” […] De-acum încolo vom ţine şi privegherile şi veţi participa şi dumneavoastră, atât cât vreţi şi cât puteţi. Insă trebuie să vă atenţionez asupra faptului că aici în general cea care este cea mai periculoasă este oboseala. Omul, atunci când îl ajunge oboseala din urmă, simte că vrea să le lase baltă pe toate. Spun asta pentru că am început să observ acest lucru. Trebuie să aveţi în vedere că cea mai mare greutate pe care o întâmpină monahul, când a ajuns la acest punct, este oboseala. Oboseşte şi apoi vine şi acedia, vine şi lenevirea şi nu mai e tragere de inimă. Acestea toate îl afectează pe monah. Intâi de toate cei care au în străfun­dul lor tendinţa melancoliei, câteodată simt cu atât mai mult acest lucru şi cad chiar şi în deznădejde.Umila mea părere este că exact aceia care vor îndura aceste simptome, sunt cei care vor spori duhovniceşte. Ceilalţi care nu vor răzbi, se vor da bătuţi. Şi de ce anume se întâmplă asta? Pentru că omul la baza lui, în străfundul sufletului său, este egoist, este iubitor de sine – la care se adaugă mai apoi şi celelalte patimi şi neputinţe ale sale. Toate le face pentru sine însuşi: ca să se îndulcească pe sine însuşi, ca să se mulţumească pe sine însuşi, astfel încât să se simtă bun şi frumos. De aceea preferă oamenii petrecerileşi distracţiile – şi alte lucruri de felul acesta. Bineînţeles, nu contează atunci când ne odihnim aşa puţin, omeneşte. Dar atunci când omul se dă pe sine însuşi acestor obiceiuri, se duce cu totul în derivă. Nu mai are nici o legătură cu Hristos.Când începe omul să nu se mai simtă bine şi nu înţelege toate aceste senzaţii pe care i le creează omul cel vechi din el, atunci este copleşit de plictiseală şi de epuizare şi în final ajunge să dea înapoi, părăsind lupta cea duhovnicească. Poate chiar să zică

„Atâţia ani m-am chinuit, m-am luptat, m-am dus şi la biserică, m-am şi spovedit, m-am şi împărtăşit, dar nimic nu mi-a folosit.”

Problema, însă, este următoarea: Ce te aşteptai să se întâmple? Ce căutai?

Spuneam că omul cel vechi caută să se mulţumească pe sine însuşi. Si fiecare din noi este si om vechi, fiecare dintre noi are în el iubire de sine.Ne-am botezat si ne aflăm acum în Biserică, dar, din multe şi diferite motive, mai viu in noi tot omul cel vechi a rămas. Şi dacă ne dorim să-L urmăm pe Hristos, ca El să poată să ne vindece şi să ne conducă acolo unde vrea să ne conducă – adică în împărăţia Lui – atunci aşa va rândui să ni se întâmple lucrurile, ca iubirea noastră de sine să rămână fără hrană. Altfel nu va muri.Şi tocmai ca să moară cu adevărat omul cel vechi din noi, întotdeauna prin mila şi cu harul lui Dumnezeu, va avea omul câte o perioadă de timp în care va începe să simtă înlăuntrul său o uscăciune, o ariditate, că nu găseşte ceea ce vrea, că nu se simte aşa cum şi-ar dori să se simtă, că nu are nici o mulţumire, nici o mângâiere, nimic bun şi aşa mai departe.

Cine are un pic de minte, ca să spun aşa, şi înţelege lucru­rile aşa cum trebuie, şi tocmai pentru că trece prin asta, rămâne credincios, acolo va spori duhovniceşte, pentru că se va desprinde de omul cel vechi. Altfel, omul nu poate să devină creştin adevărat. Şi poţi să fii creştin o viaţă întreagă şi să nu guşti aproape niciodată viata creştinească cea adevărată si toate pe care le trăieşti si le simţi să fie cu totul exterioare.

Aduceţi-vă aminte de cele pe care le discutam mai demult despre ţăranul care vrea să cureţe ogorul său de buruieni, de ierburi si de bălării si care îl ară uscat, nu umed. Trebuie să fie uscat, foarte uscat. Grea muncă, foarte grea, dar o face. Întoarce astfel pământul, şi încă o dată vara, iar razele puternice ale soarelui ard si rădăcinile buruienilor si tot. Acest sărman ţăran, care nu ştie în rest prea multe, ştie cu toate acestea ce trebuie să facă cu ogorul său. Un altul care nu cunoaşte aceste lucruri s-ar duce la el şi, văzând ce face, i-ar spune „Ai înnebunit? Ce faci?”. Pentru că pământul uscat este foarte greu de arat. Ţăranul însă stie. Aşa-l va ara, iar atunci când va veni ploaia va fi cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face cu ogorul său.

Aşa şi creştinul trebuie să primească, să suporte şi să îndure toate pe care i le rânduieşte Dumnezeu şi să le ducă pe toate cu răbdare. Altfel nu ar fi spus Hristos

„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” 

„cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui”

„căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa.”

Spune asta tocmai din acest motiv.

Prin urmare, vă rog mult să ne străduim să nu ne lăsăm influenţaţi de astfel de trăiri chinuitoare, de plictiseală, de obo­seală sau de supărări, atunci când vin. Simţim aceste lucruri tocmai pentru că omul cel vechi din noi s-a obişnuit cu dulceaţa. Atunci, însă, când prin puţină înţelepciune ne dăm seama — şi putem să ne dăm seama! — că aceste lucruri trebuie să se întâmple, că ele reprezintă o ocazie de a-L gasi pe Hristos şi începem să credem în El ca să nu mai dăm mulţumire omului cel vechi, ne vom depăşi pe noi insine şi vom trece într-o altă stare, îl vom găsi pe Hristos. Dacă vreţi să vă spun tot adevărul, după cum l-am înţeles eu din experienţă — şi asta poate fi observat şi la un om şi la altul şi la mai mulţi – noi putem să credem teoretic în Hristos, în adevărul creştin, putem să ne numim creştini şi chiar să fim entuziasmaţi de asta, să arătăm multă deschidere si să fim pregătiţi să facem mult efort, dar în străfundul sufletului nostru lucrurile să stea altfel, tocmai pentru că într-un fel sau altul, omul cel vechi tot găseşte o cale de a se hrăni. Este foarte greu, foarte, foarte greu – deşi noi ne străduim totuşi să facem aşa – ca cineva să îşi dorească cu adevărat să nu-l mai hrănească pe omul cel vechi din el însuşi, să vrea cu adevărat să nu-si mai hrănească egoismul, ci sa spună:

„Doamne, dă-mi să îndur tot ce trebuie să îndur! Dar vreau să Te găsesc şi să simt în mine bucu­ria, harul Tău, toate pe care egoismul nu mi le poate oferi, ci numai Tu.”

