi fost asemenea jertfelor din Vechiul Testament. Însă de vreme ce ea a avut acel efect, orice repetare a ei este fără rost. Până aici suntem de perfect acord cu voi.
Dar din aceasta nu rezultă că Sfânta Euharistie nu poate să fie jertfa cea unică a Domnului, de pe Golgota, adusă în chip nesângeros. Ea nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai continuă, o actualizează şi o permanentizează, făcând ca roadele ei să fie întotdeauna prezente şi vii în sufletul şi trupul nostru, până la a doua venire a Domnului. Mântuitorul Însuşi ne-a îndemnat ca jertfa Trupului şi Sângelui Său – şi în acelaşi timp aducerea ei – să nu înceteze până la venirea Sa cea de apoi (Luca 22, 19; I Cor. 11, 25–26). Pe de o parte se spune că jertfa Sa se aduce o singură dată, iar pe de alta, că acea jertfă va trebui să o aducem până la venirea a doua. Această contrazicere aparentă cade numai dacă ţinem seama de învăţătura noastră, în timp ce prin învăţătura sectară, ea nu poate fi înlocuită. Aşadar înţelege omule nelămurit care susţii ceea ce nu înţelegi şi ţine minte că Sfânta Euharistie nu repetă jertfa de pe Golgota, ci numai o continuă, o accentuează şi o permanentizează.

Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi imorali, fiind deci cu neputinţă ca un preot păcătos să poată săvârşi o minune ca aceasta, neînchipuit de mare, de a preface pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului.

Preotul: Preoţii, într-adevăr, pot fi păcătoşi şi imorali, pentru că şi ei sunt oameni; totuşi, nu toţi sunt atât de păcătoşi precum îi învinuiesc sectarii voştri. Un lucru însă trebuie de ştiut: nu preoţii sunt cei care prefac pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, ci Duhul Sfânt. Preoţii numai se roagă lui Dumnezeu ca să trimită Duhul Sfânt şi să prefacă aceste Sfinte Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Oricât de păcătoşi ar fi preoţii, au de la hirotonie darul special al Sfântului Duh pentru săvârşirea slujbei şi a celor sfinte. Darul acesta nu-l au nici îngerii din cer şi nimeni dintre oameni, afară de preoţi. Iată de ce le este cu putinţă această minune mai presus de minte şi de cuvânt.
Voi sectarilor care sunteţi întunecaţi la minte de diavolul, după cum nu puteţi înţelege şi alte taine din Sfânta Scriptură, aşa şi puterea acestei Taine rău o răstălmăciţi, spre a voastră pierzare.

* * *

19. Despre Taina Sfintei Spovedanii (a Pocăinţei)

Hristos este sfârşitul Legii. (Rom. 10, 4-11)
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. (Marcu 1, 15)

Pocăinţa este Taina prin care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc înaintea preotului.

Pocăinţa este, după Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cea afară de fire la cea după fire, şi de la diavolul către Dumnezeu, prin nevoinţă şi osteneală. Altfel spus, ea este întoarcerea de bună voie de la greşeală către binele cel împotrivă.

Pocăinţa are patru părţi:

1. căinţa sau zdrobirea inimii;
2. mărturisirea păcatelor prin viu grai;
3. facerea canonului; şi
4. dezlegarea păcatelor. Nici un duhovnic nu are voie să facă dezlegare aceluia care nu primeşte să facă un anumit canon ce i se rânduieşte.

Pocăinţa, ca taină, a fost anunţată şi instituită de Mântuitorul, Care a vestit-o atunci când a spus lui Petru şi, prin el, şi celorlalţi apostoli: Şi îţi voi da cheile împărăţiei Cerului şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 19). De asemenea, a mai anunţat Pocăinţa când le-a spus tuturor apostolilor Săi: Adevărat grăiesc vouă, oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer; şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei 18, 18) şi a instituit-o după Învierea Sa, ca pe una din roadele Învierii Sale, când, arătându-se apostolilor Săi, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22–25).

În legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare împotriva păcătosului, moartea răsplătindu-se cu moarte, ucigaşul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorât: …viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Ieş. 21, 12–25). Cine purta vreo povară pe el sâmbăta sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit şi ar fi făgăduit că nu mai face, nu era iertat, şi trebuia neapărat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta, nu era iertat, ci trebuia omorât (Ieş. 31, 12–15; Num. 15, 32–36). De făcea cineva desfrânare, negreşit trebuia omorât (Lev. 20, 10-21) şi altele de acest fel. Astfel era legea dată evreilor.

Dar în Legea cea Nouă a lui Hristos, Evanghelia sau Legea credinţei (Rom. 3, 27–28), oare este tot aşa? Nu! Hotărât, nu! Căci Dumnezeu a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul să strige: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor… Faceţi voi roade vrednice de pocăinţă (Matei 3, 1–8). Cine are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă la fel. Vameşilor (un fel de preceptori) le spunea: Să nu cereţi nimic mai mult decât ce vă este rânduit. Ostaşilor, care întrebau şi ei ce să facă spre a fi iertaţi, le spunea: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să pârâţi şi să vă mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 11–14).

Venind Hristos, zicea: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci Împărăţia lui Dumnezeu se vesteşte şi fiecare se sileşte spre ea (Luca 16, 16). Căci Legea a fost dată prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 17).

Iar marele Apostol Pavel ne spune: Hristos este sfârşitul Legii (Rom. 10, 4; 6, 14; 7, 1–6) şi cine crede în Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise (Fapte 13, 38–39).

Pocăinţa a fost prezisă de prooroci, după cum este scris: Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi în păcat, casa lui Israel (a creştinătăţii)? (Iez. 33, 11; Isaia 1, 16–18; 43, 25–26; 44, 21–23).

Şi prin Osia zice Duhul Sfânt: Întoarce-te, Israele (creştine), la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale. Găsiţi rugi de pocăinţă, întoarceţi-vă către Domnul şi-I ziceţi Lui: Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta şi să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre (Os. 14, 2–3). În Psalmi, de asemenea, se vorbeşte mult despre iertarea prin pocăinţă.

Pocăinţa constă în întoarcerea la Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale; în întoarcerea de la calea cea rea, la cea bună, adică pe calea Bisericii.

Pocăinţa constă în a fugi de calea cea rea a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi aspră (Matei 7, 13–14).

Pocăinţa constă în a-ţi părea rău de relele pe care le-ai făcut şi să te hotărăşti să nu le mai faci (II Petru 2, 20–22).

Pocăinţa constă în a-ţi mărturisi păcatele la preot (I Ioan 1, 9; Luca 17, 11–14; Ioan 20, 19–23; Matei 16, 18–19; 18, 18; Fapte 19, 18).

Pildă de iertare a păcatelor prin preot a arătat Domnul în iertarea slăbănogului (Matei 9, 1–8), a femeii păcătoase (Maria Magdalena) (Luca 7, 36–50), la întoarcerea fiului risipitor (Luca 15, 11–32), în neosândirea femeii care a fost prinsă în desfrânare (Ioan 8, 1–11).

În scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum Însuşi arată, Fiul Omului a venit ca să mântuiască pe cel pierdut, să caute oaia pierdută, să mântuiască pe cei păcătoşi ce se pocăiesc (Matei 18, 11–14), căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9, 12, Luca 19, 1–10).

Idealul credinţei creştine este ca nimeni să nu mai păcătuiască, însă spune Sfântul Evanghelist Ioan: Copiii mei, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi. Adică jertfa ce se face în Sfântul Altar, la biserică (I Ioan 2, 1–2).

Sectarul: Mărturisirea păcatelor cu pocăinţă nu trebuie făcută preotului, ci celorlalţi credincioşi; ea nu trebuie să fie secretă, ci dimpotrivă publică. Aşa reiese din cuvintele Scripturii: Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul (Iacov 5, 16).

Preotul: Numai cei ce au darul preoţiei pot săvârşi această Taină, pentru că numai apostolilor – şi, prin ei, urmaşilor lor care au darul preoţiei – le-a încredinţat Mântuitorul puterea şi dreptul de a ierta şi de a ţine păcatele, de a lega şi a dezlega (Matei 16, 18–19; 18, 18; ş.a.). Iar expresia «unul altuia» (Iacov 5, 16), «unul» înseamnă credincios care se pocăieşte şi cere dezlegarea păcatelor şi «altuia» preotul, care primeşte pocăinţa credinciosului. Când marele Apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturisească şi să-şi spună faptele lor (Fapte 19, 18). Dar la cine veneau, decât numai la marele Apostol Pavel, spre a primi de la el iertarea păcatelor. Fiindcă numai apostolii lui Hristos au primit o putere ca aceasta, de a lega sau dezlega păcatele oamenilor.

Iarăşi vedem că Sfântul Apostol Pavel a excomunicat şi iarăşi a primit în Biserică – după ce s-a pocăit – pe cel ce făptuise un mare păcat în Corint (vezi I Cor. 5 şi II Cor. 2, 5–11). Acelaşi Apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu şi pe Alexandru, scoţându-i pe ei din împărăţia lui Dumnezeu, care este Biserica, şi dându-i pe ei diavolului, ca să se înveţe să nu hulească (I Tim. 1, 20). Aşadar, puterea de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, precum şi puterea disciplinară în Biserica Sa, Hristos a dat-o sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, iar nu la toţi oamenii de rând, aşa cum rău şi sucit înţelegeţi voi sectarii. La dreapta judecată a lui Hristos veţi vedea cine a primit puterea pe pământ, dată de El, spre a dezlega şi a ierta păcatele oamenilor, dar atunci va fi prea târziu.

Sectarul: Mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu şi nu preoţilor. Căci noi trebuie să zicem cu psalmistul, adresându-ne de-a dreptul lui Dumnezeu: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi, după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 1–4). Acelaşi psalmist zice, adresându-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: Păcatul meu l-am cunoscut şi fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; şi Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu (Ps. 31, 5). Iată deci că mărturisirea păcatelor trebuie făcută direct lui Dumnezeu iar nu preotului.

Preotul: Văd că dumneata eşti surd cu totul la cele ce ai auzit până acum. Dumneata nu crezi nici în Hristos după dreapta credinţă şi nici în puterea dată de El apostolilor şi urmaşilor lor în Biserica Sa. Ţi-am arătat în cele de mai sus că nu toţi oamenii au puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor şi, prin urmare, nu la oricine ne putem mărturisi păcatele noastre spre a primi dezlegare şi iertare.

La toate acestea te-ai făcut mut şi surd şi nu mi-ai răspuns cele ce se cuvenea. Iar acum vii cu alte citate din psalmi, pe care le aduci unde nu este cazul. Într-adevăr, aşa era în Vechiul Testament, unde mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci în altă formă nu se putea face. Dar mărturisirea aceasta era numai o pocăinţă, iar nu o Taină a pocăinţei, de vreme ce în Legea Veche, nici preoţia nu era o Taină prin care preoţii să fi primit de la Dumnezeu puterea de «a lega» sau «a dezlega», de «a ierta» sau de «a ţine» păcatele oamenilor. Aceste două Taine s-au instituit de-abia în Noul Testament, anume după Învierea Domnului şi după ce El a trimis în lume pe Duhul Sfânt cu darurile Sale sfinţitoare.

Cu toate acestea, chiar şi în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când mărturisirea păcatelor nu se făcea direct lui Dumnezeu. Aşa, de pildă, însuşi Psalmistul David s-a mărturisit lui Natan Proorocul (II Regi 12, 12), iar Aaron s-a mărturisit cu căinţă lui Moise, şi nu direct lui Dumnezeu (Num. 3, 11–22). Iată, deci, că şi în pocăinţa Vechiului Testament exista posibilitatea mărturisirii indirecte.

Sectarul: Iertarea păcatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preoţilor, căci aşa ne-a învăţat Mântuitorul să cerem: Şi ne iartă nouă greşelile noastre… (Matei 6, 12). De la Dumnezeu direct au primit iertare: slăbănogul din Capernaum (Marcu 2, 5; Luca 5, 20); femeia păcătoasă în casa lui Simon (Luca 7, 48); vameşul în templu (Luca 18, 13), tâlharul pe cruce (Luca 23, 43) ş.a. Nici unul dintre aceştia nu a avut nevoie de mijlocirea preoţilor spre a primi iertarea. Tot aşa, nici noi nu avem nevoie de preoţi şi de mijlocirea lor pentru noi.

Preotul: Ca şi mai înainte, tot aşa şi acum ai adus nişte citate din Sfânta Scriptură prin care ţi se pare că poţi să susţii rătăcirea în care petreci împreună cu toţi asemenea. Dar nu este deloc aşa cum gândeşti dumneata. Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina Pocăinţei şi cu mărturisirea păcatelor la preot, căci ele se referă la întâmplări petrecute pe vremea când încă Mântuitorul nu instituise nici pocăinţa ca Taină şi nici preoţia cu putere de a lega şi a dezlega păcatele. Pe atunci Mântuitorul încă era de faţă şi, deci, ca un Dumnezeu adevărat, El însuşi făcea dezlegările de păcate. Noi ştim că această putere a dat-o apostolilor Săi abia după învierea Sa cea din morţi, când li s-a arătat şi le-a zis: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 21–23). Tot aşa şi darul sfinţitor al Sfântului Duh, abia după Înviere a fost dat apostolilor.

Deci textele aduse de dumneata aici sunt explicate de la sine. Iar în ce priveşte rugăciunea – sau mai bine-zis cuvintele din rugăciunea «Tatăl nostru» –, prin care ne adresăm direct lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, ele nu înlătură mijlocirea preoţilor în dezlegarea păcatelor prin Taina Pocăinţei, pentru că nici nu au legătură cu această Taină. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor şi în afară de Taina Pocăinţei. Aceasta o putem cere direct, în orice pocăinţă şi în orice rugăciune, mai ales atunci când făgăduim să facem fapte bune, după cum este cazul aici, când zicem în continuare: …precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Iertarea unor păcate se poate obţine şi altfel decât prin Taina Pocăinţei şi prin rugăciunea preoţilor. De pildă, prin rugăciune, căinţă, fapte bune etc.

Însă Taina Pocăinţei este un mijloc mult mai sigur şi mai la îndemână. Iertarea prin ea este totală, în măsura în care şi ea este completă, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu mila şi iertarea: rugăciunea, postul, evlavia, dragostea ş.a. În plus, în ea obţinem şi dezlegarea prin puterea pe care Însuşi Mântuitorul a dat-o apostolilor Săi şi, prin aceştia, urmaşilor lor. [preotii – n.a.]. Astfel, textele de mai sus nu contrazic învăţătura şi practica noastră privitoare la Taina pocăinţei, în care preoţii duhovnici dau dezlegarea.

Sectarul: Nu trebuie să mărturisim preoţilor, deoarece ei nu pot ierta păcatele, căci scris este: Cine poate să ierte păcatele, decât Unul Dumnezeu? (Luca 5, 21).

Preotul: Într-adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar în însăşi Taina Pocăinţei, nu preotul este cel ce iartă păcatele, ci tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul şi Stăpânul Darului, al puterii de a ierta păcatele; preotul fiind numai un administrator al acestui dar. Deci şi noi, la mărturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu, prin darul Său pe care îl administrează preotul. Preotul este acela care numai transmite sau mijloceşte darul.

Sectarul: Preoţii sunt oameni păcătoşi şi este cu neputinţă ca un păcătos să ierte păcatele altora sau ca un preot să poată ierta păcatele cuiva în dezlegarea ce o dă când săvârşeşte Taina Pocăinţei.

Preotul: Adevărat este că preoţii sunt oameni păcătoşi ca toţi oamenii, după cum la fel de adevărat este că nu numai oamenii păcătoşi, dar nici chiar cei drepţi nu pot ierta păcatele cuiva. Dar – după cum ai văzut – în Taina Pocăinţei nu preotul iartă prin puterea sa păcatele penitentului, ci harul lui Dumnezeu prin mijlocirea preotului. Harul nu este al său, ci al lui Dumnezeu (II Cor. 4, 7) şi, chiar păcătos fiind, preotul poate avea acest dar. Căci şi Apostolul Petru a fost păcătos, fiindcă s-a lepădat de Domnul şi Învăţătorul său, şi totuşi a primit acest dar. De asemenea, l-a primit şi Apostolul Ioan, deşi el însuşi mărturiseşte că nu există om fără de păcat (I Ioan 1, 8; Apoc. 15, 4). Iar Apostolul Pavel se socoteşte cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15).
În aceeaşi situaţie poate şi preotul, însă are în el darul pe care l-a primit prin Taina Preoţiei, de a lega şi a dezlega păcatele (Matei 18, 18; Ioan 20, 21–23).

* * *

20. Despre Taina Preoţiei

Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer . (Matei 18, 18; Ioan 20, 22-23)
Pentru care cuvânt te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele. (II Tim. 1, 6)

Preoţia (hirotonia) este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereilor şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite harul care dă puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi Sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi la mântuire (Matei 18, 18; 28, 19; Ioan 20, 21-23).

În vechime, numărul treptelor preoţeşti era şapte:
1. portarii şi următorii lor;
2. jurătorii;
3. citeţii;
4. ipodiaconii;
5. diaconii;
6. preoţii;
7. Episcopii.

Despre aceste trepte şi rânduieli bisericeşti din vechime aminteşte şi canonul X din Antiohia, precum şi canonul IV al Sinodului al VI-lea Ecumenic ş.a.

În Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură se recunosc trei trepte ale preoţiei: episcopii, preoţii şi diaconii (Tit 1, 5–9; I Tim. 5, 19–22; Fapte 20, 17, 28; 6, 1–6; 8, 26–40 ş.a.). Aceste trei trepte ale preoţiei primesc sfinţirea prin «hirotonie» sau «punerea mâinilor preoţeşti» (I Tim. 4, 14; Fapte 6, 6 ş.a.). Iar celelalte grade ierarhice nu sunt trepte harice, ci doar distincţii, grade administrative sau numai onorifice. Ele nu sunt de drept dumnezeiesc, ci de drept omenesc şi sunt acordate de episcopi, tot prin rugăciuni şi punerea mâinilor, dar nu prin Taina «hirotoniei», ci prin ierurgia «hirotesiei». Astfel de grade onorifice sau administrative există în fiecare treaptă a preoţiei, ca de exemplu: la treapta de episcop există: arhiepiscop, mitropolit, mitropolit–primat sau patriarh; la treapta de preot: sachelar, protoiereu, iconom, iconom–stavrofor (purtător de cruce); la treapta diaconiei: arhidiacon sau protodiacon.

Noi învăţăm iarăşi că în Biserică sunt două feluri de membri, deosebiţi între ei: preoţii (sau păstorii) şi credincioşii (sau turma). În Biserică, nu oricine dintre credincioşi poate fi preot, ci numai cei care sunt chemaţi de Dumnezeu şi cărora li s-a împărtăşit darul preoţiei prin Sfânta Taină numită «punerea mâinilor preoţiei» sau «hirotonia». Iar această Taină se administrează numai celor chemaţi, care au calităţile cerute de Sfânta Scriptură (I Tim. 3, 1-8).

Învăţătura sectarilor despre preoţie este cu totul alta şi străină de adevăr, ei luând din Sfânta Scriptură unele texte care se referă la preoţia generală, ca de exemplu: Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă… (I Petru 2, 5). Şi I-ai făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10). Şi iarăşi: …ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu… (Apoc. 20, 6); sau: Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt…, (I Petru 2, 9); sau: …de veţi asculta cuvântul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi Mie popor ales din toate neamurile, că al Meu este tot pământul. Îmi veţi fi Mie preoţie împărătească şi neam sfânt… (Ieş. 19, 5–6). Şi iarăşi: Iar voi veţi fi numiţi preoţi ai Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru (Isaia 61, 6) ş.a.

Aşadar sectarii, analizând şi comparând aceste texte biblice care se referă la preoţia generală şi tâlcuindu-le sucit şi rău – ca şi pe altele ale Sfintei Scripturi –, caută prin ele să atace adevărata preoţie canonică şi ierarhia cea rânduită de Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Pentru a putea răspunde cât mai complet rătăcirilor sectare este nevoie ca mai întâi să cercetăm istoria din vechime şi apoi să coborâm la Noul Testament şi la Legea Darului. Astfel se vede că deşi Dumnezeu, prin Moise, a zis către poporul israelit că el Îi va fi preoţie împărătească şi că ei vor forma Biserica lui Dumnezeu, dacă vor păzi aşezământul încheiat cu El, totuşi, încă în Vechiul Testament, chiar Dumnezeu Însuşi a instituit preoţia (Ieş. 40, 12–15).

12. Apoi să aduci pe Aaron şi pe fiii lui la uşa cortului adunării şi să-i speli cu apă;
13. Să îmbraci pe Aaron în sfintele veşminte şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-mi fie preot.
14. Să aduci şi pe fiii lui, să-i îmbraci cu hitoane,
15. Şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi, şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor!”

Se înţelege clar că preoţia generală – de care s-a amintit în textele de mai sus – prin care tot poporul este numit preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5–6; 28, 41–43) – nu era tot una cu această preoţie instituită de Dumnezeu ca o preoţie conducătoare, aleasă de El numai din neamul lui Aaron. Această preoţie conducătoare a poporului a ţinut de genealogia lui Aaron până la venirea lui Hristos.
Această preoţie avea chemarea de la Dumnezeu (Ieş. 28, 1–3); această preoţie se făcea printr-o anumită slujbă de sfinţire şi o ceremonie religioasă, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură în această privinţă: Să aduci pe Aaron şi pe fiii săi la uşa cortului mărturiei… şi să-l ungi şi să-l sfinţeşti, ca să-Mi fie preot. Să aduci şi pe fiii lui… şi să-i ungi, cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi fie preoţi. Şi această ungere îi va sfinţi preoţi pentru totdeauna în neamul lor (Ieş. 40, 12–15; Lev. 8 ş.a.). Deci, prin ungere şi sfinţire, Aaron a fost consacrat mare preot, iar fiii lui ca preoţi. De asemenea, ca ajutoare ale preoţilor la serviciul divin – după porunca lui Dumnezeu – s-au consfinţit leviţii (Num. 3, 6).

Îndeplinirea unor anumite ierurgii cădea numai în seama acestei ierarhii instituite de Dumnezeu. Astfel, regele Osia, îndrăznind să săvârşească acte pe care nu le puteau face decât preoţii, a fost lovit de Dumnezeu cu lepră (II Paral. 26, 16–23). Pe Core, pe Datan şi pe Aviron, care s-au ridicat împotriva acestei ierarhii bisericeşti puse de Dumnezeu, i-a înghiţit pământul de vii (Num. 16). Pe împăratul Saul l-a lepădat Dumnezeu de la împărăţie ca pe un nebun şi a murit străpuns de sabia lui, pentru că a adus jertfă lui Dumnezeu în locul preotului (I Regi 13, 1–14; 31, 1–6).

