Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni

Pe facatorul cel mare de minuni, ajutatorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales catre Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odraslit partile Lichiei, in cetatea ce se numeste Patara, din parinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si bogati. Tatal sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Aceasta binecuvantata pereche, petrecand cu buna credinta in insotirea cea legiuita si impodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu si pentru multele milostenii si faceri de bine mari, s-au invrednicit a odrasli aceasta odrasla sfanta – singuri ei fiind radacina sfanta – si s-a facut cum zice psalmistul : Ca un pom rasadit langa izvoarele apelor, care si-a dat rodul sau la vremea sa. Deci, nascand pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se talcuieste “biruitor de popor”; si cu adevarat s-a aratat biruitor al rautatii, asa binevoind Dumnezeu spre folosul de obste al lumii.

Dupa acea nastere, maica sa Nona a ramas stearpa, pana la dezlegarea din legaturile cele trupesti, marturisind singura firea ca nu este cu putinta a se mai naste alt fiu ca acela, ca numai pe acesta sa-l aiba si intai si pe urma, care din pantecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Caci n-a inceput a vietui decat cinstind pe Dumnezeu cu buna cucernicie, nici n-a inceput a suge de la pieptul mamei, facand minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai intai a manca, ci a posti. Caci dupa nasterea sa, fiind in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dand prin aceasta stare, cinste Sfintei Treimi, Careia mai pe urma avea sa-i fie mare slujitor si intai-statator. Cand se apropia de pieptul maicii sale, se cunostea a fi facator de minuni, hranindu-se nu dupa obiceiul pruncilor celorlalti – pentru ca numai din sanul cel drept al mamei sugea lapte – avand sa dobindeasca cu cei drept-credinciosi starea cea de-a dreapta. Apoi a inceput a fi si postitor ales, caci miercurea si vinerea numai o data sugea lapte si atunci seara, dupa savarsirea obisnuitei rugaciuni crestinesti, de care lucru parintii lui se mirau foarte si se minunau si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urma. Acel obicei de a posti, deprinzandu-l Fericitul din scutece si l-a pazit in toata viata sa, pana la fericitul sau sfarsit, petrecand miercurea si vinerea in post. Deci crescand pruncul cu anii, crestea impreuna si cu intelegerea si cu obiceiurile cele bune, pe care le invata de la parintii sai cei buni; fiind ca o holda roditoare, care primeste in sine samanta invataturii celei bune, care odrasleste si aduce in toate zilele roade noi de fapte bune.

Sfantul Nicolae

Sosind vremea de scoala, a fost dat la invatatura dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea cea fireasca a mintii si cu povatuirea Sfantului Duh, in putin timp, a ajuns la multa intelepciune. Apoi, atat de mult a sporit in invatatura cartii, pe cat era de trebuinta bunului carmaci al corabiei lui Hristos si pastorului celui iscusit al oilor celor cuvantatoare. Deci, facandu-se desavarsit in cuvantul invataturii, s-a aratat desavarsit si in lucrul vietii; de la prietenii desarte si de la vorbe nefolositoare cu totul se abatea si a vorbi cu femeile sau a cauta cu ochii la fata femeiasca, foarte mult se ferea, caci fugind, se departa de petrecerea impreuna cu femeile.

Avand adevarata intelepciune si minte curata, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna zabovea in sfintele biserici, dupa cum zice proorocul: Voit-am a fi lepadat in casa Dumnezeului meu. De multe ori, cate o zi intreaga si cate o noapte, petrecand in rugaciunile cele ganditoare de Dumnezeu si in citirea dumnezeistilor carti, invata intelegerea cea duhovniceasca si se imbogatea cu dumnezeiestile daruri ale Sfantului Duh, cu care se pregatea pe sine locas vrednic, precum este scris: Voi sunteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu vietuieste in voi.

Deci tanarul cel imbunatatit si curat, avand in sine Duhul lui Dumnezeu, se arata cu totul duhovnicesc, arzand cu duhul si slujind Domnului cu frica, incat nu se vedea la dansul nici un fel de narav tineresc, ci numai obiceiurile omului batran pentru care tuturor s-a facut minunat si slavit. Caci precum omul cel batran, daca are obiceiul celor tineri, este luat in ris de toti, tot asa si tanarul, daca are naravul barbatului celui batran, se cinsteste de toti cu mirare; pentru ca sunt nepotrivite tineretile pentru batranete, dar cinstite si frumoase sunt batranetile in tinerete.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dansul. Unchiul sau, vazand pe nepot sporind in viata cu fapte bune si cu totul instrainandu-se de lume, a sfatuit pe parintii lui sa-l dea sa slujeasca lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepadat a darui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dansul. Pentru ca scrie in cartile cele vechi pentru dansii, cum ca fiind neroditori si deznadajduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugaciuni, cu lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat in dar Celui ce l-a daruit pe dansul.

Primind episcopul pe “tanarul batran”, care avea intelepciunea ca o caruntete si viata cea mai curata, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar cand s-a hirotonisit, episcopul intorcandu-se catre poporul care era in biserica si umplandu-se de Duhul Sfant, a proorocit zicand: “Iata, fratilor, vad un nou soare rasarind marginilor pamantului, aratandu-se catre cei intristati ca o milostiva mangiiere. O! fericita este turma care se va invrednici a avea pe acest pastor! Caci acesta va paste bine sufletele celor rataciti si la pasunea buneicredinte ii va aduce pe dansii; apoi se va arata si ajutator fierbinte celor ce sunt in nevoi“. Aceasta proorocire s-a implinit mai pe urma, precum vom arata in istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfantul Nicolae asupra sa treapta preotiei, adauga osteneala la osteneala, petrecand in post si in neincetate rugaciuni, iar cu trupul sau cel muritor sarguindu-se a urma celor fara de trupuri. Astfel, vietuind intocmai ca ingerii, din zi in zi inflorea mai mult cu podoaba sa cea sufleteasca si se arata vrednic de carmuirea Bisericii.

In acea vreme unchiul sau, episcopul Nicolae, vrand a se duce in Palestina ca sa se inchine acolo sfintelor locuri, a incredintat toata carmuirea bisericii nepotului sau. Deci acesta, implinind locul aceluia, avea toata purtarea de grija pentru randuiala bisericilor, ca si episcopul unchiul sau. In acea vreme, parintii fericitului, parasind aceasta viata vremelnica, s-au mutat la cea vesnica, iar Sfantul Nicolae, ramanand mostenitorul averii lor, a impartit-o celor saraci. Pentru ca nu se uita la bogatia ce curge alaturea, nici se ingrijea pentru inmultirea ei; ci, lepadandu-se de toate poftele lumesti, se sarguia cu toata osardia a se uni cu Dumnezeu, catre care graia: Catre Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu; catre Tine sunt aruncat din pantecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci mana lui era intinsa catre saraci, ca un rau cu apa multa ce curge cu indestulare.

Minunile Sfantului Nicolae

Pentru ca multele lui milostenii sa fie mai cu lesnire cunoscute, sa aratam una si anume: Era un barbat in cetatea aceea, dintre cei slaviti si bogati, care mai pe urma a ramas sarac si neslavit, caci viata veacului acestuia este nestatornica. Barbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinta, nu avea nici hrana, nici imbracaminte si cugeta sa-si dea fetele sale spre desfranare, iar casa sa sa o faca casa necurata, pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel sa aiba ceva de folos si sa cistige pentru el si fetele sale imbracaminte si hrana. Vai, in ce fel de ganduri necuvioase alunga pe om saracia cea mare! Deci batranul acela fiind in astfel de cugete rele si gandul sau cel rau vrand acum a-l aduce cu ticalosie in fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea in pierzare firea omeneasca, ci cu iubire de oameni, se pleaca spre nevoile noastre, a pus bunatate in inima placutului Sau, Sfantul Nicolae si l-a trimis spre ajutor catre barbatul care era sa piara cu sufletul, prin insuflare tainica, mangiind pe cel ce era in saracie si scapandu-l din caderea pacatului.

Deci, auzind Sfantul Nicolae de lipsa cea mare a barbatului aceluia si prin dumnezeiasca descoperire instiintandu-se de cugetarea lui cea rea, i-a parut foarte rau pentru dansul si a cugetat ca astfel cu mana sa cea facatoare de bine, sa-l rapeasca impreuna cu fetele sale ca din foc de la saracie si de la pacat. Insa n-a vrut sa fie de fata cu barbatul acela, ca sa-i spuna despre facerea sa de bine, ci, in taina a cugetat sa-i dea aceluia milostenia sa cu indurare. Si aceasta vrea s-o faca pentru doua pricini: intai ca sa scape de slava omeneasca, pentru ca tinea seama de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, sa nu faceti milostenia voastra inaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe barbatul acela, care odinioara era bogat iar acum ajunsese in mare saracie, sa nu-l rusineze, caci stia ca sunt grele unele ca acestea, celor ce din bogatie si din slava cad in saracie, fiindca se rusineaza sufletele acelora, aducandu-le aminte de bogatia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gandit a face asa, dupa cuvantul lui Hristos: Sa nu stie stanga ta, ce face drepta ta. Caci atat de mult fugea de slava omeneasca, incat chiar de acela caruia ii facea bine se sarguia a se tainui pe sine.

Asadar, luand o legatura mare de galbeni, a mers in miezul noptii la casa acelui barbat si, aruncand-o inauntru pe fereastra acelei case, degraba s-a intors la casa sa. Dimineata, sculandu-se barbatul si afland legatura, a dezlegat-o si vazand galbenii s-a inspaimantat, caci socotea ca este vreo nalucire, temandu-se ca nu cumva aurul ce vedea sa fie vreo inselaciune, de vreme ce nu astepta de la nimeni si de nicaieri vreun facator de bine. Drept aceea, intorcand galbenii cu varful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscand ca este adevarat, se veselea si se minuna, iar de bucurie, plangea cu lacrimi fierbinti si, cugetand mult in sine cine i-ar fi facut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grija a lui Dumnezeu, ii multumea neincetat, dand lauda Domnului Celui ce se ingrijeste de toti. Apoi indata pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a maritat-o dupa un barbat si i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta instiintandu-se minunatul Nicolae, ca a facut dupa voia lui, barbatul acela, i-a parut bine. Si iarasi se arata gata a face aceeasi mila cu a doua fiica a batranului, sarguindu-se a pazi si pe fecioara aceasta prin nunta legiuita de pacatul cel faradelege. Deci, pregati si alta legatura de galbeni, asemenea cu cealalta si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe aceeasi fereastra, in casa batanului aceluia.

Dimineata, sculandu-se acel om sarac, a gasit iarasi aur, asemenea ca intaia oara. Apoi a inceput a se minuna si de acela si, cazand cu fata la pamant, cu lacrimi fierbinti multumea, zicand: “Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul mantuirii noastre, care mai intai m-ai rascumparat cu Sangele Tau si acum casa mea si pe fiicele mele izbavindu-ne prin aur din cursa celui rau, Insuti arata-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunatatii Tale celei iubitoare de oameni. Arata-mi pe ingerul Tau cel pamantesc, pe cel ce ne pazeste pe noi de pierderea pacatului, ca sa stiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din saracia ce ne intristeaza si care ne izbaveste de gandurile cele rele, ca iata, dupa mila Ta, Doamne, cu indurarea cea facuta in taina, cu mana placutului al Tau, voi da si pe a doua fiica a mea cu nunta legiuita dupa barbat si asa voi scapa de cursele diavolului, care vrea prin cistig necurat sa-mi aduca mare pierdere.

Apoi barbatul acela, rugandu-se Domnului si multumind bunatatii Lui, a facut nunta si fiicei sale de a doua, avand nadejde in Dumnezeu – caci neindoita nadejde si-a pus in El – cum ca va purta grija si pentru a treia fiica a lui si-i va da si acesteia sa aiba vietuitor iubit, dupa lege, trimitandu-i iarasi aur din destul, tot cu acea mana facatoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea strajuind, ca sa poata simti pe facatorul de bine si sa se invredniceasca a vedea de unde ii aduce aurul acela. Si iata, nu dupa multa vreme, a sosit cel asteptat. Caci a venit si a treia oara placutul lui Hristos, Nicolae si, ajungand la locul cel obisnuit, tot asa a aruncat o legatura de galbeni pe aceeasi fereastra si indata s-a intors la casa sa. Tatal fecioarelor gasind aurul aruncat pe fereastra, a alergat indata cat putea in urma celui ce se intorcea la casa sa, pe care, ajungandu-l si cunoscandu-l cine este – caci sfantul nu era necunoscut pentru fapta lui cea buna si pentru neamul lui cel luminat -, a cazut la picioarele lui, sarutandu-le si numindu-l izbavitor, ajutator si mantuitor sufletelor, celor ce ajunsesera intru pierderea cea mai de pe urma. Apoi zise: “De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare intru mila, prin indurarile tale, de mult as fi pierit eu, ticalosul tata, impreuna cu fiicele mele, prin caderea in focul Sodomei, vai mie! Si iata, acum prin tine suntem mantuiti din amara cadere in pacat“. Acestea si mai multe graia cu lacrimi catre sfant. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu juramant a zis aceluia, ca in toata viata lui sa nu spuna nimanui ceea ce s-a facut. Apoi sfantul, spunand multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iata una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfantului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca sa cunoasca oricine cat era de milostiv catre cei saraci. De s-ar fi povestit milele lui una cate una si cate indurari a aratat catre cei saraci, pe citi flamanzi a hranit, pe citi goi a imbracat si pe citi a rascumparat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

Dupa aceasta Cuviosul Parinte Nicolae a voit a se duce in Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si a se inchina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corabierii imprejurul Egiptului si nestiind ce avea sa li se intample, Sfantul Nicolae, care era impreuna cu dansii, vedea mai bine ca are sa fie intuneric, vifor si lovire de vanturi cumplite. Apoi le spuse ca, mai inainte a vazut pe vicleanul vrajmas intrand in corabie, vrand sa o scufunde impreuna cu oamenii. Dupa aceea a navalit asupra lor o furtuna mare, fara veste si ridicandu-se un nor, s-a facut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfantul Nicolae sa le ajute si sa-i izbaveasca de nevoia cea fara de veste ce cazuse asupra lor zicand: “Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugaciunile tale catre Dumnezeu, indata ne vom cufunda in aceasta adancime si vom pieri“. Iar el, zicandu-le sa indrazneasca si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu si fara indoiala sa astepte grabnica izbavire, insusi a inceput cu sarguinta a se ruga catre Domnul. Si indata s-a linistit marea si toata groaza s-a prefacut in bucurie, iar ei, trecand necazul, s-au bucurat mult si au multumit lui Dumnezeu si placutului sau, Sfantului Nicolae si foarte mult se minunau de proorocirea furtunii si de scaparea nevoii.

Tot atunci, unul din corabieri s-a suit in varful catargului, precum este obiceiul celor ce indrepteaza corabia, si, cand era sa coboare de acolo, a alunecat de sus si a cazut in mijlocul corabiei, zacand fara suflet. Iar Sfantul Nicolae, mai inainte de a-l chema in ajutor, l-a inviat cu rugaciunea pe acel om si, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu corabierilor. Apoi, ridicand toate panzele si fiind vant cu buna sporire, au plutit in liniste si au sosit la limanul Alexandriei, unde placutul lui Dumnezeu, Sfantul Nicolae, a tamaduit pe multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necajiti mangiind, a pornit iarasi pe cale spre Palestina si ajungand la Sfanta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mantuirea neamului omenesc, intinzandu-Si pe Cruce prea curatele Sale maini. Acolo a inaltat fierbinti rugaciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dand multumire Mantuitorului nostru. Apoi, a inconjurat toate sfintele locuri, facand multe inchinaciuni pretudindeni. Iar cand era sa intre noaptea in sfanta biserica la rugaciune si usile erau inchise, s-au deschis singure, dand intrare aceluia, caruia, chiar portile ceresti ii erau deschise.

Zabovind in Ierusalim vreme indelungata, se pregatea a merge in pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfatuit sa se intoarca in patria sa. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce toate le randuieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea sa fie ascunsa sub obrocul pustiei acea faclie, pe care o pregatise sa fie pusa in sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, afland o corabie, s-a tocmit cu corabierii sa-l duca in patria sa.

Acestia au gandit insa sa faca lucrul cu viclesug, adica sa indrepteze corabia lor in alta parte, nu spre Lichia. Dupa ce s-a asezat in corabie, plecand de la mal, Sfantul Nicolae a vazut ca corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degraba a cazut la picioarele corabierilor si-i ruga sa indrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebagandu-l in seama, mergeau in partea unde gandeau ei, nestiind ca Dumnezeu nu va lasa pe placutul Sau sa fie in mahnire. Deci, sufland un vifor impotriva, a intors corabia in alta parte si degraba a dus-o in Lichia, iar pe corabieri ii ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfantul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit in patria sa. El insa, fiind fara de rautate, n-a facut nici un rau acelor vrajmasi, nici s-a pornit spre manie si nici macar vreun cuvant aspru nu le-a zis, ci cu binecuvantare i-a liberat in partile lor. Iar el a mers in manastirea pe care o zidise mosul sau, episcopul Patarelor si o numise Sfantul Sion. Acolo, Sfantul Nicolae s-a aratat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe ingerul lui Dumnezeu, se indulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate si se foloseau de viata lui, cea intocmai ca a ingerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care impodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Sau.