De aceea spune Hristos:

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”

Continuu, continuu să te lepezi de tine, însuţi, până când îl vei simţi cu totul mort. Din această perspectivă nu mai are impor­tantă câţi suntem si câţi vom rămâne. Creştinismul nu stă într-un numar fie el mic sau mare. Problema este de fapt cine va găsi acel drum şi cine va reuşi să păşească pe el aşa cum vrea Hristos. Şi asta, bineînţeles nu înseamnă că El ne face intenţionat lucrurile dificile, ca un tiran. Ci pur şi simplu altfel nu merge, şi asta pentru că omul este periculos. Odată Domnul a făcut lucrurile astfel încât omul nu avea nici grijă, nici o problemă. Şi tocmai în acel moment în care nu avea nici o problemă acolo în Rai, atunci s-a apucat să asculte minciunile diavolului. Aceia dintre noi care vor înţelege, aşadar, aşa vor zice:

„Nu se poate altfel, trebuie să pătimesc. Lasă să pătimesc, să mă lipsesc, să sufăr şi să simt că le pierd pe toate, afară numai pe Hristos să-L câştig.”

Şi dacă L-ai găsit pe Hristos, vei vedea că altfel stau lucrurile decât crezi tu,vei înţelege că Dumnezeu nici nu te duşmăneşte, nici nu te nedreptăţeşte, nici nu te împiedică şi nici nu te lipseşte de ceva. Nimic, nimic. Toate sunt de la Dumnezeu şi sunt pentru fiecare dintre noi.

Din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii” – Editura Bizantina, 2014

Cititi si:

•  Akedia sau amortirea sufleteasca

•  Experienta parasirii

– Parinte, oamenii care au dragostea impreuna cu discernamantul au curatie sufleteasca?

– Sunt mai multe cazuri. Se poate ca de multe ori sa fie si o politete lumeasca. Iata, unii oameni au bunatate, au si politete, dar aceasta nu insemna ca au si noblete duhovniceasca, jertfire de sine. A exista insusiri bune este un alt subiect. Cel care are politete lumeasca si se fatarniceste poate face mult rau, pentru ca celalalt este inselat de fatarnicia aceluia, si deschizandu-si inima i se risipeste in cele din urma evlavia sa fata de omul lumesc, care nu stie ce inseamna evlavie. Este ca si cum ar da lire de aur la oameni care nu cunosc decat drahmele de bronz. De aceea, sa caute sa nu piarda cineva timpul sau fara scop, dojenind duhovniceste pe oamenii care se odihnesc in discutii lumesti, numai spre a-si rosti parerile lor in mod egoist.

– Parinte, cand cineva are o problema si vine si o spune, si iarasi o spune, chiar atunci cand problema lui s-a rezolvat oarecum, ce trebuie sa faci?

– Prima data se justifica sa spuna, sa spuna, sa stea cu orele. Atunci trebuie sa-l asculti. Daca nu-l asculti, va crede ca te ingreuiezi cu el sau nu-l intelegi. Dupa aceea insa, daca va continua sa spuna mereu aceleasi lucruri, sa-i spui: “Acum nu te mai ascult, nu pentru ca nu te-as putea asculta, ci pentru ca aceasta nu te ajuta. Tu si vara o faci iarna. Acum esti mai bine; este primavara. Peste putin va veni vara. Tu te gandesti vara la frigurile iernii si racesti“. Uneori insa se observa urmatorul lucru chiar si in relatiile dintre oamenii duhovnicesti. Unul se duce sa-si spuna durerea sa la un oarecare si acela nu vrea sa-l asculte, ca sa nu se lipseasca de bucuria sa. Poate simula ca este grabit sau sa schimbe vorba ca sa-si pastreze pacea. Dar aceasta este ceva cu desavarsire satanic. Ca si cum ar muri cineva alaturi de mine si eu sa merg mai departe si sa cant. Unde este “a plange cu cei ce plang“ [Ep. Romani 12:15]? Si mai ales atunci cand este vorba de subiecte bisericesti serioase, daca un crestin nu ia parte la nelinistea celuilalt, atunci omul acesta nu ia parte la Trupul Bisericii.

– Atunci cand nu sunt de acord cu altii pentru o fapta a lor, aceasta inseamna ca am inima aspra?

– Nu esti de acord cu altii si esti de acord cu tine? Atunci nici Hristos nu te va indreptati pe tine la judecata. Se poate ca la un moment dat inima omului sa se inaspreasca precum piatra daca nu ia aminte, si in alt moment sa devina duioasa. Sa dobandesti inima de mama. Ai vazut, mama pe toate le iarta si cateodata se face ca nu vede multe neoranduieli. Sa faci rabdare si sa-i indreptatesti, sa-i suferi pe ceilalti, ca sa te sufere si pe tine Hristos.

– Parinte, cum se largeste inima?

– Atunci cand justifici totdeuna neoranduielile, nedesavarsirile, lipsurile celorlalti si in ele te oglindesti pe tine insuti. Desigur, vicleanul ne poate aduce uneori ganduri asupra celorlalti si mai ales atunci cand exista vreo pricina. Sta insa in puterea noastra sa le primim sau sa le alungam. Cand ne punem in situatia celuilalt, il vom vedea cu simpatie si il vom indreptati. Dupa aceea, atunci cand ceva nu se face din rautate, ci din superficialitate, aceasta il vesteste pe celalalt si nu pricinuieste impotrivire. A exista neputinte omenesti este un lucru firesc si general la toti oamenii. Dar este rau atunci cand exista intentie rea.

– Daca celalalt este intr-o stare sufleteasca rea, iar eu ma aflu intr-una buna, il pot influenta?

– Dar daca vrajmasul prezinta lucrurile altfel? De unde stii tu ca te afli intr-o stare mai buna? Atunci cand cred ca sunt mai bun decat celalalt si ma doare si ma intristez pentru el, trebuie mai degraba sa ma intristez pentru mine si nu pentru acela. Chiar si atunci cand cineva vede ca, intr-adevar, celalalt nu este bine, trebuie sa-l indreptateasca si sa-i afle circumstante atenuante. Numai pentru sine sa nu afle circumstante atenuante, ci sa se socoate mai rau decat ceilalti si sa-l doara pentru halul in care se afla el insusi. Unul ca acesta recunoaste ca n-a facut nimic pentru cele ce i le-a dat Dumnezeu si zice: “Dumnezeule, nu ma lua in seama, arunca-ma departe. N-am facut nimic bun, ajuta-l pe celalalt!” Cei care sporesc cu adevarat nu-si simt marea lor sporire, ci numai o mare zdrobire si smerenie si dragostea lui Dumnezeu impreuna cu o veselie negraita.