Aşadar se vede lămurit că alt lucru se înţelege prin preoţie generală, prin care Sfânta Scriptură înţelege tot poporul, numindu-l preoţie împărătească şi neam sfânt (Ieş. 19, 5–6) şi cu totul altceva a fost preoţia cea instituită de Dumnezeu, din neamul lui Aaron, pe care, cu porunca lui Dumnezeu, Moise a împărţit-o în trei trepte: arhierească, preoţească şi levitică (Ieş. 28, 1–3). Dar tot Dumnezeu Însuşi a fost Acela Care – în vremurile profetice, cu şapte sute de ani înainte de Hristos – a arătat că va veni vremea când El Îşi va alege preoţii, nu numai din seminţia lui Levi şi din urmaşii lui Aaron, ci, în general, dintre credincioşi: …iată, vin să strâng la un loc popoarele şi toate limbile. Ele vor veni şi vor vedea slava Mea, şi le voi da un semn (Sfânta Cruce). Şi pe cei scăpaţi cu viaţă îi voi trimite către popoare… şi ei (Sfinţii Apostoli) vor vesti neamurilor slava Mea şi din toate neamurile vor aduce pe fraţii voştri prinos Domnului… în sfânta cetate a Ierusalimului… Şi din ei vor lua preoţi şi leviţi, zice Domnul (Isaia 66, 18–21).

Din cele de până aici se poate vedea că în Legea Veche alta a fost preoţia generală, prin care tot poporul se cheamă „preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieş. 19, 5–6) şi cu totul alta a fost preoţia cea conducătoare în Biserică sau Ierarhia Bisericească, cea instituită de Însuşi Dumnezeu prin Moise şi Aaron. În scurt, s-au amintit pedepsele groaznice cu care au fost pedepsiţi de la Dumnezeu cei ce au îndrăznit a se atinge de lucrurile acestei preoţii, nefiind aleşi de Dumnezeu şi neavând chemare de la Dumnezeu ca şi Aaron (Evrei 5, 4; Luca 6, 12–18), iar la sfârşit s-a arătat proorocia marelui Prooroc Isaia, referitoare la preoţia Legii Darului, care o va alege Dumnezeu din toate popoarele pământului.

În cele ce urmează, să vedem cum a fost instituirea şi aşezarea de către Mântuitorul a preoţiei Noului Testament şi cu ce puteri a înzestrat El această preoţie nouă şi desăvârşită, care este după rânduiala lui Melchisedec, fiindcă slujeşte lui Dumnezeu cu pâine şi cu vin (Evrei 7, 1-3).
Hristos fiind sfârşitul Legii (Rom. 10, 4), venind în lume a aşezat mai întâi noua preoţie, pentru că odată fiind schimbată preoţia, numaidecât trebuia să aibă loc şi schimbarea Legii (Evrei 7, 12). Deci întâi preoţia s-a rânduit şi apoi Legea. Dar iată cum a instituit şi aşezat Hristos ierarhia preoţiei Legii Darului (Noului Testament). El şi-a ales din mulţimea ucenicilor mai întâi doisprezece ucenici pe care i-a chemat apostoli (Luca 6, 13-16; Matei 10; Marcu 3, 13-19) şi apoi alţi şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1-24). Iar mai pe urmă apostolii au aşezat în Biserică şi şapte diaconi (Fapte 6, 3-6).

Pe cei doisprezece apostoli, Mântuitorul i-a învăţat cum să boteze şi ei botezau poporul chiar în timpul când Domnul propovăduia Evanghelia, căci se spune: Deşi Iisus nu boteza El Însuşi, ci ucenicii Lui (Ioan 4, 1-2). Pe aceşti doisprezece apostoli i-a învăţat cum să ungă pe bolnavi cu untdelemn şi să scoată din oameni pe demoni (Marcu 6, 7–13; Iacov 5, 14–15). Pe cei doisprezece apostoli i-a învăţat cum să se roage şi să facă frângerea pâinii – Liturghia de astăzi (Matei 26, 26–28; Marcu 14, 22–23; Luca 22, 19–20). La aceşti doisprezece apostoli pe care şi-I alesese (Fapte 1, 2), li S-a arătat adeseori după Învierea Sa, timp de 40 de zile, şi i-a învăţat cele pentru împărăţia lui Dumnezeu, adică felul cum să facă slujbele (Fapte 1, 3). Peste aceşti doisprezece apostoli, în ziua întâi a săptămânii (Duminica) la cincizeci de zile după Înviere (Cincizecime), S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, îmbrăcându-i cu putere de sus, spre a propovădui Evanghelia (Fapte 2, 1; Luca 24, 48–49; Fapte 1, 5).
Pe aceşti doisprezece apostoli i-a trimis, după Înviere, să facă ucenici din toate neamurile, să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi să-i înveţe să păzească cele ce lor le-a poruncit (Matei 28, 19–20). După pogorârea Duhului Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli – din îndemnul Duhului Sfânt – au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu şi prin punerea mâinilor pe capul celor aleşi – hirotonie – darul diaconiei, al preoţiei şi al episcopiei (arhieria), ei mai numindu-se prezbiteri sau bătrâni (Fapte 6, 1–6; 8, 14–17; 13, 1–3; 14, 3; 20, 17–28; I Petru 5, 1–4; Apoc. 1, 6; 5, 10; II Tim. 1, 6; I Tim. 4, 14).

Episcopilor hirotoniţi (Filip. 1, 1) li s-a poruncit să hirotonească dintre creştini pe unii diaconi şi preoţi, iar pe alţii la treapta episcopiei (Tit 1, 5; I Tim. 5, 21–22; 3, 1–13; Tit 1, 6–7). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Dumnezeu şi «slujitori» şi «iconomi (ispravnici) ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1; Tit 1, 7), robi puşi peste alţi robi (Matei 24, 45). Aceşti apostoli, numiţi episcopi şi preoţi, sunt lucrătorii cărora le-a încredinţat Domnul via – lumea creştină – să o lucreze în locul celor din Legea Veche (Matei 21, 33–43). Aceşti episcopi şi preoţi sunt slugile ce pregătesc masa şi amestecă vinul şi cheamă lumea la mântuire (Pilde 9, 2–6; Matei 22, 1–14). Aceştia se mai numesc şi părinţi şi învăţători întru Hristos (I Cor. 4, 15).

De aceştia au creştinii poruncă să asculte şi să facă cele ce îi învaţă, căci aceştia vor da socoteală pentru sufletele lor (Evrei 13, 17; I Tes. 5, 12–13). Pe aceşti episcopi şi preoţi îi numeşte Domnul Hristos «sarea pământului» (Matei 5, 13). Pe aceştia îi aseamănă cu o femeie îmbrăcată cu soare (Hristos) cu douăsprezece stele împodobită pe cap (adică cu învăţăturile celor doisprezece apostoli) (Efes. 2, 20; Apoc. 12, 1) şi cu luna sub picioare (adică lumea creştină este sub ascultarea episcopilor şi a preoţilor).
Acestora le-a dat Hristos-Dumnezeu puterea de a ierta păcatele celor ce vor mântuirea sufletelor (Ioan 20, 19–23; Fapte 19, 18). Aceştia au cheile împărăţiei cerurilor şi puterea să încuie şi să descuie, să lege şi să dezlege (Matei 16, 18–19). Acestora le este dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 13, 10–11). Despre aceşti episcopi şi preoţi s-a proorocit că vor fi preoţi ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi cu mântuire (Ps. 131, 16; Isaia 66, 21; Ier. 23, 3–5). Cu aceştia S-a făgăduit Domnul Hristos a fi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin! (Matei 28, 20).

Sectarul: Preoţia nu este o taină care să poată fi împărtăşită numai unora, ci este universală. Toţi credincioşii au darul preoţiei şi deci oricare credincios poate îndeplini slujba preoţească, după cuvântul Scripturii: Şi voi înşivă, ca pietre vii, să fiţi zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos… (I Petru 2, 5). Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împără-tească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru 2, 9). Apoi în alte locuri spune: Şi ne-ai făcut pe noi (Iisus Hristos) împărăţie – preoţi lui Dumnezeu – Tatălui Său… (Apoc. 1, 6). Şi i-ai făcut pe ei Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi, şi vor împărăţi pe pământ (Apoc. 5, 10).
Din aceste locuri ale Sfintei Scripturi rezultă limpede că preoţia nu poate fi rezervată numai unora, ci o au toţi credincioşii.

Preotul: Omule rătăcit, omule surd şi orb la înţelegerea celor bune, în cele de mai sus ţi-am arătat pe larg că, cuvintele ce le aduci aici nu se referă la preoţia cea instituită de Dumnezeu, ci la preoţia cea universală (generală). De asemenea, ţi-am arătat că alta este preoţia cea obştească şi universală şi alta este preoţia cea instituită direct de Dumnezeu, ca ierarhie şi preoţie conducătoare. Apoi cu numeroase mărturii din Sfânta Scriptură, atât cea Veche, cât şi cea Nouă, am arătat darurile, puterile şi atribuţiile acestei preoţii ca ierarhie superioară şi conducătoare a Bisericii lui Hristos. Mă minunez foarte cum, după atâta nor de mărturii scripturistice, încă ai rămas surd şi neînţelegător şi mai vii cu acele citate biblice care n-au nici o legătură cu preoţia cea instituită şi aşezată de Hristos în Biserica Sa, ci se referă la preoţia obştească sau universală, iar nicidecum la preoţia instituită de Mântuitorul, ca preoţie canonică şi conducătoare în Biserică.

Voi, sectarilor, v-aţi făcut asemenea idolilor din Vechiul şi Noul Testament care, după mărturia Sfintei Scripturi, ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi (Ps. 134, 16-17; Isaia 40, 18–20; 44, 9–20; Ier. 10, 2–6 ş.a.). Voi, blestemaţilor sectari, care sunteţi neghinele ţarinii lui Hristos (lumii creştine), v-aţi făcut asemenea lui Ianis şi Iambres şi staţi împotriva adevărului, fiind oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă (II Tim. 3, 8). Asemenea v-aţi făcut lui Datan, lui Core şi lui Aviron, care s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron preotul, zicându-le: Destul este vouă! Că toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi. Domnul este între ei; pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului? (Num. 16, 1–4). Dar cum a încetat Moise de a vorbi …s-a deschis pământul şi i-a înghiţit pe ei cu casele lor şi pe toţi oamenii lui Core şi toată averea lor (Num. 16, 31–32). Încă şi foc a ieşit de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de bărbaţi care au tămâiat (v. 35). După aceea a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Spune lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să adune cădelniţele cele de aramă din mijlocul celor arşi, iar focul străin să-l arunce afară (v. 37). Dar pentru ce aceste pedepse groaznice? Pentru că şi aceia – ca şi voi sectarii de azi – ziceau: …toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi, şi prin urmare, socoteau că nu mai au nevoie de preoţia lui Aaron, cea pusă de Dumnezeu lor.

Apoi, dacă voi sectarii ziceţi că preoţia nu este o Taină, atunci pentru ce se spune în Sfânta Scriptură că ea constă în împărtăşirea de la Duhul Sfânt a unui dar deosebit? Iată ce scrie Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, pe care îl aşezase ca înlocuitor al său (episcop) în părţile Efesului: Nu fii nebăgător de seamă faţă de darul ce este întru tine, care ţi s-a dat ţie prin proorocire şi punerea mâinilor preoţiei (I Tim. 4, 14). Şi altă dată: Te îndemn să ţii aprins darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele (II Tim. 1, 6). De aici se vede că preoţia este un dar deosebit, împărtăşit prin lucrarea de sfinţire în această formă văzută; deci preoţia este o Taină.

Iar dacă preoţia nu este o taină, pentru ce sectarii zic asemenea nouă că cel ce a primit la ei preoţia („ordinaţiunea”) nu o poate pierde? Şi iarăşi, dacă preoţia nu este taină – adică nu este un dar deosebit al Sfântului Duh – atunci ce nu poate pierde cel ce are la ei preoţia? Căci dacă preoţia nu ar fi nimic, cel ce o are nu ar avea ce pierde… Câtă viclenie se vede şi aici: când este vorba de preoţia noastră ortodoxă, aşezată de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, ea nu este nimic, iar „ordinaţiunea” (preoţia sectarilor) nu mai poate fi pierdută de cel ce o are, căci o deţine ca pe un dar veşnic.

Iarăşi vedem că sectanţii, în baza citatului de la I Petru 2, 5, se socotesc a fi preoţi sfinţi şi a aduce lui Dumnezeu prin Iisus Hristos „jertfe duhovniceşti”. Pe temeiul acesta, ei caută să demonstreze că şi fără persoane ierarhice, credincioşii – ca pietre vii – pot să zidească templu duhovnicesc sau biserică prin „jertfe duhovniceşti”. Dar cuvintele din acest citat nicidecum nu confirmă ideea lor.
Jertfele duhovniceşti pe care le poate aduce fiecare creştin ortodox sunt deosebite – după cum se vede din Sfânta Scriptură –, constând în dispoziţia sufletului către pocăinţă, în părerea de rău pentru păcate: jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. 50, 18); în laudă şi rugăciune (Ps. 49, 15); în milă: Milă voiesc, iar nu jertfă (Matei 9, 13); de asemenea, facerea de bine şi dărnicia să nu le uitaţi; căci cu jertfe ca acestea se îmblânzeşte Dumnezeu (Evrei 13, 16). Ele mai constau în aducerea de bună voie a trupurilor noastre ca jertfă: Rogu-vă dar pe voi, fraţilor,… să înfăţişaţi trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească… (Rom. 12, 1); jertfele cer ca, creştinii să nu-şi facă mădularele lor arme ale nedreptăţii şi ale păcatului, ci să se înfăţişeze pe ei înaintea lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele lor să fie arme ale dreptăţii înaintea lui Dumnezeu (Rom. 6, 13).

În sfârşit, jertfa supremă creştină sau adevărata ardere de tot, este mucenicia pentru credinţa cea întru Hristos, despre care apostolul a scris lui Timotei: că eu, iată, mă jertfesc (II Tim. 4, 6). Astfel de jertfe duhovniceşti sfinte se pot aduce lui Dumnezeu în Biserica lui Hristos, căci zice apostolul: Şi de se va lupta cineva… nu se încununează dacă nu se va lupta după lege (II Tim. 2, 5).

Apoi, aceste jertfe duhovniceşti nu pot înlocui darurile harului divin, primite de credincioşi în Tainele săvârşite de păstori, fără de care Taine – cum este de pildă Taina Botezului sau a Împărtăşaniei –, după cuvântul lui Dumnezeu, nimeni nu poate moşteni viaţa de veci.

Sectarul: Cei ce săvârşesc slujba preoţească (predicatorii) nu trebuie să fie oameni învăţaţi, pentru că nici apostolii n-au fost învăţaţi la şcoli înalte. Mântuitorul a spus chiar că Dumnezeu ascunde celor învăţaţi şi ştiutori tainele împărăţiei cerurilor şi le descoperă numai celor neştiutori (Matei 11, 25). Sfântul Apostol Pavel citează cuvintele lui Dumnezeu: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi isteţimea celor isteţi o voi nimici (Isaia 29, 14), şi apoi adaugă: Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii? (I Cor. 1, 19–20). Unui predicator, Dumnezeu îi descoperă ceea ce trebuie să ştie şi nu are deci trebuinţă de ştiinţă (învăţătură) omenească şi de şcoli înalte (Matei 10, 19–20; Ioan 14, 26; 16, 13; I Ioan 2, 20–27).

Preotul: Într-adevăr, apostolii n-au fost oameni învăţaţi în şcoli, ba chiar dintre cei mai simpli şi neştiutori pescari galileeni. Dar Dumnezeu le-a descoperit lor – fie direct, prin gura Mântuitorului, fie prin inspiraţie de la Duhul Sfânt – învăţătura sfântă şi adevărurile de credinţă (I Cor. 2, 10; 11, 23; II Cor. 12, 1; Gal. 1, 12 ş.a.), dându-le şi priceperea necesară. Deci ei nu aveau nevoie de şcoală şi de învăţătura omenească de la oameni. Nu tot aşa stau lucrurile cu ceilalţi oameni, adică cu credincioşii de rând, căci iată ce a zis Mântuitorul către apostoli: Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, pe când acelora nu li s-a dat (Matei 13, 11).
Ar fi de neînţeles ca prin textele de mai sus aduse de dumneata, să fie osândită adevărata ştiinţă şi înţelepciune, când ştim, de pildă, că Apostolul neamurilor a fost un om cu şcoală înaltă, după cum el însuşi ne mărturiseşte (Fapte 22, 3; 25–29) şi cum rezultă din scrierile sale, care vădesc un autor cultivat, cu un stil superior, cu cunoştinţe temeinice, având o logică şi o dialectică de fier. Cu toate acestea, a fost chemat la apostolat chiar de Mântuitorul, şi cine nu ştie cât de mare folos ne este nouă – celor de azi – ştiinţa şi înţelepciunea lui?
Deci cum ar fi putut să osândească chiar el însuşi ştiinţa cea adevărată pe care o avea şi el? Sutaşul Cornelie (Fapte 10, 1), Iosif din Arimateea (Luca 23, 50), Nicodim (Ioan 3, 1) ş.a. sunt cazuri care arată luminat ca ştiinţa cea adevărată (autentică) nu este osândită şi nici măcar dispreţuită, aşa cum vi se pare vouă sectarilor. Însă există «ştiinţă şi înţelepciune» care depărtează pe om de Dumnezeu şi acestea sunt false şi sunt osândite, iar nu adevărata ştiinţă şi învăţătură – mai ales teologică –, care ne învaţă cunoştinţa amănunţită a Sfintei Scripturi şi a lui Dumnezeu. Oare nu Însuşi Mântuitorul ne-a poruncit să ne îndeletnicim cu această învăţătură când a zis: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (I Ioan 5, 39)? Dacă este un păcat a învăţa, apoi ar însemna că este păcat a cerceta şi Sfintele Scripturi, prin care învăţăm noi cele spre mântuire (Luca 16, 29-31).

Sectarul: Preoţii trebuie să fie fără prihană, nebeţivi, blânzi, nelacomi ş.a. (I Tim. 3, 3–6; Tit 1, 7–9). Or, mulţi dintre preoţii voştri sunt tocmai dimpotrivă, asemenea cu păcătoşii de rând: beţivi, lacomi, zgârciţi etc. Pentru acestea ei nu merită nici o ascultare şi nici o cinste.

Preotul: Într-adevăr, mulţi preoţi nu sunt aşa cum ar trebui să fie şi nici noi nu zicem că sunt sfinţi. Totuşi, nu toţi sunt aşa de vinovaţi şi de păcătoşi cum sunt acuzaţi de voi sectarii. Dar voi puteţi afirma că predicatorii voştri sunt toţi sfinţi şi fără de prihană? Numai Dumnezeu ştie şi cunoaşte desăvârşit aşezarea fiecărui suflet. De ce vă faceţi voi judecători înainte de vreme? (Matei 7, 1–2; Luca 6, 37; Rom. 14, 10–13; Iacov 3, 1; 5, 9).
În al doilea rând, lucrarea liturgică a preoţilor nu este în legătură cu viaţa lor morală, ci cu darul Sfântului Duh pe care l-au primit ei în Taina Hirotoniei (a preoţiei) (I Tim. 4, 14; II Tim. 1, 6 ş.a.). Fariseii erau şi ei păcătoşi, ba chiar dintre cei mai mari, numai că încercau să se ascundă de faţa oamenilor, aşa cum faceţi şi voi sectarii, care în faţa oamenilor vreţi să vă arătaţi sfinţi, dar pe ascuns sunteţi mai păcătoşi decât toţi oamenii. Mântuitorul, ca un adevărat Dumnezeu, văzând cele ascunse ale fariseilor, după dreptate i-a mustrat, dar n-a dat acest drept şi oamenilor de rând, cărora le-a zis: Toate câte vă vor zice vouă (fariseii), faceţi-le şi păziţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic, dar nu fac (Matei 23, 3). Faceţi ce zic ei, dar nu faceţi ce fac ei. Acest răspuns să vă fie şi vouă sectarilor, care învinuiţi pe preoţii noştri de imoralitate şi nu vreţi să vă vedeţi bârna din ochii voştri (Matei 7, 3–4).

Sectarul: În dar aţi luat, în dar să daţi! Aşa le-a spus Mântuitorul apostolilor Săi, când i-a trimis să predice Evanghelia şi să vindece pe cei bolnavi prin puterile şi darurile minunate cu care i-a înzestrat (Matei 10, 8). Preoţii însă nu fac nimic în dar, ci iau plată pentru orice slujbă a lor. Deci ei calcă porunca Mântuitorului şi de aceea nu pot fi recunoscuţi ca trimişi ai Lui.

Preotul: Preoţii nu iau plata aceasta pentru darul pe care îl au sau pe care îl împărtăşesc, ci pentru munca lor, căci vrednic este lucrătorul de plata sa (Luca 10, 4–7; Matei 10, 9–14). Şi marele Apostol Pavel zice în această privinţă: Cine slujeşte vreodată în oaste pe cheltuiala lui? Cine sădeşte vie şi nu mănâncă din roada ei? Sau cine paşte turmă şi nu bea din laptele turmei? Nu după om spun eu acestea. Nu şi legea zice aşa? Căci în Legea lui Moise este scris: «să nu legi gura boului care treieră» (Deut. 25, 4). Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau într-adevăr pentru noi zice? Căci pentru noi s-a scris: «Cel ce ară trebuie să are cu nădejde, şi cel ce treieră trebuie să treiere cu nădejdea că la treieriş va avea parte de roade…» Au nu ştiţi că cei ce lucrează cele sfinte mănâncă din prinoasele templului şi cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa a rânduit şi Domnul pentru cei ce propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască din Evanghelie (I Cor. 9, 7–14). Iată, deci, că întreţinerea preoţilor este un drept al acestora, care este în conformitate cu Vechiul Testament şi cu porunca Mântuitorului.

Sectarul: Preoţii nu trebuie să poarte îmbrăcăminte specială, cum purtau din mândrie fariseii şi cărturarii, fapt pentru care Mântuitorul i-a osândit (Matei 23, 5). De asemenea, nu li se cere nicăieri în Biblie să poarte barbă şi să-şi lase părul lung, aşa cum îşi mai lasă şi azi unii dintre preoţi. Căci Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă învaţă însăşi firea, că bărbatul dacă îşi lasă părul lung este de ocară? (I Cor. 11, 14). Astfel preoţii, chiar şi prin portul lor, se poartă împotriva cuvintelor Domnului şi a firii înseşi.

Preotul: Mântuitorul n-a osândit îmbrăcămintea şi portul fariseilor şi cărturarilor, căci acestea fuseseră rânduite în Vechiul Testament (Num. 15, 38; Deut. 22, 12), ci a osândit trufia acestora, deoarece nu purtau cele prescrise dintr-un sentiment de evlavie, ci numai din mândrie. De altfel, pe atunci încă nu existau preoţi ai Noului Testament şi deci cuvintele de mustrare adresate de către Mântuitorul fariseilor şi cărturarilor nu pot fi nicidecum considerate ca adresate preoţilor Noului Testament.