Afland Sfantul Nicolae in aceasta manastire viata linistita si loc mai lesnicios pentru gandurile sale catre Dumnezeu, ca un liman de liniste, nadajduia ca si cealalta vreme a vietii sale sa o petreaca acolo. Dar Dumnezeu ii arata calea, voind ca acea comoara bogata, a tuturor faptelor bune, cu care avea sa se imbogateasca toata lumea, sa nu fie ascunsa, ca intr-o tarina acoperita de pamant, intr-o manastire deosebita si intr-o camera mica inchisa; ci sa fie la vederea tuturor, ca prin acea comoara duhovniceasca, sa se faca negutatorie duhovniceasca, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfantul, stand odata la rugaciune, a auzit un glas de Sus: “Nicolae, sa intri in nevointa poporului, daca doresti sa fii de Mine incununat“. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spaimantat si cugeta intru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere Domnul de la dansul? Si iarasi auzi glas, spunandu-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie sa Mi-o aduci roada si pe care o astept de la tine; ci intoarce-te catre oameni, ca sa se preamareasca prin tine numele Meu“. Atunci Sfantul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lasand linistea, sa mearga sa slujeasca la mantuirea omenilor. Deci cugeta incotro se va duce: la patria sa, in cetatea Patara, la cunoscuti, sau in alta parte. Dar, temandu-se si fugind de slava omeneasca cea desarta, a gandit sa se duca in alta cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.

In acea latura a Lichiei este o cetate slavita, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci, intr-acea cetate a venit Sfantul Nicolae, fiind condus de purtarea de grija a lui Dumnezeu, incat nimeni nu-l stia. Acolo traia ca unul din saraci, neavand unde sa-si plece capul. El nu se ducea decat in casa Domnului, avand liman numai pe Dumnezeu.

In acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetatii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai intai sezator pe scaun in toata tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tarii aceleia, in Mira, ca sa aleaga un barbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo barbati cinstiti si cu buna intelegere, erau nedumeriti intre ei, pe care sa-l aleaga. Unii, fiind porniti dan ravna dumnezeiasca, au zis ca lucrul acela nu este al alegerii omenesti, ci al randuielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugaciune pentru aceasta, ca insusi Domnul sa arate cine este vrednic sa primeasca o treapta ca aceasta si sa fie pastor peste toata Lichia.

Toti, ascultand acel sfat bun, au facut rugaciune cu sarguinta si cu post. Iar Domnul, facand voia celor ce se tem de El si ascultand rugaciunea lor, a descoperit bunavoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai batran, intr-acest chip; stand el la rugaciune, i s-a aratat un barbat luminat, poruncindu-i sa mearga de cu noapte si sa stea langa usile bisericii si sa ia seama cine va intra mai inainte decat toti in biserica, acela – zicea el – este indemnat de Duhul Meu si, luandu-l cu cinste, sa-l puneti arhiepiscop. Iar numele barbatului aceluia este Nicolae. Aceasta vedenie dumnezeiasca avand-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise in vedenie, a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au indemnat mai mult spre rugaciune, cu iubire de osteneala.

Atunci episcopul care a vazut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit in vedenie si astepta venirea barbatului dorit. Deci, cand a fost vremea Utreniei, Sfantul Nicolae, indemnat de Duh, a ajuns mai inainte decat toti la biserica, pentru ca avea obicei de se scula in miezul noptii la rugaciune si venea la inceputul cantarii Utreniei, mai intai decat toti la biserica. Intrand in pridvor, l-a luat episcopul care se invrednicise acelei vedenii si i-a zis: “Cum te cheama, fiule?” Dar el tacea. Acela il intreaba iarasi. Sfantul i-a raspuns cu blandete: “Nicolae ma cheama pe mine, stapane, robul sfintiei tale“. Acel dumnezeiesc barbat, care a auzit acel glas bland, a priceput pe de o parte, dupa numele care i se spusese in vedenie, ca se numeste Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, ca sfantul a raspuns cu blandete. Deci a cunoscut ca acela este cel pe care il binevoieste Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Caci stia spre cine cauta Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel bland si tacut si spre cel ce se cutremura de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca si cand a descoperit o comoara ascunsa si, indata, luandu-l de mana i-a zis: “Urmeza-ma, fiule“. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplandu-se de multumire dumnezeiasca si de mangiiere duhovniceasca pentru aflarea barbatului celui de Dumnezeu aratat, l-au adus in mijlocul bisericii.

Strabatand vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degraba decat pasarile, multime de oameni fara numar. Episcopul, care vazuse vedenia, a zis cu glas mare catre toti: “Primiti, fratilor, pe pastorul vostru, pe care vi l-a ales voua Duhul Sfant si caruia i-a incredintat desavarsit povatuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omeneasca, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iata acum avem pe cel pe care l-am dorit si cautat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povatuiti, nu vom cadea din nadejde, ca, astfel, sa stam bine inaintea lui Dumnezeu in ziua aratarii Lui si a descoperirii.

Poporul dadea multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfantul Nicolae se lepada a primi acea treapta, nesuferind lauda omeneasca. Insa, fiind rugat de tot soborul cel sfintit si de cel mirenesc, chiar fara voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiasca a fost indemnat la aceasta, pe care a avut-o mai inainte de moartea arhiepiscopului. Despre aceasta vedenie Sfantul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: “Intr-o noapte, Sfantul Nicolae a vazut pe Mantuitorul nostru intru slava, stand aproape de dansul si dandu-i Sfanta Evanghelie, care era impodobita cu aur si cu margaritare; iar de partea cealalta a vazut pe Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, punand pe umerii lui omofor arhieresc“. Dupa vedenia aceea trecand putine zile si raposand Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetati.

De acea vedenie aducandu-si aminte Sfantul Nicolae si vazand bunavoirea lui Dumnezeu, inca si rugaciunile soborului netrecandu-le cu vederea, a primit pastoria Lichiei. Iar sfintita adunare a episcopilor, impreuna cu clericii, savarsind toate cele ce se cuvin sfintirii sale, a facut praznic de bucurie, veselindu-se de pastorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe faclia cea luminata, care n-a fost pusa la o parte, nici ascunsa sub obroc, ci stand la locul cel cuviincios, in sfesnicul arhieriei si al pastoriei, unde stralucea luminos, drept indreptand cuvantul adevarului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sanatos cugetandu-le si invatandu-le.

Chiar de la inceputul pastoriei sale, placutul lui Dumnezeu graia in sine astfel: “O! Nicolae, pentru aceasta dregatorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum sa nu mai vietuiesti tie, ci altora“. Apoi, vrand a invata pe oile sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai inainte. Caci mai inainte, numai unul Dumnezeu ii stia viata, slujindu-I in taina. Iar dupa ce s-a facut arhiereu, era aratata tuturor vietuirea lui, nu pentru marire desarta, ci pentru folosul si inmultirea slavei lui Dumnezeu, incat s-au implinit cele scrise in Evanghelie: Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune, sa preamareasca pe Tatal vostru, care este in ceruri.

Sfantul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, dupa cum zice Apostolul: “Cu cuvantul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu duhul si cu curatia“. Apoi era bland, fara de rautate si smerit cu duhul, ferindu-se de ingimfare. Hainele lui erau simple si hrana pustniceasca pe care o gusta totdeauna numai o data pe zi si aceea seara. Toata ziua, se indeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei sale, ascultand nevoile celor ce veneau la dansul, iar usile casei lui erau deschise tuturor, caci era bun catre toti si apropiat. Sarmanilor le era tata; saracilor, milostiv; mangiietor celor ce plangeau, ajutator celor napastuiti si tuturor mare facator de bine. Apoi, si-a cistigat spre ajutor in ostenelile sale cele pastoresti si pentru indreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu buna intelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adica pe Pavel de la Rodos si pe Teodor Ascalonitul, barbati cunoscuti de toata Grecia.

Astfel, bine pastea turma cea incredintata lui, a oilor lui Hristos cele cuvantatoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodata nu inceteaza a ridica razboi asupra robilor lui Dumnezeu, nerabdand a vedea credinta cea buna inflorind in oameni, a ridicat prigoana asupra Bisericii lui Hristos, prin paganii imparati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci porunca prin toata lumea, ca toti credinciosii sa se lepede de Hristos si sa se inchine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, sa fie siliti, cu chinuri, prin temnite si cu munci grele, apoi, in sfarsit, cu moarte silnica sa fie pedepsiti.

Un asemenea vifor pustiitor degraba a ajuns si pana in cetatea Mira, dus fiind de doritorii paganatatii celei intunecate. Iar fericitul Nicolae, in cetatea aceea fiind capetenie a tuturor crestinilor, cu limba sloboda propovaduia credinta cea buna a lui Hristos si se arata gata a patimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii pagani si bagat in temnita, dimpreuna cu multi crestini. Petrecand aici multa vreme, a patimit multe rele, rabdand foame, sete si stramtorarea temnitei. Pe cei impreuna legati ii hranea cu cuvantul lui Dumnezeu si-i adapa cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind intr-insii credinta in Hristos Dumnezeu si punand picioarele acelora pe temelia cea nezdrobita. Apoi, intarindu-i intru marturisirea lui Hristos, ii indemna cu osardie a patimi pentru adevar.

Dupa aceea, iarasi s-a daruit pace crestinilor si ca soarele dupa norii cei intunecati, asa a stralucit dreapta credinta sau ca o racoreala ce vine dupa furtuna. Caci, cautand Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut stapanirea paganilor, izgonind de la imparatie pe Dioclitian si Maximian; iar cu dansii a izgonit pe cei ce slujeau paganatatii elinesti si a ridicat poporului sau corn de mantuire, prin aratarea Crucii marelui imparat Constantin, caruia i-a incredintat stapanirea Romei.

Constantin, cunoscand pe Unul Dumnezeu si punandu-si nadejdea in El, a biruit pe toti potrivnicii sai cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nadejdea cea desarta, a celor ce imparatisera mai inainte, poruncind sa risipeasca capistile idolilor si sa zideasca biserici crestine; iar pe cei ce erau inchisi in temnite pentru Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti marturisitorii lui Hristos s-au intors in patria lor.

Atunci si cetatea Mirelor a primit iarasi pe pastorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia si fara sange incununat. Acesta, avand darul lui Dumnezeu intr-insul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea intr-insul, multora s-a facut slavit, minunat si foarte iubit; caci stralucea cu curatia inimii si era impodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului sau in cuviosie si dreptate.

Pe atunci erau inca multe capisti idolesti, in care poporul pagan slujea cu dragoste diavoleasca si nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzandu-se cu ravna, a strabatut toate locurile acelea, risipind capistile idolesti, iar pe turma sa curatind-o de necuratiile diavolesti. Sfantul Nicolae, luptandu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte impodobita. Pornirea sfantului era indreptata mai mult asupra idolilor decat asupra necuratei capisti, pe care a daramat-o pana la temelie, iar zidirea cea inalta a risipit-o pana la pamant; atunci duhurile cele viclene, neputand nicidecum rabda venirea sfantului, scoteau glasuri de plangere, strigand foarte tare, caci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugaciunilor nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.

Dupa aceasta, binecredinciosul imparat Constantin, vrand sa intareasca credinta in Hristos Dumnezeu, a poruncit sa se tina soborul a toata lumea in cetatea Niceii. Acolo adunandu-se Sfintii Parinti, au propovaduit luminat dreapta credinta, iar pe Arie, rau cugetatorul si semanatorul de neghina, impreuna cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu intocmai de o cinste si de o fiinta cu Tatal marturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.

Atunci si minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Parinti, cu mare vitejie a stat impotriva hulelor lui Arie si impreuna cu Sfintii Parinti a aratat dogmele credintei celei drepte si tuturor le-a facut cunoscut cu adeverinta.

Despre dansul povesteste unul dintre istorici, ca, aprinzandu-se cu ravna dumnezeiasca ca al doilea Ilie, a indraznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fata. De acest lucru, s-au intristat Sfintii Parinti si, pentru aceea a luat de la dansul semnele cele arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvantata lui Maica, privind din inaltime la nevointele Sfantului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu indrazneala si au laudat ravna lui cea dumnezeiasca. Aceeasi vedenie a avut si oarecare din Sfintii Parinti cei mai vrednici, precum insusi Sfantul Nicolae a vazut mai inainte de alegerea sa la arhierie, adica, stand de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de alta parte Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat inapoi cele luate de la dansul, cunoscand din aceea ca a fost placuta lui Dumnezeu acea indrazneala a sfantului. Deci, parintii au tacut si ca pe un placut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Intorcandu-se Sfantul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducand pace, binecuvantare si invatatura sanatoasa la toata multimea poporului, cu gura sa cea de miere izvoratoare. Apoi pe turma cea nesanatoasa si straina a taiat-o din radacina si pe ereticii cei impietriti si nesimtitori, care imbatranisera in rautate, mustrandu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrator de pamant intelept, care curata toate cele ce sunt pe arie si in teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutura.

Astfel preainteleptul lucrator al ariei lui Hristos, Sfantul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nalucitor si ereticesc o vantura si o lepada departe de graul Domnului. Pentru aceasta pricina Sfanta Biserica il numeste lopata care vantura invataturile lui Arie ca pleava. El era cu adevarat lumina lumii si sarea pamantului, de vreme ce viata lui era luminata si cuvantul lui dres cu sarea intelepciunii. Caci avea bunul pastor mare purtare de grija pentru turma sa in nevoile ce i se intamplau, nu numai cu pasunea cea duhovniceasca hranind-o pe dansa, ci si de hrana cea trupeasca purta grija.

Alta data, intamplandu-se in tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrana, iar poporul fiind in mare lipsa, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sarac care pierea de foame, s-a aratat noaptea in somn unui negutator din Italia, care umpluse o corabie cu grau, vrand sa mearga cu ea in alta tara si dandu-i trei galbeni arvuna, i-a poruncit sa mearga in cetatea Mira si acolo sa-si vanda graul cu pret. Desteptandu-se negutatorul din somn si afland in mana sa trei galbeni, s-a inspaimantat, minunandu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a aratat negutatorul neascultator, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorat in cetatea Mira si a vandut graul celor ce erau intr-insa, netainuind aratarea Sfantului Nicolae, ce i s-a facut lui in somn. Iar cetatenii, afland mangiiere in acea foamete si auzind cele istorisite, au dat slava si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hranitorul lor cel minunat.

In vremea aceea, s-a facut o tulburare in Frigia cea mare, de care auzind imparatul Constantin a trimis trei voievozi impreuna cu ostasii cei ce erau sub dansii sa linisteasca acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multa sarguinta, plecand din Constantinopol au venit in oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mana sa mearga, pentru ca marea era involburata, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sa cumpere cele de trebuinta, lua cele straine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori facand acestea, faceau paguba celor ce vietuiau acolo. Pentru aceasta pricina s-a facut gilceava si tulburare, ba si razboi era sa se faca din amandoua partile, la locul ce se numea Placomata.

Instiintandu-se de aceasta, Sfantul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur catre tarmul acela si in cetate, ca sa potoleasca cearta dintre dansii. Apoi, indata, toata cetatea si voievozii, auzind de venirea sfantului, i-au iesit in intampinare si s-au inchinat lui. Sfantul a intrebat pe voievozi de unde sunt si unde merg? Ei au zis ca sunt trimisi de imparat in Frigia sa potoleasca tulburarea ce s-a facut acolo. Sfantul i-a sfatuit sa dea invatatura ostasilor lor ca sa nu faca suparare poporului. Apoi, luand pe voievozi in cetate, i-a ospatat cu dragoste. Iar ei, certand pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au invrednicit de binecuvantarea sfantului.

Facandu-se aceasta, au venit oarecari cetateni din Mira, care, plangand cu lacrimi si cazand la picioarele sfantului, cereau ajutor pentru niste oameni osanditi fara de vina. Ei spuneau cu mahnire, ca, nefiind sfantul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplandu-si mainile cu bani de la oarecari oameni rai, a osandit la moarte pe trei barbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, “de care lucru toata cetatea se mahneste si plange, asteptand intoarcerea ta, stapane; ca de ai fi fost tu acasa, n-ar fi indraznit ighemonul a face o judecata asa nedreapta”.

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mahnit cu sufletul si, luand impreuna cu dansul pe voievozi, indata a plecat. Ajungand la locul ce se numeste Leu, au intalnit pe niste oameni venind si i-au intrebat daca stiu ceva de acei trei barbati care sunt osanditi la moarte. Ei au zis catre dansul: “I-am lasat in campul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sa-i taie“. Atunci sfantul s-a indreptat in graba la locul acela, sarguindu-se a ajunge mai inainte de uciderea cea nevinovata a acelora. Ajungand la locul acela, a vazut popor mult stand acolo si pe cei trei barbati osanditi, avand mainile legate si fetele acoperite si plecate la pamant si cu grumazii goi, asteptand desavarsita taiere. Atunci a vazut pe gealat scotand sabia spre a-i ucide, aratandu-se tulburat si cu chip salbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor infricosata si de plangere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburandu-se in suflet, a intrat cu indrazneala prin popor si, apucand sabia din mana gealatului, a aruncat-o la pamant, netemandu-se de nimic, iar pe barbati i-a dezlegat din legaturi.