Cuviosul Paisie Aghioritul

Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. «Binecuvântată eşti tu între femei.» Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.» Şi a zis Maria către înger: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?» Şi răspunzând îngerul, i-a zis: «Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.» Şi a zis Maria: «Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!» Şi îngerul a plecat de la ea.”

(Luca 1, 24-38)

Soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată.

Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se aflăn inimă este prin sine legat de curăţia ei.

Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla întru adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii.

Fiind neputincios să ia în mâinile sale purtarea de grijă a inimii, omul a căutat sprijin în lucrurile – însufleţite şi neînsufleţite – pe care le avea în jurul său. Dar tot ce a găsit omul ca să-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti şi a i-o răni.

O, sărmană inimă de om, care eşti stăpânită de mulţi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un mărgăritar în mijlocul porcilor! Cât de greu ai străbătut robia ta îndelungată şi cât de înnegurată eşti de povara întunericului! Domnul Însuşi S-a coborât din Ceruri ca să te slobozească din robie, să te izbăvească din întuneric, să te tămăduiască de lepra păcatului şi să te întoarcă iarăşi în mâna Lui.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai înalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curată şi a celui mai zguduitor eveniment pentru inima cea necurată.

Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stâlp care arde în întunericul cel mai adânc. Vestea acestei veniri a început cu un înger şi o fecioară, cu o convorbire între curăţia cea cerească şi cea pământească.

Când o inimă necurată stă de vorbă cu o inimă necurată, se iscă un război. Când o inimă necurată stă de vorbă cu una curată, se iscă un război. Doar atunci când o inimă curată stă de vorbă cu o altă inimă curată este veselie, pace şi minune mare.

Arhanghelul Gavriil este primul purtător de cuvânt al veştii celei bune pentru mântuirea omului, al faptei celei minunate a lui Dumnezeu – întrucât mântuirea omului nu putea veni fără fapta cea minunată a lui Dumnezeu. Preacurata Fecioară Maria a fost prima care a primit această veste bună şi a fost cel dintâi om care s-a cutremurat de frică şi de bucurie. Cerul se oglindea în inima ei curată precum soarele în apa cea limpede. Domnul, Ziditorul lumii noi şi Înnoitorul celei vechi, urma să-şi odihnească capul în inima ei şi să se îmbrace în trup.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre aceasta: Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine zicând: “Că aşa mi-a făcut mie Domnul, în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Care zile? După zilele care pregăteau marea zi a Naşterii Domnului Iisus. Doamne, va veni ziua cea de pe urmă, când toate marile proorociri se vor împlini, când va veni vremea proorocită de Proorocul Daniel, când nu va mai fi nici o căpetenie a casei lui Iuda, când omul cel slab va suspina împreună cu zidirea slabă a naturii din jurul său, nemaiaşteptând mântuire de la om ori de la natură, ci numai de la Dumnezeu – în vremea aceea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, zămisleşte. Ce legătură are cu mântuirea omului femeia cea stearpă a lui Zaharia? Aceasta este legătura: ea trebuie să nască pe Înaintemergătorul Mântuitorului, care va merge înainte ca un soldat care să anunţe venirea Conducătorului. Această femeie stearpă, trecută cu vârsta, putea da naştere numai vestitorului mântuirii, iar nu Mântuitorului. Ea este imaginea adevărată a lumii celei vechi, care era trecută cu vârsta şi stearpă, fără copii şi fără roadă, flămândă şi însetată, o imagine a lumii veştejite care este ca un copac bătrân şi uscat, care încă mai poate în chip minunat să înmugurească şi să vestească venirea primăverii, dar nu este în stare să aducă roadă.

În zilele acelea, ca în toate zilele, o femeie stearpă s-a ruşinat de nerodirea ei – s-a ruşinat înaintea lui Dumnezeu şi a omului. Care este rostul căsătoriei dacă bărbatul şi femeia sunt fără de copii? Dacă însuşi Raiul poate deveni un loc al ispitei şi căderii pentru cei căsătoriţi, fără de copii, atunci pe pământ ce poate fi? O familie stearpă atribuie ruşinea unul celuilalt. Fiecare apare celuilalt ca un smochin verde fără roadă şi, cu înfricoşare şi în tăcere, se simt amândoi aruncaţi în adâncurile sufletelor lor. Cea mai mare amărăciune – şi acest lucru este astăzi adevărat – stă în aceea că cei doi încep să se bănuiască unul pe celălalt de patimă şi necurăţie, fie că îşi dau seama de aceasta sau nu, şi apare o recunoaştere a patimii şi necurăţiei, mai ales dacă aceştia nu-L cunosc pe Dumnezeu şi nu simt mâna lui Dumnezeu lucrând asupra lor. Din această pricină, căsătoriile fără copii au o durată scurtă şi o bucurie care se stinge îndată. Nimic în lume nu este mai amăgitor pentru oameni decât dorinţele fără roadă, chiar şi atunci când se întrece măsura cu mult. Cea dintâi poruncă a lui Dumnezeu: “Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facerea 1:28) se pogoară ca un munte peste familia stearpă, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de aceasta. Fiind neînvăţaţi, se poate ca ei să nu priceapă ceea ce înţeleg sau nu, dar, desigur că această poruncă trebuie să fie în inimile lor, prin simţămintele lor, întrucât aceasta se simte ca un semn puternic asupra fiecărui suflet omenesc, aşa cum se află toate poruncile de bază ale lui Dumnezeu. Despre durerea unei familii neroditoare se spun multe în Sfânta Scriptură, dar şi experienţa zilnică a tuturor popoarelor din toate vremurile oferă destule exemple.