În ce priveşte citatul din Sfântul Apostol Pavel, el are, de asemenea, alt înţeles, nereferindu-se la preoţi. Din el, dar mai ales din context (I Cor. 11, 1–16) se arată următoarele: capul descoperit – după credinţa de atunci – simbolizează indepen-denţa, iar capul acoperit arată supunerea sub stăpânirea cuiva. Bărbatul nu are un stăpân peste el, şi de aceea el trebuie să-şi ţină capul descoperit. Femeia, având ca stăpân pe bărbat, nu poate sta cu capul descoperit. În caz că ar sta astfel, ar dovedi nesupunere, cum făceau numai cele văduve şi cele stricate. Prin aceasta ele şi-ar necinsti capul – adică pe bărbatul lor – sau s-ar necinsti pe ele însele, arătându-se ca având o purtare uşuratică, de desfrânate. Părul lor e o podoabă, dar fiindcă ele au aici de stăpân pe bărbat, nu au voie să-l lase descoperit. Iar faptul că preoţii poartă haina lungă şi îmbrăcăminte specială acest lucru este cu totul altceva; îmbrăcămintea lor este un semn distinctiv şi simbolic, amintind haina lungă a Mântuitorului numită «hiton» (Ioan 19, 23; Ieş. 28, 4). Iar dacă preoţii poartă uneori culioane (episcopii au mitre), o fac după exemplul preoţilor din Testamentul Vechi (vezi Ieş. 28, 4–40; Lev. 8, 9–13).

Ei poartă barbă şi păr lung după modelul nazireilor din Testamentul Vechi (Num. 6; Jud. 13, 5). Hristos Însuşi a fost şi nazireu, nu numai nazarinean (Matei 2, 23), iar Sfântul Apostol Pavel a avut şi el asupra sa această făgăduinţă de nazireu (Fapte 18, 18; 21, 20–24). Câtă vreme ţineau această juruinţă, nazireii nu-şi tundeau părul şi barba. Preoţii Noului Testament au şi ei juruinţă asupră-le, pe care – ca şi nazireii Vechiului Testament – o exprimă şi prin această formă exterioară a părului lung al capului şi prin barbă. Vezi şi la Levitic că Dumnezeu porunceşte preotului să nu-şi radă (tundă) capul şi să nu-şi reteze barba (Lev. 21, 5).

Iată, aşadar, pentru ce preoţii poartă îmbrăcăminte specială, barbă şi părul lung. Aşa au purtat proorocii, patriarhii, apostolii şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa trebuie să purtăm şi noi, preoţii Legii Darului.
Sfântul Ignatie Teoforul trimiterea sa către Antioh; vezi şi Tâlcuirea celor şapte Taine de Gavriil, Mitropolitul Filadelfiei din Monemvasia, trad. Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei, Iaşi, 1807, cap. 3. p. 38.

Sectarii obiectând contra preoţiei, caută să slăbească însemnătatea acestei profeţii despre preoţie, raportând-o la timpul de după înfricoşata judecată şi sfârşitul lumii de acum. Pentru a justifica această părere a lor, sectanţii se referă la versetul 22 din acelaşi capitol al Proorocului Isaia, în care se spune că: Precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămânea înaintea Mea, aşa va dăinui totdeauna seminţia voastră şi numele vostru. Dar această părere este respinsă de versetul 23 al aceluiaşi capitol, unde zice: din lună nou în lună nouă şi din zi de odihnă în zi de odihnă vor veni toţi şi se vor închina înaintea Mea… Evident că această închinare va avea loc înainte de judecata viitoare, fiindcă după aceasta nu va mai fi nici zi şi nici noapte, nici săptămână şi nici lună (Apoc. 21, 23–25; 22, 5).

* * *

21. Despre “Biblia sectară”

Despre “Biblia sectară”

Biblia cea bună este numai Biblia Bisericii Ortodoxe, pe care scrie: Biblia sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian, sau Justin Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu Aprobarea Sfântului Sinod (toţi episcopii din ţară), Bucureşti, 1975,1983. Asta-i Biblia cea bună, cele sectare sunt pline de greşeli. Pe biblia sectară nu scrie nimic de unde ar veni, pe aceasta să n-o folosiţi, este falsă! Bibliile sectare toate au coperţile cu vinilin, acum pe Biblii au pus un câmp de iarbă, pe “Vestea bună” este un ţăran din Bihor, o femeie, un copil, o turmă de oi, are tricolor pe ea, vai ce idolotrie! Pe cartea Ta, Iisuse, tu nu ai loc. Pe cartea lui Dumnezeu pui creaturi? Iadul este acesta!

Biblia Ortodoxă are următoarele cărţi: Vechiul Testament are 39 de cărţi + 14 cărţi, adică 53 de cărţi; a lor nu are decât 39 de cărţi, restul le-au scos afară. Noul Testament are 27 de cărţi; acesta şi la ei are tot atâtea cărţi, dar este plin de greşeli. Deci, Biblia adevărată ortodoxă, are un total de 80 de cărţi. Ei îi zic la a noastră “Biblia bogată” dar oare este una şi săracă, oare Dumnezeu nu are numai o Biblie? Biblia este cuvântul lui Dumnezeu vorbit către oameni este glasul lui Dumnezeu către om. Când ne rugăm, noi ridicăm glasul către El, iar când citim Biblia El ne vorbeşte nouă. Sectarii au scos din Scriptură multe cărţi, iată greşelile Bibliei sectare:

1. Pe ea nu scrie decât, Biblia – fără a mai scrie unde este editată şi de cine, scrie acolo “Societatea biblică”, dar care-I aceea? în Biblia ilustrată veţi găsi rachete, sportivi, tineri sărutându-se, clădiri, din S.U.A., preşedinţi ai S.U.A. Orice găseşti în ele numai pe Iisus Hristos nu. Intr-un loc este o cruce fără Hristos pe ea, l-au rupt pe Iisus de pe ea, lepădare de Hristos! în Biblia ortodoxă în imagini este Iisus Hristos.

2. Au scos din Vechiul Testament 14 cărţi: de la proorocul Maleahi până la Evanghelia lui Matei, următoarele cărţi: Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea înţelepciunii-lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah; Istoria Suzanei, Istoria omorârii balaurului Bel, Cartea I Macabei, Cartea II Macabei, Cartea III Macabei, Rugăciunea lui Manase, au scos afară de la pagina 917 la pagina 1097s adică un total de 180 de pagini.

Ce scrie la Apocalipsă: “De va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta!” (Apoc. 22, 19). Şi ei au scos ce au vrut ei. Numai două Biblii în lume sunt bune şi egale: Biblia ortodoxă, pe care sectarii o zic Biblia bogată şi Biblia catolică. Numai Biblia şi Noul Testament aprobate de Sinod sunt bune. Toate drăciile le-au făcut, dracii de sectari, dracii ăştia fără de coarne.

3. Nu au psalmul 50: în orice Biblie de când ar fi ea, Psalmul 50 este: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…”, psalmul de pocăinţă al lui David, la ei este Psalmul 51, care zice: “Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!”, cu totul altul este sensul la noi şi altul la ei.

4. In Psalmul 96:7, la ortodocşi spune: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor” la sectari în Psalmul 97:7 – căci nici numerotarea psalmilor nu este identică – scrie: “Sunt ruşinaţi toţi cei se slujesc icoanelor şi care se fălesc cu idolii”, lor nu le plac icoanele, că le-au făcut idoli. Dar idolii sunt: animale, pasări, oameni, zei, aştri, soarele, pietrele – la acestea să nu te închini. Icoana Îl arată pe Dumnezeu. Şi Moise a făcut Heruvimi în cort, tot icoane.

5. Numerotarea Psalmilor este greşită au tăiat un psalm în două, la noi este psalmul 96, iar la ei 97. Textul este foarte încâlcit.

6. În noul Testament, la Matei 1,20 scrie la noi: “Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, iar la ei, sectari scrie: “Pe Maria, nevastă-ta!” dar oare Maica Domnului i-a fost nevastă lui Iosif? Ce drăcie!

Cum s-a împlinit atunci proorocia lui Isaia 7, 14: “Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu…”? Ce rătăcire grozavă, nu se naşte Hristos dintr-o nevastă, ci dintr-o fecioară!

7. În Evanghelia de la Luca 1,28, la noi scrie: “Bucură-te cea plină de har” iar la sectari: “Plecăciune ţie…” au înlocuit “Bucură-te” ca să nu fie ca la noi la Acatist. In limba greacă scrie: “Berete” – bucură-te (în româneşte) – altă greşeală a lor!

8. La Luca 1,43, la noi scrie: “Şi de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” iar sectarii au pus: “mama Domnului” în loc de Maica Domnului, ei n-o cinstesc, ci o batjocoresc!

9. La Luca 1,48, la ortodocşi scrie: “Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” la sectari scrie aşa: “Că iată de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericita”. Este o înjosire adusă Maicii Domnului. Dacă ei n-o cinstesc, atunci au ajuns să o batjocorească, că-i o femeie de rând, că a mai avut copii. Ce drăcii în capul lor!

10. Greşeli mai sunt la Tit 3,10 şi în multe locuri, aşa-i Biblia lor, dacă şi-au stricat credinţa şi-au stricat şi Scriptura.

11. La I Tim 3,1: “De doreşte cineva să fie Episcop…” la ortodocşi, iar la sectari:”.. .să fie episcop”‘cu explicaţia, episcop=privighetor, supraveghetor, mare greşată. Episcopii numai în Biserică îi’găsim.

Numai Biblia şi Noul Testament tipărit de Biserică sunt bune, că ele sunt aşa cum au fost şi în urmă cu 2000 de ani, ale lor vă duc în Iad. Noi avem cărţi foarte vechi, Scriptura nu-i de ieri sau alaltăieri, “TOATĂ Scriptura este de Dumnezeu insuflată” (II Tim 3, 16) deci toată, nu numai o parte.

12. În Biblia ortodoxă găsim cuvântul preot sfinţit de apostoli. La sectari cuvântul preot=bătrân, deci un om oarecare de rând, mare greşeală. Preotul este preot pus de sfinţii Apostoli. Vezi Iac 5, 14.

Prima carte în româneşte este Liturghierul de la 1545 de la Mănăstirea Bistriţa, R. Vâlcea; Evangheliarul lui Coresi, Braşov 1560. Noul Testament de la Alba lulia, 1648; Biblia de la Bucureşti, 1688; Cazania lui Varlaam, Iaşi 1643; Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, 1642; Biblia de la Blaj, 1743; Biblia lui A. Şaguna, ilustrată, Sibiu 1853, Biblia de la 1911, de la Bucureşti, Biblia de la Iaşi, 1883, Biblia de la Bucureşti, 1914, Biblia lui Galaction, Bucureşti 1936 după originalul ebraic, Noul testament de la Cluj, 1941 de N. Colan, 100 000 Biblii Buc. 1975, 100 000 Biblii Buc. 1982-1983; Noul testament 300 000 1968, 1975, 1983, Mica Biblie mai multe ediţii. Sârbii au tipărit 500 OOOBiblii, Românii 300 000, iar grecii foarte puţine. Aceste Biblii sunt ale Bisericii, numai acestea să le citiţi.

Ei se laudă cu un rătăcit Cornilescu, care i-a dus la pierzare. Dacă au apărut recent, de unde să aibă ei Biblia cea adevărată? Dacă cineva în familie are femeie sau bărbat sectar – spune Apostolul – să n-o lase, ci s-o aducă la Biserică la adevăr. Nu se pot mântui sectarii ăştia niciodată, că ei hulesc pe Maica Domnului pe cea mai sfântă dintre făpturi: “Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii” zic îngerii, iar dracii ăştia o hulesc; care drac mai face aşa ca ei? Spune la Apocalips 1,7: “că atunci când va veni Fiul Omului, vor plânge neamurile”.

De ce? Când ai să vezi – cum zice în “Uşa Pocăinţei” – că vine pe cer Sfânta Cruce şi se întunecă soarele de lumina ei, când vin milioane de îngeri şi o aduc pe norii cerului, ce are să zică chinezul, al cui semn este acesta, măi, al lui Budha? Ce vor zice indienii 800 milioane, al cui semn este acesta al lui Brahma, al lui Confucius? Ce va zice japonezul şintoist? Când Crucea va întuneca soarele şi străluceşte de mii de ori mai tare ca soarele, ce va zice jidanul? Al cui este semnul acela, al lui Moisi? Nu e al lui Hristos pe care L-am batjocorit! Ce va zice mahomedanul? A lui Mahomed este? Ce va zice sectarul atunci? Cei care nu cred în Sf. Cruce. Ce vor zice cei ce înjură Sf. Cruce? Vor plânge atunci toate popoarele, pentru ce? Pentru că n-au cinstit Sfânta cruce, nu s-au închinat ei, ci au hulit-o, cum o hulesc şi sectarii.

Au să vadă pe Maica Domnului de-a dreapta măririi, lângă Mântuitorul, lângă Sfânta Treime şi Sfânta cruce venind înaintea lor pe norii cerului, ce vor face atunci ei, că n-au crezut în Maica Domnului şi în Sf. Cruce? Când vor vedea că vin toate soboarele Heruvimilor şi Serafimilor şi când vor suna trâmbiţele cele?

Şi ce fel de trâmbiţe sunt acestea? Care spintecă văzduhurile, care deschid toate mormintele de la zidirea lumii, care-i scot pe toţi morţii, care trec prin pământ în iad şi-i scot la judecată pe toţi diavolii şi pe toţi făcătorii de rele. Trâmbiţele acestea au să sune sus şi jos. Ceata îngerilor ce vor veni cu trâmbiţele este ceata de la începătorii, cum zice Sf. Dionisie Areopagitul. Gândiţi-vă câte miliarde de îngeri de aceştia sunt, pentru că la fiecare sat este câte un înger păzitor, la fiecare oraş, la fiecare ţară, la fiecare regiune sunt puşi îngeri păzitori, la fiecare om în parte. “A pus hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Deut. 32, 8). Fiecare sat are un înger păzitor, aceştia păzesc hotarele satelor, a oraşelor fiecare trâmbiţă are să vină să sune deasupra satului ce l-a păzit şi câţi morţi ai de la zidirea lumii şi câte cimitire, care nu se ştie unde au fost, într-o clipeală de ochi toţi au să învie, fiecare trâmbiţă sună acolo unde a păzit. Spune Sf. Simeon Noul Teolog că: “Nu va rămâne un înger în Rai la Judecătoria Universală, nu va rămâne nici un drac în iad” că toţi vin în văzduh, judecata făcându-se în văzduh, tronul lui Hristos va fi deasupra Văii Plângerii la Ierusalim, în Valea lui losafat, după spusa proorocului. Gândiţi-vă de ce au să sune trâmbiţele acestea spre pământ? Atunci se va împlini ce spune David proorocul: “Chema-va cerul de sus şi pământul de jos, ca să aleagă pe norodul Său spre judecată” (Psalm). Atunci va avea loc Judecata cea mare!

Acum din iad îl pot scoate pe om numai Sf., Liturghie, Parastasele şi Milosteniile. Cei ce au murit cu păcate, dar s-au mărturisit, Biserica îi scoate din iad, ei stau în iad numai până ce suferă pentru păcatele lor. Până la Judecata de Apoi oamenii mai pot fi scoşi din Iad, dar nu cu Purgatoriul catolicilor. Ci cu Dumnezeiasca Liturghie şi cu slujbele Bisericii. Macabeii pentru morţii lor au dat jertfe. Un exemplu: Cineva are canon de la Biserica să nu se-împărtăşească 5 ani şi acesta moare fără împărtăşanie sub canon, oare se mai mântuieşte, pentru că moare pe drumul cel drept? Da.

La moarte, de are omul orice canon, tot îl împărtăşeşti, trebuie să ştie preoţii aceasta.

Cel care n-a făcut canonul în lumea aceasta îl face în cealaltă. Iisus a spus că Sângele Lui ne curăţă de orice păcat. Jertfa Lui se repetă în fiecare zi la Altar. Această jertfă scoate din iad până la Judecata din urmă, iar după aceea nu mai are putere. Eu, mai întâi doresc, ca toate sufletele care sunt aici, că nu v-am văzut niciodată, să ne vedem la Rai cu toţii, că acolo n-or mai fî ispite şi păcate. Venit-aţi cu dragoste aici, să mergeţi cu bucurie în călătoria voastră; iar de nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta, să ne vedem cu toţii acolo în Rai, că acolo-i bucurie fără de margini. Când vedeţi că cineva e bolnav în casa dumneavoastră, tata, mama, frate, soră, nu alergaţi la doctor, că doctorul e un bolovan de pământ, ca şi noi, moare şi el şi se face pământ, nici o putere n-are, poate face sănătos trupul, dar nu sufletul – ci alergaţi imediat la preot, preotul are putere de la Dumnezeu pe pământ, câte va lega şi dezlega să fie legate şi dezlegate şi în cer şi pe pământ. Iisus a suflat numai asupra Apostolilor, nu asupra tuturor – cum zic sectarii – zicând. “Eu v-am ales pe voi!”. Prin succesiune apostolică, fiind hirotoniţi (sfinţiţi) patru direct de către Hristos: Petru, Iacob, ruda Domnului, Ioan Evanghelistul şi Simon Cananitul, care este mirele de la nunta din Cana Galileii, ei sunt hirotoniţi direct de către Iisus, iar aceştia prin punerea mâinilor au dat Duhul Sfanţ la alţi episcpi şi la preoţi. Sf. Apostol Pavel I-a dat lui Timotei. Prin punerea mâinilor vine Duhul Sfânt de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi spre popor prin Sfintele 7 Taine. în afară de această cale de a veni Duhul Sfânt în inima omului, nu mai este alta! Spune Sf. Ciprian al Cartaginei în secolul IV: “în afară de Biserică nu este mântuire” (“Extra ecclesia nulla sallus!”).

Omul, care a murit sub canon, face canonul în iad, iar Biserica îl scoate de acolo. Sf. Ambrozie al Milanului a văzut într-o vedenie o mare de flăcări şi din flăcările de foc zburau porumbei albi, iar sfanţul a întrebat: “Doamne, cum zboară porumbeii din flăcările de foc, unde sunt miliarde de suflete, cum zboară la cer sus?” Dumnezeu i-a spus: “Că sunt sufletele, care s-au curăţit cu rugăciunile Bisericii de jos”.

Sf. Liturghie, Milostenia şi Rugăciunile celor vii îi scot din iad pe cei de acolo. Două Biserici sunt: Cea Biruitoare din cer cu sfinţii; şi noi cei vii de jos – Biserica Luptătoare. Capul la aceste două Biserici este Iisus Hristos, iar aceste două Biserici prin rugăciunile lor îi scot pe cei din Iad. Ştiţi voi acuma când stăm noi de vorbă aici, că toate neamurile voastre din cer, care au murit şi cu 100 de ani înainte vă văd, vă aud tot ce vorbiţi, când văd că facem răul plâng tare, iar când facem bine se bucură, că nu este distanţă de vedere între cei vii şi cei morţi, ele ne văd, numai nu pot să vină la noi.

Părinte Cleopa, cât aţi stat în pustie?

Ce să spun? Am dormit în pustie şi am mâncat, n-am făcut nimic bun. Ce spun Sfinţii Părinţi? Să nu povesteşti ale tale că este mare primejdie. Am stat 9 ani şi 7 luni, dar n-am Iacut nimica bun, am stat acolo ca un urs, n-am făcut nimic, nici rugăciune, căci a face rugăciune cu mintea un ceas este lucru mare.

La orice nevoie, cel mai bun mijloc şi ajutor este Sf. Liturghie, care ne curăţă de păcate şi acum şi în veacul cel viitor. (2 mai 1987)

Ilie Cleopa

Extrase din vol. “Călăuză în credinţa ortodoxă”

sursa online: cleopasihastria.wordpress.com

Vedeţi şi:

● Secte şi erezii

Secte si erezii

admin — Thu, 26 Jul 2012 18:52:40 +0000

Multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amagi pe multi. […]

Atunci, de va va zice cineva: Iata, Mesia este aici sau dincolo, sa nu-l credeti.
Caci se vor ridica hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si chiar minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi.

(Matei 24:11,23-24)

Feriti-va de proorocii mincinosi, care vin la voi in haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori. Dupa roadele lor ii veti cunoaste.

(Matei 7:15,16)

Duhul graieste lamurit ca, în vremurile din urma, unii se vor departa de credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor, prin fatarnicia unor mincinosi care sunt înfierati în cugetul lor.

(1 Timotei 4:1, 2)

Pentru ca unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucratori vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece insusi satana se preface in inger al luminii. Nu este deci lucru mare daca si slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptatii, al caror sfarsit va fi dupa faptele lor.

(Corint. 11:13-15)

Dar au fost in popor si prooroci mincinosi, dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pieire;. Si multi se vor lua dupa invataturile lor ratacite si, din pricina lor, calea adevarului va fi hulita; Si din pofta de avere si cu cuvinte amagitoare, ei va vor momi pe voi. Dar osanda lor, de mult pregatita, nu zaboveste si pierzarea lor nu dormiteaza.

(2 Petru 2:1-3)

Iar oamenii rai si amagitori vor merge spre tot mai rau, ratacind pe altii si rataciti fiind ei insisi.

(2 Timotei 3:13)

* * *

Protestantismul a aparut la 1517, când germanul Martin Luther, fost calugar catolic, nemultumit de decaderea din Biserica Catolica, a început sa propovaduiasca mântuirea exclusiv prin credinta. În teribilismul lui, a rupt din Scriptura Epistola Sfântului Iacob („credinta fara fapte este moarta”) si a aruncat-o în râul Elba, numind-o „epistola de paie”. Propovaduirea lui a gasit repede adepti, atât în rândul nobilimii germane care voia sa iasa de sub tutela papei, cât si în rândul taranimii care vedea în aceasta o cale de emancipare. Cei care au aderat la învatatura lui Luther au primit numele de „luterani”.
Tot în perioada aceea, idei similare cu ale lui Luther au început sa propovaduiasca si francezul Jean Calvin si elvetianul Huldrich Zwingli, fiecare având câte ceva de corectat. Fiecare si-a gasit adepti si noile comunitati, separându-se de Biserica Catolica, au fost denumite dupa initiatorii lor.
Trebuie mentionat ca Biserica Catolica s-a format prin desprinderea din Biserica înfiintata de Sfintii Apostoli a bisericilor din vestul Imperiului Roman. Aceasta s-a realizat între secolele V si XI, în principal din cauza pretentiilor de superioritate ale episcopului Romei (autointitulat „papa”) fata de ceilalti episcopi – fratii si egalii sai. Ruptura catolicilor a adus cu sine schimbarea învataturii apostolice, a Crezului si a predaniei Parintilor Bisericii. Fapte pe masura au urmat învataturii, lucru care a constituit motivatia protestantismului. Însa, daca Luther si tovarasii sai nu ar fi fost mânati în actiunea lor de un duh de marire personala, atunci ei ar fi cercetat învatatura Bisericii de Rasarit (Ortodoxe) si ar fi gasit acolo raspunsul la abuzurile Bisericii Catolice. A fost însa mai comod pentru ei sa stea la masa cu printii germani care-i protejau de papa si sa-si scrie programele religioase pentru noile lor „biserici”.
Ruptura primului val de protestanti din Biserica Catolica a pus pe roate duhul de dezbinare. La rândul lor, cele trei grupe primare de protestanti s-au vazut contestate din interior si cei care au iesit din ele au mai gasit ceva de schimbat, înfiintând alte grupari sub alte denumiri. Asa au iesit, unii din altii, anabaptistii (numiti ulterior “baptisti”), menonitii, arminienii, prezbiterienii, episcopalienii, puritanii, quaker-ii, shaker-ii, metodistii, unitarienii, adventistii, martorii lui Iehova, mormonii, penticostalii si multi, multi altii. În decurs de câteva sute de ani, rata de divizare a crescut, ajungându-se în ziua de azi la culte cu 11 membri. Exista mai multe culte de baptisti, un manunchi de organizatii adventiste, câteva „biserici” mormone, trei federatii principale de penticostali, trei ramuri de martori ai lui Iehova, etc.

