I. Plîngerea deasupra Epitafului

Iată, soarele s-a întunecat. Pămîntul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfîşiat de sus şi pînă jos catapeteasma templului, care despărţea Sfînta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfînta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpînirea lui. Despicatu-s-au stîncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: “Săvîrşitu-s-a”.

Ce s-a săvîrşit? S-a săvîrşit lucrarea mîntuirii neamului omenesc de stăpînirea diavolului, s-au împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legămînt.

El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat – şi noi îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără glas înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pămînt viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte. Mormîntul Lui a fost pus lîngă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că n-a săvîrşit nici o nedreptate şi nici înşelăciune n-a fost în gura Lui (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvînt ce a cutremurat întreaga lume: “Săvîrşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sînge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adîncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plîngere cu amar.

Iată, şi acum stă înaintea noastră, închipuit pe Sfîntul Epitaf, Trupul mort al lui Iisus. Să facem, dar, şi noi plîngere pentru El – plîngere pentru păcatele noastre, pentru care El S-a adus pe Sine de bunăvoie jertfă, răscumpărîndu-ne cu Preacuratul Său Sînge. Neajunsa înălţime a dragostei dumnezeieşti ne-a arătat-o pe Cruce Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii – fiindcă aşa a iubit Dumnezeu lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In. 3, 16).

Pe Cruce a răsărit Soarele Dreptăţii, Soarele dragostei, Care a luminat întreaga lume cu lumina Sa, cu lumina împreună-pătimirii dumnezeieşti – şi de la Acest Soare s-au aprins milioane de inimi, Care L-au îndrăgit pe Domnul Iisus Hristos. În inimile acestea au fost înscrise cu litere de foc cuvintele Lui: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24).

Domnul a luat cel dintîi Crucea – cea mai cumplită cruce -, iar în urma Lui şi-au luat pe umeri crucile, deşi acestea sunt mai mici, nenumăraţii mucenici ai lui Hristos. În urma Lui şi-au luat crucile o mulţime uriaşă de oameni şi, plecîndu-şi lin capetele, au apucat pe calea lungă şi spinoasă arătată de Hristos: calea către Tronul lui Dumnezeu, către împărăţia Cerurilor. Iată că sunt deja două mii de ani de cînd în urma lui Hristos merg noi şi noi oameni. Şi pe această cale stau cruci, pe care sunt răstigniţi mucenicii lui Hristos.

Cruci, cruci… Şi mai departe, cît cuprinde privirea, tot cruci, cruci… Merg în şir nesfîrşit oameni care au lepădat toate bunătăţile pămînteşti, au dispreţuit totul pentru Domnul Iisus Hristos, au părăsit tot ce le era drag cîndva şi au închinat toată viaţa lor slujirii Lui.

Merg nebunii pentru Hristos sub greutatea lanţurilor şi a crucilor de fier, merg monahii şi monahiile, merg arhiereii lui Dumnezeu cu crucea şi cu Sfîntul Potir în mîini. Merg în urma lor, ca în urma unor păstori, robii cei buni şi blînzi ai lui Dumnezeu, robii supuşi ai lui Hristos, urmînd îndrumătorilor duhovniceşti, păstorilor şi dascălilor Bisericii. Merg la nesfîrşit… Merge poporul simplu, care-L iubeşte pe Hristos, asupra căruia s-a împlinit cuvîntul Lui: În lume necazuri veţi avea (In. 16, 33). Merge, purtînd crucea grea a durerilor sale. Merg în şir lung cei prigoniţi pentru dreptate, cei prigoniţi pentru numele lui Hristos.

Merg femeile curate, neprihănite, ducîndu-şi de mînuţe pruncii, cărora Domnul le-a deschis intrarea în împărăţia Cerurilor.

Şi atunci, oare noi nu ne vom alipi acestui rîu nesfîrşit al iubitorilor de Hristos, acestei sfinte procesiuni pe calea necazurilor şi pătimirilor? Oare nu ne vom lua crucea şi nu vom merge după Hristos? Să nu fie! Să se cutremure inima noastră de priveliştea Trupului neînsufleţit al lui Hristos, ce zace înaintea noastră. Hristos, Care atît de greu a pătimit pentru noi, să umple cu harul Său inimile noastre. Să ne dea la capătul îndelungatului şi osteniciosului nostru drum al crucii cunoaşterea spuselor Sale: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (In. 16, 33). Amin.

II. Lecţii ale dragostei de Hristos

Iată că am venit din nou să ascultăm despre pătimirile Domnul Iisus Hristos – şi acest lucru are o foarte mare însemnătate.

Ceea ce auzim şi vedem are o adîncă înrîurire asupra sufletelor noastre. Auzim lucruri rele, vedem crime – ne cutremurăm, ne înspăimîntăm. Suntem martori ai unor fapte bune, curate şi înalte – inima noastră e mişcată şi ne spunem în gîndul nostru: “Aşa ar trebui să mă port şi eu!”