Dar, printr-o minune a acestor zile nemaipomenite, Elisabeta a zămislit la vârsta ei înaintată. “Cum poate fi aceasta?”, se întreabă cei care trec ameţitor peste suprafaţa lucrurilor ca peste gheaţa unui lac plin de putere şi viaţă. Chiar şi cei care simt şi recunosc că lumea nu poate fi mântuită în nici un alt chip decât prin lucrarea minunată a lui Dumnezeu îşi întorc capul în altă parte şi nu primesc lucrul minunat, întrebându-se cum se poate aceasta. Dacă Dumnezeu nu ar fi viu şi atotputernic, atunci nu ar exista nimic şi nu ar mai veni nimic la viaţă; nu s-ar putea întâmpla absolut nimic. Nu ar putea aduce viaţă pe lume nici o femeie roditoare, nici una stearpă. Dar, întrucât Dumnezeu, Cel viu şi Atotputernic, există, atunci totul este cu putinţă, mai ales pentru că Dumnezeu nu este legat de legi ale firii pe care El le-a dat să le lege, nu El Însuşi, ci alţii, nu pentru a-I opri puterea, ci pentru a lucra mila Sa trebuincioasă. La fel cum un lucru făcut de om nu opreşte libertatea omului atunci când îl foloseşte într-un fel sau altul, tot aşa lumea creată de Dumnezeu, cu legile ei fireşti, nu opreşte libertatea lui Dumnezeu de a lucra într-un fel sau altul, după milostivirea Sa şi după nevoile oamenilor. Ca şi cum cei care aduc pe lume copii fac aceasta cu singura lor putere şi nu prin cea a lui Dumnezeu! Dumnezeu are o grijă aparte de viaţă şi o dă aşa cum doreşte El; dând rod acolo unde doreşte El şi oprind rodul acolo unde El nu doreşte. Aşa că se întâmplă uneori că o familie, deşi împlineşte legea firii, nu are copii; şi uneori o familie trecută cu vârsta, împotriva legii firii, are copii. Dumnezeul Cel viu este singurul Domn al vieţii şi urmează că numai El Îşi arată stăpânirea, firea şi legile firii nu au nici o putere. Şi mai puţin fac descântătoarele şi vrăjitorii, către care se îndreaptă spre ajutor femeile sterpe adeseori, pentru a primi ajutor, necunoscând faptul că aceştia sunt slujitorii puterilor întunericului dracilor şi nu ai puterii luminii, dumnezeieşti.

Omul aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar atunci când minunea vine el nu crede în ea. Firea a devenit pentru oameni pomul ispitei. Ascuns sub umbra firii din pricina goliciunii, omul aşteaptă să-L viziteze pe Dumnezeu – şi se teme de vizita lui Dumnezeu. Când Dumnezeu nu-l vizitează, se plânge; dar când El o face, omul nu-L primeşte. Precum atunci, în Rai, Adam a fost aşezat între doi copaci: acela al vieţii şi al cunoaşterii, tot aşa şi urmaşii lui Adam sunt aşezaţi între doi copaci: Dumnezeu ca pom al vieţii şi firea ca pom al cunoaşterii; întrucât libertatea, ascultarea şi smerenia se pot încerca acum ca şi atunci. Trebuie puse la încercare înţelepciunea omului, inima omului şi voinţa omului. Fără ispită nu există libertate şi fără libertate nu există oameni, ci numai două feluri de pietre – mişcătoare şi nemişcătoare.

Toate aceste adevăruri, atât de simple în limpezimea lor, pe care sufletul nu le poate pricepe cu înţelegere pământească şi pe care acesta nu le poate cunoaşte, întrucât păcatul a acoperit vederea duhovnicească, erau cunoscute Elisabetei, acea femeie bătrână simplă şi credincioasă. Aşadar ea nu s-a mirat că a rămas însărcinată la vârsta ei înaintată, ci a răspuns îndată zicând simplu şi pe înţeles despre rodirea nefirească din pântecele ei: “Şi aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele acelea.” De ce? Ea totuşi nu ştie, nici nu ar putea, în smerenia ei, să cuteze să-şi închipuie ce mare preţ şi însemnătate va avea rodul pântecelui ei. Ea nu ştie nimic despre însemnătatea fără de asemănare pe care trebuie să o aibă fiul ei în istoria mântuirii neamului omenesc: Prooroc, Înaintemergător şi Botezător. Nici nu cunoaşte scopurile adânci ale lui Dumnezeu, care se vor vedea la sfârşitul veacurilor, nici nu înţelege cum Dumnezeu Îşi împlineşte aceste scopuri prin slujitorii Lui; în taină, tăcut şi încet, dar fără cădere ori împiedicări. Ea ştie doar un motiv simplu şi mişcător pentru milostivirea lui Dumnezeu faţă de ea: “Şi aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele acelea.” zice ea, “în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Ea socoteşte minunea lui Dumnezeu ca un semn al milei Lui pentru ea. Aşa este, dar asta nu este tot. Dacă ar fi socotit această minune ca un semn al milei lui Dumnezeu faţă de întreaga omenire de până atunci, aşa cum era ea stearpă, atunci ea ar fi spus tot ceea ce era de spus. Doamne, prin această minune, Dumnezeu a pregătit o mare minune, prin care El a dorit să ridice ocara întregii lumi sterpe în priveliştea îngerilor.

Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume este Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. “A şasea lună” se referă la rodul din pântecele Elisabetei, de la zămislirea lui Ioan Înaintemergătorul. De ce a şasea? De ce nu a treia, a cincea ori a şaptea? Pentru că omul a fost zidit în a şasea zi, după zidirea întregii naturi. Hristos este Înnoitorul întregii zidiri. El vine ca ziditor nou şi Om nou. Totul se face nou în El. În această zidire, Ioan este Înaintemergătorul lui Hristos, cu toate că întâia plăsmuire a naturii de către Dumnezeu a fost înaintemergătoare a vechiului Adam. Ioan Îi prezintă lui Hristos Domnul, întreaga fiinţă pământească împreună cu omul cel vechi, care vine la pocăinţă în el. El va merge înaintea Domnului, în numele oamenilor, ca trăitor şi propovăduitor al pocăinţei. Această lună a şasea, în care pruncul Ioan a săltat în pântecele mamei sale, arată şi al şaselea veac în care S-a născut Mântuitorul, şi pecetea a şasea, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (6:12).

În luna a şasea, atunci, a fost trimis îngerul Gavriil. În marea dramă a primei plăsmuiri, îngerii se arată mai întâi: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1:1). Prin “cerul” noi înţelegem îngerii din toate cetele ierarhiei cereşti. Şi aici iarăşi, chiar la începutul marii drame a noii plăsmuiri, îngerii trebuie să apară primii. Un înger, prin gura Proorocului Daniel, a hotărât vremea naşterii Împăratului împăraţilor; un înger, prin gura Proorocului Isaia şi ale altor Prooroci, au vorbit despre felul naşterii Lui; un înger i-a vestit lui Zaharia Înaltul Preot despre naşterea Înaintemergătorului şi un înger vesteşte acum naşterea lui Dumnezeu Însuşi întrupat.