Baptistii

Numele si-l iau de la învãtãtura lor despre botez (bapto = a afunda), sustinând cã botezul trebuie împãrtãsit numai adultilor. Ei sunt urmasi ai anabaptistilor lui Thomas Münzer din Germania de prin anii 1533-1534. Întemeietorul sectei baptiste este un fost pastor puritan, englezul John Smith. Din cauza persecutiilor din partea Bisericii Anglicane împotriva tuturor nonconformistilor, John Smith fuge în Olanda în anul 1606. Aici face cunostintã cu rãtãcirile mennonitilor, care învãtau cã botezul trebuie dat numai vârstnicilor si numai prin scufundare si cã jurãmântul si serviciul militar sunt oprite. În scurt timp trecu si el la aceastã sectã, botezându-se a doua oarã, împreunã cu ceilalti însotitori ai sãi, nu prin scufundare, ci prin turnare (stropire). În anul 1611 se întoarce din nou în Anglia si înfiinteazã noua sectã “baptistã”, numitã a “baptistilor generali”, spre deosebire de cea a “baptistilor particulari”, condusã de John Spilsburg, care sustineau botezul prin scufundare. Cam deodatã cu baptistii englezi au luat fiintã în America baptistii americani. Întemeietorul acestora a fost tot un englez, Roger Williams, fost puritan, care, nemultumit de dezbinarea baptistilor englezi si neputând suporta persecutiile Bisericii Anglicane, în anul 1631 fuge în America de Nord, unde înfiinteazã secta “baptistilor regulari”, cu alti 12 membri, care se botezarã unul dupã altul prin scufundare. Baptismul a fost persecutat si în America pânã în anul 1783, dar, dupã proclamare independentei S.U.A. i s-a dat deplinã libertate religioasã. Ca si baptistii englezi, si baptistii americani s-au dezbinat între ei, astfel încât în prezent se pot întâlni peste zece feluri de baptisti: baptistii vechi, baptistii vointei libere, baptistii sâmbãtari, baptistii celor sase principii, discipolii lui Hristos, baptistii unitarieni, baptistii scufundãtori, Biserica lui Dumnezeu etc., numele fiecãrei secte ilustrând principiul generator al ereziei; în general sectele se alipesc de un anume aspect al credintei si îl absolutizeazã în dauna celorlalte. În sec. XIX baptismul trece din Anglia în Germania. Din Germania baptismul trece în Ungaria, iar de aici începe a face ravagii printre românii din Ardeal, îndeosebi judetele Arad si Bihor; ungurii sprijinind rãspândirea baptismului la noi în tarã. Iatã ce scrie deputatul ungur Almay Oliver în ziarul Aradi Közlöny în anul 1913: “Chestiunea nationalã româneascã ar trebui dezvoltatã în asa chip ca poporul român sã fie dezlegat de sub conducerea preotilor români. E de mare însemnãtate faptul cã chestiunea româneascã, cel putin în parte, poate fi rezolvatã cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut în judetul Arad…”. Nu este de mirare cã primii predicatori baptisti printre români au fost unguri. Prin anul 1888 baptistul Kronyai Mihály predica prin Curtici, jud. Arad, si Talpos, Bihor, iar prin alte comune activau Tóth István, Csopják Attila si altii. Nici celelalte provincii românesti n-au rãmas nemolipsite, desi în mãsurã mai micã. Astfel, dupã 1916, baptismul a pãtruns în Bucovina, Moldova si Muntenia, asa cã astãzi sunt în tarã câteva ramuri ale sectei baptistilor.

Cultul lor constã din rugãciuni, din cântece religioase si mai ales din predici. La cultul dumnezeiesc se practicã uneori si “Cina Domnului”, o ceremonie care constã în “împãrtãsirea” cu pâine si cu vin. Cultul public este sãvârsit în “Casele de rugãciuni”, în care se fac evanghelizãrile de dupã masã si seara, cu deosebire duminica.

Învãtãturile baptistilor sunt în majoritate cele ale protestantilor:

a) nu recunosc Sfânta Traditie si cele sapte Taine;

b) sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaste, a rugãciunilor pentru morti, a jurãmântului, a postului, a simbolurilor liturgice s.a.;

c) dreptul si puterea disciplinarã o are adunarea;

d) sunt rigoristi, neîngãduitori fatã de cei ce pãcãtuiesc;

e) botezul îl aplicã numai celor vârstnici si se sãvârseste numai printr-o singurã scufundare (el nu iartã pãcatele);

f) fiecare are dreptul si priceperea de a tâlcui Sfânta Scripturã;

g) nu au decât trei sãrbãtori: Crãciunul, Pastile si Rusaliile;

h) sunt împotriva cinstirii Maicii Domnului si a sfintilor. Toate aceste învãtãturi le au si celelalte secte, cu deosebirea cã acelea au în plus si altele, specifice lor.

Adventistii

Îsi au numele de la cuvântul latinesc adventus=venire, deoarece îi preocupã mult venirea a doua a Domnului si în special data exactã a ei. De datã mai recentã decât baptistii, secta lor a fost întemeiatã de William Miller, fermier din America, nãscut la 1782 în orasul Pitsfield. Pãrintii lui au fost baptisti sãraci si nu i-au putut da o culturã înaltã; însã lui îi plãcea sã învete si, în urma unei lecturi bogate, a ajuns sã fie liber cugetãtor.
Grozãviile rãzboiului anglo-american din 1812-1816, la care a luat si el parte, l-au fãcut sã se apropie de Sfânta Scripturã si sã devinã credincios baptist ca si pãrintii lui. Dar citind cu multã stãruintã Biblia si neavând pricepere si pregãtire destulã pentru întelegerea ei, a scos din ea fel de fel de rãtãciri, cum ar fi: venirea a doua va fi între 1 martie 1843 si 1 martie 1844; atunci Hristos va întemeia pe pãmânt o împãrãtie de o mie de ani (mileniul), cu cei drepti care vor învia; iar la sfârsitul mileniului vor învia si cei pãcãtosi si vor fi judecati s.a.
Data venirii a doua a stabilit-o pornind de la Daniil (8, 14), unde proorocul spune iudeilor cã pânã la curãtire vor trece 2400 de zile. Prin zile, Miller a înteles ani, iar prin curãtirea templului a înteles întemeierea mileniului. Socoteala a început-o de la anul 457 înainte de Hristos, fiindcã în acest an a început robia babilonicã. De la aceastã datã si pânã la Hristos vor mai trece restul pânã la cifra de 2300 ani, adicã încã 1843 de ani, dupã care va urma venirea a doua si mileniul.
Proorocia aceasta si-a anuntat-o Miller încã din anul 1833 prin brosura sa „Învederare din Sfânta Scripturã a venirii a doua a lui Hristos în anul 1843”. Acelasi. lucru 1-a vestit apoi revista „Semnele timpului”, scoasã în 1840 de Iosua Himes, un adventist fanatic, apoi în „Strigãtul din miezul noptii” (1842).
Dar profetia lui Miller nu s-a împlinit, ceea ce a tulburat foarte mult pe aderentii sãi numiti adventisti. Miller si-a recunoscut în public greseala sa si a socotelilor sale, dar totusi a continuat sã afirme cã venirea a doua trebuie sã fie în curând. Un ucenic al lui Miller, pe nume S. Snow, a cãutat sã împace pe adventisti, spunând pe baza textului de la Levitic (12, 29), cã mai trebuie sã adauge încã sapte luni si zece zile, si cã data de 10 octombrie 1844 este data sigurã a venirii a doua. De data aceasta a fost anuntatã prin reviste, ziare si conferinte si era asa de mult crezutã, încât aderentii tãrani si-au lãsat cerealele pe câmp nerecoltate, iar cei de la oras îsi vindeau casele si tot ce aveau.
Noaptea de 9 spre 10 octombrie 1844 a fost asteptatã cu mari emotii. Adventistii s-au adunat într-o salã mare din orasul Boston, asteptând sunetul trâmbitei îngeresti, care avea sã vesteascã lumii a doua venire a Domnului. Dar noaptea aceasta a trecut ca toate celelalte nopti, iar adventistii, vãzându-se înselati si de data aceasta, au pãrãsit secta în masã. Însusi Miller a mãrturisit public cã a gresit si a sfãtuit pe adeptii sãi sã treacã la baptisti. Însã baptistii nu i-au primit.
Aderentii care au mai rãmas au început apoi a se împãrti si a se organiza în diferite grupuri separate, ca: adventistii Evangheliei, crestinii adventului, uniunea adventului etc. Unii dintre ei au strãmutat data venirii a doua pentru anul 1874. Astãzi adventistii sunt de douã feluri: adventistii de ziua a saptea si adventistii reformisti, fiecare continuând sã fie preocupati de noi calcule în vederea aflãrii datei celei de a doua veniri, ignorând cuvântul Mântuitorului, dupã care nimeni nu poate afla si nu poate sti ziua aceasta (Matei 24, 36).

A. Adventistii de ziua a saptea
Întemeietorul acestei secte a fost Iosif Bates, cãpitan de vapor, si mai ales sotii James si Hellen White, toti din America. Aceastã femeie, Hellen White, socotitã profetesã a sectei, fiind bolnavã de isterie, avea adesea halucinatii, aiureli, pe care le socotea drept descoperiri dumnezeiesti; ea a cãlãtorit prin toate centrele mai însemnate din America si Europa, rãspândind pretutindeni învãtãtura adventistã.
Despre datele stabilite de Miller si Snow, privitor la asa zisa a doua venire, sustinea cã ele nu au în vedere venirea a doua, ci curãtirea templului ceresc de pãcatele fiilor lui Dumnezeu (Evrei 9, 23) si cã acel timp este si de judecatã (I Petru 4, 17) si de aceea sfârsitul lumii va fi curând sau, dupã Apocalipsã (14, 6–7), a si sosit. Previziunile si fixarea datei au continuat, fiind propusi pe rând anii: 1845, 1849, 1851, cea din urmã fiind certificatã si de o „viziune” a lui H. White. Tot printr-o „viziune cereascã” a profetesei, adventistii au preluat serbarea sâmbetei de la baptistii de ziua a saptea; în 1860 secta luându-si denumirea de „Adventistii de ziua a saptea”.
Din America adventismul de ziua a saptea a pãtruns în Europa, unde si-a format comunitãti organizate si case de edituri, sustinând o vie propagandã prin ziare si reviste. Ei au scoli confesionale si seminarii, iar centrul de propagandã îl au în orasul Hamburg (Germania), pentru Europa. În România, adventismul a fost adus la anul 1870 de Mihail Czehovschi, fost preot romano-catolic, care a activat mai întâi la Pitesti, ca reprezentant al adventistilor de duminicã.
Adventismul de ziua a saptea a fost adus mai apoi si de alti strãini, mai întâi în Dobrogea, iar prin 1890 pãtrunde în Bucuresti. Propaganda rãmâne însã fãrã rezultate remarcabile, fiind sustinutã numai de strãini pânã în anul 1906, când studentul în medicinã Petre Paulini se converteste la adventism, primind botezul de la adventistii sâmbãtari. El este prima victimã dintre intelectualii români. În scurtã vreme, el ia conducerea sectei si o organizeazã sustinând-o printr-o propa-gandã în care nu a omis nici unul din mijloacele cele mai jignitoare la adresa Bisericii si a clerului nostru. În 1920 s-au organizat sub denumirea de „Uniunea comunitãtilor evanghelice ale adventistilor de ziua a saptea” (de obicei comunitãtile dintr-o provincie), iar „Conferintele reunite” alcãtuiesc Uniunea adven-tistilor. Cartea lor de cult principalã este „Imnele crestine”.

Învãtãturile caracteristice ale adventistilor sunt:
a) Cunoasterea datei exacte a venirii a doua;
b) Mileniul – sau împãrãtia de o mie de ani a lui Hristos pe pãmânt, cu cei drepti;
c) Nu existã iad, nici suflet nemuritor;
d) Serbarea sâmbetei;
e) Obligativitatea Testamentului Vechi, relativ la legile despre mâncãruri curate si necurate;
f) Domnia lui Antihrist de 1260 de zile (Apoc. 12, 6) este de 1260 de ani si anume între 538–1798 (domnia papalitãtii). Alte rãtãciri sunt cele comune tuturor sectelor.

B. Adventistii reformisti
Adventistii reformisti sau, pe numele lor întreg, „Miscarea reformatoare a adventistilor de ziua a saptea”, sunt o fractiune nãscutã din sânul adventistilor de ziua a saptea. Dupã moartea „profetesei” H. White (1915), s-au ivit mai multe femei adventiste, care se pretindeau a fi chemate sã o înlocuiascã. Dintre acestea a reusit sã se impunã Margareta Rowen din Los Angeles (California), care sustinea cã adventismul trebuie supus unei schimbãri, asa cum i s-a descoperit ei, si anume: adventistii cu adevãrat crestini nu trebuie sã punã mâna pe arme, ca sã ajute statele în planurile lor rãzboinice. Adventistii care în timpul rãzboiului au luat arma în mânã, au pãrãsit calea adevãrului. Rãzboiul început în 1914, spunea ea, este ultimul rãzboi, fiindcã trãim vremurile cele de apoi, când sfârsitul lumii este aproape. De aceea nici cãsãtoria nu este admisã, ca una ce de acum înainte nu mai are nici un rost; de asemenea se interzice mâncarea de carne.
Asa s-a nãscut adventismul reformat sau rowenismul, prin anul 1916, ca o miscare reformistã în sânul adventistilor de ziua a saptea. Din America adventismul a trecut în Germania, iar de aici mai departe, ajungând pe la noi în 1917–1918 prin mijlocirea unui soldat cu numele Kremer, cãsãtorit cu o nemtoaicã reformistã din Hamburg. Totusi n-a reusit sã prindã teren, din cauza atitudinii lui fatã de stat. Secta a fost interzisã, fapt pentru care nu si-a putut face propaganda decât pe ascuns sau prin foile lor „Pãzitorul adevãrului” si „Solul misionar”. Învãtãturile reformiste sunt expuse în brosura „O scurtã lãmurire a principiilor adventistilor de ziua a saptea, miscare de reformã” (Bucuresti, tip. Cultura, 1924), fiind combãtutã de Petre Paulini, conducãtorul celorlalti adventisti în brosura „Profeti falsi si profetii mincinoase”.

Penticostalii

Zisi si „Tremurãtori” sau „Spiriti” sau cum se mai numesc ei „Biserica lui Dumnezeu Apostolicã”. Numele de Penticostali vine de la cuvântul grecesc „penticosta”, care însemneazã Cincizecime. Ei sustin cã toti membrii sectei lor au botezul cu Duhul Sfânt si cu foc, pe care l-au primit Apostolii la Cincizecime prin pogorârea Duhului Sfânt (Spirit).
Li se mai zice „Tremurãtori” din cauza tremurãrilor pe care le manifestã sub pretinsa influentã a Sfântului Duh pogorât asupra lor; si „Spiriti”, fiindcã pretind a avea pe Sfântul Duh în darul vorbirii în limbi, ca si Apostolii dupã Cincizecime.
Fãcând din aceastã credintã punctul central al vietii si învãtãturii lor, au reconsiderat toate celelalte puncte ale credintei crestine în functie de acesta, subordonându-le ca importantã si prioritate acestuia, constituindu-se astfel în sectã.
Originea sectei este tot în America, datând de abia de la începutul secolului al XX-lea, fiind înfiintatã din sânul baptistilor de predicatorul baptist Carol Parham. Acesta a început sã propovãduiascã rãtãcirea cã Sfântul Duh se revarsã din nou cu putere la o apropiatã a doua pogorâre a Sa si cã, la 3 ianuarie 1911, S-a si pogorât deja peste 13 persoane.
În România, secta penticostalã a venit direct din America prin câtiva români de acolo, printre care câstigase teren încã înainte de 1910; fiind sustinutã si propagatã chiar printr-o revistã în limba românã, „Vestitorul Evangheliei”, redactatã în orasul Akron – Ohio, de un oarecare Paul Budeanu, român originar din judetul Arad.
Paul Budeanu a tradus în româneste mãrturisirea de credintã a penticostalilor, intitulatã „Declararea fundamentului adevãrat al Bisericii lui Dumnezeu”. Cu Pavel Budeanu stãteau în legãturã penticostalii din România, al cãror sef a fost de la început Ioan Bododea din Brãilita, fost predicator, propaganda sustinându-si-o prin reviste editate de el, ca: „Glasul adevãrului” si „stiinta Sfintilor”.

Învãtãturile specifice penticostalilor sunt urmãtoarele:

a) Mileniu;
b) Pe lângã botezul cu apã este de trebuintã si cel cu Duhul Sfânt si cu foc, pe care l-au primit apostolii la cincizecime si prin care se primeste darul vorbirii în limbi;
c) Pentru ca Biserica sã nu fie moartã trebuie sã aibã darul Sfântului Duh, iar pentru a obtine acest dar, se cere rugãciune si post, adicã nemâncare;
d) Botezãtor poate fi numai cel ce are darul vorbirii în limbi (în timp ce la baptisti si la alte secte poate fi numai cel rânduit de comunitate);
e) Slujbele duhovnicesti sunt cele ale predicatorilor, proorocilor si prezbiterilor – alesi din Bisericã si ordinati (sfintiti ca preoti prin punerea mâinilor). Ordinatiunea nu se poate pierde.
f) În adunãri pot vorbi si femeile;
g) Sfântul Duh purcede si de la Fiul;
h) Pãcãtosii dati afarã din adunare nu mai pot fi reprimiti.
În celelalte puncte ale credintei se aseamãnã cu ceilalti eretici, îndeosebi cu baptistii, din rândul cãrora s-au format.
Cultul este simplu: câteva cântãri, însotite de vorbirea în limbi si predici (toate acestea au loc într-o atmosferã plinã de neorânduialã).

Pocaitii sau Nazarinenii

Numele de nazareni sau nazarineni provine din afirmatia lor cã urmeazã pe Iisus Nazarineanul nu numai în cuvinte, ci si în fapte. Se numesc pocãiti deoarece sustin cã pocãinta este temeiul mântuirii si cã numai ei fac adevãrata pocãintã.
Adevãratul doctrinar si întemeietor al sectei este Samuel Fröhlich, tot din Elvetia, nãscut în anul 1803 din pãrinti sãraci (calvini). El a studiat teologia calvinã la Zürich si a ajuns pastor calvin în Elvetia; tineretea si-a petrecut-o în destrãbãlãri. Apoi, dupã cum mãrturiseste el, la Pastile anului 1825 i s-ar fi arãtat Dumnezeu îndemnându-l la o viatã curatã. Ca pastor era iubit de pãstoritii sãi fiindcã era constiincios si predica regulat si cu foarte mult zel. Desi încã pe când era student teolog strecurase rãtãciri prin predicile sale, la început a rãmas totusi în cadrul învãtãturilor calvine; pânã la urmã însã încetul cu încetul devine baptist, desi nu oficial.
El era pastor calvin, dar rostea predici baptiste, pânã când, descoperindu-i-se rãtãcirile, a fost depus. Din acest moment Fröhlich devine baptist pe fatã si în anul 1832 întemeiazã o „sfântã comunã” (die heilige Gemeinde) cu 38 de aderenti, fosti credinciosi de-ai lui în calvinism, pe care i-a botezat din nou, prin cufundare. Astfel s-a întemeiat prima „comunã nazareanã” având în frunte pe însusi întemeietorul si doctrinarul ei, Fröhlich, care în cinci scrieri a stabilit principiile doctrinare ale sectei sale. El sustine cã Biserica a devenit concubinã a statului, cu care cocheteazã si de la care primeste plata de stat, de aceea se cere o Bisericã nouã.
Din Elvetia nazarenismul a pãtruns în Ungaria în 1910 adus de niste ucenici ai lui Fröhlich, mai ales prin pãrtile învecinate cu Transilvania (orasul Hódmezövásárhely). De aici a pãtruns apoi la românii din Ardeal, mai ales în judetele mãrginase: Arad, Bihor, Békés. Totusi, la noi secta n-a reusit sã se rãspândeascã prea mult. Pânã astãzi ea numãrã putini aderenti; din cauza atitudinii sale fatã de stat fiind interzisã. Cartea lor de cântãri este intitulatã „Noua harfã a Sionului”.

Învãtãtura nazarineanã în cea mai mare parte seamãnã cu cea a baptistilor, caracteristicile ei principale fiind:

a) Mileniul (ca la adventisti, russelisti si penticostali);
b) Neadmiterea jurãmântului, deoarece poate fi îndestulã-toare fãgãduinta fãrã de jurãmânt;
c) Neîngãduinta de a face uz de armã în rãzboi;
d) Imposibilitatea de a mai pãcãtui dupã botez;
e) Neprimirea din nou în comunitate a celor ce au fost exclusi;
f) Toate institutiile publice sunt locasuri ale lui Antihrist. Tot asemenea este si scoala, care nu are nici un rost, deoarece copiii dupã ce primesc botezul nu mai pot pãcãtui; ei ajung la fericirea raiului si n-au nevoie de a fi educati în scoli:
g) Nu existã predicatori alesi, ci fiecare poate predica, dacã este iluminat de Duhul Sfânt;
h) Sunt douã categorii de credinciosi: „prietenii si prietenele”, care sunt aderenti încã nebotezati ai sectei; si „fratii si surorile” sau aderentii botezati, care îsi zic „tu” între ei;
i) Rigorism în ceea ce priveste viata privatã si bucuriile ei, s.a.m.d.
În celelalte pãrti ale doctrinei lor se aseamãnã întru totul cu baptistii.Celelalte rãtãciri sunt comune cu ale altor sectari.