Toate acestea le facea sfantul cu mare indrazneala si nu era nimeni care sa-l opreasca; caci cuvantul lui era cu stapanire si lucrul sau cu putere dumnezeiasca, fiind mare inaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei barbati, izbaviti de moarte, vazandu-se intorsi din ghearele mortii catre viata, plangeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunasera acolo. Apoi a venit si ighemonul Eustatie, iar placutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, cand se apropia de el, ii intorcea fata, iar cand cadea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfantul ca-l va spune la imparat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desavarsite munci il ingrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocarmuieste cu dreptate stapanirea. Iar el, fiind mustrat de constiinta si infricosat de ingrozirea sfantului, cu lacrimi cerea mila si se ruga din tot sufletul, caindu-se pentru nedreptatea sa, cautand sa se impace cu marele parinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetatii, dar minciuna nu putea sa se tainuiasca, pentru ca sfantul stia cu dinadinsul ca, fiind mituit cu aur, a osandit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dadea mare multumire Sfantului parinte Nicolae. Abia fiind imblanzit placutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindca acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, marturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniti, impreuna cu cei ce venisera cu dansii, vazand toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de ravna si de bunatatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, invrednicindu-se de sfintele lui rugaciuni si, primind binecuvantarea sa ca pe un dar, s-au dus in Frigia ca sa implineasca porunca imparatului. Deci, mergand acolo, au alinat tulburarea ce era si savarsind toate cele poruncite lor de imparatul, s-au intors cu bucurie in Vizantia si au avut cinste si multa lauda de la imparat si de la toti dregatorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau in palat, unde au si fost invredniciti a fi in sfatul imparatesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rai, neputand a-i vedea intr-o marire ca aceea, s-au pornit spre rautate si vrajmasie.

De aceea, impletind cei rai sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetatii, urzind cumplite clevetiri asupra barbatilor acestora si zicand: “N-au sfatuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfarsitul sfatului lor, ca ei incep lucruri noi, care acum au intrat in urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra imparatului“. Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si in urechile imparatului. Auzind, imparatul indata a poruncit, ca, fara alta intrebare, sa-i arunce in temnita pe cei trei voievozi, ca sa nu fuga pe ascuns si sa savarseasca sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau in legaturi si in temnita, nestiind pentru ce sunt aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.

Trecand putina vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sa se vadeasca clevetirea lor cea mincinoasa si sa iasa la iveala rautatea lor, incat sa se intoarca asupra lor toata nevoia. Pentru aceea, cu multe rugaciuni s-au apropiat de eparh, sfatuindu-l sa nu lase mai multa vreme in viata pe acei barbati, ci degraba sa faca judecata de moarte, dupa hotarirea cea dintai. Iar eparhul, care se indulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfarsit fagaduintei. Deci, indata s-a dus la imparat cu fata mahnita si cu chip posomorat, ca un vestitor de rau, vrand a se arata ca se ingrijeste mult pentru viata imparatului si cu credinta se sarguieste pentru dansul. Apoi a inceput, in felurite chipuri, a-l insela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre manie asupra celor nevinovati si zicand: “Nici unul din cei ce stau in temnita nu vor a se pocai, imparate, ci, petrecand in cel dintai gand rau, nu inceteaza a cugeta viclesug si a gandi asupra ta cu rautate. Deci, porunceste mai iute sa-i omoare, ca nu cumva apucand ei inainte, sa savarseasca rautatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfarsit scopurile lor cele rele“.

Cu aceste cuvinte fiind tulburat imparatul, a osandit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seara, s-a amanat uciderea lor pana a doua zi dimineata. Instiintandu-se despre aceasta, strajerul temnitei si plangand mult pentru o napasta ca aceea, pusa asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicand: “Mai bine ar fi fost de mine sa nu va fi cunoscut pe voi, nici sa ma fi indulcit de dragoste si cu vorbe la masa, caci mai cu inlesnire as fi rabdat acum despartirea de voi si mai putina jale mi-ar fi pricinuit napasta ce a venit asupra voastra. Apoi n-ar fi venit o mahnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru ca maine dimineata, vai mie! ne vom desparti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici va voi mai auzi vorbind, caci s-a poruncit sa va omoare. Deci sa randuiti daca vreti ceva, pentru averea voastra, ca acum este vremea, ca sa nu apuce moartea vointa voastra“.

Zicand acestea cu tanguire, iar ei stiindu-se nevinovati fata de imparat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit isi smulgeau parul, zicand: “Ce vrajmasi au pizmuit asupra vietii noastre si pentru ce sa murim noi ca niste talhari? Ca n-am facut nimic vrednic de moarte“. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu ca nimic rau n-au facut si plangeau amar.

Unul dintr-insii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfantul Nicolae, care, stand in Mira inaintea celor trei barbati, li s-a facut lor ajutator preaslavit si preabun aparator, izbavindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicand, unul catre altul se rugau: “Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit pe cei trei barbati de moartea cea nedreapta, cauta acum si asupra noastra ca nu avem alt ajutor intre oameni; pentru ca iata ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sa ne izbaveasca din aceasta napasta. Iata si glasul nostru a amortit, mai inainte de iesirea sufletului si limba noastra se usuca, aprinzandu-se de focul inimii, iar acum nici rugaciuni nu mai putem sa-Ti aducem. Degraba sa ne intampine indurarile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mainile celor ce vor sufletele noastre, ca iata maine de dimineata vor sa ne omoare; sarguieste spre ajutorul nostru si ne izbaveste pe noi, cei nevinovati de moarte“.

Dumnezeu, auzind rugaciunile celor ce se temeau de El si, ca un tata miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfantul si placutul Sau, pe marele arhiereu Nicolae. Caci in acea noapte, dormind imparatul, i s-a aratat in vis arhiereul lui Hristos, zicand asa: “Scoala-te iute si elibereaza pe cei trei voievozi, care sunt tinuti in temnita, pentru ca fara de vina sunt clevetiti si cu nedreptate patimesc“. Si, spunand tot adevarul, i-a zis: “De nu ma vei asculta si de nu-i vei elibera pe dansii, apoi voi ridica asupra ta razboi precum a fost in Frigia si rau vei patimi“. Mirandu-se imparatul de indrazneala Sfantului Nicolae, se gandea cum a indraznit noaptea fara de vreme a intra inauntrul palatului sau si i-a zis: “Cine esti tu care indraznesti a aduce o ingrozire ca aceasta asupra stapanirii noastre?”. El i-a raspuns: “Nicolae imi este numele si sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.

Imparatul s-a tulburat de acea vedenie si, sculandu-se, se gandea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, intr-acea noapte, dormind el, i s-a aratat in vis sfantul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei barbati. Desteptandu-se, Avlavie s-a temut si se ingrozea in mintea sa de ceea ce vazuse. Apoi a venit oarecine de la imparat spunandu-i ce a vazut si acesta in vis. Iar el degraba mergand la imparat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a aratat lui si se minunara amandoi de acea vedenie preaslavita, care deopotriva li s-a facut la amandoi.

Indata a poruncit imparatul sa aduca inaintea sa pe voievozii din temnita si a zis catre dansii: “Ce vrajitorii ati facut de ati trimis asupra noastra asemenea vedenii? Caci aratandu-se un barbat ne-a ingrozit foarte rau, laudandu-se ca degraba va aduce razboi”, iar ei nestiind nimic se intrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva – ca nici unul nu stia nimic – si cu ochii umiliti au cautat unul spre altul.

Vazand imparatul una ca aceasta, s-a schimbat in blandete si a zis catre dansii: “Netemandu-va de rau, spuneti adevarul“. Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburandu-se, au zis: “Noi, imparate, vrajitorii nu stim, nici am planuit ceva rau asupra stapanirii tale, nici am gandit ceva, martor ne este noua ochiul cel a toate vazator al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug intru noi, apoi sa nu faci cu noi nici o mila; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sa nu-l cruti. Noi ne-am invatat de la parintii nostri a cinsti pe imparat si, mai vartos decat toate, a avea credinta catre dansul. Drept aceea, acum cu credinta am pazit viata ta, iar cele incredintate noua, precum s-a cazut dregatoriei noastre, bine le-am carmuit, slujind cu osardie poruncii tale; caci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si razboiul cel planuit de vrajmasi l-am risipit, aratand prin aceasta vitejia noastra cu fapta inaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stapania ta mai inainte ne-ai daruit cinste, iar acum cu asprime te-ai inarmat asupra noastra, fiind cumplit judecati si cu groaza asteptam a patimi. Asadar, precum ni se pare noua, o, imparate, osardia noastra catre tine a fost pricinuitoare noua de mari munci, caci in loc de slava si de cinstea pe care am nadajduit-o, frica mortii si osandirea ne-a cuprins pe noi”.

Umilindu-se imparatul de aceste cuvinte, se caia de batjocura adusa barbatilor acelora; fiindca se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira cea imparateasca; caci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede insusi ca face judecati fara de lege. Deci, intr-acel ceas a cautat mai cu mila asupra lor si a inceput a vorbi catre ei cu blandete. Iar ei, uitandu-se cu umilinta catre imparat, indata au vazut chipul Sfantului Nicolae sezand impreuna cu imparatul si facandu-le milostivire si iertare. Aceasta insa nimeni nu o vedea, fara numai cei trei voievozi. Atunci, luand ei indrazneala au zis cu glas tare: “Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbavit odinioara pe cei trei barbati in Mira de la moartea cea nedreapta, scoate-ne si pe noi, robii tai, din aceasta nevoie, ce ne sta asupra“. Iar imparatul, luand cuvant, a zis: “Cine este Nicolae si pe care barbati a izbavit? Spuneti-mi cu de-amanuntul aceasta“. Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci imparatul, cunoscand pe Sfantul Nicolae ca este mare placut al lui Dumnezeu si minunandu-se de indrazneala si de ravna lui pentru cei napastuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicandu-le: “Nu eu va daruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sa mergeti la dansul si sa-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: “Iata am facut cele poruncite de tine; deci nu te mania asupra mea, placutule al lui Hristos!“. Acestea zicand, le-a incredintat o Evanghelie ferecata cu aur, o cadelnita de aur, impodobita cu pietre scumpe si doua sfesnice, poruncindu-le sa le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobindind preaslavita mantuire, indata au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfant, pe care cu veselie l-au vazut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a facut o bunatate ca aceea si cantau, zicand: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbavesti pe saracul din mana celor mai tari decat dansul?” Apoi, nici pe cei saraci nu i-au lasat nemiluiti, ci si pe aceia i-au indestulat din averile lor, iar dupa aceea, cu buna sporire s-au intors la ale lor.

Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu, care maresc pe placutul Sau. De aceea, ca o pasare ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni, a strabatut luciul marilor si toata lumea, incat nici un loc nu ramasese, unde sa nu fi fost auzite minunile cele mari ale slavitului arhiereu Nicolae, dupa darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odata niste corabieri plutind de la Egipt spre partile Liciei, li s-a intamplat o furtuna mare, incat si panzele au fost aruncate jos, iar corabia era sa se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toti se speriara de moarte. Iar cand si-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae – pe care niciodata nu-l vazusera, decat numai auzisera de dansul, ca este grabnic ajutator celor ce-l cheama intru nevoi -, s-au indreptat cu rugaciunile catre dansul si l-au chemat in ajutor. Iar sfantul, indata s-a aratat lor si a intrat in corabie, zicand: “Iata, m-ati chemat si am venit ca sa va ajut; deci nu va temeti“. Apucand carma, se vedea cum carmuieste corabia. Apoi a certat vantul si marea, precum si Domnul nostru odinioara Care a zis: Cel ce crede in Mine si lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea marii si vantului si acelea ii erau ascultatoare.

Dupa aceea corabierii, purtati de vant lin, au sosit in cetatea Mira si, iesind din corabie, au mers in cetate, vrand sa-l vada pe cel ce i-a izbavit din nevoi. Vazandu-l mergand la biserica, au cunoscut pe facatorul lor de bine si, alergand, au cazut la picioarele lui, dandu-i multumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupeasca si de moarte i-a izbavit pe aceia, ci si pentru mantuirea sufletelor lor a avut purtare de grija; caci, fiind mai inainte-vazator a vazut intr-insii cu ochii cei duhovnicesti gandul pacatului, care departeaza pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis catre dansii: “Cunosteti-va pe voi, rogu-va, o, fiilor, cunoasteti-va inimile voastre si gandurile vi le indreptati spre buna placere de Dumnezeu, pentru ca, desi ne tainuim si ne socotim a fi buni de catre ceilalti oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tainui. De aceea sarguiti-va cu toata osardia a pazi sfintenia cea sufleteasca si curatenia cea trupeasca, caci sunteti biserica a lui Dumnezeu, precum graieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu”.

Astfel, mustrand pe barbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, caci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tata iubitor de fii, iar fata lui era ca a ingerului lui Dumnezeu, stralucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata lui iesea o raza preastralucita, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dansul; caci daca cineva ar fi fost ingreuiat cu orice fel de patima sau cu intristare sufleteasca, numai daca ar fi privit spre sfantul, indata afla indestulata mangiiere intristarii sale. Sau de vorbea cineva cu dansul, mult sporea intru cele bune. Asa ca nu numai cei credinciosi, daca se intampla a auzi ceva din limba cea dulce si izvoratoare de miere, ci si cei necredinciosi se umileau si se povatuiau spre mantuire, lepadand rautatea necredintei cea din tinerete si primind in inima cuvantul cel drept al adevarului.

Marele placut al lui Dumnezeu a vietuit ani destui, stralucind in mijlocul cetatii Mirelor cu dumnezeiestile podoabe, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura: “Ca un luceafar de dimineata prin mijlocul norilor, ca luna plina de zilele sale si ca soarele ce straluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea inalt, ca un crin langa izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind tuturor“.

In adanci batranete, fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind putin cu trupul, apoi si-a savarsit bine viata sa vremelnica. Deci a fost petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neimbatranita si fericita, insotindu-l sfintii ingeri si intampinandu-l cetele sfintilor.

Langa cinstitul lui trup adunandu-se episcopi de prin toate cetatile, in multime fara numar, l-au pus cu cinste in biserica cea soborniceasca a mitropoliei Mirelor, in ziua a sasea a lunii decembrie. Apoi se savarsira multe minuni de catre sfintele moaste ale placutului lui Dumnezeu. Pentru ca a izvorat mir cu buna mireasma din moastele lui, cu care, ungandu-se cei bolnavi, dobindeau sanatate. Din aceasta pricina, de la marginile pamantului alerga lumea la mormantul lui, cautand tamaduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce cautau, caci toate neputintele se vindecau cu acel sfant mir, nu numai cele trupesti, ci si cele sufletesti, iar duhurile cele viclene se ingrozeau, nu numai in viata, ci si dupa moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.

Odata, niste barbati tematori de Dumnezeu, de la gura raului ce se numeste Tanais, auzind de moastele cele izvoratoare de mir si vindecatoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla in Mira, cetatea Lichiei, s-au sfatuit sa mearga pe mare, acolo, pentru inchinaciune. Umpland corabia cu grau, voiau sa pluteasca. Dar vicleanul diavol, care era salasluit mai inainte in capistea Artemidei si pe care il izgonise de acolo Sfantul Nicolae, risipind capistea, simtind ca vrea sa plece corabia catre marele parinte, maniindu-se pentru risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sarguia cu toata puterea sa se razbune asupra sfantului.

Astfel, diavolul s-a gandit sa faca impiedicare barbatilor acelora din calea pe care o planuisera si sa-i lipseasca de sfintenie, facandu-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefacut in chip de femeie si se facea ca poarta un vas plin cu untdelemn, apoi a zis catre barbatii aceia: “As fi vrut sa duc aceasta la mormantul sfantului, dar foarte mult ma tem pe mare, ca nu este cu putinta unei femei neputincioase ca mine si bolnava cu stomacul, a indrazni sa calatoreasca pe atata noian. Pentru aceea, rogu-va pe voi ca, luand vasul acesta, sa-l duceti la mormant si sa turnati untdelemn in candela sfantului”. Zicand diavolul acestea, a dat vasul in mainile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia insa cu ce fel de vraji era amestecat acel untdelemn, ca sa vatame si sa prapadeasca pe cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, in ziua aceea au plutit bine. Insa a doua zi a inceput a sufla vantul dinspre miazanoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gandeau sa se intoarca inapoi. Intorcand corabia, li s-a aratat Sfantul Nicolae, plutind intr-o barca mai mica si le zise: “Unde mergeti, barbatilor? Pentru ce ati lasat calea ce va sta inainte si va intoarceti? In mana voastra este a potoli viforul si a face corabiei calea usoara, caci este diavoleasca acea rea maiestrie care va impiedica in calatoria voastra. Ca nu o femeie v-a dat vasul, ci insusi diavolul; deci aruncati-l in mare si indata veti avea calea cu buna sporire“.

Auzind acestea, barbatii aceia au luat vasul si l-au aruncat in adancul marii. Si facand aceasta, indata a iesit de acolo fum negru si para de foc, care a umplut vazduhul de miros greu, iar marea se desfacu si fierbind apa din adanc, clocotea. Iar picaturile apei erau ca niste scantei de foc, incat foarte mult s-au temut cei ce erau in corabie si de frica tipau. Dar ajutorul care se aratase lor, poruncind sa indrazneasca si sa nu se teama, a alinat marea; apoi pe calatori, izbavindu-i de frica, i-a facut a pluti fara primejdie spre Licia. Atunci, indata, venind o racoreala cu buna mireasma, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pana la cetatea cea dorita. Acolo, inchinandu-se moastelor celor izvoratoare de mir ale grabnicului ajutator si aparator, multumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, inaltand rugaciuni marelui parinte, s-au intors in tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se intamplase pe cale.