Când se naşte Dumnezeu întrupat, cete de îngeri cântă deasupra peşterii din Betleem. Fiecare lucrare a zidirii lui Dumnezeu este o bucurie, căci Dumnezeu nu face nimic din nevoie, aşa cum susţin diferite filozofii neştiutoare şi religii păgâne mincinoase. Fiecare lucrare a zidirii este o bucurie pentru Dumnezeu şi El are mare plăcere să-Şi împărtăşească bucuria cu alţii. O bucurie care izvorăşte curat din iubire este acel lucru din cer şi de pe pământ care sporeşte când este împărtăşit şi nu se micşorează, dacă cineva cutează să vorbească despre o sporire a bucuriei din iubire întru Dumnezeu, Izvorul atât al bucuriei cât şi ai iubirii.

De aceea, zidind îngerii în prima parte a creaţiei, Dumnezeu îndată i-a făcut împreună-lucrători în următoarele Sale lucrări. Zidindu-l pe Adam, El îndată i-a făcut un ajutor întru stăpânirea Raiului şi a tuturor vieţuitoarelor din el. Aşa este cu Noua Zidire: îngerii şi heruvimii lui Hristos, Noul Om; rânduind Împărăţia Sa, Domnul îndată a făcut Apostolii împreună-lucrători ai Săi, apoi alţi oameni, să lucreze cu El nu numai aici pe pământ, în vremea vieţii pământeşti, ci şi după moartea lor trupească. În această ajutorare împreună lucrătoare, Domnul numeşte, chiar până în zilele noastre, sfinţii, mucenicii şi pe toţi cei care au fost şi sunt vrednici de aceasta.

Cui ar trebui să fie trimis marele Arhanghel Gavriil? Iată ce spune Sfântul Ioan Hrisostom în Omilia la Bunavestire: “A fost trimis un războinic să dezvăluie taina împăratului, o taină care se cunoaşte prin credinţă dar nu se poate pătrunde din iscodire; o taină în faţa căreia omul trebuie să se plece cu smerenie, fără să judece cu judecată omenească; o taină care se înţelege cu înţelegere Dumnezeiască, nu omenească.”

Cui a fost trimis Arhanghelul? Către o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Marele Arhanghel al lui Dumnezeu a apărut unei fecioare, căci printr-o fecioară, Preacurata, trebuie să vină El, care trebuie să pună început lumii noi, zidirii noi. Noua lume trebuie să fie smerenie şi curăţie, împotriva lumii vechi stricate care s-a făcut necurată prin neascultarea îndârjită faţă de Ziditor. Fecioara trebuie să slujească drept uşă prin care va intra Mântuitorul lumii în lume, ca loc de lucrare şi sălaş al Său: o fecioară, nu o femeie, întrucât o femeie, la orice înălţimi duhovniceşti ar putea ajunge, este legată de lumea veche şi de zidirea veche, fiind legată de bărbatul ei şi astfel ea nu este liberă de doririle lumeşti şi de o înţelegere lumească. Pentru aceasta, nu o femeie, ci o fecioară, Preacurata, dăruită desăvârşit numai lui Dumnezeu şi despărţită de lumea aceasta în inima ei. O asemenea fecioară a crescut în această lume stricată, ca un crin pe o grămadă de bălegar, neatins de stricăciunea lumii.

Această fecioară aleasă a fost logodită cu Iosif, rudenia ei. De ce ea a fost logodită? De ce a fost logodită? Iconomia lui Dumnezeu a hotărât astfel, ca ea să fie ocrotită de batjocura dracilor şi a oamenilor. Dacă ea nu ar fi fost logodită înainte de naştere, care dintre oameni ar fi crezut că Fiul ei nu S-a născut în fărădelege? Aşa, care judecător pământesc ar fi scăpat-o de strânsoarea Legii? Dumnezeu, în iconomia Lui, nu a dorit să aducă tulburare asupra alesei Sale, nici ispită mare asupra oamenilor şi astfel a rânduit El să ascundă Fecioara şi naşterea ei sub înfăţişarea logodnei (“Când Însuşi Hristos a ascuns multe lucruri dintru început, numindu-Se Fiul Omului şi nedezvăluind pretutindeni în chip vădit unimea Sa cu Tatăl, de ce atunci să ne mire această tăinuire, în pregătirea unei astfel de taine minunate şi fără de asemănare?” – Sfântul Ioan Gură de Aur: Omilia la Matei).

De ce numele bărbatului era Iosif? Să ne amintim că acel Iosif minunat şi curat şi-a păstrat curăţia trupească şi sufletească în mijlocul dezmierdărilor Egiptului; şi, în felul acesta, să uşureze conştiinţa credinciosului pentru a crede că rodul fecioarei, al Maicii Domnului, era într-adevăr de la Duhul Sfânt şi nu din patimile pământeşti ale oamenilor.

Şi intrând îngerul la ea, a zis: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei.” Noua zidire este bucurie pentru Dumnezeu şi pentru om; de aceea începe cu bunavestire: “Bucură-te!”. Cu acest cuvânt a început drama noii zidiri. Este primul cuvânt, de început, auzit pe când abia se ridică cortina marii drame. Gavriil a numit-o pe Fecioara Maria “fericită” deoarece sufletul ei era, ca o biserică, plin cu daruri dătătoare-de-viaţă ale Sfântului Duh, cu mireasmă şi curăţie cerească. Nefericiţi sunt aceia ale căror suflete sunt închise pentru Dumnezeu şi sunt deschise numai către pământ, având mirosul pământului, al păcatului şi al morţii.

“Binecuvântată eşti tu între femei.” Cea cu care se află Domnul este la fel de binecuvântată. Lipsa Domnului este lipsa binecuvântării. Depărtarea lui Dumnezeu de om înseamnă osândă veşnică; venirea Lui înseamnă binecuvântare. Din iubirea Lui pentru om este limpede faptul că Dumnezeu nu Se va depărta niciodată de om decât numai dacă omul se îndepărtează mai întâi de Dumnezeu. Venirea lui Hristos Dumnezeu în lume mărturiseşte această iubire nemărginită a lui Dumnezeu pentru om. Dacă omul a prilejuit o îndepărtare a lui de Dumnezeu, chiar şi atunci Dumnezeu face primul pas spre om pentru a lega această ruptură. Mai întâi o femeie a deschis prăpastia dintre om şi Dumnezeu. Doamne, o femeie se face acum pod peste prăpastie. Eva a căzut întâi în păcat şi aceasta s-a întâmplat în minunăţia Raiului, unde totul o ferea de păcat. Maria a fost prima care a biruit toate ispitele şi aceasta s-a întâmplat în întunericul lumii, unde totul împinge spre păcat. De aceea Eva cea cu voinţă slabă a dat naştere, ca rod al ei pe pământ, lui Cain, ucigaşul fratelui său, în timp ce Maria cea măreaţă a dat naştere Biruitorului biruitorilor, care a scos din umbra păcatului şi a morţii rodul Evei celei neascultătoare şi necurate.