Evanghelistii

Evanghelistii sau Crestinii dupã Evanghelie. si-au luat numele acesta, sub pretextul cã toatã viata lor este în perfectã armonie cu Sfânta Evanghelie. Secta a apãrut în Elvetia la sfârsitul secolului XIX, unde poartã numele de chrétiens –crestini. La noi a fost adusã la începutul acestui secol de niste strãini, mai întâi prin pãrtile Sibiului (Cisnãdie), apoi în Bucuresti si Iasi.
În capitalã a început a prinde teren si a se organiza sub numele de „Réunions évangeliques françaises”. Revista prin care au încercat sã se introducã în cercuri cât mai largi era intitulatã „La Réunion de Croyants pour le Culte” si era editatã în Bucuresti, iar secta a început a prinde teren mai cu seamã dupã ce a cãzut victimã Grigorie Constantinescu, fiu de ofiter trimis în Elvetia spre a se perfectiona într-o meserie, dar a revenit dupã patru ani ca predicator evanghelist. Mobilizat în rãzboiul din 1916–1918, ajunge prin Iasi unde începe sã activeze, reusind sã facã o casã de rugãciuni. Capitala Moldovei devine centrul organizatiei sectei, datoritã lui Grigorie Constantinescu, devenit predicator sef. De aici rãtãcirile sectei se coboarã prin judetele învecinate, „crestinii dupã Evanghelie” organizându-se apoi într-o uniune a cãrei conducere centralã se mutã din nou la Bucuresti, împreunã cu Grigorie Constan-tinescu.
Învãtãturile lor sunt expuse în brosurile „Memoriu sau scurtã expunere a punctelor de doctrinã ale Comunitãtilor crestine” si „Memoriu sau scurtã expunere a doctrinei Crestinilor dupã Evanghelie”.

Rãtãcirile proprii evanghelistilor sunt urmãtoarele:

a) Considerã cã botezul este unul, dar are trei fete:
– botezul apei, care nu mântuieste;
– botezul Sfântului Duh, care poate fi primit înainte, deodatã sau dupã cel al apei;
– botezul în moartea Domnului, care este starea cea mai înaltã de sfintenie la care poate ajunge un credincios.
b) cred cã sunt patru judecãti:
– a celor credinciosi, fãcutã în cer cu mult înainte de judecata cea mare a pãcãtosilor;
– a celor în viatã, la venirea a doua a Domnului, când va începe mileniul si când se vor despãrti oile de capre;
– a pãcãtosilor, la sfârsitul mileniului;
– a îngerilor rãi.
c) Desi înlãturã Sfânta Traditie, admit totusi cã existã trei ceruri: cerul dintâi sau atmosfera, cu nori, cu zare albastrã; cerul al doilea, sau al stelelor, din jurul globului pãmântesc; cerul al treilea este raiul lui Dumnezeu, în care sãlãsluiesc îngerii si sufletele dreptilor si care este locul de odihnã si de asteptare. La judecata din urmã, cerul dintâi si al doilea va arde si tot pãmântul va fi mistuit de foc, numai cerul al treilea va rãmâne;
d) La venirea a doua se va face convertirea iudeilor cu atâta putere, încât va fi „o adevãratã înviere din morti”;
e) Mileniul.
Evanghelistii n-au ca celelalte secte o organizatie centralã, fiind prea putini. Celelalte rãtãciri sunt comune cu ale baptistilor si ale altor secte.

Stilistii

În anul 1923 s-au adunat la Constantinopol, într-un sinod, reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe. Acolo, cercetând cu frica lui Dumnezeu si cu amãnuntime chestiunea calendarului Iulian si vãzând cã prin îndreptarea lui nu se aduce nici o stirbire dogmelor, canoanelor Bisericii si rânduielilor Sfintilor Pãrinti, si cã prin rãmânerea în urmã a calendarului de la 21 la 8 martie, se calcã rânduiala stabilitã de Sfântul si Marele Sinod ecumenic de la Niceea, au hotãrât cu totii sã îndrepte calendarul Iulian si sã aducã echinoctiul de la 8 martie la 21 martie, cum este acum.
Hotãrârea a fost primitã de toate Bisericile Ortodoxe care au luat parte la sinod, prin mitropolitii, episcopii si delegatii lor, urmând ca fiecare Bisericã sã facã îndreptarea calendarului când va gãsi vremea potrivitã.
Astfel, în anul 1924, la 10 martie, au îndreptat calendarul Patriarhia ecumenicã de Constantinopol si Biserica Greciei. Apoi, pe rând, Patriarhia Alexandriei, Patriarhia Antiohiei si în anul 1924, în octombrie, a îndreptat calendarul si Biserica noastrã Ortodoxã Românã, socotind ziua de 1 octombrie drept 14 octombrie, sãrind peste cele 13 zile, cu care rãmãsese în urmã calendarul Iulian, de la Sfântul Sinod de la Niceea.
Iar Sfintele Pasti le serbãm odatã cu crestinii ce tin stilul vechi din celelalte tãri, pentru unitatea si pacea Bisericilor noastre surori în dreapta credintã, care încã nu au îndreptat calendarul, precum Biserica Rusã, Biserica Ierusalimului, Biserica Serbiei s.a., care încã n-au trecut în mod practic la îndreptarea calendarului vechi, dar care la vreme potrivitã îl vor îndrepta, dupã cum a fost întelegerea tuturor Bisericilor Ortodoxe la Constantinopol din anul 1923 si la Consfãtuirea panortodoxã din 1948 tinutã la Moscova, care au ajuns la întelegere în aceastã privintã si care au hotãrât obligatoriu ca clerul si credinciosii din fiecare tarã ortodoxã sã tinã stilul bisericesc local pe teritoriul cãreia se gãseste. Adicã în tara în care se tine calendarul îndreptat, acela sã rãmânã mai departe, iar în tara unde încã se mai tine stilul vechi, acela sã rãmânã în folosintã pânã la vremea potrivitã, când va fi întocmit si recunoscut calendarul cel mai desãvârsit pentru toatã Ortodoxia.
si acestea toate s-au hotãrât de mai marii pãstori ai Bisericii Rãsãritului numai pentru a se tine unitatea si pacea dintre Bisericile dreptmãritoare între care Duhul Sfânt i-au pus pe ei pãstori.
si acum trebuie sã întelegem cã aceastã hotãrâre care s-a luat la Consfãtuirea panortodoxã de la Moscova este un mijloc de pace si de unire între Bisericile Ortodoxe din toatã lumea în ce priveste îndreptarea calendarului si este fãcutã cu chibzuintã sinodiceascã si traditie canonicã. Deoarece noi stim din sfintele canoane si din învãtãturile Sfintilor Pãrinti cã Biserica noastrã dreptmãritoare în toate vremurile de-a lungul istoriei a folosit douã mijloace de a mântui sufletele: scumpãtatea si iconomia sau pogorãmântul. Scumpãtatea este cel mai bun dreptar al sfintelor canoane din Biserica Ortodoxã, iar iconomia – pogorãmântul – este al doilea mijloc si care uneori pogoarã mai mult sau mai putin din îndreptarul scumpãtãtii cu scopul sfânt de a folosi Biserica pe alte cãi.

Stilistii de 60 de ani lucreazã orice tainã si orice sfintire în bisericile lor, fãrã arhiereu si fãrã ierarhie, si prin urmare, dacã ei n-au ierarhi, nici preotii lor nu se pot numi preoti, nici Biserica lor Bisericã si nici crestinii cei botezati de ei nu se pot zice cândva crestini. Pentru cã unde nu este ierarhie si arhiereu, nici sfintenie nu este, nici mântuire. Fiindcã izvorul tuturor sfintirilor si darurilor vine numai prin arhiereu. Asadar, dacã ei se numesc pe sinesi Bisericã dreptmãritoare si traditionalã, sã ne spunã în care Bisericã dreptmãritoare s-a mai lucrat vreodatã Sfintele taine fãrã arhiereu?
Iar dacã ei zic cã au arhiereu, sã ne spunã care este episcopul lor, cine l-a hirotonit si unde îsi are resedinta? Cãci canonul 13 a sinodului I–II zice: „Semãnãturile ereticestilor zâzanii aruncându-le în Biserica lui Hristos, diavolul cel cu totul rãu si acestea vãzându-le din rãdãcini tãiate cu sabia Duhului, au venit pe altã cale de mestesugiri sã despartã Trupul lui Hristos cu mantia schismaticilor. si pe aceastã vrãjmãsie a lui, Sfântul Sinod zãdãrnicind-o, a hotãrât ca de acum înainte, orice preot sau diacon, care osândind pe episcopul sãu pentru orice vinovãtie, mai întâi de sinodiceasca judecatã si de cercetare si osândirea cea deplinã asupra lui, vor îndrãzni a se despãrti de împãrtãsirea lui si numele lui nu-l vor pomeni la sfintele rugãciuni ale Liturghiilor, dupã obiceiul predat Bisericii, acestia sã se supunã caterisirii si de toatã ereticeasca cinste sã se lipseascã. Cãci, ca cel rânduit în ceata preotiei, a îndrãznit a rãpi judecata mitropolitilor si mai înainte de judecatã el osândeste.
Încã sã citeascã ei si canoanele: 18 al sinod. IV ec. si 6 al sinod. II ec. si sã înteleagã cã singuri, rupându-se de ascultarea episcopilor si hulind Biserica si pe conducãtorii ei, au cãzut sub anatema care o aratã sfintele canoane 17 ale sinod. VII ec., 3, 4, al sinodului IV ec., 31 Apost., 31 si 34 al sinod. VI, 1 al sinod. I–II, 5 si 6 Gangra si 5 Antioh., asupra celor ce nu ascultã de episcopii lor.
Decât a judeca ei pe episcopii si mitropolitii din Biserica noastrã Ortodoxã, mai bine ar întoarce ochiul asupra lor, ca sã-si cunoascã grelele vinovãtii canonice pe care le au, cã au rupt legãtura duhovniceascã cu Biserica Ortodoxã si se conduc dupã mintea lor cea întunecatã de mândrie, de urã si de nesupunere.

Stilistii au si grave abateri canonice. Iatã care sunt cele mai grave:

a) Nu ascultã de hotãrârea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, din anul 1923, care a hotãrât îndreptarea calendarului celui vechi: Can. 3, II Ec.; 28 IV Ec.; 36 Trulan.
b) Nu ascultã nici de Patriarhia Ierusalimului: Can. 34 Apost.; 2, II Ec.; 12 IV Ec.; 36 Trulan; 19 Antiohia.
c) Nu ascultã de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române si de hotãrârea întâi-stãtãtorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, care s-au adunat la Moscova în anul 1948.
d) Considerã calendarul sfânt si fac din aceasta o dogmã;
e) Preotii lor, precum si crestinii condusi de ei, se depãrteazã de la slujirea si împãrtãsirea cu preotii si ierarhii nostri, din urã, mândrie, rãzvrãtire si neascultare.
f) Boteazã si cununã a doua oarã, sãvârsind o mare erezie si gresealã dogmaticã; Can. 47 Apostolic; 48, 72 Cartagina; 1, 47, 91 al Sfântului Vasile cel Mare; stilistii nu au Sfântul si Marele Mir, pentru cã nici episcop nu au care sã li-l sfinteascã, si din aceastã cauzã ung copii cu untdelemn de prin candele, când îi boteazã, si prin aceasta falsificã botezul si duc în eroare pe crestinii care dau copiii pe mâna lor ca sã-i boteze.
g) Au rupt legãtura duhovniceascã cu ierarhia canonicã a Bisericii Ortodoxe Române; Canonul 31 al Sfintilor Apostoli; 13, 14 si 15 ale Sin. I si II din Constantinopol; 6, II Ec.; 3, III Ec.; 18, IV Ec.; 31 si 34, Trulan; 5, Antiohia; 10, 11, Cartagina.
h) Hulesc si defaimã patriarhii, episcopii si preotii Bisericii care tin stilul nou, numindu-i „catolici”, „lipsiti de har”, „eretici”, cãzând astfel sub osânda canoanelor: 31, 39 Apostolic; 18, I Ec.; 8, IV Ec.; 34 Trulan; 58 Laodiceea; 7 Cartagina.etc.
i) Au fãcut mãnãstiri fãrã aprobarea Sfântului Sinod.
j) Preotii stilisti se duc prin sate strãine si fac slujbe pe ascuns, fãrã sã tinã seama de aprobarea episcopului locului si a parohului din acele parohii, cãzând prin aceasta sub osânda canoanelor 34 Apostolic; 4, 6, 7, I Ec.; 2, 3, II Ec.; 8, III Ec.; 28, IV Ec.; 36, 39 Trulan; 9 Antiohia.
si acestea sunt câteva din greselile si abaterile canonice ale celor ce tin stilul vechi în tara noastrã.
Stilistii sunt considerati schismatici, adicã dezbinati de Biserica Ortodoxã, cãci au cãlcat legile bisericesti administrative, organizându-si mãnãstiri si biserici deosebite, fãrã aprobarea Sfântului Sinod. Iar dacã îndrãznesc sã boteze a doua oarã, atunci se fac eretici, potrivit cu canonul 47 Apostolic si alte canoane.
si acesti stilisti care sunt nesupusi Bisericii pânã în ziua de azi, rãmân o fractiune schismaticã. Dar sã se stie cãci calendarul în decursul istoriei a mai fost schimbat de cinci ori pânã acum, si când va fi nevoie, iar o sã se schimbe.

Monofizismul (Euthianismul)

Monofizitismul este o doctrina aparuta în secolul al V-lea, care sustine ca dupa intrupare Isus Hristos a avut numai o natura, cea divina, nu doua – divina si umana. este o . Credinta monofizita este cunoscuta sub numele de Eutihianism, dupa principalul promotor al acestei erezii, Eutihie (378 – c. 454), arhimandrit din Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril al Alexandriei, învatand ca firea/natura omeneasca a lui Hristos a fost absorbita de cea dumnezeiasca, asa cum un cub de zahar se dizolva în apa. Eutihie a formulat aceasta doctrina ca raspuns la erezia nestorianismului, care împartea persoana lui Hristos aproape pâna în punctul în care Hristos ar fi avut doua persoane diferite (nu doua naturi, conform credintei ortodoxe). Doctrina lui a fost condamnata ca fiind eretica, la Conciliul IV Ecumentic de la Calcedon în 451. O alta ramura a monofizitismului, numita apolinarianism, sustine ca Hristos a avut un trup uman si o “esenta vie” umana, dar ca Logosul Divin a luat locul nous-ului sau al “esentei gânditoare,” analog dar nu identic cu ceea ce în zilele noastre numim minte, apolinarianismul fiind condamnat anterior, la Sinodul II Ecumenic din 381.

Monofizitismul strict sau Eutiahianismul explica una din naturile lui Hristos în unul din patru moduri:
– Natura umana este absorbita de cea divina;
– Cuvântul divin (Logos) dispare în umanitatea lui Hristos;
– O a treia natura unica este creata din combinatia naturilor divina si umana;
– Este o compozitie (un întreg natural) de umanitate si divinitate, fara confuzie.

Un Monofizitism mai moderat, a fost avansat de Severus (c. 465 – 538), patriarhul Antiohiei. Era mai putin rigid si în multe feluri diferit numai nominal de doctrinele conciliului de la Calcedon. Cu toate acestea, toti Monofizitii au respins formulele dogmatice, iar eforturile de a se atinge un compromis acceptabil au esuat. În secolul 6, Monofizitismul avea o baza puternic institutionala în trei biserici: cea Armeniana, cea Coptica si cea Iacobita, toate ramânând nominal Monofizite astazi. Actualii copti sunt monofiziti severieni.

Calvinismul – Reformatii

Biserica Reformata (cunoscuta si sub denumirea de Biserica Calvina), este o biserica crestina rezultata în urma Reformei Protestante. Credinta Bisericii Reformate se bazeaza pe interpretarea data de Jean Calvin si Ulrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Pentru ca cei doi fondatori au activat în Elvetia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea latina a învataturii propagate de ei este “Confessio Helvetica” (“credinta elvetiana”), spre deosebire de “Confessio Augustana” (“credinta de la Augsburg”), adica cea raspândita de Martin Luther.
Adeptii Calvinismului s-au reunit în Olanda la Dordrecht (15 km sud-est de Rotterdam), în 1618. Acolo au formulat ceea ce numim acum cele cinci puncte ale Calvinismului. Ele se bazeaza pe afirmatii izolate ale lui Pavel, luate din contextul Bibliei si din contextul interpretarii Traditiei nebiblice: Romani (5:10), 2 Corinteni (5:18-19), Efeseni (2:15-16), Coloseni (1:21-22), Romani (3: 24-25). Cele cinci puncte se bazeaza de asemenea pe scrierile timpurii ale lui Augustinus despre predestinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relatia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creatia si întruparea lui Cristos la cinci formule teologice rationaliste si practice. La Dordrecht Protestantismul a dat lovitura de gratie spiritului Bisericii istorice.

Cele cinci puncte ale Calvinismului

1. Totala neputinta sau Totala depravare
Pacatosul este mort, orb si surd la lucrurile Domnului. Vointa sa nu este libera; omul pacatos nu poate deosebi binele de rau. Astfel ca omul nu poate niciodata sa aleaga sa-l iubeasca pe Dumnezeu sau sa faca binele. Credinta omului nu îl ajuta la mântuire; este darul lui Dumnezeu dat celor pe care el i-a ales spre mântuire. Si e normal sa fie asa, de vreme ce, dupa cadere, omul a decazut complet, si-a pierdut liberul arbitru si a devenit total depravat.
2. Alegerea neconditionata
Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii si prin vointa sa suverana, pe unii spre mântuire. Alegerea sa, potrivit careia unii pacatosi vor fi salvati, nu se bazeaza pe nici un criteriu ce poate fi cunoscut prin mijloace omenesti. El nici macar nu alege sa-i mântuiasca pe aceia despre care stia dinainte ca îl vor iubi si asculta. Alegerea nu este determinata sau conditionata de faptele omului. Dimpotriva, Dumnezeu da credinta celor pe care îi alege. Alegerea de catre Dumnezeu a pacatosului, nu alegerea pacatosului de a-l urma pe Cristos, este singura cauza a mântuirii. Aceasta trebuie sa fie asa, de vreme ce omenirea nu poate sa aleaga, vointa si intelectul fiindu-i profund depravate.
3. Mântuirea speciala sau Iertarea limitata
Lucrarea lui Cristos avea ca scop sa-i mântuiasca doar pe cei alesi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor alesi prin rascumpararea pacatului lor în procesul alegerii neconditionate. Dar nu exista nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toti oamenii sunt pacatosi si trebuie sa fie sortiti pierzaniei. Totusi, datorita unor ratiuni cunoscute doar de el, Dumnezeu a ales o mâna de oameni pentru a-i mântui. Ceilalti merita în egala masura pedeapsa divina, dar Dumnezeu a gasit potrivit sa mântuiasca doar pe câtiva, datorita ratiunilor sale oculte.
4. Harul irezistibil
Lucrarea Sfântului Spirit adreseaza o chemare speciala celor alesi. Aceasta chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei alesi sunt selectati de Dumnezeu, nu mântuiti prin alegerea lor de a deveni precum Cristos, tot asa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu – chemarea Spiritului. Chemarea sa nu poate fi refuzata. Pacatosul nu are nici o alegere. Spiritul îl forteaza pe pacatos nu numai sa creada, dar si sa coopereze cu vointa divina.
5. Perseverenta sfintilor
Cei alesi, sunt mântuiti de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate sa le stearga numele din Cartea Vietii. Ei nu au ales sa se apropie de Dumnezeu, la fel cum nici o fapta, gând, sau dorinta nu poate sa îi îndeparteze din planul lui Dumnezeu de a-i face sa persevereze pâna la capat. Totusi, cei alesi nu pot sti niciodata în aceasta viata daca sunt cu adevarat alesi, astfel ca omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa. Dar si asa cei alesi de Dumnezeu sa fie pierduti de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Cainta, caracterul lor, faptele bune sau credinta în Cristos, nu le sunt de nici un folos.

Martorii lui Iehova

Martorii lui Iehova sau studentii în Biblie, zis si milenisti sau Russelisti, este una din cele mai periculoase secte care actioneazã si în tara noastrã. Adeptii ei s-au numit „Russelisti”, dupã numele întemeietorului; „Milenisti”, ca unii care rãspândesc învãtãtura despre „mileniu”, sau „Studentii în Biblie”, ca unii ce ar studia mai serios decât ceilalti Biblia si în fine „Martorii lui Iehova”, ca singurii martori ai lui Iehova.
Întemeietorul sectei lor a fost Carol Russel, comerciant din America, nãscut la Pitsburg, statul Pennsylvania, în 1852, din pãrinti irlandezi, prezbiterieni, emigranti în America. Ajungând în contact cu adventistii, ei s-au molipsit de învãtãturile acestora despre inexistenta iadului si despre apropiata a doua venire a Domnului pentru asezarea împãrãtiei de 1000 de ani pe pãmânt. Russel s-a apucat sã cerceteze Biblia si a ajuns la concluzia cã aceste învãtãturi ar fi conforme cu ea si cã venirea a doua nu se va face în scopul judecãtii, ci al restabilirii sau al restaurãrii, iar mileniul are un caracter purificator.
În 1872 înfiinteazã un cerc al „studentilor în Biblie” – fãcând începutul sectei; iar în anul 1876 scrie cartea „Scopul si modul venirii a doua a Domnului”. Anul 1874 era data fixatã de adventisti pentru venirea a doua a Domnului în trup. Profetia însã nici de data aceasta nu s-a împlinit, ceea ce a descurajat pe aderenti. Russel însã le furnizeazã explicatia cã Hristos a venit dar numai în duh si nu L-a vãzut nimeni, cã a venit precum Însusi spunea cã va veni: „ca un fur”, nevãzut. De la 1874 la 1878 spunea el – sunt cei trei ani si jumãtate (Apoc. 14, 14–20). Apoi, în 1878 a început sã-si arate marea Sa putere si sã întemeieze împãrãtia Sa, iar în primãvara anului 1878 au înviat Apostolii, dar si ei sunt asemenea lui Hristos, fiinte spirituale invizibile ochiului omenesc.
Desi la început a colaborat cu adventistii, în cele din urmã Russel se desparte de ei si în anul 1879 înfiinteazã revista „Turnul de veghe”, scrisã de el si tradusã în mai multe limbi, între care si românã. El a scris apoi si cãrti pe care le-a rãspândit prin mijlocirea Societãtii de Biblie si de tractate: Turnul de veghe, din Brooklin (Statele Unite) înfiintatã si condusã de el în acest scop, în acest oras avându-si domiciliul si Russel.
Dar scrierea doctrinarã de temelie a lui Russel este „Studii în Scripturã”, în sapte volume. Russel se numãrã si el printre cei ce s-au înselat în socotelile lor. Prevestindu-si moartea, a fixat-o pentru anul 1914, când avea sã fie si venirea a doua, dar n-a murit decât în 1916, cãlãtorind prin California.
La noi în tarã, iehovistii au pãtruns mai întâi prin mijlocirea unor unguri în Ardeal. Prin 1920, un român din America, Ioan B. Sima, molipsit de doctrina „martorilor”, este trimis în România ca sã organizeze secta. Neobtinând nici aprobarea necesarã, o organizeazã pe baze comerciale, înfiintând la Cluj casa de editurã „Viata”. Însã în 1927, convins cã iehovistii – sub masca religioasã – tind spre anarhism, pãrãseste secta, demascându-i toate planurile. Încercãrile iehovistilor americani de a-l împãca rãmân zadarnice. Conducerea sectei o iau niste unguri, iar propaganda si-o sustin prin revista „Turnul de veghe” si prin alte reviste si brosuri fãrã de autor, fãrã indicarea datei, editurii etc. La adunãrile lor cântã din cartea „Imnurile zorilor mileniului”.