Multe, mari si preaslavite minuni a facut Sfantul Nicolae, acest mare placut al lui Dumnezeu, pe uscat si pe mare, ajutand celor ce erau in primejdii, izbavind de inecare si scotandu-i din adancul marii la uscat; rapindu-i din robie si aducandu-i la casele lor; izbavind din legaturi si din temnite, aparand de taierea de sabie si scapand de la moarte, apoi multora le-a dat tamaduiri: orbilor, vedere; schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce patimeau in saracia cea mai mare, i-a imbogatit, iar celor flamanzi le-a dat hrana. Si la toata nevoia, s-a aratat gata ajutator, aparator cald, grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajuta pe cei ce-l cheama si din primejdii ii izbaveste. Ale carui minuni precum este cu neputinta a le numara, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare facator de minuni il stie Rasaritul si Apusul, si toti crestinii cunoasc nenumaratele lui minuni. Deci, sa se slaveasca printr-insul Dumnezeu Cel Unul in Treime laudat: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Caruia se cuvine lauda in veci. Amin.

Sursa: Vietile Sfintilor

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-ai arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Cititi si:

● Minuni ale Sfantului Nicolae (6 dec.) / Mos Nicolae – adevaratul Mos Craciun

● Sfantul Nicolae – mare facator de minuni

Frati crestini,

Ne intalnim astazi si maine in pomenirea cea de peste ani a celor doua fapturi dumnezeiesti, Sfantul Ierarh Nicolae si Sfanta Mucenita Filofteia.

Diferenta de timp si de loc este mare intre acesti sfinti ai lui Dumnezeu, pentru ca Sfantul Nicolae traieste pe la trei sute si patruzeci, atunci isi incheie viata pamanteasca, iar Sfanta Filofteia pe la o mie trei sute treizeci, treizeci si cinci, patruzeci. Deci, o mie de ani distanta de timp intre acesti doi. Bunul Sfantul Nicolae era un mare ierarh, un arhiereu al lui Dumnezeu care avea legaturi directe cu imparatul Constantin, la primul Sinod de la Niceea, un om cu multe relatii in lumea aceasta pamanteasca.

Sfanta Filofteia, o fetita, o taranca saraca, poate nu stia nici sa se iscaleasca, cu niste parinti modesti, saraci, plugari, traind intr-o localitate din Bulgaria. Sfantul Nicolae, dupa cum s-a vorbit in “Viata lui”, el insusi facand minuni in viata lui pamanteasca; iar pe Sfanta Filofteia nimeni n-a cunoscut-o in viata ci, decat in momentul martiriului ei.

Si totusi, ne intalnim cu amandoi acesti sfinti ai lui Dumnezeu in aceste zile, astazi si maine. Si astazi si in sapte decembrie. Ce-i uneste pe dansii si ce-i face laudati si neuitati de memoria lumii?

Bunatatea inimii lor. Sfantul Nicolae a fost un om foarte milostiv, la dimensiunile lui si Sfanta Filofteia de asemenea, la saracia ei. Amandoi erau plini de har, plini de putere dumnezeieasca. Dragostea de Dumnezeu luase legatura cu suvoiul dragostei din inima lor. De aceea au ajuns de neuitat.

Cu Sfantul Nicolae, noi avem o socoteala mai personala la manastire aici. Adica Sfantul Nicolae a fost patronul bisericii de lemn care a fost candva pe acest loc unde fericitul Antim Ivireanul, cautand loc pentru o biserica de piatra, negasind in alta parte, a primit acea oferta a ctitorilor de la vechea manastire, vechea bisericuta de lemn, sa faca in locul ei aceasta biserica de piatra si, ca recunostinta sau ca plata, sa fie socotit si Sfantul Nicolae patronul acestei sfinte manastiri – el fiind patronul bisericutei din lemn care a fost inainte aici.

Fericitul Antim a fost de aceeasi intelegere cu ei si a pastrat pe Sfantul Nicolae patron acestei sfinte biserici. In aceasta icoana cu patru sfinti care sunt patronii lui Antim si patronii manastirii, al doilea e Sfantul Nicolae – intaiul este Alexie omul lui Dumnezeu, al doilea Sfantul Nicolae, al treilea Sfantul Antim, patronul lui Antim Ivireanul si a patra Sfanta Agata. Toti au legaturi cu aceasta manastire si cu fericitul Antim Ivireanul. Deci Sfantul Nicolae are legaturi directe cu aceasta manastire; azi a fost si hramul manastirii.

Sfantul Nicolae, asa cum stiti de fapt – din an in an se repeta multe lucruri din viata lui pamanteasca, din milosteniile lui – a facut multe lucruri inalte in viata lui pamanteasca si dupa aceea. Sfanta Filofteia a facut numai dupa moartea ei multe lucruri minunate.. si multe vindecari.

La Sfantul Nicolae se povesteste cu detalii si cu staruinta, intre minuni, acea fapta de milostenie a lui facuta catre o familie in care erau trei fete sarace. Tatal lor era dispus sa le lase sa-si traiasca viata de lume, o viata in pacate, ca sa poata sa-si duca viata lor mai departe.

Afland Sfantul Nicolae acest lucru, a facut, asa cum facea el de obicei, un gest care a fost salvator pentru acea familie, ca si pentru multe altele. Adica stiti, in timpul noptii s-a dus cu o punga de bani de aur si i-a aruncat pe fereastra unde stia ca dorm acele trei fete. Dimineata s-au trezit cu aceasta bogatie neasteptata de nicaieri.

In noaptea urmatoare a facut acelasi lucru; tatal fetelor care a aflat de acest fapt, fara indoiala ca a ramas uimit si era dornic sa stie cine e acest mare binefacator. A stat la panda si, in noaptea urmatoare, cand a fost din nou Sfantul Nicolae cu darul lui, l-a observat. Si a cazut in genunchi multumindu-i, asa cum putea sa multumeasca un tata disperat in asemenea ocazii, ca salva cinstea celor trei fete ale lui.

Aici jos, sub icoana Sfantului Nicolae, e aceasta minune, acest moment din viata lui: cele trei fete care dorm aici, Sfantul Nicolae la fereastra arunca banutii. De aceea Sfantul Nicolae a ramas patronul fetelor sarace si al fetelor care vor sa se marite si nu pot. Pentru ca de obicei in lume e acest schimb de bunuri pamantesti. Daca ai zestre buna te iau, daca nu, te lasa si nu intereseaza. Cele care se roaga cu adevarat la Sfantul Nicolae au acest raspuns binefacator de la el.

De asemenea, Sfantul Nicolae stiti ca este patronul copiilor, cu darurile. Acest obicei este izvorat dintr-o minune a Sfantului Nicolae. Adica, intr-o calatorie a Sfantului Nicolae, a trecut pe la un han si hangiul, un om rau, un criminal am putea spune, a luat trei copii, i-a prins el de unde i-a prins, i-a adus si i-a junghiat in pivnita lui ca sa faca mancare la calatori.

Sfantul Nicolae trecand pe acolo a aflat. A intrebat: “De ce ai facut fapta aceasta?” – “N-am facut-o!” -”Coboara cu mine in pivnita!” A coborat, bietii copii erau junghiati, curgea sangele din ei. Sfantul Nicolae a facut rugaciune, i-a binecuvantat si copiii au saltat vii. Aceasta minune a ramas de neuitat, din ea s-a nascut acest obicei, ca in ajunul Sfantului Nicolae sa primeasca copilasii ghetute sau alte obiecte la masura, la varsta lor: daruri de la Sfantul Nicolae.

Si alte multe minuni a facut Sfantul Nicolae in viata lui pamanteasca. A luat parte la sinodul de la Niceea, cum stiti, primul sinod ecumenic, cand s-au facut primele sapte articole din Crezul nostru crestin: “Cred intru Unul Dumnezeu, Tatal atottiitorul..” si celelalte articole.

Si aici era o disputa, cum stiti, o disputa cu un mare eretic, Arie, care tagaduia ca Iisus Hristos e de aceeasi fiinta cu Tatal ceresc. Adica spunea acest Arie ca a fost candva un timp, in departata vesnicie, cand Fiul nu era: Iisus Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Logosul cum spun teologii, n-a fost. Or, El era Cuvantul Tatalui si Evanghelia Sfantului Ioan de la inceput spune asa: “La inceput era Cuvantul”, acest Logos, Iisus Hristos; la inceput, si n-a fost vreme cand El n-a existat.

Aceasta discutie a fost la sinod si era si Sfantul Spiridon, pe care il sarbatorim saptamana cealalta. Oameni care nu erau mari carturari, insa erau niste oameni plini de Duhul lui Dumnezeu. Si Sfantul Spiridon a facut acea minune cu caramida: luand o caramida in mana, cum stiti, a binecuvantat-o si a strans-o in mana. A tasnit focul in sus. a curs apa in jos si a ramas cu lutul in mana. Si a spus: “Aceasta caramida este un singur obiect, insa are in ea trei elemente: focul, apa si lutul. Asa e si Sfanta Treime, sunt trei si formeaza una”, unitatea aceasta a Sfintei Treimi. Si a convins foarte mult Sfantul Spiridon.

Iar Sfantul Nicolae, cat era de bland si de bun, vazand incapatanarea lui Arie, i-a tras o palma la sinod care l-a durut poate mai putin, insa l-a rusinat foarte mult, pentru ca din ravna fac si sfintii asemenea gesturi care pentru unii oameni sunt de scandal. Insa a fost necesara aceasta palma acelui barfitor de Dumnezeu, Arie ereticul pe care sfintii Parinti il infiereaza cu cuvinte grele, pentru ca a atacat dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu Care ne-a mantuit pe noi toti.

* * *

Sfanta Filofteia, cum stiti, a avut o viata simpla. Daca ati ascultat acatistul din seara aceasta, in acatist e povestita si viata ei care e foarte simpla. Copila crescuta foarte frumos de mama ei care a invatat-o sa fie cuminte, sa mearga la biserica, sa se roage, sa fie buna, sa ajute pe toti care au nevoie de ajutorul ei. Si ea, cu sufletul curat, a primit tot ce i-a dat buna ei mama ca invatatura, ca hrana de toata viata ei.

Insa mama ei buna a murit, lasand-o de tanara orfana. Tatal ei s-a recasatorit, luand o alta femeie. Si acea femeie, sotia tatalui sfintei Filofteia, se purta foarte rau cu aceasta copila. Si adeseori o batea, mai ales atunci cand o simtea ca risipeste avutul familiei lor. Ca asa se socoteste, a face milostenie insemneaza a risipi! Tine pentru tine, sa mananci pana crapi! si fara indoiala, era foarte suparata ca dadea cate ceva, asa, din putinul care il aveau si ei. Si erau discutii in familie, ca tata-sau, un plugar, mergea la camp si nu-i ajungea mancarea si sotia lui ii spunea: “trimit mancare, iti trimit cata stiu ca ti-e tie folos”.

Insa el spunea ca nu-i ajunge si atunci, intr-o buna zi. s-a pus la panda tatal Sfintei Filofteia si a bagat de seama ca atunci cand Sfanta venea cu mancarea la camp, la tatal sau, a dat ceva de mancare si unor necajiti pe drumul ei. Tata-sau a vazut, s-a convins ca sotia ii trimite mancare de ajuns, insa risipeste Filofteia si plin de manie a aruncat cu barda in ea, a ranit-o in asa masura, taind-o la picior, incat a cazut moarta pe loc Taica-sau s-a uimit de aceasta crima, i-a revenit simtamantul de tata si fara indoiala i-a parut rau, dar era prea tarziu.

Asa cum facem si noi niste prostii, jignim pe cineva, spunem un cuvant greu sau facem un rau, dupa aceea ne pare rau. Dar rana ai facut-o, foarte greu sa o vindeci. S-a intamplat asa si la acest tata al Sfintei Filofteia. S-a apropiat de ea, insa o lumina foarte puternica a aparut invaluind trupul ei, in timp ce sangele curgea. A incercat s-o miste de acolo, s-o aduca unde era el, unde lucra, unde erau plugul si carul, insa n-a putut-o ridica. Era foarte grea, si era micuta! Si atunci, speriat, s-a dus la Tarnovo – de acolo era – si a vestit pe arhiepiscopul si pe cei care erau acolo, spunandu-le fapta lui, in primul rand, caindu-se ca a fost ucigasul propriei sale fiice.

Pentru asezarea moastelor s-au pomenit multe nume de manastiri si cand a ajuns pomenirea pana la Curtea de Arges, s-a facut mai usoara decat era, decat putea sa fie un asemenea trup. Si si-au dat seama ca acesta era un raspuns – acolo vrea sa mearga. Si bineinteles, au ridicat-o cu cinste de la catedrala din Tarnovo, au prohodit, au cantat cantari cum se canta in asemenea imprejurari fericite, si a fost adusa la Curtea de Arges.

Si era Radu Voda, Radu Negru, care e ctitorul bisericii domnesti de la Curtea de Arges.. au facut corespondenta intre cele doua tari, au adus-o pana la Dunare, la Dunare a iesit domnul impreuna cu sfatul tarii si cu mitropolitul de atunci, cu toti preotii si calugarii care erau pe vremea aceea, a fost o primire nespus de mareata. Si au adus-o in cantari pana la Curtea de Arges.

Si acolo a stat intr-o racla frumoasa in biserica Sfantul Nicolae domnesc, in partea de nord. Si acolo daca va duceti, la biserica domneasca din Curtea de Arges, sa va uitati pe stalpul care merge catre altar – stalpii au acolo patru suprafete pictate toate – pe un stalp de catre altar este viata Sfintei Filofteia, zugravita acolo. O sa vedeti pe taica-sau arand, o vedeti pe Sfanta venind cu mancare, vedeti momentul cand arunca cu barda, si o vedeti inconjurata de soborul acesta de clerici aducand-o la Curtea de Arges si instaland-o in acea biserica frumoasa de la curtea domneasca.

Dupa aceea, mai tarziu, cand Neagoe Basarab construieste biserica manastirii de acolo, azi catedrala de la Curtea de Arges, biserica frumoasa cu turle rasucite, ea a fost adusa acolo si asezata in biserica lui Neagoe de la Curtea de Arges.

Dupa aceea si in timpul de acum, Sfanta Filofteia se afla in paraclisul manastirii Curtea de Arges, in partea de rasarit a manastirii si acolo e mereu cinstita, mereu vizitata de foarte multa lume si indeosebi de lume necajita. Si pe cararile acestea catre Sfanta Filofteia merge multa lume necajita si multi se intorc foarte bucurosi inapoi, primind un dar de la ea, de la Sfanta Filofteia, dar de mangaieri duhovnicesti.

Si in incheiere am sa va spun o intamplare care a avut loc aici, in aceasta manastire, in timpul razboiului, primului razboi mondial. Stiti ca la un moment dat, tara noastra era ocupata – Muntenia – de nemti. Si Bucurestiul era sub stapanire straina. Conducerea noastra era in Moldova. Si bisericile erau inchise.

Sfanta Filofteia era mutata de la Arges aici, in aceasta biserica. Nu stia nimeni insa ca este aici, pentru ca pe vremea aceea manastirea Antim era metocul manastirii Curtea de Arges. Metoc, adica Curtea de Arges avea o casa si o biserica in Bucuresti, si aici era ca si casa ei. Acesta era metocul manastirii Curtea de Arges. Sfanta Filofteia era aici, insa pastrata in taina.

O biata mama care avea patru copii pe front, se ruga lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si sfintilor lui Dumnezeu ca sa-i ocroteasca copiii, sa vina sanatosi acasa de pe front. Intr-o noapte, dupa rugaciune indelunga, a atipit si a vazut interiorul bisericii manastirii Antim, cum era atunci, si pe Sfanta Filofteia. A vazut-o stand deasupra raclei ei, vie si Sfanta i-a spus: “daca vrei sa-ti salvezi copiii, intra aici, fa o slujba aici, la racla moastelor mele”.

S-a trezit imediat, a doua zi a venit aici si biserica era inchisa, incuiata. Intalneste preotul si il roaga sa-i dea voie sa vina la Sfanta Filofteia. El a spus: “nu e, nu e Sfanta Filofteia aici!” – “Parinte! Am vazut toata aceasta curte”, asa cum era curtea aici, “si interiorul bisericii. Aici, parinte, pridvorul, usa asta am vazut-o. Vreau sa intru inauntru, stiu in care parte e Sfanta Filofteia!” Vazand preotul ca nu se poate tainui acest adevar, i-a deschis. Intr-adevar, asa era cum i-a spua a venit, a cazut in genunchi, a facut un acatist la Sfanta Filofteia, la racla ei, si a plecat biata femeie foarte multumita si convinsa ca fiii ei se vor intoarce sanatosi.

Si asa a fost, toti patru s-au intors acasa sanatosi, deci – o minune! Ea, ca recunostinta, a comandat o icoana, era atunci un parinte monah Gavriil, zugrav de icoane. Si i-a spus ca cum a vazut-o pe Sfanta Filofteia in vedenia ei, si cu detalii – asa, asa, asa imbracata. Si icoana care este acolo, la racla cu sfintele moaste, icoana Sfintei Filofteia, este dupa dictarea acestei femei. Aceasta tarancuta imbracata foarte simplu care s-a aratat asa cum era ea, asa i s-a aratat si  acestei fericite mame care, ca recunostinta, a poruncit sa-i faca icoana. Si a ramas de atunci in acest sfant locas.