Nu puţine fărădelegi cumplite au fost în istoria neamului omenesc. Conştiinţa protestează împotriva lor. Dar oricît de cumplite ar fi toate aceste fărădelegi, ele sunt nimic, sunt ca un fir de praf faţă de un munte uriaş, ca o picătură de apă faţă de ocean dacă stăm să ne gîndim la cea mai mare dintre fărădelegi: la groaznica ucidere a Fiului lui Dumnezeu, a Celui Care S-a pogorît din ceruri pe pămînt pentru a mîntui neamul omenesc, a Celui Care era blînd şi liniştit, Care trestia frîntă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Is. 42, 3), Care a fost plin de dragoste faţă de neamul omenesc – de dragoste nepămîntească, de dragoste cum pămîntul nu mai văzuse şi nu-şi închipuise niciodată. El a fost dat morţii, sîngele Lui curge pe Cruce…

Inima noastră este înfiorată de grozăvia acestui omor, dar totodată ea se umple de cea mai adîncă evlavie şi bucurie, fiindcă tocmai această Jertfă de bunăvoie, moartea prin răstignire a nevinovatului Pătimitor ne arată culmea iubirii dumnezeieşti, care a luminat lumea de pe Cruce. Şi de pe Cruce auzim cuvintele Lui, pecetluite cu nemaiauzită dragoste, nemaiauzită blîndeţe şi atotiertare, fiindcă El Se roagă pentru cei ce L-au răstignit, deschide tîlharului care s-a pocăit uşa raiului, întinde preacuratele Sale mîini către noi toţi, păcătoşii, însetînd de mîntuirea noastră.

Lumea a auzit însă de pe Cruce şi cuvintele înfricoşătoare: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit! (Mt. 27, 46). Cum au putut fi rostite ele de aceeaşi gură care a spus: Eu şi Tatăl Meu una suntem (In. 10, 30)? Oare El n-a rămas întotdeauna în împărtăşire nedespărţită cu Tatăl Său? Bineînţeles că da. Şi atunci, ce înseamnă aceste spuse înfricoşătoare?

Oameni obraznici spun că Domnul n-a încercat pe Cruce nici un fel de suferinţă, În vremurile timpurii ale creştinismului erau nişte eretici numiţi dochetişti, care învăţau lumea în chip nelegiuit că Trupul lui Iisus nu ar fi fost trup omenesc adevărat, ci nălucă (însuşi numele de dochetişti vine de la verbul grecesc dokein – a părea), şi ca atare Domnul Iisus Hristos n-a suferit deloc. Iar monofiziţii susţineau că în Iisus Hristos firea omenească a fost înghiţită cu totul de cea dumnezeiască. Noi ştim însă că El a fost şi Dumnezeu Adevărat, şi Om Adevărat.

Ştim că firea Lui omenească a îndurat pe Cruce suferinţe şi chinuri cumplite, de nedescris. Şi aceste cuvinte ale Domnului, rostite de pe Cruce, întăresc cu mai multă putere decît orice altă dovadă lucrul acesta şi răstoarnă învăţăturile eretice. Dacă Trupul lui Hristos ar fi fost nălucă, dacă în Fiul lui Dumnezeu Dumnezeirea ar fi precumpănit cu totul asupra omenităţii, oare ar fi auzit lumea aceste spuse înfricoşătoare?

Ar fi putut Tatăl să-L părăsească? Bineînţeles că nu. Dar chinurile au fost atît de groaznice şi greu de îndurat încît a strigat ca Om către Dumnezeu: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?

Iată ce a spus Sfinţitul Mucenic Ciprian, episcopul Cartaginei, care a trăit în veacul al III-lea: “De ce este părăsit Domnul? Ca să nu fim noi părăsiţi de Dumnezeu. A fost părăsit pentru răscumpărarea noastră de păcate şi de moartea veşnică; a fost părăsit ca să se arate preamărea dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc; a fost părăsit ca să se vădească dreapta judecată şi milostivirea lui Dumnezeu, ca să fie atrase inimile noastre la Dînsul, spre pildă tuturor pătimitorilor”.

Să mai primim şi sfînta lecţie harică a dragostei Lui faţă de Preacurata şi Preasfînta-I Maică, a Cărei inimă a fost, cînd stătea lîngă cruce, străpunsă de sabie, lovită de cumplită jale, potrivit prorociei Sfîntului Simeon Primitorul de Dumnezeu. Ea tăcea, şi tăcerea aceasta îi arăta durerea neasemuit mai adînc decît orice strigăte, vaiete şi tînguiri. Alături de Ea stăteau Maria, soţia lui Cleopa, Maria Magdalena şi ucenicul cel iubit al lui Hristos – Ioan. Grija Ei o purta Fiul lui Dumnezeu, Care îndura acele chinuri negrăite. El Şi-a întors privirea către Ea şi, arătînd cu ochii către apostolul Ioan, a zis: Femeie, iată fiul Tău. Şi Ioan a primito pe Maica Domnului în casa sa, şi a odihnit-o, şi a avut grijă de ea pînă la moartea ei (In. 19,26-27).