Învãtãturile specifice iehovistilor sunt:

a) Cunoasterea exactã a datei venirii a doua;
b) Mileniul – împãrãtia lui Hristos de o mie de ani;
c) Nu existã suflet nemuritor, omul neavând suflet, ci fiind suflet (adicã fiintã vie, sufletul nefiind altceva decât viata); deci nu existã nemurire. Învierea este un dar deosebit al lui Dumnezeu dat celor alesi ai Sãi;
d) Nu existã iad si chinuri vesnice; pãcãtosii la înviere vor fi nimiciti; învierea va fi o restaurare sau o restabilire la loc a lucrurilor, asa cum le-a fãcut Dumnezeu la început;
e) Sfântul Duh nu este o persoanã a dumnezeirii, ci numai o energie a Tatãlui – deci nu existã Sfânta Treime;
f) Iisus Hristos este o creaturã a lui Dumnezeu pe pãmânt. El a fost numai om si ca om a murit pe cruce pentru totdeauna;
g) Nu existã nici o sãrbãtoare.

Celelalte rãtãciri sunt comune cu ale altor sectari, având mai multe puncte comune cu adventistii.

Mormonii

Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor din Ultimele Zile (SZU), numita popular si “mormona”, este un amestec de învataturi si practici neoprotestante la care si-au adus aportul conducatorii organizatiei, numiti “profeti”. Numarul membrilor se ridica în prezent la aproape 13 milioane, raspânditi în întreaga lume.

Joseph Smith, întemeietorul sectei, s-a nascut într-o familie saraca în perioada marilor treziri religioase din Statele Unite din secolul 19. Tatal lui avea serioase probleme în a asigura un trai decent pentru familia sa, fiind ocupat mai tot timpul cu cautarea de comori ramase de la vechile triburi de indieni. Mama baiatului era o femeie religioasa si ea a fost cea care i-a dat o educatie în aceasta directie tânarului Joseph.
În zona în care locuia familia Smith circulau multe legende despre marete triburi de indieni care populasera cândva zona. Se vorbea ca acestea si-ar fi îngropat pe undeva comorile, astfel încât nu putini erau cei care sapau toata ziua dupa astfel de cufere.
Joseph Smith a crescut într-un astfel de mediu, o combinatie între predicile apocaliptice ale predicatorilor ambulanti si legende despre comori ascunse.
În anii 20 ai secolului 19 el a început sa pretinda ca a primit vizita unui înger Moroni pe când se ruga acasa în camera lui. Acesta i-a destainuit unde poate gasi niste table de aur care alcatuiau o carte continând “Evanghelia vesnica desavârsita”, data de Iisus Hristos vechilor locuitori ai Americii, printr-un profet antic pe nume Mormon. În ziua urmatoare, dupa cum povesteste Smith, a gasit tablele îngropate într-o cutie de piatra, în coasta unui deal de lânga casa familiei. Moroni însa nu l-a lasat pe tânarul Smith sa ia tablele decât pe data de 22 septembrie 1827. Îngerul vizitator i-a poruncit lui Joseph Smith nici mai mult, nici mai putin decât sa reformeze Biserica. Astfel, Smith a început sa predice misiunea primita si primii convertiti au fost membrii familiei. El pretindea ca îngerul i-ar fi indicat locul în care o straveche civilizatie de pe teritoriul Americii îngropase niste cronici referitoare la vremurile stravechi. Acea civilizatie se tragea dintr-o mâna de imigranti veniti din Israel, pe vremea împaratului Ezechia. Iisus Hristos, dupa înviere, s-ar fi aratat si acestei civilizatii, dând si noi învataturi privitor la Biserica. Joseph Smith pretindea ca a dezgropat acele cronici scrise pe placi de aur, însa nu avea voie sa le arate nimanui. El a început sa scrie cartea de capatâi a mormonilor – “Cartea lui Mormon”, Smith afirmând ca aceasta este traducerea efectuata de el dupa placile de aur care erau scrise într-o limba numita de el “egipteana reformata”. Biserica mormonilor a tiparit si distribuie “Marturia profetului Joseph Smith”, în care este romantata relatarea despre înfiintarea gruparii.

Cartea lui Mormon închipuie istoria unor triburi care ar fi populat continentul american în vremuri stravechi.

Astfel, în vremea regelui Iezechia din Israel (aprox. 600 îH), evreul Lehi primeste porunca de la Dumnezeu sa conduca un mic grup de oameni într-o aventura maritima catre continentul american.

Ajuns aici, Lehi si ai sai dau nastere unei civilizatii prospere care, dupa numai câteva sute de ani, se împarte în doua tabere rivale. În urma razboiului civil, mareata civilizatie decade. Astfel, potrivit mormonilor, actualii amerindieni sunt urmasii acelei civilizatii de origine evreiasca, contrazicând numeroasele dovezi care arata ca amerindienii sunt o populatie de origine mongola, sosita din Asia prin strâmtoarea Behring.

În timp ce, la Ierusalim, Fiul lui Dumnezeu moare rastignit pe Cruce si învie mântuind lumea, profetii civilizatiei de pe continentul american au vedenii despre cele petrecute la Ierusalim, pe Golgota. Dupa înviere, Hristos se arata si lor, dându-le si învataturi mult mai deslusite decât cele din Sfânta Scriptura a crestinilor.

Mormon, unul dintre profeti, culege toate relatarile istorice si religioase ale poporului sau si le aseaza într-o carte din placi de aur pe care o îngroapa pentru 1500 de ani, când va fi adusa la lumina de… Joseph Smith.

Desi Smith a pretins ca îngerul i-a interzis sa arate cuiva placile de aur, ei îsi justifica ideile religioase exclusiv prin închipuita scriptura straveche. Doctrine tot mai ciudate erau predicate ca fiind revelatii primite de la Dumnezeu. Smith s-a autointitulat “profet” si cine îl contrazicea îl contrazicea pe însusi Dumnezeu.

Invataturi ale mormonilor:

Ereziile mormonilor sunt pe cât de ciudate, pe atât de blasfemitoare.

Potrivit lor, istoria lumii începe cu un Tata ceresc si o Mama cereasca, ce au mai multi copii. Unul dintre ei, pe nume Elohim, este trimis pe Pamânt unde se întrupeaza sub numele de Adam. Alaturi de acesta vine, din ceata acelorasi dumnezei, Eva. Cei doi, deveniti astfel primii oameni, primesc porunca de Sus sa nu manânce dintr-un pom. Satana este cel care o convinge pe Eva sa manânce din pom, deschizându-i astfel mintea ca si ei, oamenii, pot deveni dumnezei. Potrivit mormonilor, gestul Evei a reprezentat o cadere în sus, în sensul ca ea a fost luminata si a primit astfel revelatia despre posibilitatea accederii la statutul de dumnezeu – un lucru benefic si de dorit.

În urma pacatului savârsit de primii oameni, în cer are loc un consiliu al dumnezeilor, unde Iisus si fratele sau, Lucifer (!!!), se cearta pe cine va merge sa mântuiasca lumea. Lucifer este mânat de mândrie si în felul acesta îs pierde harul, devenind un înger rau. El si ceata lui sunt alungati din cer. În urma acestui conflict, cei care au fost de partea lui Lucifer se întrupeaza pe pamânt în oameni cu pielea neagra, aceasta fiind explicatia mormonilor la existenta rasei negre.

Maria, o tânara din poporul Israel, este vizitata de un înger si, în urma relatiilor intime dintre cei doi, se naste Iisus-omul. Ajuns la maturitate, acesta îsi ia trei sotii: Maria, Marta si Maria-Magdalena, fapt ce i-a îndreptatit pe mormoni sa practice poligamia pâna la sfârsitul secolului 19. De altfel, sexualitatea ocupa un rol important în doctrina mormonilor, ea tinând nu numai de omenesc, ci si de lumea cereasca, spiritele preexistente ce se întrupeaza în oameni fiind rodul dragostei nenumaratelor duhuri ceresti!

Iisus este omorât de iudei si, în urma învierii, se ridica la cer, devenind astfel dumnezeu peste planeta Pamânt. Celelalte planete din univers, daca sunt populate de civilizatii, au fiecare dumnezeul lor.

Mormonii învata ca fiecare om, daca traieste potrivit învataturii sectei, poate ajunge dumnezeu peste o planeta.

Normele de viata ale sectei sunt stabilite de conducatori pâna în cele mai mici detalii, în acest sens existând o lunga lista de NU FACE, care include si consumul de ceai negru sau cafea. Mormonii pun mare accent pe sanatatea trupului, aceasta influentând mântuirea lor. Considerând ca consumul anumitor produse le poate influenta discernamântul spiritual, mormonii nu se împartasesc cu pâine si vin, ci cu pâine si apa.

O învatatura mai putin oficiala a sectei, dar sustinuta de unii lideri foarte respectati, este aceea ca anumite pacate nu pot fi iertate în numele lui Iisus Hristos. Singura sansa de mântuire a omului respectiv este ca acesta sa-si verse sângele (sa se sinucida), în speranta ca sângele lui va fi primit ca o jertfa si el va fi astfel iertat de Dumnezeu. Joseph Smith, fondatorul sectei, sustinea ca “exista anumite pacate atât de grave, încât depasesc puterea ispasitoare a lui Hristos. Cei ce comit astfel de pacate, chiar daca se pocaiesc, nu se vor putea curati de ele prin sângele lui Hristos. De aceea, singura lor speranta este sa-si verse propriul sânge spre ispasire, pe cât posibil, spre binele lor” (Doctrinele mântuirii, vol. 1, pag. 135). Potrivit cu aceasta învatatura, Smith a afirmat la un moment dat ca el nu l-ar spânzura pe criminal, ci “l-ar împusca sau i-ar taia capul si ar stropi pamântul cu sângele lui, pentru ca aburii sa se înalte la Dumnezeu” (Istoria documentara a bisericii, vol. 5, pag. 296). Desi Smith a murit înainte sa apuce sa transforme aceasta nebunie în lege, urmasii lui au introdus în constitutia statului Utah, unde se afla si în ziua de astazi, prevederea ca un condamnat la moarte prin împuscare poate alege sa se sinucida, “asa cum cere legea lui Dumnezeu”. Desi unii lideri mormoni afirma ca aceasta nu este o învatatura oficiala a bisericii lor, al zecelea profet al sectei, J. Smith, a declarat ca “aceasta este învatatura propovaduita de Joseph Smith iar eu o accept” (ibid., pag. 134). Dupa parerea aceluiasi ereziarh, respectiva idee s-ar regasi în toate scripturile mormone si chiar si în Sfânta Scriptura (ibid., pag. 135).

Pâna la sfârsitul secolului 19 una din doctrinele mormonilor era poligamia. Al doilea “prooroc” al bisericii mormonilor, dupa omorârea lui Smith de catre o gloata revoltata de practicile poligamice ale mormonilor, a fost Brigham Young. Acesta a avut 14 neveste de la care a primit 27 de copii. Alungati din estul Statelor Unite din cauza practicilor lor, mormonii au fost condusi de Young într-o lunga pribegie pâna în zona Marelui Lac Sarat, unde au întemeiat orasul Salt Lake City si ulterior Statul Utah. Spre sfârsitul secolului 19 admisia Statului Utah în confederatia Statelor Unite ale Americii era blocata din cauza legislatiei care permitea poligamia. Utah era un stat al mormonilor. În fata acestui blocaj diplomatic, Proorocul (conducatorul) mormonilor a primit o revelatie de la Dumnezeu privind abandonarea acestei practici. Actualmente mai exista unii mormoni în Statele Unite care practica poligamia, însa ei nu sunt recunoscuti oficial ca membri.
O alta adaptare a “voii lui Dumnezeu” la conditiile de pe teren a fost legata de interdictia Mormonilor de a bea Coca-Cola. In fata acestui refuz, firma Coca-Cola a amenintat statul Utah, mare producator de zahar, ca se va aproviziona cu zahar din alte surse. Promp, Proorocul mormon a primit înstiintare de la Dumnezeu ca a bea Coca-Cola nu este pacat.
Mormonii au sali de adunare în care se strâng duminica de duminica. Pe lânga acestea exista si “temple” în care prezbiterii mormoni oficiaza diferite ceremonii exotice, cum ar fi botezul pentru morti sau legarea casatoriilor pentru vesnicie.
Mormonii duc o adevarata munca de identificare a stramosilor lor care au murit nebotezati ca mormoni. Ei merg la templu si se boteaza în numele acestor stramosi, în speranta ca acel botez le va îmbunatati stramosilor situatia la Judecata de Apoi.
Prin ceremonia de legare a casatoriei pentru vesnicie se considera ca sotul si sotia vor ramâne casatoriti si dupa moarte. Aceasta teorie îl face pe un nemormon sa-si aminteasca instantaneu de cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptura, potrivit carora în Cer nu exista casatorii. Pentru mormoni însa, respectiva învatatura este cât se poate de normala, ea fiind promovata de Cartea lui Mormon care are întâietate fata de Biblie. Se considera ca Dumnezeu este cel care a lasat Cartea lui Mormon tocmai pentru a clarifica Biblia care, din pricina ambiguitatilor din ea, a dat nastere atâtor confesiuni crestine.
Toti tinerii mormoni în vârsta de 21 de ani, fete sau baieti, efectueaza un stagiu de 2 ani de misionarism într-o tara stabilita de Prooroc. Ei sunt usor de recunoscut pe strazi dupa îmbracamintea identica (camasa alba si pantaloni negri pentru baieti si camasa si fusta lunga pentru fete, la care se adauga un ecuson negru cu numele misionarului). Toti baietii devin automat la varsat de 21 de ani “prezbiteri” (elder). Multi dintre ei, plecati pentru stagiul de misionarism, nici nu au citit Biblia, Cartea lui Mormon fiind cea cu adevarat importanta pentru ei.
Mormonii acorda un interes deosebit felului de vietuire. Spre deosebire de majoritatea cultelor neoprotestante, mântuirea nu este capatata automat prin credinta în jertfa de pe Cruce. Este important si felul în care traiesc. Întrucât biserica lor le pune la dispozitie multe moduri de petrecere a timpului liber, tinerii mormoni nu prea au probleme cu drogurile sau cu delicventa.
Teologia mormonilor este într-o continua dezvoltare, permanent adaugându-se “revelatiile” Profetului care conduce organizatia.

sursa: Odaia de Sus – Mormonii

Seceratorii

Secerãtorii sau „Crestinii ultimelor zile”, se numesc astfel deoarece se socotesc a fi chemati sã facã secerisul crestinismului, sã secere ce au semãnat altii, potrivit cuvintelor Domnului, cã: Altul este cel ce seamãnã si altul cel ce secerã (Ioan 4, 37). Originea sectei este întunecoasã. La noi în tarã a fost adusã de Alexandru Török, ungur din Budapesta, de meserie rotar. Pripãsit prin Timisoara, el începe propaganda printre baptisti si adventisti, cu scopul de a unifica toate sectele în una singurã care sã se numeascã „Secerãtorul”, dar neobtinând rezultate, prin anul 1924 se întoarce din nou la Budapesta.
Din fericire, secta este prea putin rãspânditã si cunoscutã la noi, de aceea nici nu ne intereseazã alte rãtãciri ale ei.

Inochentistii

Acestia îsi au originea de la cãlugãrul Inochentie (Ioan Levizor), moldovean din judetul Soroca, nãscut în anul 1873. Ca sectã dateazã de prin anul 1910. El si-a fãcut noviciatul la Mãnãstirea Dobrusa, judetul Orhei, de unde apoi, dupã 4 ani de ascultare ca frate, a trecut împreunã cu alti tovarãsi pe la alte mãnãstiri de prin Rusia (Kiev si Petrograd). Dupã câtva timp se întoarce din nou în Basarabia si se asazã la Mãnãstirea Chitcani (Noul Neamt), iar de aici în scurtã vreme trece la mãnãstirea din Balta (în apropiere de Nistru), la invitatia staretului acestei mãnãstiri.
În anul 1909 si 1910 Inochentie a primit hirotonia în diacon si respectiv în preot la Balta. Moldovenii fãceau aici mari pelerinaje la mormântul fostului staret Teodosie Levitchi, socotit ca sfânt, fãcãtor de minuni. (Acesta, nãscut în 1791 si mort în 1845, fiind sub impresiile revolutiei franceze din 1789, predicase impresionant si convingãtor apropierea sfârsitului lumii si a înfricosatei judecãti). Pelerinilor moldoveni, Inochentie le predica si le fãcea slujba în limba românã, cu o tinutã plinã de evlavie si de convingere, încât tot mai multi pelerini veneau la Balta. Slujbele în limba românã a lui Inochentie au fãcut însã pe arhiepiscopul Serafim al Chisinãului sã punã la cale transferarea lui de la Balta într-un loc unde sã nu mai aibã prilej de a predica si sluji româneste si anume la una din Mãnãstirile Valaam sau Solovãt de la Marea Albã.
Inochentismul a pãtruns la noi în judetele Fãlciu, Tutova, Covurlui si chiar în Bucuresti, unde s-au încercat tratative cu Tudor Popescu si D. Cornilescu, sefii tudoristilor. Inochentistii nu au un principiu de credintã si nici vreo doctrinã specificã, sistematicã, ci sunt cu totul inculti si deci incapabili de a-si formula vreo mãrturisire de credintã, practicând mai mult un misticism religios.
Începuturile activitãtii lui Inochentie erau alimentate de rãtãciri. În predicile lui de la Balta, sustinea cã este trimis de fostul staret de mare faimã, Teodosie, ca sã pregãteascã pe oameni pentru ziua sfârsitului, când ei vor fi judecati de Teodosie. Dupã Inochentie, sfârsitul lumii avea sã fie în anul 1913, de aceea îndemna pe oameni sã nu se cãsãtoreascã, iar pe cei cãsãtoriti îi îndemna sã nu aibã copii si sã-si lase averile. Cei bolnavi – zicea el – sã se ungã cu untdelemn din candela de la mormântul lui Teodosie si sã se roage.
Împãrtãsea pe oameni în urma predicii sale fãrã a fi spovediti. Este posibil ca Inochentie sã fi practicat si alte rãtãciri. Totusi intentia lui nu a fost de a crea o miscare religioasã despãrtitã de Bisericã sau o sectã. Biografii minutiosi ai lui Inochentie sustin cã Inochentie nu a fost niciodatã creatorul miscãrii de la Balta. Abaterile lui Inochentie mentionate mai sus n-au rãmas la dimensiunile lor initiale, cãci poporul habotnic le-a exagerat si le-a înmultit din ce în ce mai tare, pânã când separarea de Bisericã a devenit în chip evident un fapt împlinit.

Rãtãcirile la care au ajuns aderentii admiratori fanatici ai lui Inochentie sunt urmãtoarele:

a) Inochentie este un sfânt sau un prooroc (dupã unii Sfântul Ilie, dupã altii un sfânt mare în care s-a întrupat Sfântul Duh, iar dupã altii este Hristosul crestin, mai mare decât Hristosul evreu). El a avut puteri miraculoase. Pe cei care nu cred, îi asteaptã iadul;
b) Existã un Duh Sfânt masculin care este Inochentie si unul feminin, care este sora lui Inochentie;
c) Omul trebuie sã pãcãtuiascã pentru ca sã aibã apoi de ce sã se pocãiascã si ca Dumnezeu sã aibã de ce sã-l ierte;
d) Sfintii Arhangheli Mihail, Gavriil, Rafail si altii se întrupeazã în fratii predicatori;
e) Viata lor este în comun si se numesc „frati”;
f) Cultul lor este unitar, cãci desi unii – cei mai multi –respectã cultul ortodox si chiar participã la el, altii în schimb sunt fie prea rigoristi (îmbrãcati mai mult cãlugãreste si printr-un ascetism exagerat îsi schimonosesc trupul smulgându-si unghiile si pãrul), fie prea libertini (adunându-se în pesteri subterane unde practicã adevãrate orgii). În general, ei pretuiesc pomenile si slujbele pentru morti;
g) sunt împotriva calendarului îndreptat, fãcând corp comun cu stilistii.

Tudoristii

Sunt numiti asa dupã numele întemeietorului sectei lor, Tudor Popescu, fost preot ortodox în Bucuresti, la biserica Sfântul stefan, zisã „Cuibul cu barzã”.
Tudor Popescu, originar din judetul Prahova, ca paroh la „Cuibul cu barzã”, era un preot zelos si constiincios. Însã prin anul 1919 începe sã alunece, fiind împotriva cultului sfintilor. Totusi, încã pe la sfârsitul anului 1923, sustinea cã el nu s-a lepãdat de doctrina Bisericii Ortodoxe. Rãtãcirile lui se înmultesc si se accentueazã, mai ales dupã ce se împrieteneste si colaboreazã cu ierodiaconul D. Cornilescu, molipsit de protestantism.
Acesta îl introduce în literatura protestantã, din care îsi alimenteazã din ce în ce mai mult predicile. Având darul vorbirii, prin predicile lui patetice atrage tot mai multi credinciosi la Biserica „Cuibul cu barzã”. Împreunã cu D. Cornilescu organizeazã si cursuri de searã, adunând credinciosi în fiecare marti seara la scoala de lângã „Cuibul cu barzã”.
Predicile din bisericã si conferintele de la scoalã, precum si publicatia „Adevãrul crestin” si alte brosuri scoase de Tudor Popescu si D. Cornilescu, vãdeau tot mai mult intentiile lor de a se înstrãina de Biserica Ortodoxã. Ei începuserã chiar sã scoatã din serviciile divine rugãciunile si otpusturile care cuprind ceva din cultul sfintilor si al Sfintei Fecioare Maria. Totusi în teorie sustineau cã sunt ortodocsi. În cele din urmã însã, lepãdarã si Sfintele Taine, cultul sfintelor icoane etc., devenind cu adevãrat sectari.
Sfântul Sinod, sesizat de rãtãcirile de la „Cuibul cu barzã”, l-a caterisit pe preotul T. Popescu (sentinta 152 din 2 aprilie 1924). D. Cornilescu rupsese deja orice legãturã cu Biserica si plecase în strãinãtate, unde se pare cã s-ar fi cãsã-torit, dând dovadã de câtã vocatie avusese pentru monahism.
Dupã caterisire, Tudor Popescu a fãcut tovãrãsie cu anglicanul Adeney, seful scolii anglicane din Bucuresti. În aceastã scoalã si-a fixat activitatea de propagandã, câstigând aderenti printre care si câtiva preoti si scriitorul D. Nanu. Tudor Popescu a cerut de la Ministerul Cultelor autorizatie pentru a-si exercita cultul în libertate. Ministerul Cultelor i-a dat autorizatia însã numai pentru conferinte religioase. Dar T. Popescu – pe lângã conferinte – practica si diverse acte de cult ca: citiri biblice, rugãciuni, cântãri etc., ajungând cu timpul sã aibã si casã de rugãciune.