A fost mai inainte aici, in acest colt, unde-i sfesnicul acum – s-a mutat intre timp acolo. Si asa s-a petrecut cu acest semn de dragoste al Sfintei Filofteia catre o mama care s-a rugat pentru salvarea copiilor sai din razboi.

Frati crestini, am aici in mana o carte, un paragraf scurt din Didahiile fericitului Antim Ivireanul, in care vorbeste mai pe larg de Sfantul Nicolae, episcopul de la Mira Lichiei si am sa va citesc aceasta incheiere in care sunt niste sfaturi, ce trebuie sa facem ca sa putem merge si noi pe calea aceasta a lui Dumnezeu, pe calea poruncilor Lui.

Sa putem si noi sa ne prindem in aceasta multime de oameni imbunatatiri care merg catre Imparatia lui Dumnezeu. Insa am sa va spun inainte, in legatura cu Evanghelia citita in seara aceasta, cele zece fecioare, aceasta observatie care se poate constata din citirea Sfintei Evanghelii, ca fecioarele neintelepte sau nebune, cum scrie in Evanghelie, in momentul cand vine Mirele Hristos si e sfarsitul vietii, se pomenesc ca n-au untdelemn in candele – cele intelepte aveau untdelemn, au alimentat candelele. Le-au aprins – ele insa constata ca nu au untdelemn. Untdelemn, dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, insemneaza faptele bune. Si atunci ele cer imprumut de la cele care aveau untdelemn si acelea le spun: “nu cumva sa nu ne ajunga nici noua, nici voua. Mai bine mergeti la cei ce vand si va cumparati”.

Ce insemneaza aceasta?

Insemneaza ca fapta buna inaintea lui Dumnezeu nu se poate imprumuta. Trebuie s-o faci personal. Cele intelepte au facut fapte bune in viata lor, si-au cumparat untdelemn, l-au avut la indemana atunci cand se face socoteala pentru faptele noastre bune. Cele care erau neintelepte, n-au avut fapte bune. Au avut numai aceasra feciorie trupeasca, aceasta curatie, aceasta uscaciune de duh.

Poti sa pastrezi curatia trupeasca, insa iti trebuie si cealalta, sufleteasca. Si aceasta bunatate din inima, aceasta nevinovatie si aceasta dragoste trebuie sa cuprinda intreaga ta fiinta. N-au avut aceste fapte bune, nu le-au putut imprumuta, asa incat in viata pamanteasca trebuie sa avem grija cu aceste fapte bune care ne vor deschide usile Imparatiei lui Dumnezeu. Fara ele nu putem intra la Dumnezeu. Nu putem intra in aceasta Imparatie a binelui si a dragostei dumnezeiesti, Dumnezeu fiind dragostea insasi.

De aceea sa tineti minte acest lucru, acest amanunt care este esential: ca acesti doi sarbatoriti, Sfantul Nicolae si Sfanta Filofteia, au fost niste oameni simpli, nu erau mari carturari, insa au avut aceasta esenta duhovniceasca a vietii lor, aceasta bogatie duhovniceasca, fapta buna: erau generosi, nu erau necajiti, erau darnici si buni.

Sa invatam si noi acest lucru, acest bagaj duhovnicesc pentru imparatia lui Dumnezeu, pentru vesnicie, si ca atunci nu se pot imprumuta faptele bune: merge fiecare exact ca la examen, cu tot ceea ce are in el, cu atata merge. Stii, bine, nu stii, te elimina sau te amana pe alta data. In viata pamanteasca, insa acolo, nu! Te amana sau te elimina pentru vesnicie, in focul acela de care vorbeste Evanghelia.

Si acum am sa va citesc aceste cateva cuvinte din Sfantul Antim Ivireanul, in legatura cu Sfantul Nicolae, si cu Sfanta Filofteia, fara indoiala: “Iubitii mei fii duhovnicesti, care v-ati adunat astazi ca sa praznuiti, sa va bucurati de pomenirea Sfantului Nicolae si Sfintei Filofteia, trebuie dupa cat va fi cu putinta fiecaruia, luand pilda de la faptele lor bune, sa ne asemanam lor si sa iubim intai pe Dumnezeu, dupa cum este scris in porunca cea dintai a Decalogului “si pe aproapele nostru. Sa iubim vrajmasii nostri, sa le facem bine. Sa cinstim pe parintii nostri trupesti si parintii sufletesti. Sa ne ferim pe cat ne va fi cu putinta de desfranare, de betie, de zavistii, de vanzari, de apucari, de napasti si de alte multe ca acestea, ca sunt aflati ale diavolului acestea, pentru ca sa ne desparta de Hristos Domnul nostru si sa-si bata joc de noi, dupa pofta lui.

Si daca vom pazi acestea cate am zis, atunci vom fi crestini buni si adevarati ucenici ai Mantuitorului Hristos si fara de nici o indoiala, sa avem nadejde buna ca aici in aceasta lume vom petrece viata pasnica si fara tulburare, iar in cea viitoare ne vom veseli impreuna cu Sfantul Nicolae si Sfanta Filofteia “si cu toti sfintii in Imparatia cerului, care cu totii au dobandit harul lui Dumnezeu in veci”. Amin!

Par. Sofian Boghiu

Conform traditiei, Mos Nicolae, cel ce aduce copiilor dulciuri sau, daca nu au fost cumininti, o nuielusa, este Sfantul Nicolae, cel care a trait in secolul al IV-lea (280-345 d.H.), fiind arhiereu in Mira Lichiei (Turcia de astazi, localitatea Kocadmere (Myra)). Nascut din parinti cinstiti si credinciosi, tatal Teofan si mama Nona, Sfantul Nicolae, al carui nume inseamna „biruitor de popor”, a invatat inca de mic tainele credintei in Iisus, fiul lui Dumnezeu, si ale iubirii de oameni.

Averea mostenita de la parinti a impartit-o celor nevoiasi iar viata si-a trait-o ca unul din cei saraci, in post si rugaciune, fiind un model de feciorie, intelepciune si iubire pentru semeni. Unchiul sau, episcop purtand acelasi nume, Nicolae, il ajuta sa urce pe sfintele trepte ale preotiei si astfel ajunge, ales de Duhul Sfant, arhiereul cetatii Mira din tara Lichiei.

Intreaga viata a Sfantului Nicolae sta sub semnul facerii de minuni, intre care salvarea de la inec a unui credincios care i-a cerut ajutorul in rugaciunile sale, izbavirea unei corabii prin oprirea furtunii de pe mare, dar si scoaterea oamenilor nevinovati din temnite, vindecarea unor boli incurabile, redarea vederii, auzului si a graiului.

Ultima parte a vietii si-a petrecut-o in manastirea Sionului de langa Mira, pe care a intemeiat-o si unde a fost inmormantat. Din anul 1087 moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari (Italia), la loc de mare cinstre, unde credinciosii din intreaga lume se inchina si se roaga pentru ocrotire si vindecarea de boli.

Traditii si obiceiuri de Sfantul Nicolae

In traditia populara Mos Nicolae sau San-Nicoara este un mos cu barba alba, calare pe un cal alb, patronul marinarilor, soldatilor, calatorilor, vaduvelor, orfanilor si fetelor sarace nemaritate. Barba alba a lui Mos Nicolae este semn ca in ziua de 6 decembrie trebuie sa ninga, cand mosul isi scutura barba, iar calul alb simbolizeaza zapada care cade la inceputul iernii.

San-Nicoara este un pazitor al soarelui, la fel ca si Santandrei, el stand de veghe la portile cerului dinspre apus, lucru ce simbolizeaza victoria luminii asupra intunericului, a binelui asupra raului. Asemeni lui Mos Craciun, din vechimi exista obiceiul ca in dimineata zilei de Sfantul Nicolae copii sa gaseasca in ghetute dulciuri, jucarii si o nuielusa frumos colorata, ori o varguta adevarata, in cazul in care nu au fost destul de cuminti. Conform acestui obicei, in ajunul sarbatorii copiii isi pregatesc cizmulitele si le aseaza langa usa, pentru ca mosul sa le gaseasca si sa le umple cu daruri.

Povestea lui Mos Nicolae

Mos Nicolae este intruchiparea darniciei iar de-a lungul anilor au aparut multe povesti si legende referitoare la actiunile sale de binefacere. Una dintre ele spune ca in vremea preotiei Sfantului Nicolae se afla in cetatea Mira un barbat care si-a pierdut avere si nu avea cu ce sa-si hraneasca sau sa-si imbrace cele trei fete frumoase pe care le avea. Prin dar divin, Sfantul Nicolae a aflat ca barbatul cugeta sa-si dea fetele spre desfranare ori sa le ia zilele si apoi sa-si curme si el viata. La aflarea acestora, Sfantul Nicolae a strecurat in casa acelei familii, noaptea, o punga cu galbeni, cu ajutorul caruia barbatul a reusit sa-si marite cu cinste fata cea mare. La fel s-a intamplat si cu cea de-a doua fata iar, in cele din urma, cand Sfantul Nicolae a adus un saculet cu galbeni pentru cea de-a treia fata, a fost recunoscut de catre nobilul care se asezase de paza, pentru a-l descoperi pe binefacatorului familie sale. Jurandu-i Sfantului Nicolae ca nu va spune nimanui despre fapta sa, obiceiul ce s-a pastrat pana in zilele noastre este ca in noaptea de 5 spre 6 decembrie copiii sa primeasca daruri de la Mos Nicolae, care insa nu se arata niciodata.

 * * *

Cum s-a ajuns de la Saint Nikolaus (ocrotitorul copiilor) la Santa Claus (cel care aduce daruri în ajun de Crăciun)

Materialul prezintă evoluția (involuția) perceperii Ierarhului din Mira Lichiei, Nicolae, până în punctul în care semnificația religioasă a prăznuirii sale este uitată cu totul.

De citit si:

● Minuni ale Sfantului Nicolae (6 dec.) / Mos Nicolae – adevaratul Mos Craciun

Minuni contemporane ale Sfântului Nicolae

Uleiul sfinţit

În fiecare an, de praznicul Sfântului Nicolae, părintele Dorothei, egumenul Mănăstirii Sfântului Nicolae din insula Andros, împarte câteva pacheţele de grâu binecuvântat la Litie, în cinstea sfântului. Acum câţiva ani, chiar după ce împărţise ultimul pacheţel, un pescar din zonă a intrat în biserică şi s-a grăbit spre altar ca să-şi primească grâul. În loc de aceasta, egumenul i-a dat o sticluţă cu ulei de la candela ce atârnă deasupra icoanei sfântului.

Pescarul a pus-o în buzunarul de la haină şi a plecat. După câteva săptămâni, pe când se afla pe mare, a izbucnit dintr-o dată o furtună. Deşi era un marinar încercat, furtuna s-a înteţit şi îi era cu neputinţă să mai ajungă la ţărm; îl cuprinse teama că barca se va răsturna. Începu să se roage Sfântului Nicolae şi, amintindu-şi de uleiul sfinţit, scoase sticluţa din buzunar şi o turnă în mare. De îndată, vântul încetă, iar în scurtă vreme apa din jurul bărcii deveni liniştită precum oglinda. Pescarul se întoarse la Andros, dând mulţumită pentru mijlocirea sfântului.

Peşte pentru praznic

Prin 1980, părintele Dorothei ţinea legătura cu egumenul unui mic schit din Muntele Athos, de lângă Karelia, unde se găsea o biserică închinată Sfântului Nicolae. Într-una din zilele de prăznuire ale sfântului, însă, nu mai era peşte, iar monahii mai aveau pentru masa de praznic doar fasole şi pâine. Părintele Damaschin, egumenul, era trist din pricina acestei prăznuiri sărăcăcioase, şi s-a rugat sfântului: „Iartă-mă, dar nu avem peşte cu care să te cinstim”. Câteva ceasuri mai târziu, a intrat în schit un pescar, ce ducea cu el o pungă mare cu peşte. Lăsând punga jos, i-a zis egumenului: „Aceştia sunt pentru voi”.

Egumenul l-a întrebat de unde vine, iar omul i-a răspuns că e de pe peninsula de mijloc, dar fusese deviat de vânt de la ruta lui obişnuită, pe când pescuia, şi debarcase la câţiva kilometri depărtare, pe ţărmul athonit. Ştiind că se află mult prea departe de orice aşezare pentru a putea reuşi să-şi vândă peştele în piaţă înainte să se strice, pescarul avu surpriza să vadă un bătrân care a ieşit dintr-o dată din pădure şi l-a întrebat de unde este. Pescarul i-a spus povestea sa, iar bătrânul i-a răspuns că îi va cumpăra el peştele. L-a plătit, şi i-a spus pescarului să ducă peştele la schit „pentru praznicul meu”. Pescarul cel simplu nu a luat aminte la aceste cuvinte ciudate până ce egumenul l-a întrebat cum arăta bătrânul. Arătând înspre o icoană a Sfântului Nicolae, acesta a răspuns: „Aşa”. Monahii au prăznuit apoi cu mare bucurie, iar egumenul, istorisindu-i părintelui Dorothei povestea, i-a spus că, spre marea lui părere de rău, nu s-a gândit să ceară pescarului să-i schimbe banii primiţi de la sfânt.

„Bunicul cel bătrân”

O femeie din Thessalonic a venit la mănăstire acum câţiva ani şi le-a povestit egumenului Dorothei şi monahilor că, într-o bună zi pe când se ducea către biserică împreună cu fiul ei în vârstă de patru ani, acesta a fost atras de ceva de pe stradă şi, dându-i drumul la mână, s-a repezit în aglomeraţie. De el se apropia un camion uriaş şi chiar înainte să-l lovească, mama a strigat către Sfântul Nicolae. După ce camionul a trecut peste trupul fiului ei, a alergat îngrozită pe stradă, aşteptându-se să-l vadă mort. În schimb, acesta s-a ridicat nevătămat, şi i-a răspuns foarte dezinvolt la întrebarea dacă era rănit: „A, nu, bunicul cel bătrân s-a aşezat peste mine în mijlocul drumului şi m-a acoperit”.

Paznicul de la poartă

Acum vreo douăzeci de ani, când părintele Dorothei vieţuia singur în mănăstire, doi dintre ţăranii arendaşi ai mănăstirii au devenit nemulţumiţi şi au început să ceară, fără nici un temei, să primească titlul de proprietate pentru pământurile pe care lucrau. Ei ameninţau că dacă acest lucru nu se va întâmpla, vor face mari necazuri mănăstirii. Erau hotărâţi să se ţină de cuvânt şi, într-o noapte, au venit cu gândul să intre înăuntru. Când au ajuns la poarta cea mare de la intrare (care acum are o uşă din lemn masiv şi bare de fier, dar atunci era doar o arcadă deschisă), s-au întâlnit cu un bătrân, puţin chel, cu păr şi barbă căruntă, purtând un veşmânt lung, maroniu. El i-a oprit şi le-a zis: „Plecaţi, eu stau aici”. Oamenii aceia i-au răspuns cu grosolănie: „Şi ce dacă? Dă-te la o parte, moşule!” şi au dat să treacă mai departe. Atunci el le-a poruncit cu un glas puternic: „Uitaţi-vă la mine!”. Surprinşi, ei s-au întors, şi au văzut cum din ochii lui ieşeau raze de lumină. Îngroziţi, au luat-o la goană spre Apikia, satul cel mai apropiat, unde le-au povestit tuturor că l-au văzut pe sfânt.

Anul următor, la scurtă vreme după ziua Sfântului Nicolae, unul dintre acei bărbaţi a adus un artos[ii] uriaş pentru praznic, iar egumenul, zâmbind, l-a întrebat: „Mai aveţi de gând să-mi faceţi necazuri?”. Ruşinat, omul a răspuns încet: „Nu” şi i-a dat egumenului prinosul său către sfânt.

(Istorisite de Maica Nectaria McLees, fiica duhovnicească a părintelui Dorothei)

Un nou Saul vine în Biserică

Dragostea lui Dumnezeu se împărtăşeşte în chip negrăit în căile prin care harul mântuitor cercetează sufletele oamenilor. Nu cunoaşte distanţe, nici nu e părtinitoare, nu priveşte la culoare, trib, origine etnică, serviciu sau poziţie socială în lume. Dragostea, întrupată în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, voieşte să îmbrăţişeze, dacă e cu putinţă, întregul neam omenesc, dar este împiedicată de iubirea de sine şi de individualism. Cu toate acestea, acolo unde întâmpină o luptă sinceră pentru mântuire, unde găseşte mâini ridicate şi genunchi plecaţi, părăseşte cerurile şi se pogoară. Dragostea Tatălui este mişcată pentru împlinirea intenţiei sale într-un mod propriu, necunoscut nouă.

Fraţilor, ascultaţi o poveste din câmpul Misiunii. Nici măcar Pavel, Apostolul neamurilor, n-a crezut că pe drumul spre Damasc se va întâlni cu Domnul pe Care-L prigonea. Nici Sfântul Ciprian, în încercările lui de a ieşi biruitor asupra credinţei şi cumpătării unei tinere, Iustina, nu se aştepta să se întâlnească cu adevăratul Dumnezeu. Numai atunci când este inclusă printre acestea şi alte exemple din istoria Bisericii noastre, prezenta naraţiune nu stârneşte nedumeriri, inclusă aşa cum este în lungul şir al dovezilor nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru om. O prezint aşa cum am auzit-o de la însuşi noul Saul, băştinaşul Tamboue.