Iată însă că a venit sfîrşitul neînchipuit de anevoioasei nevoinţe a Fiului lui Dumnezeu, Care prin moartea Sa a răscumpărat omenirea din stăpînirea diavolului. Noi auzim cele din urmă cuvinte ale Lui, pline de dragoste către Tatăl, dragoste pe care noi n-o putem pricepe: Părinte! În mîinile Tale încredinţez duhul Meu! (Lc. 23, 46). Gura Lui a tăcut, ochii I s-au închis, limba I-a amorţit, sfîntul Lui cap I-a căzut pe piept. Dar n-au putut să tacă pietrele. Pămîntul s-a cutremurat, şi stîncile s-au despicat.

Sutaşul însărcinat cu împlinirea osîndei la moarte, pe numele său Longin, împreună cu ostaşii aflaţi sub porunca lui, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat văzînd toate acestea. Dragostea lui Hristos sfărîmă şi inimile de piatră. Sutaşul a crezut în Hristos şi a strigat: Cu adevărat, Omul Acesta Fiul lui Dumnezeu a fost! (Mc. 15, 39). Toate cele văzute şi auzite l-au cutremurat atît de mult încît a primit Botezul în scurtă vreme şi mai apoi şi-a sfîrşit viaţa cu moarte mucenicească, fiindcă vrăjmaşii lui Hristos – cărturarii, arhiereii şi fariseii – n-au suferit faptul că sutaşul roman s-a întors la Hristos, l-au clevetit în faţa lui Pilat, şi acesta a dat poruncă să i se taie capul.

O, fericite mucenic Longin, învaţă-ne şi pe noi să ne întoarcem la Hristos şi să-L iubim din toată inima!

O, Doamne! Ce laudă, ce mulţumită îţi vom aduce pentru ceea ce ai făcut de dragul nostru! Noi nu putem face nimic spre a fi cîtuşi de puţin vrednici de jertfa Ta. O, Doamne al nostru, Doamne! Aducem ţie tot puţinul pe care îl putem aduce. Aducem lacrimile noastre şi rourăm cu ele Trupul Tău preacurat, ucis de cei pe care ai venit să îi mîntuieşti. Dragostea noastră aducem Ţie.

Ajută-ne, Doamne, să Te iubim din toată inima pînă la sfîrşitul vieţii noastre, ajută-ne să mergem pe calea pe care ne-ai arătat-o Tu. Ajută-ne să scăpăm de stăpînirea diavolului, de ispitele pe care el le face. Du-ne pe calea mîntuirii şi adu-ne întru împărăţia Ta. Amin.

Sfantul Luca al Crimeei

Sursa: logos.md

Ascultaţi cuvintele Sf. Apostol Petru:

“Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel de după marea Sa milă ne-a născut din nou prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos spre nădejde vie.” (1 Petru 1:3)

Sfantul Petru vorbeşte despre faptul ca prin învierea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi atât pe Apostolii Săi, cât şi pe noi toţi dimpreună cu dânşii. De ce vorbeşte Sf. Petru despre învierea din morţi? Oare Sfinţii Apostoli erau morţi când murea pe cruce Domnul Iisus Hristos? Dar cum să nu fie şi ei morţi când s-a ascuns Soarele lor, când a murit cu moarte cumplită pe cruce Învăţătorul lor, care era iubit de dânşii cu toată inima, Cel pe care ei îl mărturiseau drept Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Hristos? O adâncă şi grea deznădejde a cuprins sufletele ucenicilor Lui, când se părea că totul a murit, că odată cu moartea Domnului, totul s-a distrus, toată nădejdea lor, toată credinţa lor. Nu puteau să înţeleagă, de ce nu a triumfat binele? De ce dragostea sfântă, însăşi dragostea sfântă care s-a pogorât din Cer nu a biruit răul.

Când mergeau sfinţii apostoli, Luca şi Cleopa din Ierusalim la Emaus, i-a întâlnit pe cale Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat. Dar, precum relatează Sfânta Scriptură, ochii lor erau acoperiţi, şi nu L-au recunoscut . Ei au intrat cu Dânsul în discuţie ca şi cu un simplu călător. Când Domnul i-a întrebat de ce sunt atât de trişti, ei au răspuns cu uimire: oare tu eşti singurul în Ierusalim care nu ştii că L-au răstignit pe Domnul nostru, pe Învăţătorul nostru, pe Cel în care noi am crezut, în care ne-am pus nădejdea că El este Cel care trebuia să mântuiască pe poporul lui Israel? Dar iată, este deja a treia zi astăzi de când s-a săvârşit aceasta.