Tudoristii rãtãcesc cu urmãtoarele:

a) Nu admit cultul sfintilor, al icoanelor, al crucii, al sfintelor moaste, socotind cã rugãciunile pentru morti n-au nici un rost;
b) Întrebuinteazã Biblia tradusã de D. Cornilescu, alt preot ratacit;
c) Nu admit Sfintele Taine, socotind cã nici Botezul nu este o tainã, deoarece nu iartã pãcatul strãmosesc. De asemenea, zic cã nici preotia nu este o tainã; oricine poate boteza, cununa etc.;
d) Mântuirea se obtine numai prin credinta în Iisus Hristos, Care a murit pe cruce pentru pãcatele noastre. Credinta produce nasterea din nou a omului, iar aceasta constã în iertarea pãcatelor si în împãrtãsirea cu Sfântul Duh;
e) Mântuirea are trei fete:
– pentru trecut: iertarea pãcatelor si scãparea de osândã;
– pentru prezent: izbãvirea de sub puterea pãcatului;
– pentru viitor: izbãvirea de prezenta pãcatului;
f) Botezul este aplicat si copiilor, însã nu este o tainã, ci doar un simbol.
Alte puncte de credintã sunt tot la fel cu cele comune tuturor sectarilor. Fiind o sectã prea recentã, n-a ajuns sã-si cristalizeze o învãtãturã unitarã într-o mãrturisire de credintã mai mult sau mai putin completã. Doctrina lor este un amestec de învãtãturi protestante, fãrã a avea ceva nou si original. De asemenea, n-au nici o organizatie proprie, ci doar câteva organizatii destul de slabe si putin numeroase. Cultul constã, ca si la toate sectele, din predici, cântãri, citiri biblice si rugãciuni.

Teosofii

Numele lor provine de la învãtãtura pe care o numesc teosofie, adicã întelepciune divinã. Locul de bastinã al teosofiei este probabil India, timpul aparitiei ei fiind îndepãrtat.
În Europa, teosofia s-a ivit prin anul 1875, datoritã rusoaicei Helena Petrovna Blavatsky, o femeie de moravuri usoare, constientã de starea pãcãtoseniei sale. În urma unei cãlãtorii în America de Nord, H.P. Blavatsky ajunge la New York, unde intrã în legãturã cu spiritistii. Fãcând cunostintã cu colonelul J. Olcott, înfiinteazã la New York, împreunã cu acesta, o societate teosoficã. Din New York, H. P. Blavatsky pleacã în India, unde a convertit un baron, – de Palme –, care la moartea sa lasã societãtii teosofice o avere considerabilã.
Teosofia a pãtruns si la noi, centre teosofice mai însemnate fiind la Bucuresti (cu Zoe Palade, Maria Sachelarie, Mircea Nenitescu etc.), Craiova, Timisoara s.a. Teosofii sunt împãrtiti în câteva secte greu de deosebit una de alta. În general se apropie de spiritisti, cu care uneori pot fi usor confundati. Fiind un sistem filosofic religios, teosofia poate pãtrunde numai în clasa cultã.
Temeiurile învãtãturii teosofice sunt expuse în cartea „Secret doctrine” (Doctrina secretã).

Iatã câteva puncte din doctrina teosoficã:

a) Legea generalã a naturii este legea karmei, pe baza cãreia fiecare faptã are urmãri, care sunt apoi cauze ale altor fapte sau activitãti, iar acestea la rândul lor devin iarãsi cauze ale altor fapte si asa mai departe, pânã ce urmeazã linistea deplinã, în care înceteazã orice activitate.
b) Sufletul dupã moarte se reîntrupeazã (reîncarneazã) de mai multe ori spre a se curãti, pânã când ajunge desãvârsit si egal cu Dumnezeu. Starea aceasta de perfectiune este Nirvana, sau suprema fericire si constã în împreunarea sufletelor într-un tot unitar, în Dumnezeire. Reîncarnarea este necesarã tuturor, în scopul purificãrii si perfectionãrii.
c) Moartea nu este altceva decât trecerea sufletului dintr-un corp în altul, sau dintr-o viatã în alta. Pe patul de moarte, omul chiar îsi poate alege pãrintii din viata în care urmeazã sã se reîncarneze. Când omul moare, sufletul pãrãseste corpul fizic si îmbracã un corp astral; apoi trece într-un corp mintal, luând o formã infinitã si devenind astfel o fiintã etericã, fãrã sex;
d) Tot ce existã, existã în mod necesar, cãci evolueazã spre bine;
e) Nu existã iad sau munci. Mântuirea vine în mod necesar, prin evolutia sufletului în sirul de vieti prin care trece, pânã ce ajunge în Nirvana. Suferintele prin care evolueazã omul în diferitele lui vieti cãtre Nirvana, acesta este iadul;
f) În Nirvana toti vom fi una;
g) Dumnezeu nu este transcendent, ci imanent, în naturã.
h) Nu existã îngeri rãi sau diavoli. Mânia, invidia, rãutatea, desertãciunea, rãzbunarea, etc., iatã dracii din noi; altii nu mai existã;
i) Iisus Hristos n-a fost Fiul lui Dumnezeu si Rãscum-pãrãtor al lumii, pentru cã oamenii se rãscumpãrã singuri, purificându-se prin reîncarnãri. El a fost numai o pildã de perfectiune;
j) Fiecare epocã îsi are Mântuitorul ei propriu, potrivit cu gradul de civilizatie si de dezvoltare spiritualã a ei. Astfel a fost Buda în epoca lui, apoi în altã epocã Iisus Hristos, iar acum, în epoca modernã, când doctrinele lui Buda si Hristos au rãmas neîndestulãtoare si acum, când se cere un nou mântuitor cu o doctrinã mai potrivitã nivelului intelectual înalt al epocii, acesta este Krishnamurti;
k) Se înlãturã dogmele si autoritãtile bisericesti;
l) Orice religie, într-o oarecare mãsurã relativ micã, este expresia vointei lui Dumnezeu si descoperã o oarecare parte de adevãr. Iar teosofia este adevãrul curat si întreg;
m) Lumea aceasta va trece printr-o prefacere cosmicã, transformându-se într-un continent nou, regenerat;
n) Mai existã o lume astralã, în care vom ajunge si noi, ce cuprinde locuitori, animale si alte fiinte; sufletele oamenilor se duc acolo ca spirite;
o) Nu numai oamenii, ci toate vietuitoarele au suflet nemuritor, si de aceea nu se cade a fi ucise; consumarea de carne de animale este interzisã;
p) Scopul ultim al vietii este „frãtia universalã”, care nu este un vis, o conceptie poeticã, ci o conditie esentialã si de aceea trebuie sã existe;
r) Scopul pe care îl urmãreste teosofia este de a forma un sâmbure de înfrãtire universalã, fãrã deosebire de rasã, limbã, credintã etc. În societatea teosoficã poate intra oricine, de orice credintã;
s) Limbajul tehnic si ideile fundamentale ale teosofilor provin, dupã ei, din vechile secrete ale Cabalei, care li s-ar fi transmis prin viu grai pânã azi, întreagã si neschimbatã, chiar cu magia si astrologia ei.
În toatã doctrina teosoficã, influenta budismului este vizibilã si covârsitoare, teosofia fiind mult mai apropiatã de budism decât de crestinism. Cu crestinismul n-are aproape nimic comun. De aceea ea nu este o sectã crestinã, ci o sectã religioasã si filosofico-misticã, ivitã si printre crestini, având la bazã un amestec întunecos de idei luate din riturile popoarelor orientale.

Spiritistii

Denumirea le provine din faptul cã prin anumite experiente fac comunicãri cu spiritele (sufletele) mortilor. Ca si teosofii, sunt o sectã religioasã filosofico-misticã, având o doctrinã foarte îndepãrtatã de cea crestinã, desi ei pretind a fi crestinã.
Testamentul Vechi face amintire de practici spiritiste, ca de pildã de cazul lui Saul cu vrãjitoarea din Endor (I Regi 28, 7–20; IV Regi 21, 6, s.a.). Ele însã erau interzise cu asprime, ca fiind contrare religiei date de Dumnezeu (Deut. 18, 9–12). Spiritismul s-a practicat chiar si în primele veacuri crestine, începând de la Simon Magul (Fapte 8, 9) si de la vrãjitorul Elima (Fapte 13,8); desigur a fost practicat între pãgâni si în continuare, pânã târziu, am putea spune pânã în zilele noastre. Desi spiritismul nu este în spiritul doctrinei ortodoxe, totusi, multi crestini s-au molipsit de el, practicându-l alãturi de crestinism. Spiritismul vechi s-a întemeiat pe practici si experimente, fãrã a avea o doctrinã cristalizatã. Abia spiritismul modern încearcã sã aibã o atare doctrinã, desi nu chiar unitarã.
Spiritismul modern îsi are începuturile în America de Nord. Prin 1846, în locuinta unui crestin, numit Weckman, din orãselul Hydesville, statul New York, au început sã se audã pocnituri misterioase în mobilã, usi, pereti etc. Neputând afla cauza lor, Weckman se mutã în altã locuintã, iar în locul lui, în 1847, se mutã familia Fox. Pocniturile continuarã, pânã ce noii locatari începurã a sustine cã în spatele ciocãniturilor se aflã un spirit care le-ar transmite mesaje necunoscute. La aceastã clarã înselare demonicã au fost atrase dupã aceea o multime de oameni, mai întâi din America si apoi din Europa.
În România au cãzut în rãtãcirea spiritistã, printre altii B. P. Hasdeu si Dr. Istrati.
Doctrinarul spiritismului este juristul si medicul Hippolyte de Nisard Rivail, cunoscut sub pseudonimul de Allan Kardec. Cartea lui „Le livre des esprits” (Cartea spiritelor) este socotitã ca biblia spiritistilor. Spiritistii n-au o doctrinã unitarã, desi fiecare doctrinar pretinde a o avea prin comunicãri de la spiritele cele mai luminate.

Ei însã au câteva puncte comune, cum ar fi:

a) Dumnezeu este mãrginit; El si-a primit existenta din haos, deci nu este din eternitate. El este spirit, sau mai corect, o asociatie infinitã de spirite divine, devenite, printr-o lungã evolutie, perfecte si luând toate la un loc forma de sferã, cea mai desãvârsitã formã din univers;
b) Mai sunt si alti dumnezei, inferiori si subordonati Dumnezeului suprem, dar mai mari ca îngerii. Fiecare soare, sistem planetar si planetã îsi are dumnezeul sãu, supus Dumnezeului suprem. Dumnezeu nu este Atotstiutor, decât numai indirect, prin informatiile pe care le primeste de la ceilalti dumnezei, pe calea undelor si pe care acestia le-au primit de la spiritele mai desãvârsite. Dumnezeii solari poartã numirea de fii ai lui Dumnezeu (nu însã si cei planetari);
c) Existã mai multe Sfinte Treimi. Asa de pildã o alcãtuiesc Dumnezeul central, cel solar si cel planetar. Aceasta este treimea centralã superioarã. Mai este apoi una, solarã, inferioarã aceleia, iar alta, planetarã, inferioarã celei solare. De altfel toate fortele din lume, lucreazã treimic, cãci forta treimicã: pozitivã, negativã si neutrã, este întâlnitã peste tot;
d) Dumnezeu este numai un Arhitect, iar nu creator al lumii, cãci lumea nu este creatã din „nimic”, ci este fãcutã din ceva ce a existat mai înainte si care în ultima analizã este aceeasi cu Dumnezeu. Din acest „ceva” Dumnezeu a format o materie vie – primul eter sau fluid –, din care au fost fãcute apoi toate câte existã în lume;
e) Din acest eter au fost formate spiritele. Aceste spirite evolueazã prin reîncarnãri si apoi prin evolutie spiritualã, cum evolueazã îngerii, pânã când vor ajunge dumnezei. Pe toate corpurile ceresti existã spirite: pe unele mai mult, iar pe altele spirite mai putin evoluate. Spiritele superioare se pot reîntrupa între oameni, pentru a grãbi evolutia acestora;
f) Existã patru universuri. Ele se învârt în jurul sferei divine centrale, formând în jurul acesteia o cruce. Ele sunt despãrtite unul de altul printr-o materie fluidicã si sunt create de Dumnezeu, din substanta preexistentã, sau din El însusi. Dumnezeu creeazã si astãzi, nu însã direct, ci prin mijlocirea spiritelor superioare. Iar când creeazã, suferã si El, pentru cã nu existã creatie fãrã durere;
g) Existã si providentã divinã, dar tot indirectã;
h) Iisus Hristos este un spirit superior si este dumnezeul solar al nostru. La aceastã treaptã a ajuns si El prin evolutie. Hristos nu a adus mântuirea, pentru cã fiecare om trebuie sã-si ispãseascã singur pãcatele sale, dupã dreptate, sau dupã legea talionului. Dacã El ne-a învãtat sã iertãm, a fãcut-o în favoarea victimei, pentru ca aceasta sã nu mai caute într-o altã viatã rãzbunarea cuvenitã;
i) Biserica nu este infailibilã. Ea a gresit de multe ori si nu poate sã mântuiascã pe nimeni prin taine sau altceva, mântuirea fãcându-se prin reîntrupãri si evolutie;
j) Duhul de om, creat de Dumnezeu, a trecut prin pietre, plante si animale, pânã a devenit duh uman, care apoi a trecut prin mai multe forme, pânã a ajuns la forma de om;
Perispiritul este compus din douã corpuri: unul astral si altul mintal. Corpul fizic este de asemenea format din douã pãrti: una cãrnoasã si alta etericã, o copie a celei cãrnoase, numitã de aceea si dublul eteric, invizibil ochiului fizic, dar vizibil vederii astrale, pe care o au unele persoane;
k) Moartea este mutarea spiritului din trup împreunã cu perispiritul;
l) Odatã despãrtit de trup, spiritul este dus pânã acolo unde sunt si alte spirite la fel cu el din punct de vedere moral si intelectual. Ele pot comunica cu cei de pe pãmânt si pot sã-i influenteze. Unele sunt bune (îngerii pãzitori), altele rele (dracii);
m) Dupã o anumitã vreme, spiritul se reîncarneazã, spre a se purifica si evolua. Reîncarnarea, precum si locul, familia, starea, sexul si alte conditii ale reîncarnãrii, sunt hotãrâte de spiritele superioare; tot de acestea sunt hotãrâte si durata vietii si întâmplãrile din ea, toate în conformitate cu faptele lui din viata dinainte, în scopul ispãsirii si al evoluãrii;
n) Nu au temple sau case pentru cult.
Dupã toate aceste învãtãturi si practici, sunt multi spiritisti care sustin totusi o falsitate, anume cã spiritismul reprezintã cea mai autenticã doctrinã a lui Hristos. În fond însã spiritismul nu este altceva, decât un amestec ciudat de budism, deism, politeism, panteism, animism si crestinism.

Biserica Unificarii a lui Moon

Sun Myung Moon s-a nascut în 1920 într-o provincie din actuala Coree de Nord. Coreea a fost una din tarile asiatice în care prozelitismul catolic si protestant a fost si este foarte puternic. În Seul se afla cea mai mare biserica penticostala din lume, numarând aproximativ un milion de membri. Când el avea 10 ani, familia lui s-a convertit la o forma penticostala de prezbiterianism, care încuraja vedeniile si alte practici atribuite Duhului Sfânt. În 1936, la vârsta de 16 ani, Moon a pretins ca a avut o vedenie în care Iisus Hristos însusi l-a anuntat ca a fost ales de Dumnezeu pentru a duce la capat restaurarea Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt. Ulterior el a pretins ca a primit si alte revelatii, însa nu le-a facut publice pâna în 1946.

Dupa terminarea liceului din Seul, Moon a plecat sa studieze la o universitate din Japonia. Nu a absolvit facultatea iar dupa înfrângerea Japoniei în al doilea razboi mondial el s-a întors în Coreea. Între 1948 si 1950 a fost întemnitat de catre comunistii nord-coreeni. În 1954, în perioada de saracie si instabilitate politica si economica de dupa Razboiul Coreei (1950-1953), Moon înfiinteaza Biserica Unificarii, cunoscuta oficial ca “Asociatia Sfântului Duh pentru Unificarea Crestinismului Mondial”.

Moon a dezvoltat o învatatura cu totul originala, afirmând ca rostul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pamânt ar fi fost întemeierea unei familii model, însa ar fi fost împiedicat sa faca aceasta de catre cei care L-au rastignit. Acum îi revenea lui Moon misiunea de a duce la bun sfârsit ceea ce începuse Mântuitorul. În acest sens, Iisus din Nazareth era Mesia Noului Testament, iar Moon ar fi Mesia “Testamentului (Legamântului) Vesnic”. Secta, care numara astazi aproximativ doua milioane de adepti, îl proclama deschis pe Moon ca succesor al lui Iisus Hristos.

Moon si sotia lui afirma ca ei formeaza familia ideala pe pamânt, dupa modelul lui Adam si Eva înainte de cadere. Cei doi au mai multi copii, o parte dintre ei înfiati. E interesant ca lui Moon i-au trebuit ceva încercari în realizarea familiei perfecte, actuala lui sotie fiind a patra Eva din viata lui!

Începând din anii 1980, Moon, pozând în anti-comunist înfocat, a început sa câstige aliati printre grupurile politice conservatoare din SUA, pe care le-a ajutat cu contributii financiare. Activitatile lui politice i-au câstigat un respect de care nu s-a bucurat niciodata în anii 1970, perioada în care grupuri de parinti si fosti membri ai sectei l-au acuzat în mass-media de tehnici de spalare a creierului pentru recrutarea de membri. Secta promoveaza obedienta absoluta fata de Moon. Membrii trebuie sa se supuna directivelor venite de sus pâna în cele mai marunte detalii ale vietii personale, cum ar fi cele legate de alimentatie sau de petrecerea timpului liber. De regula, membrii sunt determinati sa rupa legaturile cu familia, rudele fiind considerate “neiluminate”. Ocazional apar în mass-media relatari despre cununii în masa efectuate de “reverendul” Moon pe stadioane, în cadrul unor ceremonii fastuoase în care el “cununa” simultan sute de cupluri.

Moon conduce actualmente un imperiu financiar cladit cu banii si forta de munca a membrilor. El detine companii în Coreea de Sud si în Japonia, unde produce arme pentru guvernul coreean, extract de ginseng si vase de portelan. Din cauza actelor de evaziune fiscala, el a primit interdictie de intrare în unele tari. În 1982 a avut de executat în SUA o condamnare de 18 luni de închisoare pentru evaziune fiscala.

Moon desfasoara o intensa activitate mascata prin intermediul unor organisme internationale create de el, care aparent nu au nimic de-a face cu religia, ca de exemplu: Congresul international pentru unitatea oamenilor de stiinta (ICUS), Academia profesorilor pentru pacea mondiala (PWPA), Congresul mondial al mijloacelor de informare în masa (WMC), Fundatia internationala pentru ajutor si prietenie (IRFF). Numarul acestor organizatii ar depasi cifra de 100. Activitatile sunt disimulate, iar secta reuseste sa aduca la congresele lor chiar teologi ortodocsi. Nu e de mirare ca nu demult “teologi” ai Bisericii Unificarii au conferentiat în doua rânduri si la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti. Aceasta secta ne poate da masura ratacirilor, a blasfemiilor care se aduc lui Dumnezeu de oameni ce pretind a fi crestini si încearca sa “crestineze” si pe altii.

sursa: Odaia de Sus – “Biserica Unificarii”

Scientologia

Biserica Scientologiei a fost intemeiata prin anii ’50 ai secolului 20 de catre Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986), in California (USA). Ea este rodul mai timpuriei sale teorii a Dianeticii. In zilele noastre Scientologia poseda peste 700 de centre in 65 de tari si este una dintre cele mai prospere religii noi. Invatatura este una pseudoteologica, pseudostiintifica, iar scopul este “eliberarea” omului de imperfectiunile, dependentele si slabiciunile sale, propunand inlocuirea acestora cu “techs”, respectiv tehnici capabile sa-i confere putere. Exista „tech“ pentru a gandi, a comunica, a vinde, pentru cuplu etc. Aceste “tech”, opera lui Hubbard, autor de romane stiintifico-fantastice. El se considera singurul care, cu pretul vietii, a gasit “drumul spre libertatea totala”. “Tehnica standard” pe care a dobandit-o datorita acestei experiente este, spune el, “eliberatoare”. Dar ea conduce, de fapt, la servitute, caci reduce individul la un ansamblu de tehnici, transformandu-l intr-un specimen a carui identitate se bazeaza pe norme. Scientologia promoveaza profanul (banul, tehnica, piata) si are ca scop sa conceapa, sa fabrice si sa vanda bunuri de salvare (mantuire). Un parcurs complet costa minimum 500.000 de franci. Adeptii sunt formati pentru a recruta la randul lor. In paralel, ei invata sa-si infranga propria rezistenta la cumpararea de produse. La cursuri – propuse si marilor intreprinderi – se preda “vanzarea sacra”. Fericirea (religioasa) este aici proportionala cu consumul (comercial).

FILOZOFIA SCIENTOLOGIEI

Crezurile de baza ale Scientologiei sunt rezultatul unui amestec omogen dintre filozofia orientala si cercetarile personale ale lui Hubbard facute intr-o varietate de discipline, cât si ale datelor relevate in urma audierilor. Audierea (l.engl. auditing) reprezinta metoda de consiliere scientologica care consta in examinarea profunda a vietii prezente si a vietilor anterioare a celui ce este numit impur (engl. preclear = inainte de purificare). Intr-una din numeroasele lui definitii, Hubbard a descris Scientologia ca fiind continuarea vestica si anglicizata a numeroase forme stravechi de intelepciune. Printre acestea se includ, scrierile Veda (literatura sacra a hindusilor), Taoismul, Buddhismul, Iudaismul, Gnosticismul si intelepciunea civilizatiei grecesti timpurii, invataturile lui Isus, Nietzsche si Freud. Conform spuselor lui Hubbard Scientologia a atins telul religiei din toata istoria scrisa a Omului, eliberarea sufletului prin intermediul intelepciunii. Scientologia imparte mintea omului in doua compartimente (cel analitic si cel reactiv) care sunt aproximativ echivalente cu constientul si inconstientul omului (numit si irational). Experientele extrem de socante, durerea, sau pierderea cunostiintei, duc la producerea engramelor, a impresiilor senzoriale, care sunt inregistrate in compartimentul reactiv al mintii. Aceste imagini mintale, sunt la rândul lor cauza numeroaselor probleme emotionale sau fizice ale prezentului. De acestea s-ar putea scapa doar prin Scientologie. Desi aceste imagini de memorie sunt retinute perfect, ele sunt inactive in creier, pâna ce evenimente similare le restimuleaza, le readuc la viata. Când sunt retrezite, acestea cauzeaza un comportament reflexiv-conditionat ce este daunator dispozitiei unei persoane. Astfel, atunci când creierul vede o situatie asemanatoare unei experiente negative a trecutului, si chiar daca aceasta nu constituie acum o amenintare asupra vietii, el raspunde ca atare, producând un comportament nenatural si defensiv. De exemplu, daca un baiat cade dintr-un copac tocmai când pe strada trece o masina rosie, si isi pierde cunostinta, mai târziu, ca adult, masinile rosii (sau alte lucruri de culoarea rosie) îi pot retrezi episodul nefericit care îl împinge la reactii irationale. De aceea, acest om ar putea sa refuze sa se urce intr-o masina rosie, poate chiar sa se simta bolnav sau sa aibe ameteli, când este pus in fata acestei situatii. Din acest punct de vedere, toti oamenii ar fi mai mult sau mai putin fiinte conditionate – adevarate masini care raspund la manipulatorul lor (compartimentul reactiv al mintii). Aceasta restimulare sau retrezire ar fi automata. Cu alte cuvinte, noi nu suntem fiinte libere; suntem sclavii unei minti reactive aberant-deviate. Scientologia afirma ca prin Dianetica si/sau prin terapie scientologica se poate ajunge direct la engrame care se pot sterge, oamenii devenind clear, sau altfel spus, stapâni pe comportamentul lor, in loc de a depinde de o minte reactiv-bolnava. Scientologia crede ca din cauza reincarnarilor succesive, cu totii am acumulat engrame anterioare negative. Fiecare om ar fi insa in realitate un Tetan, un Spirit Nemuritor, care a fost atât de afectat de aceste engrame încât a uitat ca este nemuritor si ca este un tetan. Tetanii poseda controlul absolut asupra trupurilor lor, dar din nefericire, ei cred ca sunt doar trup si de aceea sunt limitati de universul TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie). De fiecare data când moare trupul, tetanul trebuie sa intre dupa un anumit timp intr-un alt trup, transportând cu el toate engramele negative acumulate in alte vieti. Tetanii nu mai sunt astfel liberi, ci înrobiti universului material. Aici intervine Scientologia, afirmând ca ea ar putea sa-l elibereze pe tetan de engramele daunatoare.