Într-o dimineaţă de ianuarie din 1991, părintele Iacov, un preot băştinaş, a intrat în curtea Centrului Misionar împreună cu un tânăr zairez – Tamboue. M-au salutat cu căldură, iar părintele Iacov mi-a zis de faţă cu tânărul: „Vrea să devină ortodox. Îl dau pe mâna ta să-i spui tu ce crezi de cuviinţă”. În loc să-l bombardez cu întrebări, i-am cerut omului să-mi spună povestea vieţii lui şi cum de ajunsese aici. Era slab, cu o privire serioasă, calm şi stăpân pe sine, nu avea mai mult de 30 de ani.

„M-am născut în Lubumbashi, fiind singurul fiu al unor părinţi evlavioşi, de religie catolică. Am frecventat biserica şi am urmat sfaturile părinţilor mei legate de Dumnezeu şi mântuire încă din primii ani ai vieţii. Atunci când am împlinit 20 de ani, influenţat de propovăduirea sfântă-spirituală şi sfântă-scripturistică a penticostalilor, am intrat în comunitatea acestora. Iubeam studiul Sfintelor Scripturi, dedicând-mă cu multă râvnă acesteia. Credeam că am găsit adevărata biserică şi mă gândeam că ar fi bine să încerc să-i ajut şi pe alţii pe dificila cale a mântuirii. Celor mai în vârstă decât mine le făcea mare plăcere să vadă ce râvnă aveam pentru învăţare şi activitate religioasă, propunându-mă după o vreme să fiu pastor al unei comunităţi. La puţin timp după aceea, mă aştepta o treaptă mai înaltă. Mi-au dat scaunul de învăţător şi predicator pentru o zonă destul de întinsă, care includea în întregime Lubumbashi şi împrejurimile. M-am dedicat propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, făcând acest lucru nu numai cu o simplă râvnă, ci ca un fanatic. Mă simţeam cumva privilegiat, căci mă aflam pe fericita poziţie de a fi deasupra altora, putând să-i conduc unde voiam cu interpretările mele la Scriptură.

Am petrecut doi ani vizitând parohii şi călăuzind pastori prin teribilele mele predici. N-am ezitat niciodată să le vorbesc şi autorităţilor, eu fiind acela care l-am convertit pe guvernatorul din Lubumbashi, rupându-l de Papism şi aducându-l la Penticostalism, precum şi pe diferiţi alţi oameni. Într-o zi, pe când citeam Noul Testament, am observat că noi nu împlineam anumite sarcini, învăţături şi mesaje pe care Hristos le dăduse Apostolilor. De pildă, El le-a dat Apostolilor şi succesorilor acestora puterea de a lega şi dezlega păcatele (Ioan 20:22-23). Sub chipul pâinii şi al vinului, El le-a dat să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său spre viaţa de veci. Le-a poruncit să-i boteze pe adepţii noii credinţe etc.

Toate acestea au ridicat multe semne de întrebare în inima mea, deoarece predicile mele nu luau în considerare aceste porunci şi promisiuni ale Domnului. M-am neliniştit şi am început să mă întreb: «Poate că religia pe care o urmez greşeşte, iar eu merg pe calea amăgirii». Mi-am zis că până în momentul în care voi fi în stare să răspund la aceste întrebări care mă tulburau atât de mult, încât nu-mi dădeau nici somn, n-am să mai propovăduiesc nimănui, părăsind toate fără a spune nimic nimănui. M-am dus în Kolwezi şi am închiriat o colibă de paie şi m-am apucat să fac ceva comerţ, suficient pentru a-mi asigura hrana de fiecare zi. Am încetat să mai merg la biserici. În schimb, mă rugam astfel: «Dumnezeul meu, ştiu că Tu ai lăsat pe pământ o singură Biserică adevărată. Penticostalii şi alţii mi-au zis că Biserica primară şi-a încetat existenţa. Cu toate acestea, cum ar putea cineva tâlcui cuvintele Tale: porţile iadului nu o vor birui (Matei 16:18). În acest caz Biserica Ta există, şi este una singură. Luminează-mă ca să o pot recunoaşte şi să-i urmez ei». N-am încetat zi şi noapte să îndeplinesc această singură lucrare: rugăciunea către Dumnezeu pentru a-mi descoperi Biserica Sa.

Au trecut doi ani şi n-am primit nici un răspuns sau vreo confirmare de vreun fel. Gândurile necredinţei m-au împresurat. Norii disperării m-au învăluit. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, a văzut necazul meu şi n-a întârziat să-mi descopere ceea ce doream. Într-o noapte am văzut în somn o persoană pe care n-o cunoşteam, îmbrăcată în negru. Era un veşmânt european, o sutană neagră purtată de cineva cu barbă albă, privirea îi era paşnică şi afectivă, iar ochii îi erau plini de dragoste şi compasiune. S-a apropiat de mine şi mi-a vorbit în swahili. M-am mirat, cum se face că acel om, european fiind, cunoaşte limba swahili? Mi-a spus cuvânt cu cuvânt următoarele: «Sunt Sfântul Nicolae. Dacă vrei să te mântuieşti, urmează-mi Biserica». După ce m-a binecuvântat a dispărut imediat.

M-am sculat într-o stare de uimire şi m-am întrebat cine ar putea fi acest preot alb care ştie swahili şi care Biserică era Biserica lui. Cine ar putea să mă ducă la această Biserică? Am ieşit afară şi am început să întreb cărei Biserici îi aparţine Sfântul Nicolae. După câteva zile bune de investigaţii fără rost, Dumnezeu l-a trimis pe solul său: o femeie creştin ortodoxă din parohia Sfântul Gheorghe din Kolwezi, care auzise de căutările mele, se bucurase foarte mult că-mi putea da răspunsuri la căutările mele. M-a dus la părintele Iacov care locuieşte acolo, iar părintele Iacov m-a adus astăzi, aici la Misiune.”

Iată cât de chinuitoare a fost calea prin care acest tânăr şi-a găsit pacea în sânul adevăratei Biserici, care este Maica noastră a tuturor. „Mare este Dumnezeul nostru!” Tânărul a frecventat cursurile de catehism cu râvnă şi smerenie până în ziua botezului său. Citeşte cărţi ortodoxe cu o sfântă râvnă, pregătit, după cum mi-a spus, pentru a sluji cândva ca preot Biserica, numai dacă şi Dumnezeu va voi. Faţă de foştii săi pastori şi învăţători dintre Penticostali el îşi menţine o poziţie prietenoasă, deşi rezervată, distantă în acelaşi timp. El are dubii serioase în privinţa existenţei adevărului în comunitatea lor. Mărturiseşte că trecerea printre ei a constituit o etapă premergătoare către brusca schimbare şi intrare în Ortodoxie. În acest fel, o lumină a lui Hristos a început să lumineze în întunericul spiritual din jungla Africană.

La o lună de la întâlnirea noastră, tânărul a venit să mă vadă din nou, ca să-mi spună cum sporea pe această nouă cale a vieţii lui, şi iată aici un nou episod pe care el mi l-a relatat: „Într-o seară, pe când citeam Epistola Sfântului Iacov, am simţit deodată o uşoară adiere înviorătoare care sufla în jurul meu. A trecut prin mine, umplându-mi toată fiinţa cu bucurie şi pace duhovnicească. Am fost pentru prima dată când am experiat asemenea simţăminte sfinte. În acelaşi timp, puteam auzi un glas care spunea: «Părăseşte toate ereziile şi urmează Biserica Ortodoxă fără şovăire». Părinte, nu am nici o îndoială că acum aparţin de adevărata şi vechea Biserică a lui Hristos. Dau slavă lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă este prezentă aici în oraşul nostru, atât de aproape de noi. Vă mulţumesc vouă, care sunteţi apostoli ai Domnului, pentru că aţi venit în ţara noastră. Rugaţi-vă pentru mine să vă urmez spre slava Hristosului nostru.” S-a botezat cu numele de Nicolae, iar în prezent locuieşte în Lubumbashi, lucrând acolo pentru Dumnezeu în sânul Bisericii Sale.

Sursa: ortodoxia.md

* * *

Urmele de sanie – o minune a Sfântului Nicolae

Și atunci am auzit vocea mamei, venind parcă din depărtare. Am deschis ochii, iar la câțiva pași de mine stătea un bătrânel care mi-a grăit cu o voce dojenitoare:

– De ce te-ai întins pe jos, robul lui Dumnezeu Vladimir? Tu încă Îl vei mai sluji pe Dumnezeu, iar drumul este alături.

În tinerețe mi-a fost rânduit să ajung în regiunea Altai. Am călătorit în lung și în lat prin această regiune. Acolo m-am înbolnăvit de icter.

Când am fost externat din spital, am ajuns, cu o mașină de ocazie, până în satul Iazov. Mașina avea drum până în acea localitate. Mai departe nu mai avea de mers. Timpul era senin și eu am pornit pe jos, căci până unde aveam eu nevoie să ajung mai erau vreo 15 kilometri.

Șoferul mi-a spus că dacă o iau pe scurtătură prin pădure e și mai puțin de atâta. La început, pojghița de gheață de pe zăpadă mă ținea, dar cu cât mă afundam mai mult în pădure, cu atâ mai fleșcăită era zăpada. Eu mă prăbușeam în zăpadă până la brâu la fiecare doi-trei pași. Pâslarii mi s-au umplut cu un amestec de apă și zăpadă, iar hainele ude de transpirație mi s-au lipit de corp și simțeam cum mă răcesc. Curând, m-am abătut din drum și mergeam la nimereală. Apoi mi s-a făcut rău și m-am prăbușit în nămeți. M-am gândit: “Acesta îmi este sfârșitul. Voi îngheța”.

Și atunci am auzit vocea mamei, venind parcă din depărtare. Am deschis ochii, iar la câțiva pași de mine stătea un bătrânel care mi-a grăit cu o voce dojenitoare:

– De ce te-ai întins pe jos, robul lui Dumnezeu Vladimir? Tu încă Îl vei mai sluji pe Dumnezeu, iar drumul este alături.

Apoi mi-a arătat cu mâna spre stânga. Eu am închis obosit ochii, crezând că visez. Am mai stat puțină vreme jos, apoi am deschis ochii: bătrânul nu mai era, însă la câțiva metri depărtare se vedeau urme de sanie, care porneau de la un stog cu fân. Am putut vedea și urmele de copite de cai. Am ieșit de unde eram troienit și am mers pe urmele de sanie. Iată și satul. Eram salvat! Trebuie să vă spun că de data aceasta nu m-am îmbolnăvit deloc.

A trecut o vreme și am uitat de această întâmplare. Și iată că odată, fiind în Adler, la insistențele mamei și soției mele am mers la biserică. M-a uimit mulțimea de popor din biserică, lumânările arzând înaintea icoanelor Sfinților și un miros aparte, care îți umplea sufletul de fericire.

La început, mi s-a părut că toți se uită la mine și își spun unii altora: “Uite, un fost comunist” . Mă întrebam dacă trebuie să plec. Însă, îndată a început să cânte corul. Pentru prima oară am auzit cântându-se un text fără rimă. (Înțelegem de aici că toate cântările comuniste pe care le auzise Vladimir aveau versurile cu rimă.)

Stăteam și mă uitam, ascultam și nu mă mai gândeam deloc să plec. Am stat la toată slujba, iar apoi m-am apropiat de preot, i-am spus despre cele ce am simțit și am lăudat corul. El mi-a răspuns doar atât:

– Domnul să te mântuiască.

Și dintru puterea acestor cuvinte, pacă a căzut o povară uriașă de pe umerii mei. Îndreptându-mă spre ieșire, am văzut în una din icoane pe cel care mă ajutase acum mulți ani în taigaua din Altai. Am întrebat-o pe femeia de la pangar cine este, iar ea mi-a răspuns:

– Este Sfântul Nicolae, mare Făcător de Minuni și grabnic ocrotitor al celor care au nevoie de ajutor.

Aceasta s-a întâmplat în anul 1990. În prezent, sunt cântăreț al bisericii Sfintei Treimi din orașul Adler și mă rog neîncetat:

Dă-mi Doamne să găsesc calea mea, dar nu către stogul de fân, ci către biserică și mai departe – către Împărăția Cerurilor.

Vladimir Hanin, orașul Adler

(Minuni ale Sfântului Nicolae, Editura Sophia București 2007, p.76-77)

Sursa: doxologia.ro

* * *

Mos Nicolae – adevaratul Mos Craciun

Spunem despre ceva ca exista, doar daca este vazut. Mosul Nicolae, spre deosebire de Mos Craciun, nu se arata niciodata. Poate de aceea credem mai mult in Mos Craciun. Insa, Mos Craciun imbracat in vesmant rosu, avand barba si calatorind cu ajutorul renilor, a fost inventat la inceputul secolului XX. Numele de Santa Claus (Mos Craciun) provine din termenul olandez Sinterkloos – Sfantul Nicolae.

Adevaratul Mos Craciun, cel din traditia Bisericii, este Sfantul Nicolae. El nu este un personaj mitologic. A fost arhiepiscopul Mirei, o localitate din vechea Licia, in Asia Mica si a pastorit intr-o vreme cand invataturile gresite despre persoana lui Hristos, erau primite de diverse persoane ca fiind adevarate. A participat in calitate de episcop la primul sinod ecumenic tinut la Niceea in anul 325, unde a fost condamnata erezia lui Arie, care sustinea ca Iisus Hristos nu este Fiului lui Dumnezeu, ci doar un om cu puteri supranaturale.

Atat de puternic a argumentat Sfantul Nicolae si atat de incapatanat a fost Arie, incat, ingrijorat de ruptura care se putea face in Biserica, viitorul sfant i-a dat ereticului o palma in cadrul sinodului. De la palma Sfantului Nicolae a ramas obiceiul ca, in ziua de 5 decembrie, celor neascultatori sa li se dea un bat in semn de avertisment.

Dar nu prin aceasta fapta a ajuns Sfantul Nicolae intruchiparea darniciei lui Dumnezeu. Potrivit traditiei, Sfantul Nicolae a aflat intr-o zi, ca un tata din cetatea Mira, de durere ca este lipsit de ajutor in a-si marita fiicele, dorea sa le ia zilele si apoi sa-si puna capat acestei vieti. Miscat de durerea tatalui si ingrijorat de soarta fetelor, Sfantul Nicolae a poruncit slugilor sale sa ia cateva pungi cu galbeni si sa le strecoare in casa acelei familii. De atunci si pana in zilele noastre, in fiecare noapte a Sfantului Nicolae, cei dragi si in special copiii primesc daruri de la Sfantul Nicolae.

Daca nu primim daruri, afirmam ca Sfantul Nicolae nu exista sau ca nu a reusit sa treaca pe la noi. Trebuie sa invatam ca sunt si altfel de daruri care aduc o bucurie mai mare decat cadourile din incaltari. Daruieste si astazi Sfantul. Dar isi pune darurile numai acolo unde omul ii face loc: in incaltari sau in inima.

Adrian Cocosila

Sursa: crestinortodox.ro

* * *

Cum s-a născut Moș Crăciun?

Adevărata povestea lui Moș Crăciun începe în Mira Lichiei (Turcia de astăzi), în urmă cu 17 veacuri.

Adevărata povestea lui Moș Crăciun începe cu Sfântul Nicolae, episcopul din Mira Lichiei. Sfântul Nicolae a devenit cunoscut în întreaga lume prin generozitatea sa față de cei nevoiași, prin dragostea lui pentru copii, precum și prin grija sa pentru marinari. De-a lungul secolelor s-au spus multe poveşti şi întâmplări despre viața și faptele Sfântului Nicolae. Aceste relatări ne ajută să înțelegem caracterul său extraordinar și de ce este atât de iubit și venerat ca protector și ajutor al celor nevoiași.

Ajutător al celor aflați în nevoi

O relatarevorbește despre om sărac, care avea trei fiice. În acele zile, tatăl unei tinere trebuia să ofere viitorului ginere ceva de valoare, o zestre. Cu cât era mai mare zestrea, cu atât era mai mare șansa ca tânără să găsească un soț bun. Fără zestre, era puțin probabil ca o fată să se căsătorească. Pentru a face rost de banii pentru zestre, tatăl a hotărât să le dea pe fete la desfrânare. Dar Sfântul Nicolae a prevenit acest lucru, lăsând în casa lor trei pungi de bani de aur. Pungile cu bani, aruncate printr-o fereastră deschisă, se spune că au aterizat în pantofii lăsați înaintea focului, să se usuce. Acest lucru a dus la obiceiul copiilor de a pune pantofii la ușă, așteptând cu nerăbdare cadouri de la Moș Nicolae.

De-a lungulsecolelor, Sfântul Nicolae a continuat să fie venerat de către creștinii ortodocși și catolici și cinstit de protestanți. Prin exemplul său de generozitate arătată celor aflați în nevoie, în special copiilor, Sfântul Nicolae continuă să fie un model de viață plină de compasiune. Dar cum a ajuns blândul și bunul Sfânt Nicolae un rotofeisimbol american pentru petrecerile vesele și activitatea comercială de sărbători?