Iar ea, văzându-l, pe Arhanghel, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta întru sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Ca un copil! Maria este cu adevărat un copil. Domnul a spus: “De nu vă veţi întoarce şi veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor.” (Matei 18:3, 19:4). Lumea aceasta, cu pofte şi patimi, îndată îl îmbătrâneşte pe om. Copilăria noastră este scurtă şi în vremurile moderne se face şi mai scurtă. Cine se mai poate face copil din nou? Maria a fost şi a rămas aşa toată viaţa ei, prin curăţia şi întreaga ei înţelepciune, prin frica ei de Dumnezeu şi ascultarea de El. Nu ar fi intrat în Împărăţia Fiului Ei chiar înainte de a predica El despre Împărăţie? Doamne, Împărăţia lui Dumnezeu era în lăuntrul ei (Luca 17:21). Ca un copil, ea s-a speriat de arătarea îngerului; ca un copil, ea cugeta întru sine ce fel de închinăciune poate să fie aceasta. Nu era nimic mincinos, prefăcut sau înşelător în ea, ci totul era copilăros – simplu, neprihănit, curat şi nevinovat.

Marele Gavriil, care a fost de faţă la facerea omului şi la începutul veacurilor şi care a avut puterea de a judeca limpede sufletele oamenilor, a judecat limpede gândurile frământate ale Preacuratei Fecioare, mai curat decât putem judeca noi. Atunci, el a văzut nedumerirea sufletului ei şi s-a grăbit să o liniştească cu aceste cuvinte blânde:

“Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.” Nu te teme, copila mea! Nu te teme, tu, fiica lui Dumnezeu cea plină de har! Nu te teme, preabinecuvântata tuturor celor muritori, pentru că binecuvântarea Domnului se va pogorî prin tine peste toţi oamenii! Nu te teme, căci ai aflat har de la Dumnezeu! Aceste ultime cuvinte ale arhanghelului se împotrivesc unor teologi din apus, cu privire la “concepţia imaculatei”, pe care o au ei; cu alte cuvinte, faptului că Fecioara Maria s-a născut din părinţi care nu aveau nici o urmă din păcatul lui Adam sau din urmarea acelui păcat. Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi spus îngerul că a aflat har de la Dumnezeu? Harul lui Dumnezeu, care are şi înţelesul de iertare, este aflat de către cel căruia îi este de folos harul şi de către cel care îl caută. Preacurata Fecioară se ostenise cu vrednicie ca să-şi înalţe sufletul la Dumnezeu şi fusese întâmpinată de harul lui Dumnezeu pe calea acestei înălţări.

(Sfântul Andrei Criteanul, cugetând prin insuflarea lui Dumnezeu, la menirea marelui Arhanghel, comentează la Bunavestire despre Preasfânta Fecioară: “Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, har pe care Sara nu l-a primit, nici Rebeca nu l-a simţit; ai aflat harul de care nici măcar marea Ana nu a fost vrednică, nici Penina, potrivnica ei. Deşi au ajuns mame, ele şi-au pierdut fecioria, dar tu, ajungând mamă, ţi-ai păstrat fecioria întreagă. Aşadar nu te teme, căci tu ai aflat har la Dumnezeu – har pe care numai tu l-ai aflat de la începutul veacurilor şi nimeni altcineva!”)

Sufletul Fecioarei Maria liniştindu-se, vestitorul înaripat al lui Dumnezeu îi vesteşte cea mai de preţ veste din ceruri: “Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Vestitorul lui Dumnezeu vorbeşte lămurit şi amănunţit. Vei lua în pântece: adică în trup. Psalmistul a folosit aceeaşi expresie când a spus: “şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalm 50/51:10). Întărind cuvintele “în pântece”, este ca şi cum Arhanghelul vrea să se păzească dinainte împotriva teoriei greşite a docetiştilor eretici, că Hristos nu a avut trup adevărat, nici nu S-a născut cu adevărat; că El nu a fost adevărat, om cu trup, ci asemănarea Sa.

Numele “Iisus” sau “Ioşua” în ebraică este de asemenea plin de înţeles. Acesta a fost numele purtat de fiul Maicii, care a condus poporul israelit către Pământul Făgăduinţei, prefigurând astfel menirea şi faptele Mântuitorului Iisus, care a dus lumea în Pământul Făgăduinţei, adevărat şi nemuritor, Împărăţia Cerurilor.

Restul vestirii Arhanghelului trebuia să lămurească Fecioara că Fiul ei va fi aşteptat ca Mesia; că El va fi Fiul Celui Preaînalt; că El va primi de la Dumnezeu tronul lui David şi că El va fi Împărat peste casa lui Iacov pentru totdeauna. Toate acestea se aflau în conştiinţa fiecărui iudeu şi mai ales în conştiinţa aceleia care era luminată duhovniceşte, Fecioara Maria, trebuind numai să-L cunoască pe Mesia Cel aşteptat. Arhanghelul nu i-a spus Fecioarei totul despre Domnul Iisus, ci numai ceea ce îi era cunoscut ei ca proorocire şi era pe înţelesul ei din Sfânta Scriptură.

El nu i-a vorbit ei despre menirea atotcuprinzătoare şi cea pământească a lui Iisus, a Lui ca Mântuitor al tuturor oamenilor şi popoarelor şi neamurilor omeneşti, nici ca Întemeietor al împărăţiei duhurilor, nici ca Judecător al celor vii şi al celor morţi şi încă şi mai puţin despre El ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, ca Una dintre cele trei Persoane veşnice ale Sfintei Treimi. Dacă i-ar fi spus ei toate acestea, ea ar fi fost şi mai derutată. Întreaga ei înţelepciune, şi curăţia ei, nu au făcut-o atotştiutoare. Ea trebuia să înveţe multe de la Fiul ei atât vremelnic cât şi veşnic, ea păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa (Luca 2:19; cf. 2:51).

Arhanghelul ţinea la asprimea predaniilor evreieşti. El a adunat laolaltă tot ceea ce se aflase pe ici şi pe colo de la prooroci şi ceea ce îi era cunoscut ei (Isaia 9:6-8, 10:16, 11:1; Ieremia 25:5, 30:9; Iezechiel 34:24; Osea 3:5; Miheia 5:4; Psalm 131/132:11; Daniel 2:44 etc.). “Juratu-S-a Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: “Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău.” (Psalm 131/132:11), “Cuvânt va trimite Domnul peste Iacob şi el se va pogorî peste Israel” (Isaia 9:7).