TEOLOGIA SCIENTOLOGIEI

Dumnezeu – conceptul de Dumnezeu are o forma panenteista (care inseamna a crede ca toate entitatile fizice sunt continute in Dumnezeu, dar nu sunt identice cu el). Dumnezeu este uneori numit, sau se sugereaza a fi, Natura, Infinitul, Cea de-a Opta Dinamica, Toata Viata Teta etc. De regula, scientologul este lasat liber sa-l interpreteze pe Dumnezeu dupa cum doreste.
Omul – in adevarata lui natura, omul nu este trupul, sau Eul constient limitat. El este in realitate un Tetan a carui natura fundamentala este in esenta buna si divina. Nu este decazut moral, ci mai degraba ignorant de propria lui perfectiune. Singura lui cadere s-a facut in materie, nu in pacat. Cum a venit aceasta cadere ? Se pare ca in trecutul indepartat tetanii au devenit atât de plictisiti, încât au dat nastere, au emanat universuri mentale in care sa se joace si sa se amuze. Insa, in scurt timp, au devenit atât de absorbiti de propria lor creatie si au fost atât de conditionati de manifestarile proceselor lor de gândire, încât si-au pierdut constiinta adevaratei lor identitati si a naturii lor spirituale. Acestia au devenit hipnotizati de TESM (Timp, Energie, Spatiu, Materie) si capturati de el. Problemei s-a mai adaugat si nesfârsita acumulare de engrame negative de-a lungul numeroaselor vieti anterioare. Rezultatul final a fost o creatura destul deplorabila – o fiinta înrobita din punct de vedere material, ce fiinteaza asemenea unei masinarii stimulate de reflexe. Astazi, tot ce-a mai ramas din glorioasele fiinte spirituale de odinioara (Tetani), este sclavia fata de o minte reactiva si robia fata de TESM. Tetanul este considerat a fi sursa înnascuta a propriului sau univers imaginar, univers care se suprapune, intr-o mare comunitate de suflete, universului creat de ceilalti tetani. In acest fel, este formata lumea simturilor, in care fiecare tetan joaca Jocul Vietii, in comun cu partenerii lui spirituali, cu celelalte suflete, cu ceilalti Tetani.
Creatia – universul nu a fost creat ex nihilo (latina, din nimic) de catre o singura Fiinta Suprema. Universul consta intr-o emanatie mentala subiectiva, o proiectie intentionata a Tetanilor, având doar o aparenta realitate, nu una reala. Astfel, tot universul fizic ar fi un Joc, un produs al ingeniozitatii Tetanilor (cu scopul de a scapa de plictiseala), care se trage de la preistoricul consens original al Tetanilor de crea. Ca produs al mintilor Tetanilor, universul poate suferi nenumarate manipulari din partea unui Tetan constient sau iluminat spiritual. De aceea, scientologii considera puterile ocultice demonstrate in practica lor ca fiind confirmarea acestei doctrine. Dar, pentru un tetan ignorant, universul este o cursa amagitoare si fatala. Tetanii ignoranti sunt limitati de engramele lor negative si cred ca sunt doar trupuri fizice. Ca rezultat al unei astfel de impresii, ei sunt fiinte slabe, înrobite unui univers material care inhibeaza realizarea de sine a adevaratei lor naturi de spirit nemuritor.
Mântuirea – aceasta deplorabila sclavie a tetanului fata de univers, Timp, Energie, Spatiu si Materie, a continuat timp de milioane de ani, pâna ce L.R.Hubbard a descoperit natura secreta a umanitatii si a avansat solutia pentru starea mizera a tetanului, punând la punct un plan universal de mântuire. Prin audierea scientologica, engramele negative ar putea fi neutralizate, iar tetanul poate treptat sa devina constient de sine, iluminat. Folosind tehnici diverse, s-a dezvoltat o metodologie practica pentru a-l putea face in stare pe initiat sa-si recunoasca adevarata sa existenta spirituala, sa se desparta de trupul TESM si sa inceapa sa-si exercite controlul mental asupra TESM. Cu alte cuvinte, initiatul poate sa ajunga la starea de iluminare si purificare, si dupa aceea, progresând prin numeroasele niveluri ale Tetanului Operational (Operating Thetan, OT), sa dobândeasca realizarea Sinelui pur spiritual.
Moartea – este o binecuvântare, fiindca ea permite eliberarea temporara a sufletului din temnita trupului.

Dupa spusele intemeietorului scientologiei, Lafayette Ron Hubbard, “Cel mai bun mijloc de a deveni milionar intr-un timp scurt este sa intemeiezi o religie”. Secta isi alege recrutii dintre oamenii cu stare si cu influenta, folosind metode de racolare dintre cele mai diverse: cursuri de pregatire (management, limbi straine, comunicare, muzica, actorie), societati comerciale (informatica, imobiliare), metode asa-zis terapeutice (Dianetica, Narconon, Criminon). Scientologia raspandeste o ideologie a refuzului slabiciunilor, a dispretului fata de tot ce este slab. De aici critica sa la adresa statului-providenta si a sindicalismului, dar si a propunerilor de management. Se vrea apolitica, dar propovaduieste un ultraliberalism nedemocratic. Considera ca democratia (gandirea colectiva) este o manifestare a „mentalului reactiv“ (un fel de subumanitate a noastra).

Raelienii

Miscarea Raeliana se prezinta ca o religie atee. Raelienii nu cred nici in Dumnezeu si nici in suflet, insa cred in extraterestrii. Si afirma ca numai ca progresul stiintei este una din cheile esentiale in vederea obtinerii vietii eterne, pe calea clonarii.

Membrii Comisiei parlamentare franceze asupra sectelor, impreuna cu anumite asociatii, considera aceasta grupare ca fiind de natura sectara, inscriind-o insa in 1995 pe lista sectelor periculoase. Incepand cu 13 septembrie 2003, in Franta, aceasta noua miscare religioasa se afla in afara legii.

Biserica Raeliana a fost infiintata in 1974, pornind de la o asa zisa intalnire dintre intemeietorul si liderul miscarii Claude Vorilhon (Rael) si extraterestrii. Aceasta intalnire s-ar fi petrecut langa vulcanii de la Clermont-Ferrand in Franta pe 13 decmbrie 1973. Ziaristul francez Rael, aflat în excursie prin munti, într-un crater, s-a relateaza intalnirea dintre el si o astfel de aparitie extraterestral (in realitate un demon) care s-a prezentat drept Iehova, elohian-creator. Evenimentul este descris in prima carte a lui Rael, “Cartea care spune adevarul” (1974), in care se afirma ca Elohim, care vine de pe alta planeta, a creat rasa umana in urma unui experiment genetic, se intorce periodic pentru a supravenghea activitatea oamenilor. La fel s-a întâmplat si cu mormonii, când un duh l-a abordat pe un anume Smith, devenit „profetul” acestora, în mod asemanator au luat contur si alte nenumarate secte pe care diavolul le întemeiaza prin „aparitii” în plan vazut, mimând epifaniile dumnezeiesti. Raelienii reprezinta o grava ratacire de la dreapta credinta, o zeificare a ratiunii, tehnicii si stiintei, pe de o parte si o cadere în mrejele magiei satanice, prin dorinta bolnavicioasa de a participa la false minuni.

Multe din invataturile lui Rael au pretentia de a se intemeia pe Scriptura, cartea oferind o consistenta “exegeza” biblica, afirmand ca referirile la zei si carele de foc sunt aluzii la extraterestrii si navele spatiale. Sfintii Parinti ne avertizeaza ca toate formele sub care ni se arata asa zisele fiinte extraterestre (nave, omuleti, globuri de lumina, farfurii zburatoare etc.) sunt aparitii demonice.

O asa-zisa intalnire urmatoare cu Elohim i-a permis lui Rael sa scrie o a doua carte in care descrie cum a vizitat planeta lui Elohim, cum l-a cunoscut pe lider, Yahve. In 1978 cele doua lucrari au fost publicate in Canada intr-un singur volum si in 1986 a iesit de sub tipar editia britanica.

Potrivit invataturii lui Rael, Elohim dispune de o tehnologie avansata, cu care el insusi a interactionat in calatoria sa spatiala. Pe planeta lui Elohim toate activitatile fizice sunt intreprinse de roboti, locuitorii dedicandu-se numai activitatilor intelectule. Elohim este pregatit sa impartaseasca omenirii tehnologia; de altfel, nu doresc sa forteze stilul de viata sau conducerea oamenilor, asteptand timpul in care acestia ii vor accepta liber pe planeta. In vederea acestui sfarsit, raelienii planuiesc sa construiasca o baza de primire a lui Elohim, care este astept in jurul anului 2035. Locul preferat pentru acesta este Israel, fiind locul unde primul mesia – Iisus din Nazaret – s-a nascut. Rael insusi afirma despre sine ca este un nou mesia, deoarece nu s-a nascut printr-o nastere naturala, ci ca rezultat al uniii trupesti dintre Yahve si mama sa. Raelienii anticipeaza ca evreii l-ar putea respinge din nou pe mesia, avand in vedere posibilitatea contactarii altor guverne care sa le ofere terenul unde sa-si construiasca resedinta. Guvernul pe care Elohim il va stabili va fi de tip “geniocratic”. Astfel, societatea va fi guvernata numai de cei al caror procent de inteligenta va fi cu cel putin 50% mai mare decat cel mediu.

O alta caracteristica a raelienilor este promovarea libertinajului sexual printr-o practica numita “meditatie senzuala.”

Considerand ca oamenii au fost creati in urma unui experiment genetic, raelineii incurajeaza substantial expermentele genetice, fiind in favoarea organismelor modificate genetic. Acestia au sustinut atat clonarea animala, cat si pe cea umana. In 1977 Biserica Raeliana a infiintat organizatia “Clonaid”, sub conducerea Dr. Brigitte Boisellier, un “episcop” raelian. Proiectul avea menirea de a atrage clienti pentru a stoca mostre AND in vederea clonarii dupa moarte. “Clonaid” are de asemenea servicii oferite cuplurilor care nu pot avea copii, in decembrie 2002, Boisellier afirmand ca a clonat primul copil pe baza AND-ului matern. Intre alte organizatii raeliene se numara: “Ovulaid” – prin care se incurajeaza eugenia; “Clonapet” – ofera clientilor oportunitatea clonarii animalelor decedate; “Insuraclone” – pastreaza mostre de celule umane in scopul clonarii terapeutice, in cazul tratamentelor sau preventiilor unor anume dizabilitati.

Raelienii sunt activi in peste 86 de tari din intreaga lume, miscarea revendicand in prezent peste 60.000 de membri.

Bahai

Secta Baha’i apare în istoria islamismului aproximativ în acelasi timp cu secta Adventistilor în istoria crestinismului. Pluralismul religios al Persiei secolului XIX, lupta gruparilor religioase pentru prozeliti, lipsa de toleranta la nivel social, imposibilitatea guvernantilor de a depasi criza politica si economica, lipsa unui real dialog în societatea civila, iata doar câteva elemente care au concurat la reforma islamismului initiata de Bab si continuata de Baha’u’llah. Desi cu alte personaje, situatia pe scena social-politica americana nu era diferita. A existat numai o deosebire de nuanta: majoritatea religioasa în Persia era formata de islamici iar majoritatea religioasa în America era formata din crestini.

Metoda acestei reforme este si ea similara: sincretismul.

Initiatorii Baha’ismului dupa ce postuleaza revelatia progresiva si relativitatea adevarului încearca o religie de sinteza cu doctrina iudaica si crestinismul în vederea dobândirii autoritatii profetice, pe linia Moise, Iisus, Muhammad, pentru venirea “Celui Ales”. Prin aceeasi metoda sincretista initiatorii adventismului reformeaza calendarul crestin dupa cel iudaic si preotia crestina dupa modelul musulman înclinând balanta doctrinei spre Legea mozaica si Profeti pentru a autoriza noile profetii cu privire la Venirea a doua a lui Mesia.

Baha’ismul este mai mult o încercare de revolutie social-politica transferata în domeniul religiosului. Credinciosii baha’i admit în persoana lui Baha’u’llah un profet care a primit revelatia de la Unicul Dumnezeu.

Miscarea Babista care initial s-a nascut pe temeiul orânduielilor vechi, proclamând o “noua era”, de pace, a fost mai degraba o încercare de a anihila fiintialitatea distincta a crestinilor si zoroastrienilor din Persia, pentru ca în fond Bab nu se despartise de fundamentele religiei islamice dupa cum Miscarea a fost (cel putin în perioada Bab, Baha’u’llah si Abdu’l Baha) doar o încercare de a reforma islamul si de a-l deschide în maniera ecumenica spre religiile lumii si spre civilizatia europeana. Acesta este si motivul nenumaratelor corespondente pe care liderii baha’i au încercat sa le initieze cu liderii politici si religiosi ai Europei si Americii.

Aceasta reforma din interior a esuat. Islamul ortodox avea temelii trainice si drept urmare “Cavalerul Ordinului Imperiului Britanic” (Abdu’l Baha – “Centrul Pactului”, “Cea mai mare Ramura”, “Pazitorul Cauzei”) s-a întors supus (în araba islam) la imamul sau.

Dintr-o perspectiva exegetica contemporana, miscarea baha’i a fost revendicata ca miscare premergatoare de catre teoreticienii New Age (Era Noua).

Conceptul de Era Noua apartine miscarii Baha’i care este prima miscare religioasa, de la Hristos încoace, care încearca sa realizeze o unitate religioasa prin relativizarea adevarului. Acest fenomen merge pâna acolo încât agnosticii sa fie acceptati ca membrii deplini fara a li se cere sa creada în doctrina lui Bab si Baha’u’llah.

Din perspectiva teologica, relativizarea adevarului si sincretismul practicat la toate nivelurile este de fapt o forma de agnosticism dus la extrema.

In general, teoriile Baha’i sunt concentrate pe problemele umanitatii contemporane si pe problemele social-politice ale civilizatiei urbane. Daca studiem cu atentie vom observa ca teoriile si gândirea Baha’i în general tin mai mult de politicianismul utopic, transferat însa în domeniul religiosului. Notiunea de spiritualitate este straina gândirii baha’i, baha’ismul concentrându-se pe relatiile sociale în Noua Era. De asemenea, doctrinei baha’i îi lipsesc si fundamentele teologice autentice. Incercari de a gasi sau de a revendica fundamente si temeiuri teologale si spirituale s-au facut de mai multe ori în scurta istorie a baha’ilor. Acestea însa nu sunt originale ci sincretiste. Sincretismul încercat de teoreticienii baha’i, între social, politic si religios, apare, cel putin la sfârsitul secolului XX, ca o forma hilara de revolutie umanista.

New Age

Miscarea New Age este un curent filosofico-religios, raspândit mai ales în Occident. Adeptii acestui curent afirma o apropiere mai mare de spiritualitate, ei sustinând ca acest lucru este necesar pentru ca omenirea sa poata intra într-o “noua era”, în care va domni armonia universala. Altii vad în New Age o reînviere a gnosticismului.

Miscarea New Age îsi are începuturile în anii 1920-1930, când Alice Bailey, adepta a teozofiei, publica mai multe lucrari, în unele proclamând chiar întoarcerea lui Hristos si lansând ideea necesitatii formarii unor grupuri, pe care ea le numeste ‘ale bunavointei mondiale’. Nu este vorba despre niste comunitati organizate, ci mai degraba despre reuniuni periodice ale unor persoane, având scopul de a pregati sosirea unei noi ere. În 1937, Paul le Cour defineste conceptul de ‘noua era a Varsatorului’ – perioada care ar fi caracterizata printr-o profunda transformare a valorilor umane si progres spiritual.

Elementul cheie al curentului New Age este trecerea omenirii din constelatia Pestilor în aceea a Varsatorului. În anii 1970 au aparut mai multe texte care interpreteaza aceasta trecere ca fiind începutul unei ere a pacii universale si a unei armonii regasite. Pestele fiind simbolul primilor crestini, unii apreciaza ca noul semn Varsator va include spiritualitatea crestina, care va capata însa noi valente, devenind plenara abia sub acest nou semn. Problema anului intrarii în noul semn al Varsatorului a capatat interpretari diferite în diferitele scoli New Age. Pentru unii, aceasta intrare a avut deja loc în anul 1962. Anul 2012 este din ce în ce mai mult interpretat ca fiind anul de început al ascensiunii omenirii. Potrivit psihologului C. G. Jung, era Varsatorului a început în 1997 sau va începe în 2154, în timp ce pentru Rudolf Steiner, ea va începe abia în anul 3573.

Astazi, adeptii New Age sustin parerea ca fiecare individ, având origini divine, este chemat sa-si construiasca propriul drum spiritual, folosindu-se pentru aceasta de un patrimoniu care cuprinde orice traditie mistica sau religioasa, aici incluzându-se si samanismul, neopagânismul, kabala, ocultismul, dar mai ales propria experienta interioara si propriul discernamânt. În aceasta actiune, individul poate fi ajutat de ghizi, îngeri, guru, etc.

Una din “virtutile” de care se prevaleaza atât post-modernismul, cât si New Age, este anti-dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai ca new agerii confunda dogmatismul cu dogmele, combatându-le iresponsabil în egala masura. Prin dogmatism se întelege cu adevarat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei si adevarului învataturii crestine. În ceea ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea postbelica, fara ca aceasta sa fie un element în afara oricarei discutii. Urmatorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a aparut miscarea. Este vorba de “noul imperiu roman”, SUA, un imperiu fara împarat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto.

Conform fostului consilier de stat american Zbygniew Brzezinski (actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), “trebuie (sa avem) o religie personala”. Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicarii lor în practica, potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se cheama “spiritual healing” (vindecare spirituala – o forma tipica a practicilor terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord-americani). În anul urmator, 1979, 500.000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de influenta penticostala. Exista o apriga concurenta dintre new-ageri si carismatici, conflictul datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunastarea pamânteasca aici si acum.

“Nimic nu e nou sub soare.” Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibila în anii ’60 în mediile hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru orasul San Francisco, capitala “contra-culturii”, supranumit si “laboratorul noilor idei”. Cartierul unde îsi avea sediul aceasta miscare se numea Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie stravezie la consumul intensiv de droguri psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colturile tarii.

La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbracati într-o tinuta kitsch pseudo-hinduista, autointitulati “flower-power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a fost salutat în ziarul “underground” The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea unei noi epoci. Euforia nu a durat însa “decât o vara”, cu toata raspândirea masiva – 250.000 de hippies numai în SUA. Expresia (luata din filmul suedez cu acelasi nume) trebuie luata ad-literam, deoarece în octombrie ’67 miscarea a fost declarata moarta si înmormântata simbolic! Motivul principal al acestei disparitii rapide au fost drogurile si amorul liber practicate fara opreliste de acesti tineri iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive sau de-a dreptul criminali odiosi ca Charles Manson. Aceasta contra-cultura era caracterizata de cunoscutul simbol al pacii “Make love, not war”, în realitate un stravechi simbol ocult satanist. Muzica flower-power si combinatia de droguri psihedelice cu variantele de yoga occidentalizata au trecut în zilele noastre la stadiul de cultura oficiala si chiar considerata corecta din punct de vedere politic.

Întrucât caracteristica esentiala a miscarii este structura de retea, au existat simultan în acei ani si alte centre de egala importanta ca: Esalen si Comunitatea Ananda (California), Findhorn Community (Scotiei), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) si altele.

Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiintat în anul 1962 si este socotit a fi unul din leaganele miscarii. Sub conducerea lui Michael Murphy si Richard Price, institutul s-a orientat catre experimentarea de noi terapii si spiritualitate alternativa de orientare asiatica. Ambitia participantilor era aceea de a conferi acestor experimente de meditatie, medicina holistica si diverse forme de masaj o alura intelectuala academica. Aici s-au perindat figuri de seama ale “noii spiritualitati” ca Fritz Perls, întemeietorul gestalt-terapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, parintele psiho-sintezei, precum si Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina si Stanislav Grof. Pe lânga acestia au mai fost prezente personalitati politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin si cercetatori ai noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanti participa la gama larga de oferte new-age: psihologie transpersonala, psihologie budista, samanism, hipnoza, yoga, tantra, intuitie practica, gestalt-terapie, metoda feldenkrais, rolfing si Cursul miracolelor.

În anul 1970 a aparut la Findhorn o alta figura reprezentativa a New Age-ului, tânarul american David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transa spiritista, contribuind totodata prin lucrarile sale la prestigiul acestui fief al miscarii New Age.

Din aceste centre miscarea s-a raspândit cu repeziciunea mai întâi în SUA si Europa de vest (spatiul asa-zis “euro-atlantic”), patrunzând apoi la sfârsitul anilor 70 si în Europa de rasarit, deci si în România.

New Age-ul este considerat pe buna dreptate a fi o provocare pentru crestini, acestia urmând sa aleaga liber si constient între Hristos sau Varsatorul. Suntem încredintati ca aceasta provocare se va înteti în anii ce vor urma, propaganda New Age fiind pregatita si promovata de la cele mai înalte nivele politice, acelea ale lojilor masonice supra-nationale, ale unor “guverne mondiale” ce au ca zona de actiune întreaga planeta. Dar chiar conform ideologului lor, Alvin Toffler ce a aratat în lucrarea sa “Socul viitorului” cum aceste perioade cultural ideologice se scurteaza aproape logaritmic, miscarea are toate sansele de a se curma mult mai rapid decât si-au planificat acesti “maestri arhitecti”. Însa efectele ei duhovnicesti pot fi devastatoare pe o scara foarte larga, ceea ce îndeamna Biserica la o mare trezvie si reactie, atât la nivelul ierarhiei, cât si al fiecarui credincios în parte.