Sfântul Nicolae pășește pe continentul american

Numele de Moș Crăciun (traducerea englezescului „Santa Claus”) este o versiune americană a cuvântului olandez „Sinterklaas”, o formă prescurtată pentru „Sint Nikolaas” (Sfântul Nicolae). În țările Europei Occidentale, cele care au trimis coloniști în tărâmul de peste Atlantic, cultul Sfântului Nicolae, înainte de Reformă, era cel mai puternic cult dedicat unui sfânt nebiblic. Studiile arată că existau peste 2000 de locașuri de cult închinate lui în Germania, Franța și Țările de Jos, înainte de anul 1500. Era de așteptat ca o personalitate așa de populară să fie dusă și în America, lucru care s-a și întâmplat.

Locuitorii pământului american au început să popularizeze sărbătoarea Sântului Nicolae, ca un prilej în care se făceau cadouri, dinsecolul al XVIII-lea, dar fără vreun interes comercial. Însă latura comercială a început apoi să apară și numele Sfântului s-a schimbat treptat în Moș Crăciun (Santa Claus). În anii 1820, el a început să-și primească ornamentele recunoscute: reni, sanie, clopote. Toate acestea sunt de fapt realități ale lumii în care s-a născut. La acea vreme se circula cu sania în New York.

„Părinții” Moșului

Clement Clarke Moore, un profesor new-yorkez de literatură orientală și grecească a avut o idee care avea să schimbe cu totul fața Crăciunului american. În 1822, el a scris o poezie cu 56 de versuri, pe care a intitulat-o „O vizită din partea Sfântului Nicolae”, arhicunoscută astăzi ca „Noaptea dinainte de Crăciun” (The night before Christmas). Prin aceasta, aproape de unul singur, el a creat imaginea americană modernă a Crăciunului. Moore i-a dat și o nouă înfățișare personajului poeziei sale: nu l-a reprezentat ca episcop, ci ca un spiriduș mic și vesel, îmbrăcat în blană, fumând din pipă și având un sac de jucării în spate. Moore i-a dat și o sanie, cu care zbura în văzduh, trasă nu de cai, ci de opt reni, fiecare cu propriul nume.

Dar Moore făcuse doar începutul drumului pentru Moș Crăciun, așa cum îl știm. Timp de un secol a fost portretizat de zeci de artiști, într-o mare varietate de stiluri, poziții și culori, până când, în 1920, s-a conturat imaginea Moșului american standard, gras și îmbrăcat în costum roșu. Însă imaginea consacrată mondial a moșului îi aparține lui Haddon Sundblom, care a creat-o pentru firma Coca Cola. Folosindu-se pe sine drept model, a întreținut, timp de 35 de ani, o campanie publicitară de mare succes pentru firma de băuturi, popularizând și stabilind definitiv imaginea lui Moș Crăciun, ca un simbol al culturii comerciale contemporane.

Sfântul Nicolae vs. Moș Crăciun

Toate aceste elemente au luat formă în jurul figurii Moșului, devenind, din ce în ce mai mult, asociat cu comercialismul, lucru care este de înțeles, având în vedere instituțiile care au promovat această imagine, însă aceasta este o totală denaturare a originalului. Sfântul Nicolae era un simbol al milosteniei, pe când Moș Crăciun este un amestec ciudat de filantropie și comercialism agresiv.

Sfântul Nicolae ajuta oamenii atunci când aveau ei nevoie. Dar cadourile făcute doar de dragul de a oferi ceva celor dragi ai noștri, care deja au ceea ce le trebuie, nu sunt în ton cu faptele milostive ale Sfântului Nicolae.

Există un interes crescând în Statele unite ale Americii, cele care au dat lumii personajul, de acum grotesc, al lui Moș Crăciun, în recuperarea Sfântului original, pentru a ajuta la restabilirea unei dimensiuni spirituale a momentului festiv al Crăciunului. Pentru că, într-adevăr, Sfântul Nicolae, iubitorul de săraci și Sfântul ocrotitor al copiilor, este un model pentru felul în care creștinii trebuie să trăiască. Un episcop, Nicolae L-a pus pe Iisus Hristos în centrul întregii sale existențe. Așa și noi, nu trebuie să uităm că centrul acestor sărbători, care ne stau în față nu este nimeni altcineva, decât Hristos, care se naște pentru noi în ieslea din Betleem.

Sursa: doxologia.ro

Cititi si:

• Sfantul Nicolae – mare facator de minuni

Sfântul iubit al poporului rus

In anul 1918, în timpul revoluţiei bolsevice, Moscova a fost zguduită de semnul care a fost dat de icoana Sfântului Nicolae. Una din icoanele sfântului care se afla pe zidul Kremlinului a fost acoperită cu o bucată de stofă rosie. Si iată că, în văzul miilor de oameni adunaţi în Piaţa Rosie, această stofă, care ascundea chipul sfântului, s-a rupt. Bucăţi de materie cădeau pe pământ si astfel chipul Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni a apărut din nou în faţa oamenilor. Atunci, această minune a fost tălmăcită ca un semn de apropiată izbăvire de „acoperămîntul rosu” care se lăsase peste Kremlin si Sfânta Rusie.Mai târziu, pe parcursul mai multor ani, s-au înregistrat multe semne de la icoanele Sfântului Nicolae, dintre care vom relata doar câteva.
In timpul celui de Al Doilea Război Mondial, organele locale evacuau populaţia din zonele din apropierea frontului. O bătrânică ţinea în mână o boccea. Comisarul a întrebat-o:
– Ce ai acolo?
– Icoana Sfântului Nicolae, a răspuns bătrânica.
– Arunc-o! i-a poruncit comisarul.
– Nu, nu o voi arunca!

Comisarul si-a scos pistolul, l-a îndreptat asupra bătrânei si i-a poruncit:
– Dacă acum n-o arunci, te împusc.
– Impuscă-mă, oricum n-o voi arunca. Această icoană m-a păzit toată viaţa, a fost răspunsul.
In aceesi clipă, deasupra capului comisarului a explodat un obuz nemţesc, care l-a rupt în bucăţi. De frică, bătrânica n-a reusit decât să se aseze, continuând să ţină în mâini icoana dragă.
Cu puţin timp înainte ca războiul să se dezlănţuie, am văzut în Belgrad, în mănăstirea de maici Vedenski, ce se află pe Topciderski Brno, pe analog, o icoană mare a Sfântului Nicolae, care s-a reînnoit în chip minunat, transformându-se dintr-o icoană veche si înnegrită într-una nouă, cu culori vii, ce au căpătat prospeţime si puritate.Impreună cu toţi mucenicii, care au primit moartea din mâna necredinciosilor pentru adevărul dumnezeiesc, peste tot unde este proslăvit, Sfântul Nicolae parcă ne-ar vorbi cucuvintele Sfântului Apostol Pavel: Să-mi fiţi mie următori, precum si eu lui Hristos! (1 Cor. 4;16).

Arhiepiscopul Nikon

Misteriosul tovarăs de drum

O tânără mergea într-o seară să-si viziteze mama bolnavă si îi ducea o pâine albă, care în acele vremuri era mai scumpă decât aurul. Intre timp se întunecase si îi era frică să meargă singură prin pădure. Tânăra si-a amintit o rugăciune scurtă – singura pe care o stia si pe care oauzise de la bunica ei. Cum a început să o rostească, încetul cu încetul, frica a părăsit-o. Pe neasteptate, din pădure îi iesi în cale un bărbat între două vârste, pe care ea l-a recunoscut ca fiind vecinul mamei sale, Pavel Ivanovici. El i-a spus că se dusese în pădure pentru a vedea deun stog de fân si că Dumnezeu îi păzeste fânul, care se afla la locul său. Tot vorbind ei, auintrat, fără să-si dea seama, în sat. Lângă casa mamei, tânăra si-a luat rămas bun de la vecin sii-a mulţumit că i-a ţinut tovărăsie.
Când si-a văzut fiica, femeia bolnavă s-a bucurat, dar s-a si alarmat: cum a putut ea să meargă atât de târziu prin pădure? Fiica i-a povestit că, atunci când i s-a făcut frică, a început să rostească troparul Sfântului Nicolae: „Indreptător credinţei si chip blândeţelor…” si, peste puţin timp, i-a iesit în cale vecinul lor, Pavel Ivanovici, asa că au venit împreună acasă.

Dimineaţa mama a rugat-o pe fiică să treacă pe la Pavel Ivanovici pentru o trebuinţă oarecare. Când tânăra a intrat în casa acestuia, i-a spus: „Ce bine si repede am ajuns noi aseară în sat!” Insă vecinul, mirat, a întrebat-o: „Unde am eu fost ieri cu tine? Eu am stat acasă toată seara si am cusut pâslari“.

Oglezneva A. S., orasul Neviansk, regiunea Sverdlovsk

Cel ce a alungat moartea

Această întâmplare s-a petrecut în luna februarie a anului 1994. Mă aflam în vizită la fiica mea, în orăselul Seksna, regiunea Vologda. S-a întâmplat însă ceva neprevăzut: să fiu internată în spital cu o hemoragie puternică. Starea mea era critică, pierdusem mult sânge…Si iată că, în stare de inconstienţă, văd, după o fâsie neagră de pământ arat, o femeie îmbrăcată ca o mireasă, în alb. Uitându-mă mai atent, observ că mâinile miresei sunt negre. M-am îngrozit: am înţeles că era moartea. Tot atunci a apărut un bătrân înalt si luminos carem-a acoperit, aplecându-se deasupra patului. I-am reţinut chipul. După vedenie, starea sănătăţii mele s-a îmbunătăţit.
Ulterior am început să merg la biserică si să privesc cu atenţie chipurile sfinţilor. L-am găsit pe cel pe care îl căutam: era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. In prezent merg regulat la biserica Sfântului Nicolae din orasul Vologda.

Nina Kogulina,
orasul Vologda

Salvarea unui musulman

La mijlocul anilor ’80, un crestin rus a avut prilejul să se afle într-o biserică ortodoxă din orasul Taskent. Acolo a văzut un musulman care, cu mare evlavie si neîncetat, se închina si aprindea lumânări în faţa icoanei Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Tot acolo, lângă icoană, între ei s-a înjghebat o discuţie si musulmanul i-a împărtăsit minunea pe care asăvârsit-o cu el Sfântul Nicolae.
Intr-o noapte de iarnă mergea prin stepă spre un sat îndepărtat, când deodată, chiar lângă el, a auzit un urlet de lup. In câteva minute s-a văzut înconjurat de o haită de lupi. In disperare, musulmanul a strigat: „Dumnezeule rusesc si Nicola, ajutaţi-mă!” Si deodată a început să sufle un vânt puternic si s-a pornit o vijelie. Ea a năvălit asupra lupilor si, ridicându-i în vârtej, i-a dus în stepă.
Când vântul s-a potolit, musulmanul a văzut lângă el un bătrânel cărunt, care i-a zis:„Caută-mă în biserica rusească!” si a dispărut. Venind în biserica ortodoxă, acest om, cu mirare si bucurie, a recunoscut în chipul Sfântului Nicolae pe „bunicuţul” care l-a salvat noaptea în stepă.

Monahia Pelaghia

O seară de toamnă

Această întâmplare s-a petrecut în anul 1978, când aveam nouăsprezece ani. Intr-o seară am stat până târziu la o prietenă. La întoarcere, când am ajuns în cartierul meu, se făcuse deja unsprezece noaptea. In jur era întuneric si pustiu. Dintr-o nesocotinţă specifică tinereţii, nu-mi era frică de nimic. Crezând că nu poate să mi se întâmple nimic rău, nu am dat nicio importanţă faptului că usa de la o scară era întredeschisă si de acolo mă urmărea un bărbat.
Când am trecut de usă, el s-a luat după mine. Presimţind ceva rău, am vrut să fug, însă nu am reusit: o mână puternică m-a ţinut strâns. Bărbatul mă trăgea spre scară. M-am împotrivit cât am putut, însă era în zadar. Am început să-l rog: „Dă-mi drumul!”, însă el mi-a răspuns: „Acum te omor!” In jur, nici ţipenie. Ajutor, de nicăieri. Am ridicat ochii către cer si încet, dar din toată inima m-am rugat: „Doamne, Nicolae, Făcătorule de minuni, ajutaţi-mă!”
Si s-a întâmplat o minune. Degetele care mă ţineau strâns au cedat. M-am simţit liberă. Bărbatul care mă ameninţase cu moartea nu a mai scos niciun cuvânt si nici nu a încercat să mă urmărească. Stătea pe loc, de parcă înţepenise. Acasă am ajuns fără alte peripeţii.
Au trecut mulţi ani, însă nu am să uit acea seară de toamnă, când am simţit puterea mijlocirii minunate a lui Dumnezeu si a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Ludmila

Lângă cruce

M-am născut într-un mediu ateu. Familia, scoala, cărţile, televiziunea si ziarele închideau generaţiei mele calea către cunoasterea Adevărului. Perestroika si dărâmarea vechilor stereotipuri mi-au adus chinul căutării sensului vieţii. După demobilizare, am descoperit că idealurile care în armată îmi erau clare si de neclintit, în realitate s-au dovedit a fi false si fantomatice.
Preocupările mele spirituale din acea perioadă erau asemănătoare cu cele ale majorităţii tinerilor: muzica rock, asociaţii neoficiale, serate studenţesti si, în sfârsit, masoneria – slava Domnului că era doar o imitaţie jalnică a ei! – si sectele. In final am hotărât să-mi pun capăt zilelor, însă Dumnezeu m-a ocrotit. După ce am fost externat din spital, am început să-i citesc mult pe Dostoievski, Soloviov, Iliyn si apoi pe mitropolitul de Sankt- Petersburg si de Ladoga, Ioan. Insă rolul hotărâtor în „îmbisericirea” mea l-a jucat Sfântul Nicolae.
Aceasta s-a întâmplat în 1991. După absolvirea Institutului, conform repartiţiei, am plecat într-un orăsel îndepărtat din taiga. Trebuia să trec prin orasul Mineralnâe Vodî si, pentru câteva zile, m-am oprit în Kislovodsk. In ultima zi a sederii mele acolo mă plimbam prin oras.
In buzunar îmi rămăsese ceva mărunţis si am hotărât să intru într-o cofetărie, dar am constatat că era închisă. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit lângă o cruce mică de lemn, pe care era atârnată o tăbliţă cu explicaţia că pe acest loc se va înălţa o catedrală în cinstea Sfântului Nicolae. Lângă cruce se afla un sfesnic, iar alături, lângă cutia milei, o femeie vindea lumânări.
Mă pregătisem deja să plec, când am observat că de cruce s-au apropiat două femei, mama si fiica. Ele se deosebeau de ceilalţi oameni printr-un aristocratism înnăscut. Admirându-le, am rămas lângă cruce. Femeile au cumpărat lumânări, au pus bani în cutie si au început să se roage. Pentru mine aceasta era ceva straniu si, în acelasi timp, ceva neobisnuit de frumos. Pe faţa celei tinere curgeau lacrimi. Rugăciunile lor erau sincere si fierbinţi. Nu stiu de ce, dar îmi venea si mie să plâng. Sufletul mi s-a umplut de umilinţă, un sentiment nemaicunoscut mie până atunci. Inima mea a simţit ceea ce căuta de multă vreme sufletul meu chinuit.
Femeile plecaseră demult, au ars si s-au stins lumânările lor, eu însă continuam să stau lângă crucea mică, devenită pentru mine, într-o singură oră, cel mai scump lucru. Am scos din buzunar tot mărunţisul si i l-am întins femeii: „Luaţi-l, maică. E tot ce am“. Ea a zâmbit si mia povestit pilda văduvei cu cei doi bănuţi. De atunci locul acesta din Kislovodsk a devenit pentru mine locul cel mai sfânt. In prezent, pe el se înalţă zidurile unei biserici măreţe. De fiecare dată vin aici cu o emoţie adâncă, de parcă m-as întâlni cu însusi sfântul.
Mai târziu, Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni, i-a salvat viaţa fiului meu încă nenăscut. Lui m-am rugat fierbinte pentru asta. Astăzi îmi vine greu să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă plăcutul lui Dumnezeu Nicolae nu m-ar fi adus în faţa crucii în acea zi de vară si nu mi-ar fi descoperit marea taină a lumii, al cărei nume este Adevărul.

Oleg Seledţov, orasul Maicop

Orbirea duhovniceasă

Kaliningradul este un port în care locuiesc mulţi oameni, ale căror vieţi sunt legate de mare. De aceea, prin pronia lui Dumnezeu, prima biserică din oras poartă hramul Sfântului Ierarh Nicolae, Făcătorul de minuni, ocrotitorul marinarilor. Biserica mai are si un altar în cinstea tuturor sfinţilor care au apărut pe pământul Rusiei. La intrare, în partea din stradă, se află icoana Sfântului Nicolae.
Intr-o seară târzie, câţiva tineri au hotărât să ia icoana sfântului de pe perete. După ce au luat-o, unul dintre ei a străpuns ochii sfântului. Peste câteva zile, o femeie a venit la părintele Marian, cerând iertare pentru fiul ei. S-a constatat că această femeie era mama tânărului care, după cele întâmplate, a orbit. Ce a fost mai târziu, nu stiu.