Auzind această veste din cer, Fecioara Maria, în curăţia ei ca de copil, l-a întrebat pe vestitorul cel neobişnuit: “Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Aceste cuvinte nu arată neîncrederea ei în bunavestire a îngerului, ci curăţia şi nevinovăţia ei. Ce ar fi răspuns oricare dintre voi unei astfel de vestiri din partea celui mai neobişnuit dintre oaspeţi? Ţi-ar fi venit mai întâi acelaşi răspuns în cutremurarea inimii tale? Totuşi Fecioara Maria nu a spus nimic fără de folos. Poate că dacă întrebarea ei a fost fără de folos pentru ea, aceasta nu a fost şi pentru noi fără de folos. Duhul ei binecuvântat a pus întrebarea pentru noi, ca fiecare dintre noi să-şi pună întrebarea, gândind la legea firească. Pentru a aduce pe lume prunc, este nevoie de un bărbat – unde se află bărbatul? Aşa ne-am fi întrebat toţi, fiind foarte departe de libertatea în care se veseleşte Atotputernicul Dumnezeu şi fiind înrobiţi de obicei prin puterea firii. Astfel era nevoie pentru noi ca Fecioara Maria să pună întrebarea şi ca noi să auzim răspunsul binevestitorului lui Dumnezeu. Care a fost răspunsul Arhanghelului Gavriil?

“Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea cea numită stearpă. Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.”

Un răspuns întreg şi deplin, care aduce mulţumire. Dumnezeu, acolo unde El voieşte, îndepărtează legile firii. Firea şi rânduiala firii sunt ca şi cum nu ar exista, atunci când Dumnezeu cel viu împlineşte voia Lui în lucrarea mântuirii omului. “Harul nu intră în legea firii”, spune Grigorie din Neocezarea (La Bunavestire). El Însuşi Înnoitorul tuturor lucrurilor, Domnul Iisus, adevereşte că Duhul este cel ce dă viaţă (Ioan 6:63). Duhul dă viaţă în chip nemijlocit şi mijlocit. Duhul lui Dumnezeu a dat viaţă în chip nemijlocit în Rai, înainte de păcat. După păcat, Duhul lui Dumnezeu a dat viaţă în chip mijlocit, prin zidirea sufletului şi a trupului. Socotim că această lucrare mijlocită a Duhului este “firească”, potrivit legii firii. Numai Duhului lui Dumnezeu I Se cuvine puterea nemărginită de a da viaţă în chip nemijlocit, după voia Sa cât şi după voia lui Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor. Dar, în legătură cu darul mijlocit al vieţii, Duhul este Domnul şi Dătătorul-de-viaţă.

Firea, în sine, este numai o umbră, o perdea, prin care lucrează Duhul. Dar există trepte de lucrare mijlocită, căci Duhul lucrează uneori mai mult, alteori mai puţin mijlocit. Avem asemenea exemple la femeile cu rod şi la cele fără rod. Cazul bătrânei Elisabeta a fost mijlocit, dar într-o măsură mai mică, la fel şi cu mama lui Isaac, şi a lui Samson, şi a lui Samuel. Zămislirea de către o femeie mai vârstnică nu se poate numi lucrare mijlocită a Duhului, ca şi a tuturor femeilor de la Eva încoace, cu rod sau fără, care fac păcate, mai multe sau mai puţine, legate de poftele şi patimile lor pământeşti. Singura zămislire printr-o bunăvestire nemijlocită, prin lucrarea Duhului vieţii, este zămislirea de către Preacurata Fecioara Maria. În istoria facerii de la Adam până la Hristos nu fusese niciodată un asemenea caz. Acesta a fost singurul caz al tuturor veacurilor şi singurul în veşnicie, aparţinând atât acelei vremi, cât şi veşniciei, acela al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

“Căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” Aceasta înseamnă că tot cuvântul lui Dumnezeu este deplin în desăvârşirea lui. Prin insuflatul Prooroc Isaia, Dumnezeu vorbeşte astfel: “Iată, fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7:14). Doamne, aceasta urmează să se întâmple. Chiar de la întemeierea lumii, numai Dumnezeu a spus: “El a spus şi s-a făcut!” “Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de şapte ori” (Psalm 11:6).

Fecioara Maria nu a pus la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, vestite de Arhanghel. Dacă s-ar fi îndoit, aşa cum s-a îndoit preotul Zaharia, ar fi fost şi ea pedepsită ca şi Zaharia. Deşi există o asemănare în întrebările puse îngerului de către Zaharia şi Maria, inimile lor erau cu totul deosebite – şi Dumnezeu vede inima omului. Doua inimi fără de asemănare pot da glas aceloraşi cuvinte.

Ascultând istorisirea dată de vestitorul lui Dumnezeu, cea mai smerită dintre toate fecioarele cele smerite, a sfârşit vorbirea cu Arhanghelul cu cuvinte liniştite: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău.” Ea nu spune: “Iată roaba ta, o, Arhanghele”, ci spune “roaba Domnului”, întrucât ea ştie că Arhanghelul este doar un vestitor al Voii lui Dumnezeu şi că el, deşi puternic şi nemuritor, este doar un slujitor al Dumnezeului celui viu. Pe de altă parte, ea nu spune: “fie mie după cuvântul Domnului”, ci”după cuvântul tău”, arătând astfel cinste faţă de căpetenia nemuritoare a oştii cereşti. Atât un gând cât şi celălalt arată ascultarea cea mai binevoitoare şi smerenia cea mai desăvârşită. Un răspuns atât de chibzuit putea fi dat numai de către o inimă curată în chip desăvârşit, căci într-o asemenea inimă se toarnă cel mai îndată dreapta judecată.

În clipa ispitei din Rai, Eva a uitat aceste cuvinte, şi a luat aminte la cuvintele lui Satan, inima ei făcându-se necurată în clipa aceea. Din pricina acestei necurăţii, dreapta ei judecată a părăsit-o. Inima Evei s-a necurăţit din pricina mândriei şi a neascultării şi mintea ei s-a întunecat; din pricina mândriei şi a neascultării faţă de Dumnezeu, lumea cea veche a căzut, oamenii s-au făcut stricăcioşi, şi întreaga zidire se află în suferinţă. Lumea cea nouă se zideşte pe smerenie şi ascultare. Smerenia şi ascultarea Preasfintei Maici a Domnului nu se pot grăi în cuvinte. Numai Fiul ei, Mântuitorul şi Înnoitorul întregii zidiri o va întrece prin smerenia şi ascultarea Lui.