Apostolii nădăjduiau că Domnul era Cel care trebuia să izbăvească pe poporul lui Israel. Le era atat de greu şi erau atât de trişti pentru că s-au năruit toate speranţele lor. Sfinţii Apostoli aveau o stare sufletească sumbră, grea. Ei au uitat cuvintele lui Hristos, că după moartea Sa va învia a treia zi. Au uitat aceste cuvinte în mod ciudat, neînţeles. Dacă le-ar fi înţeles, dacă le-ar fi pus în inimile lor, n-ar fi fost atât de trişti, ci ar fi aştepat Învierea lui Hristos. Dar tristeţea lor era atât de profundă, disperarea era atât de nemărginită încât atunci când a înviat Hristos, când Maria Magdalena L-a văzut înviat, când alte mironosiţe au văzut că mormântul este gol şi pe înger stând pe piatra răsturnată de la mormânt, şi au fugit cuprinse de mare frica, de cutremur şi de bucurie la ucenicii Lui, ca să le vestească aceasta. Ucenicii au luat drept minciuna cuvintele lor şi nu le-au crezut. Nu le-au crezut pentru ca erau foarte trişti, pentru că au uitat cuvintele lui Hristos despre faptul că El va învia.

Când mai apoi timp de 40 de zile Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat de multe ori ucenicilor Săi, ei nu Îl întâmpinau ca altădată. Se întâmpla atunci când se arăta Iisus Hristos, să îl privească cu frică şi cu nelinişte, gândind că li s-a arătat o nălucă, că nu este Hristos în trup. Era nevoie ca Domnul să îi convingă că se înşeală. Domnul le-a arătat mâinile şi picioarele Sale străpunse de cuie, mânca în faţa lor peşte şi miere şi le spunea: “Poate oare duhul să aibe trup precum vedeţi voi la Mine? Nu vedeţi că Eu, precum un om viu cu adevărat care a înviat din morţi, mănânc peşte şi miere?”

Când a intrat Domnul nostru Iisus Hristos la ucenicii Săi prin uşile încuiate, atunci ei s-au închinat Lui şi s-au bucurat. Dar când El s-a arătat la lacul Ghenizaret celor 11 ucenici, atunci nu I s-au închinat toţi, nu s-au bucurat toţi. Unii s-au îndoit, nu-şi credeau ochilor. Nu credeau că este într-adevar Iisus Hristos Cel Înviat. Ci doar după multe zile, pe parcursul  cărora permanent li se arăta Domnul şi vorbea cu dânşii, când le-a reamintit cele pe care le-au auzit de la dânsul mai înainte, doar atunci s-au eliberat de îndoielile lor, doar atunci au înţeles că este Domnul, Cel înviat, care îi va aduce pe toţi la mântuire.

Iată ce spune despre Învierea lui Hristos, Sfantul apostol Pavel:

“Iar dacă se propăvăduieşte  că Hristos a înviat din morţi, atunci cum zic unii dintre voi ca nu exista înviere a morţilor? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este propăvăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni 15-12:14)

Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi. Că de vreme printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos, dar fiecare în ceata sa. Hristos ca pârgă, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui.

Este absurd să ne îndoim de veridicitatea şi de autenticitatea Învierii lui Hristos, fiindcă dacă noi nu credem că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, înseamnă ca respingem toată învăţătura Lui, toată opera Lui, tot ce a descoperit El lumii.

Ştiţi că toată propăvăduirea Domnului nostru Iisus Hristos a fost despre viaţa veşnică, despre viaţa nemuritoare în Împărăţia lui Dumnezeu. Ştiţi că toată propăvăduirea Lui a fost legată de indicarea căii spre mântuire, spre Impărăţia Cerurilor. Dacă nu credem că Hristos a înviat, că  vom învia şi noi, înseamnă că nu credem învăţătura lui Hristos. Oare va îndrăzni cineva dintre oameni să gândească că Sfântul Sfinţilor, Cel mai mare făcător de minuni şi învăţător, cum n-a mai avut lumea, nemăsurat mai înalt decat alţi învăţători, învăţătorul despre care Apostolii vorbesc că nu era în El niciun păcat, acesta care este cel mai mare dintre sfinţi, Fiul lui Dumnezeu, ar putea fi înghiţit pentru veacuri de moartea întunecată, ar putea să moară?  Dacă El n-ar fi înviat, atunci în sufletele noastre ar fi murit credinţa, în dragostea sfântă şi în dreptatea veşnică.

Putem oare nega minunea Învierii lui Hristos? A respinge această minune, înseamnă a respinge însăşi existenţa Binelui. Iar a respinge Binele înseamnă a-ţi pierde cu totul demnitatea morală. Iată de ce ştirea sfântă despre Inviere umple de negrăite bucurie şi de veselie inimile noastre.