Victor Kolisnicenko, orasul Kaliningrad

Invăţătura duhovnicească

In anul 1993 terminam clasa a IX-a si trebuia să susţin examen la biologie. Invăţam atât de mult, încât am făcut o criză de nervi: am strigat la mama si am iesit din casa. Ca unul ce si-a pierdut minţile, mă grăbeam să ies din oras. In jurul meu era doar pădure, iar eu continuam să merg mai departe, neconstientizând ce fac. Tot în acelasi moment, mama se ruga cu lacrimi fierbinţi lui Dumnezeu si Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni – ajutătorul călătorilor si ocrotitorul rătăciţilor si al celor aflaţi în primejdie. In momentul când a rostit rugăciunea, o putere nevăzută m-a oprit. Ceaţa s-a risipit din faţa ochilor mei. M-am îngrozit de ceea ce am făcut si îmi părea foarte rău. Pe drumul pustiu mi-a iesit un motociclist, care ma dus până acasă. După aceea, mult timp îi ceream iertare mamei pentru fapta mea.

Serghie, orasul Mirnâi

Recăpătarea vederii

Arhiepiscopul Nikon de Vologda îsi amintea despre o întâmplare care demonstrează încă o dată legătura strânsă a locuitorilor cerului cu cei de pe pământ. Intr-un sat locuia un oarecare crestin evlavios, care nu lipsea de la nicio slujbă, mai ales în zilele de sărbătoare.
Odată, în ziua prăznuirii Sfântului Nicolae, soţia lui, grăbindu-se să termine lucrul pentru a nu întârzia la slujbă, a uitat să încuie usa de la casă. In sat locuia si un hoţ, cunoscut de întreg satul. Observând casa descuiată, el a intrat si a luat tot ce era de valoare. Le-a adunat pe toate într-o legăturică si a dat să iasă. Tocmai atunci însă a intrat si Sfântul Nicolae, îmbrăcat în vesminte arhieresti. L-a privit supărat pe hoţ si i-a spus: „Oamenii care Il iubesc pe Dumnezeu au uitat din mare grabă usa descuiată, iar tu ai profitat de ocazie pentru a fura tot ce au câstigat cu sudoarea frunţii lor!” Spunând acestea, l-a lovit peste obraz si hoţul, dintr-o dată, a orbit. Inspăimântat, hoţul a început să bâjbâie prin odaie, încercând să iasă, dar nu reusea. Când stăpânii s-au întors de la biserică, l-au găsit pe hoţ plângând amarnic. El le-a povestit ce i s-a întâmplat si cum Sfântul Nicolae l-a pedepsit. Hoţul a fost condamnat. Când a trebuit să fie dus sub escortă în altă localitate, el a dorit să intre într-o biserică unde se afla icoana Sfântului Nicolae. In genunchi, cu ochii în lacrimi, si-a cerut iertare de la sfânt si a promis să nu mai fure. Iar după ce a sărutat icoana, el si-a recăpătat vederea.

Tatiana Komissarova, orasul Cistopol

Ceream din tot sufletul

Soţul meu, Nikolai, si-a rănit degetul mare de la picior cu ferăstrăul, zdrobindu-si osul. Aproape o lună a mers zi de zi la spital; i-au pus ghips, însă degetul continua să sângereze. Soţul avea febră si frisoane. Imi făceam griji pentru el. Noi suntem credinciosi, mergem împreună la biserică. Intr-o zi mi-a venit o idee: să merg la biserică si să cer ajutorul Sfântului Nicolae. Am venit la biserică si m-am rugat din tot sufletul. Trei zile mai târziu, soţul meu s-a vindecat. I-au scos bandajele, iar peste un timp nici nu mai schiopăta. Iată ce ajutător minunat este Sfântul Nicolae!

K.N., orasul Zelenogorsk

Nikola – dătătorul de pâine

Cum intri în biserică, în partea dreaptă se află icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Chipul este aproape sters, culorile au căpătat o nuanţă cenusie, însă privirea a rămas clară, vie si blândă. Chiar de la început icoana mi-a atras atenţia. Avea în ea ceva simplu, sigur si necesar, cum este si o bucată de pâine. – Acesta este Nikola, dătătorul de pâine! mi-a explicat o călugăriţă. – Nikola, dătătorul de pâine? am întrebat eu. E prima dată când aud ca o icoană să fie numită astfel. – Nici noi nu am auzit, până când nu a fost adusă aici, a spus măicuţa si a scos cutiuţa pentru lumânări. Priviţi! In cutiuţă se aflau niste fâsii subţiri de hârtie. Ciudat. .. Toate rudele mele, mulţi ani la rând, au trăit pe cartele pentru pâine. Am auzit multe istorisiri si întâmplări, însă cartelele nu le-am văzut niciodată. Printre lucrurile vechi din podul casei găseam bilete vechi de film, bonuri de manufactură, chiar si bani iesiţi demult din circulaţie, însă cartele pentru pâine – niciodată. Le aveam în faţa mea pentru prima dată. O cartelă era pe numele Elisavetei Efimovna Hmeliova – în noiembrie 1941 ea trebuia să primească 400 grame de pâine. A doua, pe numele Mariei Petrovna Pavlova – noiembrie 1941, raţia întreagă (800 grame). Acestor două cartele nu le-a fost dat să fie întrebuinţate. Pe 16 octombrie armatele germane înaintau spre Georgia, Budogorosci si Tihvin, iar pe 8 noiembrie au ocupat orasul, încercând să supună Leningradul la o a doua blocadă. Pe perete se afla icoana înnegrită a Sfântului Nicolae.
– Cum a ajuns aici?
– Nu stiu, a dat din cap maica. Femeile care au adus-o ne-au istorisit această întâmplare…
– Care anume?
– Ele, la rândul lor, au auzit-o în copilărie de la părinţi. Asa a fost: nemţii se apropiau de oras. Femeile cărora le aparţin aceste cartele au nimerit sub ocupaţie. Nu aveau ce mânca, întrucât nemţii nu mai dădeau pâine pe baza cartelelor. Măcar să moară toţi de foame! îi condamnaseră ei pe localnici. A plâns Elisaveta Efimovna (ei îi aparţinea icoana), si-a pus cartela în cutiuţa pentru lumânări, s-a rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, si s-a culcat. Dimineaţa, pe masă a găsit pâine, 400 grame de pâine! Chiar în acel moment a venit la ea Maria Petrovna. „Masa, tu ai adus pâinea?“, a întrebat-o Elisaveta Efimovna. „Nu“, a urmat răspunsul. „Atunci de unde? Stau singură si nu aveam pâine.” Elisaveta Efimovna i-a povestit minunea si Maria Petrovna a rugat-o să pună si cartela ei în cutiuţa pentru lumânări.
Asa au supravieţuit cele două femei ocupaţiei, a spus maica. Cum s-a întâmplat această minune, nu stiu, însă în fiecare dimineaţă în casă apărea o bucată de pâine. Sfântul Nikola, dătătorul de pâine, le hrănea. Ce-i drept, nu pentru mult timp, căci ocupaţia a durat doar o lună. In decembrie armatele noastre au eliberat Tihvinul.
Maica si-a făcut semnul crucii, a luat bonurile de hârtie din mâinile mele si cu grijă le68 a asezat înapoi, în cutiuţă.
„Indreptător credinţei si chip blândeţelor, a început ea să cânte apoi, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câstigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!“
„Sfinte Nicolae, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!“, sopteam eu, însemnându-mă cu semnul crucii. Priveam ochii sfântului, luminaţi de bunătate si înţelepciune, plini de căldura pâinii.

Nicolae Koneaev, orasul Sankt-Petersburg

Deasupra prăpastiei

Intr-un sat locuia o bătrână. Se descurca greu, mai ales iarna, când trebuia să încălzească casa si să-si procure de mâncare. Copiii ei se mutaseră de mulţi ani în oras. O chemau să stea cu ei, însă ea nu dorea să-si părăsească satul natal. Intr-un sfârsit au reusit s-o convingă, spunându-i că în oras erau multe biserici si că va putea merge la slujbe. Numai atunci s-a învoit. Dar, mai întâi de toate, a hotărât să dea bisericii din sat toate icoanele din casă, cu excepţia icoanei celei mari a Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni, pe care a vrut so dea bisericii din satul vecin. Ploua. Autobuzul se apropia de sat. Se zăreau turlele bisericii, însă la o cotitură autobuzul a alunecat si roţile din urmă au ajuns să atârne deasupra prăpastiei. Toţi pasagerii erau speriaţi. Soferul le-a spus să coboare în liniste, mai întâi cei de pe scaunele din spate si, tot asa, până le venea rândul celor din faţă. Bătrâna a coborât ultima. Ea se ruga Sfântului Nicolae. Când autobuzul a fost adus de deasupra prăpastiei, soferul s-a apropiat de pasageri, stergându-si sudoarea de pe frunte: „Se pare că un sfânt s-a rugat pentru noi!” In acel moment bătrânica i-a arătat icoana Sfântului Nicolae. Soferul s-a închinat si a sărutat icoana. Exemplul lui l-au urmat toţi pasagerii. In procesiune au adus ei icoana în biserică. Au povestit minunea preotului, care a săvârsit o slujbă de mulţumire lui Dumnezeu si Sfântului Nicolae.

Roaba lui Dumnezeu Maria,
satul Bobiakova, regiunea Voronej

Ocrotirea sfântului

Nu departe de satul nostru se află satul Nikolskoe, cu Biserica Sfântul Nicolae. In ea se slujeste si astăzi – este mare, frumoasă si plină de har, desi a fost construită cu mulţi ani în urmă. Bătrânii spun că în vremurile grele, când se dărâmau bisericile, un om a vrut să dea jos crucea de pe biserica satului. A urcat până la turlă, dar acolo stătea un bătrân. „De ce ai urcat?“, l-a întrebat el. Omul si-a dat seama că acesta era Sfântul Nicolae si, speriat, a coborât. De biserică nimeni nu s-a mai atins.

Tatiana Avdeeva,
satul Bobiakova, regiunea Voronej

„După credinţa voastră fie vouă!”

Victoria Bronislavovna Tihonova s-a născut în 1941. Relatările ei demonstrează faptul că bolnavii primesc ajutor prin rugăciunile părintelui Serafim de Vâriţa. E nevoie însă de o credinţă sinceră, căci Insusi Dumnezeu a spus: „După credinţa voastră fie vouă!”(Mt. 9; 29).
„Am copilărit în timpul blocadei Leningradului. Când am împlinit un an si jumătate, peste grădiniţa noastră de copii a căzut o bombă. Mulţi copii au fost răniţi, precum si mulţi educatori. Eu am suferit cel mai puţin. Schijele mi-au zdrobit degetele de la piciorul stâng. Au urmat osteomielita si ulcerul trofic la talpă, astfel că încă din copilărie am ajuns infirmă.
Cu vârsta, boala s-a agravat. Ani în sir aveam dureri îngrozitoare. In 1981 am fost trimisă pentru analize si tratament la Institutul de protezare. După câteva operaţii nereusite, mi s-a amputat talpa. Mi-au lăsat doar osul tălpii. M-am întors acasă cu proteză. Suferinţele s-au înmulţit, permanent aveam dureri.
Inchipuiţi-vă cum ar fi câteva decenii la rând să aveţi o durere acută de dinţi, din cauza căreia să nu vă puteţi găsi nicăieri locul. Pe parcursul acestei perioade, aproape că nu am dormit. Doar două-trei ore reuseam să aţipesc, sleită de puteri. Dimineaţa, îmi muscam buzele de durere si plecam la serviciu. Câteodată mi se întuneca în faţa ochilor. In primăvara anului 1983, în ziua prăznuirii aducerii moastelor Sfântului Nicolae din Mira – Lichiei în Bari, am îngenuncheat în faţa icoanei din Catedrala Sfântul Nicolae si m-am rugat mult, cu lacrimi în ochi. Mă rugam din tot sufletul, cerând sfântului ajutorul său ceresc. De mine s-a apropiat o femeie si m-a sfătuit să plec în Vâriţa. Astfel, Sfântul Nicolae mi-a îndreptat pasii spre părintele Serafim de Vâriţa. A doua zi, m-am dus la mormântul sfântului. In dimineaţa aceea aveam dureri îngrozitoare. Cu greu am ajuns de la staţie până la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan. Cu inima zdrobită, am îngenuncheat si cu rugăciunea pe buze am înconjurat mormântul. Mi-e greu să descriu ce se petrecea în sufletul meu în acel moment. Pentru prima dată însă, după mulţi ani, am simţit că sunt un om complet sănătos. Imi venea să zbor! Am ajuns repede la staţie si am urcat în trenul electric.
Aceste mici detalii vorbesc de la sine: părintele Serafim m-a auzit si m-a ajutat să ajung repede acasă. Seara, pentru prima dată, am adormit linistită. După această călătorie minunată, am început să vizitez des mormântul făcătorului de minuni. Trebuie doar să te rogi si durerea dispare. Câteodată mi se întâmplă să ajung acolo în genunchi de durere, iar înapoi să vin zburând.”

Valeri Filimonov, orasul Sankt-Petersburg

In faţa icoanei nefăcute de mână omenească

In 1997, în familia noastră era o situaţie critică din cauza certurilor permanente. Soţul mă alunga de acasă. Eu ba plecam, ba mă întorceam, însă împăcarea nu dura mult timp. Toate încercările mele de a ne păstra căsnicia erau inutile. Pe zi ce trecea, noi ne îndepărtam tot mai 86 mult unul de altul. Si iată că, după o nouă ceartă, soţul mi-a arătat usa si am înţeles că încă o împăcare nu mai avea sens. M-am îmbrăcat ca să plec. Imi era greu. Căsnicia noastră se destrăma din cauza unor fleacuri. Deodată, în minte mi-a apărut chipul Sfântului Nicolae. Pe suflet mi s-a asternut pacea. Câteva minute am stat la balcon si am admirat copacii, iar apoi am intrat în casă si cu hotărâre am spus: „Nu plec de aici. Mă vei răbda asa cum sunt!” Nici nu vă închipuiţi cât de mult s-a bucurat soţul meu auzind acestea! Eu cred că de fapt nu el mă alunga, ci demonul din el. De atunci, aproape că nici nu ne mai certăm. Din păcate, familia noastră a rămas o familie bolnavă, pentru că soţul meu este departe de biserică. Sfinte Nicolae, ajută-ne să dobândim duhul credinţei!
In 1998, Dumnezeu m-a învrednicit să săvârsesc un pelerinaj în łara Sfântă si în orasul Bari, la moastele sfântului lui Dumnezeu. Inainte de călătorie, am citit timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Nicolae. Dumnezeu mi-a trimis multe ispite, necazuri si boli. Odată, când aveam febră mare, în somn, l-am văzut pe Sfântul Nicolae, care mergea pe malul mării, îmbrăcat în vesminte. Era încă departe de mine, dar stiam că venea anume în întâmpinarea mea. Mă temeam că Dumnezeu nu mă va lăsa pe mine, nevrednica, să ajung la locurile sfinte. Dar, prin rugăciunile sfântului, am ajuns pe corabia „Dmitri Sostakovici”. Pe 21 mai, în ajunul sărbătorii sfântului, am ajuns în orasul Bari. Cu procesiune neam îndreptat spre biserică pentru priveghere. Oare nu a fost aceasta o minune? Sfântul Nicolae, atât de mult iubit în Rusia, a adunat la sărbătoarea sa, tocmai în depărtata Italie, peste 500 de oameni din Rusia, Ucraina, Bielorusia, Estonia. Arhiepiscopul Nifon de Luţk si Volânsk, care era în fruntea pelerinajului, a ţinut o predică emoţionantă. Lacrimile curgeau din ochii femeilor si ai bărbaţilor, ai copiilor si ai preoţilor; plângea chiar si arhipăstorul. El spunea cât de apropiat este Sfântul Nicolae de fiecare dintre noi si că încă înainte de crestinarea Rusiei el venea în ajutorul rusilor. Când din łarigrad au venit preoţi ca să boteze poporul, în una din icoane oamenii îl recunosteau pe sfântul: „El mi-a întins o vâslă când mă înecam!“, spunea unul; „El mi-a arătat drumul prin pădure!“, striga altul. Si până în prezent rugătorul milostiv ne ajută pe fiecare dintre noi. In biserica catolică nu există icoane, de aceea unui ortodox îi vine greu să se roage. In timpul Liturghiei, întâmplător, am ridicat ochii în sus – si am înlemnit: pe cupolă apăruse o icoană, formată din umbrele becurilor. Se vedeau clar conturul capului, umerii si o mână binecuvântând. In mijlocul nostru se afla Sfântul Nicolae! El ne binecuvânta pe toţi cei adunaţi la sărbătoarea sa. Acum mă puteam ruga, cu ochii aţintiţi în sus, asupra icoanei nefăcute de mână omenească. Minunile Sfântului Nicolae sunt nenumărate.
Nu demult, câteva zile la rând m-a durut un dinte pe care abia îl tratasem. Aplicam pe el un tampon cu ulei sfinţit de la moastele sfântului si mă rugam: „Sfinte Nicolae, vindecă-mi dintele, iar eu, în schimb, voi trimite o scrisoare în Sankt-Petersburg cu minunile tale!” Dintele însă continua să mă doară. Cu smerenie m-am adresat medicului. S-a constatat că nu era bine pusă plomba. Medicul a făcut toate cele necesare, fără să-mi ia bani si durerea a trecut. Din spital am iesit mulţumind Domnului si Sfântului Nicolae.

Olga Zubkova