Aţi înţeles acum însemnătatea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos pentru credinţă? Să ne gândim de ce Domnul nostru Iisus Hristos timp de 40 de zile după Învierea Lui s-a arâtat doar ucenicilor, iar nu lumii întregi. După cugetarea noastră 0menească, pare mai firesc ca El să apară în strălucirea Învierii Sale, ca un biruitor al întregii lumi. Aşa ni se pare noua, dar Domnul a gândit altfel. Ştia că marea minune a Învierii Lui nu o vor putea încăpea inimile tuturor oamenilor contemporani Lui, acelor oameni care L-au văzut mergând prin casele şi oraşele lor, care au auzit sfintele Lui cuvântări.

Domnul ştia. Natura omenească este atat de departe de înţelegerea deplină, încât evenimentele acelea nu vor putea fi înţelese niciodată. Nu vor putea fi pătrunse în toată profunzimea lor şi preţuite de contemporani. Sunt necesari ani, mulţi ani, zeci de ani, uneori chiar sute de ani, pentru ca gândind la aceste evenimente, privindu-le din perspectivă istorică îndepărtată, să le putem descoperi măreţia. Cel mai mare eveniment dintre evenimentele lumii, Învierea lui Hristos, nu a putut fi pătruns de iudei şi de contemporanii lor. De aceea Domnul nu li s-a arătat tuturor. Ei nu L-ar fi cunoscut pe Dânsul, după cum nu-L cunoşteau nici măcare ucenicii Lui. S-ar fi îndoit profund de Învierea Lui. Unii probabil ar fi crezut ca El este Hristos cel Înviat, iar alţii ar fi contestat cu răutate posibilitatea Învierii Lui.

Iată de ce n-a vrut Domnul să se arate tuturor oamenilor, contemporanilor Săi. El ştia că numai cei luminati de Harul lui Dumnezeu, ucenicii Lui, care Îl iubeau fierbinte, doar ei puteau să creadă, doar ei puteau să devină adevăraţi martori ai Învierii Lui. Şi Hristos le-a oferit ocazia să mărturisească despre El, fiindcă propăvăduirea apostolică a constat în mărturisirea despre Învierea lui Hristos, despre Împărăţia Cerurilor şi despre învierea viitoare a tuturor creştinilor.

Aşa s-a şi întâmplat. Întreaga lume creştină a aflat despre învierea lui Hristos şi a crezut în aceasta din toată inima,  pentru mărturia sfinţilor apostoli, că a strălucit lumina cerească din mormântul Domnului. Lumină care mai apoi a pătruns treptat în inimile celor care mai apoi au fost capabili să o primească. Lumina lui Hristos a strălucit astăzi din mormântul Domnului. Lumina lui Hristos luminează şi astâzi inimile noastre. Să trăim şi noi toţi în această lumină şi să tindem cu toată fiinţa spre ea. Să sărutăm şi noi picioarele Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a înviat astăzi.

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sf. Luca al Crimeei

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea si să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35)

Aceste cuvinte ale lui Hristos, cuvinte de o mare profunzime, pot trezi la mulţi dintre voi nedumerire. Cum spune Domnul că dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul trebuie să-l pierzi? Cum vine asta? Doar noi tindem să ne mântuim sufletul, iar Domnul spune că dacă vom dori aceasta, îl vom pierde: Căci cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde. Prin urmare, pentru ca să-ţi mântuieşti sufletul, trebuie să-l pierzi, să-l pierzi de dragul Domnului Iisus Hristos însuşi şi pentru Evanghelie.

Ce înseamnă aceasta? Cum să înţelegem aceasta?

Desigur, nu poate fi nimic contradictoriu în cuvintele lui Hristos. Trebuie să le înţelegem corect. Iată ce răspuns ne dă Domnul la această nedumerire: Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Dacă vom împlini aceasta, atunci ne vom mântui sufletul.

Ce ne trebuie ca să putem împlini aceste cuvinte ale lui Hristos? Trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea şi să mergem după Domnul Iisus Hristos. Deci trebuie să ne gândim cum să împlinim aceste trei condiţii puse de Domnul.

Lepădarea de sine înseamnă să renunţăm la propria înţelegere a căilor vieţii, să renunţăm la ceea ce râvnim, după voia inimii noastre. Inseamnă să lepădăm complet acea cale a vieţii pe care ne-am trasat-o singuri, înseamnă să renunţăm în întregime la voia proprie, la raţiunea proprie.

Este ceva straniu în aceasta, irealizabil? Sigur că nu! Voi ştiţi că atunci când ucenicul învaţă o meserie, el trebuie să se conducă în întregime după îndrumările meşterului; trebuie să se supună întocmai meşterului; să împlinească toate îndrumările lui şi să lucreze aşa cum spune meşterul. Ucenicul nu îndrăzneşte să inventeze ceva singur, să se abată de la îndrumările meşterului. Când omul ia hotărârea să meargă pe calea monahismului şi vine în mănăstire, prima cerinţă care i se impune este deplina tăiere a voii proprii. Lui i se dă un învăţător bătrân din rândul monahilor, destul de experimentat în viaţa duhovnicească, şi ucenicul trebuie să îndeplinească întocmai tot ce-i va cere bătrânul. El nu va îndrăzni să facă nici un pas, să săvârşească nici o faptă fară binecuvântarea bătrânului. Nu va îndrăzni să gândească altfel decât gândeşte bătrânul. Trebuie să respingă în întregime voia sa şi să trăiască după voia îndrumătorului său. Doar atunci va deveni un monah adevărat.

La război, voi ştiţi că orice soldat este obligat să se supună întocmai ordinelor conducerii superioare, dar şi conducătorului inferior. El nu îndrăzneşte să judece şi să critice dispoziţiile acelora, ci trebuie să îndeplinească exact aceste ordine, trebuie să fie gata de orice, chiar şi de moarte, şi să nu îndrăznească să riposteze. Iată ce înseamnă în viaţa obişnuită, în viaţa lumească, lepădarea de voia proprie!

O astfel de lepădare ne cere Domnul Iisus Hristos, o deplină lepădare de tot ce ni se pare de dorit, corect şi raţional, lepădare de toate căile inventate şi trasate de noi, ale vieţii şi activităţii noastre. Trebuie să lepădăm necondiţionat tot ceea ce gândim, ce ne dorim. Trebuie să devenim ascultători de Domnul Iisus Hristos, ascultători până la capăt, ascultători până la moarte.

Trebuie să ne urâm sufletul nostru, fiindcă Domnul Iisus Hristos, după cum citim în Evanghelia lui Luca, a spus: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu (Luca 14, 26).

E foarte simplu. Trebuie doar să ne uităm bine în el, să căutăm în ascunzişurile sufletului nostru. Şi atunci vom vedea ce se petrece în acesta. Acolo este întuneric, mişună şerpii – şerpii minciunii, desfrâului, zavistiei, mândriei, lăcomiei pântecelui, hoţiei, chiar şi ai uciderii. Toţi aceşti şerpi mişună şi sunt nenumăraţi. Oare noi nu urâm şerpii, nu-i distrugem, oare nu ne ferim de ei? Şi atunci, vom iubi şerpii care se cuibăresc în inima noastră? Noi trebuie să-i urâm, trebuie să ne urâm sufletul nostru dacă în el mişună şerpii. In noi sunt puţine calităţi pentru care merităm dragoste şi multe pentru care merităm ură. Dacă veţi vedea întâmplător că pe umerii voştri stă o cămaşă urât mirositoare, murdară, oare n-o veţi scutura, n-o veţi călca cu picioarele? Dacă omul păcătos se va uita în sufletul său, atunci va vedea că îmbrăcămintea sufletului lui este asemănătoare cămăşii urât mirositoare. Şi lui îi va fi dezgustător, neplăcut, va urî această cămaşă, va urî sufletul său, care este îmbrăcat atât de rusinos.

Vedeţi că nu este nimic straniu în această cerinţă a lui Hristos, ca cel ce vrea să meargă după Dânsul să-şi urască sufletul. Trebuie să-ţi urăşti mândria şi îndoiala care ne poruncesc să ne construim viaţa noastră, să ne punem propriile scopuri ale vieţii în prim plan.

Trebuie să îndepărtăm aceasta, să rupem acest păienjeniş prăfuit, pe care l-am împletit, construindu-ne planurile vieţii noastre. Trebuie să rupem toate acestea, să ne luăm rămas bun de la toate. Trebuie să urâm sufletul nostru, să lepădăm voia noastră, planurile noastre de viaţă, raţiunea noastră, şi smerit să plecăm voia sub jugul uşor al lui Hristos. Să-I întindem Domnului Iisus Hristos mâna care freamătă şi îl cheamă: “Doamne! Nu voi merge pe calea proprie, voi merge după Tine, condu-mă Tu!”

Numai atunci va fi posibilă pentru noi urmarea lui Hristos. Şi atunci nu va mai părea nimic straniu în aceste cuvinte ale lui Hristos: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte chiar si sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu. Trebuie să lepădăm voia proprie până la capăt şi necondiţionat să o supunem voii lui Hristos. Dacă Domnul ne duce unde însuşi a mers, dacă Domnul cere de la noi să ne luăm crucea şi să mergem după El, unde vom merge oare?

Dacă ne este încredinţată crucea, atunci, desigur, nu vom merge la veselie, nu la sărbătoare, ci vom merge acolo unde trebuie să meargă cei care-şi duc crucea. Trebuie să mergem pe Golgota, urmându-L pe Iisus Hristos până la capăt, trebuie să mergem după El chiar şi până la moarte.

Ce fel de moarte cere de la noi Domnul Iisus Hristos? Oare moarte fizică pe cruce, pe care El singur a răbdat-o? Nu, nu această moarte o cere El de la noi. El cere altceva. Cere ca noi să fim ascultători, smeriţi cu desăvârşire, ca să-L urmăm pe El, Care S-a micşorat pe Sine însuşi: Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se asemenea oamenilor, şi la înfaţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine, ascultătorfacându-Se până la moarte — şi încă moarte pe Cruce (Filipeni 2, 6-8). Cum El a fost ascultător Tatălui Său, aşa şi noi trebuie să-I fim ascultători până la capăt.

El ne duce la moarte, însă nu la una de care ar trebui să ne temem. El cere de la noi să îndeplinim cuvintele lui Pavel: Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). El cere ca trupul nostru, poftele noastre să le răstignim pe cruce şi să le omorâm. Cere să răstignim pe cruce păcatele noastre, aşa cum El a pironit păcatele întregii lumi pe Crucea Sa. Cere ca noi să răstignim pe omul cel vechi, care nu trăieşte după poruncile Lui. Cere ca pe omul cel vechi, care se află în stăpânirea diavolului, să-l dispreţuim, să-l aruncăm ca pe o haină veche şi murdară şi să începem o viaţă nouă, viaţa unui om renăscut, care merge pe calea cea dreaptă.

Acest lucru îl cere de la noi Hristos. Aceasta trebuie să îndeplinim, fiindcă altfel, dacă nu vom da la o parte toată necurăţia sufletului nostru, nu vom urî această necurăţie, nu se poate vorbi ca inima noastră să fie curată, ca în ea să strălucească lumina lui Hristos.

Ca să strălucească soarele, trebuie să se împrăştie întunericul nopţii. Pentru a fi proaspăt aerul în locuinţa noastră, trebuie să fie curat.

La fel şi cu sufletul nostru – dacă nu vom lepăda de toată necurăţia, dacă nu vom răstigni pe cruce trupul nostru, care putrezeşte în pofte, cum vom putea merge după Hristos?

Dar trebuie să ştim că, dacă vom face această faptă mare, vom avea de dus o luptă grea şi lungă, fiindcă omul cel vechi pe care l-am lepădat, pe care l-am răstignit pe cruce, este o fiară cumplită. Şi cu cât mai mult îl vom bate, cu cât mai mult îl vom răstigni, cu atât mai mânios el se va împotrivi. Nu ne va lăsa niciodată în pace. Şi noi vom lupta cu această fiară până la sfârşitul vieţii noastre.

Ştim din Vieţile Sfinţilor că toţi au dus până la capătul vieţii o luptă necontenită cu acest om vechi, pe care l-au răstignit pe cruce. Ştim că mulţi ani a suferit cumplit Cuvioasa Maria Egipteanca, după ce şi-a părăsit viaţa cea desfrânată, plină de lux, goliciune şi mângâieri şi a plecat în pustie. Ştim cum o chinuiau permanent imaginile vieţii de mai înainte. I se arătau bucate dulci şi gustoase, cu care era obişnuită, înseta după vinurile scumpe pe care le servea înainte, înseta după mângâierile dragostei şi după strălucirea vieţii ei din Alexandria. Se chinuia cu aceste ademeniri pe care i le cerea trupul, omul cel vechi, care nu voia s-o lase în pace. I-au trebuit mulţi ani de luptă, ca la sfârşitul vieţii să poată dobândi liniştea sufletului pe care o dorea.

O astfel de luptă au dus toţi sfinţii şi o asemenea luptă îi revine fiecăruia dintre cei care au hotărât să urmeze cuvintele lui Hristos — să se lepede de sine până la dispreţuirea sufletului propriu, să-l răstignească pe cruce pe omul cel vechi şi să meargă după Hristos. El va trebui să parcurgă un drum lung, greu, spinos. Şi nu trebuie să se oprească niciodată pe această cale, fiindcă a te opri în viaţa duhovnicească înseamnă să te întorci înapoi, înseamnă să pierzi tot ce ai acumulat, bun şi sfânt. Trebuie să te grăbeşti, trebuie să mergi neclătinat, să mergi neobosit înainte, înainte şi tot înainte.

Cine a fost mai mare ca Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat până la al treilea cer şi a văzut fericirea drepţilor? Cine se poate compara cu el în hotărârea de a-şi răstigni trupul? Cine îndrăzneşte să spună ca şi dânsul: Acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine, pentru mine toată lumea este răstignită pe Cruce? Şi iată, acest om mare priviţi ce spune: Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit (îndreptarea), dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea si tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă (Filipeni 3, 13). El tinde înainte, fiindcă ţinta pusă în faţa lui este mare, sfântă şi extrem de greu de atins. El se grăbeşte, fuge.

Şi noi, oare, să nu ne grăbim, să nu fugim, dacă vom merge pe calea pe care a mers Apostolul Pavel şi care ne-a fost arătată de Domnul Iisus Hristos? Iată ce înseamnă să te lepezi de sine şi să mergi în urma lui Hristos!

Domnul spune că fiecare dintre noi trebuie să-şi ia crucea. Ce înseamnă aceasta? Ce fel de cruci avem noi? Crucile sunt diferite de la om la om, fiindcă Dumnezeu a pregătit pentru fiecare o cruce a sa.

Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră pe care ne-a oferit-o Dumnezeu. E periculos să ne inventăm noi singuri cruci, cu toate că acest lucru se întâmplă foarte des. Crucea vieţii pământeşti este pregătită de Dumnezeu pentru fiecare dintre noi – cea a vieţii de familie, a celei sociale. Şi omul, chiar luând hotărârea să meargă după Hristos şi să-şi ducă crucea, chiar lepădându-se de sine, nu va putea face nimic dacă îşi va inventa sieşi o cruce care i se pare mai potrivită. De exemplu, când cineva a hotărât de unul singur că trebuie să meargă în mănăstire sau în pustie şi acolo să se mântuiască.

Această cale, această cruce este pregătită de Dumnezeu nu pentru mulţi, iar pentru cea mai mare parte a oamenilor sunt pregătite alte cruci, pe care oamenii nu sunt înclinaţi să le numească cruci.

Ce fel de cruci sunt pregătite pentru majoritatea dintre noi? Cruci simple, nu la fel cum purtau mucenicii, nu la fel ca cele pe care le duceau asceţii în pustie până la sfârşitul vieţii. Nouă ne sunt pregătite alte cruci.

Viaţa noastră, viata tuturor oamenilor este plină de amar, de tristete si suferinţă şi toate aceste amărăciuni, întristări şi suferinţe ale vieţii noastre pământeşti – sociale şi de familie – constituie crucea noastră. O căsătorie nereuşită, o alegere nereuşită a profesiei, oare provoacă puţine suferinţe? Oare puţin trebuie să rabde omul care a avut un mare necaz? Boli grele, umilire, necinste, ruinarea averii, gelozia dintre soţi, defăimarea – tot ce-i rău, ce ne fac nouă oamenii, oare nu este aceasta crucea noastră?

Anume aceasta este crucea noastră, crucea majorităţii oamenilor. Asemenea suferinţe îndură şi sunt obligaţi să ducă toţi oamenii, deşi ei nu vor aceasta. Oamenii care Il urăsc pe Hristos, oamenii care au respins calea lui Hristos, oricum îsi duc crucea suferinţelor lor.

In ce constă diferenţa dintre ei si creştinii care îşi duc crucea? Diferenţa este în faptul că cei din urmă o poartă cu supunere, prin aceea că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci smerit, plecându-şi capul, poartă până la sfârşitul vieţii crucea grea, urmându-L pe Domnul Iisus Hristos, o poartă de dragul Lui şi a Evangheliei, o poartă din dragoste fierbinte faţă de Hristos, pentru că mintea şi toate dorinţele lor sunt supuse învăţăturilor Evangheliei.

Pentru ca omul să îndeplinească învăţătura Evangheliei, pentru a merge pe calea lui Hristos, trebuie să-şi ducă crucea supus şi neobosit, fară s-o blesteme, ci binecuvântând-o. Şi atunci va îndeplini porunca lui Hristos, fiindcă s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi a mers după Hristos, a mers pe o cale lungă, pe acea cale despre care Domnul Iisus Hristos a spus că este îngustă, plină de spini, dar care duce în împărăţia cerurilor. Iar noi toţi vrem ca şi calea vieţii acesteia să fie largă, netedă, fară spini, mizerie, pietre şi înţepături, ca ea să fie presărată cu flori. Domnul ne arată o altă cale – calea suferinţelor. Trebuie să ştim că pe calea aceasta, oricât de grea ar fi, dacă ne vom îndrepta din toată inima spre Hristos, El însuşi ne va ajuta minunat. Ne va susţine atunci când vom cădea. Ne va întări, ne va încuraja şi ne va mângâia. Şi atunci vom înţelege cuvintele Apostolului Pavel despre faptul că necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare (II Corinteni 4, 17). Atunci aceste suferinţe ale vieţii noastre scurte vor părea uşoare.

Când vom parcurge această cale, care pare cumplită şi grea doar la început, când vom simţi harul lui Dumnezeu care ne întăreşte pe această cale, atunci cu bucurie şi cu smerenie ne vom duce crucea şi, mergând, vom şti că prin aceasta ni se deschide intrarea în împărăţia cerurilor.

Iată ce înseamnă să-ţi urăşti sufletul, să urăşti necurăţia lui, să lepezi pe omul cel vechi pentru a-l mântui pe el, nemuritorul, care este destinat comuniunii cu Dumnezeu.

Cine îşi va pierde astfel sufletul, îl va mântui şi acela va fi cu Hristos.

Să vă învrednicească pe voi pe toţi Domnul nostru Iisus Hristos de viaţa veşnică, slăvită şi nesfârsită cu El, cu Tatăl Lui Cel Sfânt şi cu toate cetele sfinţilor îngeri! Amin!

Sfantul Luca al Crimeei