La sfârşit, binevestitorul înaripat al “începutului mântuirii noastre” (din troparul Praznicului Bunavestirii) zboară într-o lume mai înaltă, printre nemuritorii săi. Vestea sa cea bună nu este numai o vorbă, ci se face lucrare, ca fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte – şi se face. Nici un vestitor, blestemat prin îndepărtarea de Dumnezeu şi în unire cu puterile întunecate ale lui Satan, nu a adus vreodată pe pământ veşti mai pline de bucurie, decât numai strălucitul şi minunatul Arhanghel Gavriil. Care limbă nu i-ar aduce slavă şi care inimă nu ar fi plină de recunoştinţă?

Niciodată apa cea limpede nu a oglindit atât de curat soarele ca oglinda curăţiei Preacuratei Fecioare Maria. Aşa cum scrie despre curăţie Efrem Sirul:

“O, curăţie care dai bucurie în inimă şi aduci raiul în suflet!

O, curăţie care eşti o mare bogăţie neîntinată de fiarele sălbatice!

O, curăţie care te sălăşluieşti în sufletele blânde şi smerite, zidind astfel oameni ai lui Dumnezeu!

O, curăţie care înmugureşti ca o floare în suflet şi în trup, umplând întreaga casă cu mireasma ei!”

Zorii dimineţii din care se naşte soarele, ar fi ruşinate înaintea curăţiei Fecioarei Maria, din care S-a născut Soarele veşnic, nemuritor, Mântuitorul nostru. Care genunchi nu s-ar pleca înaintea ei şi care gură nu ar striga cu glas mare Bucură-te, o, binecuvântată! Bucură-te, zorii mântuirii noastre! Bucură-te, ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii! Slavă Fiului tău, Domnului Iisus Hristos, dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n veci vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici

sursa: sfanta-treime.org

Iubiti credinciosi,

Cu mila si cu indurarea Preabunului nostru Dumnezeu Cel in Treime inchinat si marit, am ajuns si in anul acesta la praznuirea marilor ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu si Ioan Gura de Aur. De aceea ne-am adunat astazi la Sfanta Biserica pentru a cinsti dupa cuviinta pe aceasta treime de ierarhi, aparatorii Preasfintei Treimi, pe care ii lauda toata crestinatatea. Cinstim astazi pe Sfantii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, lauda Ortodoxiei, cununa Bisericii lui Hristos, apostolii pocaintei, talcuitorii cei mai adainci ai Sfintei Scripturi. Laudam astazi pe acesti trei mari ierarhi, invatatori si luminatori ai lumii, vase alese ale Sfantului Duh, parinti ai evlaviei noastre, pastori plini de ravna ai crestinilor, dascali ai dreptei credinte, hranitorii saracilor, aparatorii vaduvelor si povatuitorii calugarilor.

Sfantii Trei Ierarhi sint cele trei virfuri ale ierarhiei Bisericii Ortodoxe, care au intrecut cu inaltimea vietii si a invataturii lor pe multi si ca niste apostoli dupa Apostoli au stralucit in lume. Toti trei fiind luminati de Duhul Sfant, au avut aceeasi intelegere a Bisericii, au intarit canoanele si invataturile dumnezeiestii Scripturi. Aceste trei vase ale Duhului Sfant, pline de sfintenie si binecuvintate cu darul facerii de minuni si al frumoasei vorbiri, au marturisit in lume dreapta credinta, au explicat dogmele Bisericii, au imbogatit sfintele slujbe si au vindecat si alinat multe boli si suferinte trupesti si sufletesti ale oamenilor. Fiind luminati de Dumnezeu si daruiti cu multa intelepciune, au uimit pe filosofii timpului lor, au mustrat pe imparatii raucredinciosi, au smerit pe cei mandrii, au impartit la saraci averile bogatilor, au mustrat cu mare indrazneala pacatul, mai ales necredinta, eresul, mindria, desfriul, lacomia si zgircenia, scriind multe invataturi crestinesti. Ei au lasat Bisericii lui Hristos, pe langa viata lor sfinta, zeci de carti teologice, care apara dogmele ortodoxe si viata morala si care formeaza un mare tezaur al lumii crestine.

Si acum sa va amintesc pe scurt viata si faptele fiecaruia din cei trei sfinti ierarhi:

Sfantul Vasile cel Mare a vazut lumina zilei in Cezareea Capadociei (Turcia de astazi), dintr-o familie aleasa de crestini. Parintii sai, Vasile si Emilia, au avut zece copii. Indemnati de Dumnezeu, au dat pe Vasile din copilarie la invatatura cartii, crescindu-l de mic in frica lui Dumnezeu.

Fire adinc ginditoare, evlavioasa, tacuta, Sfantul Vasile a strabatut cu multa usurinta toata invatatura cea ritoriceasca si filosofia ce se putea oferi pe atunci de cea mai inalta scoala a faimoasei Atene. Aici s-a imprietenit cu marele Grigorie; aici a uimit pe dascalii sai; aici a deprins “firea filosofiei, care este – dupa cum singur spunea – gindul mortii”.

Indemnat de Duhul Sfant, a plecat apoi sa viziteze toate manastirile si pustietatile Egiptului, iar de aici s-a dus la Ierusalim sa se inchine la Mormintul Domnului. Dupa ce a primit botezul in riul Iordanului, s-a dus in Cezareea Capadochiei – patria sa – unde a fost facut preot. Dar el, iubind mult linistea si rugaciunea, s-a retras in partile Pontului, unde a intemeiat o aleasa manastire, cu viata de obste. Venind aici si Sfantul Grigorie, au trait impreuna cele mai alese clipe de bucurii duhovnicesti, pe care apoi adesea si le aminteau unul altuia. Aici au scris impreuna neintrecute cuvinte ascetice despre rugaciune, post, viata de obste, preotie, dragoste etc.

Nevoia in care se afla Biserica din Cezareea, strimtorata de eretici, l-a silit pe marele Vasile sa lase pustia si sa vina in ajutorul Bisericii lui Hristos. In scurta vreme, fiind ales episcop, cu multa putere si osirdie, biruieste pe incepatorii eresurilor, impaca pe ortodocsi, uneste Biserica dezbinata, mingiie inimile pastoritilor, hraneste pe cei saraci din hambarele bogatilor, adapa pe cei insetati din izvoarele bunei credinte.

Sfantul Vasile era mare, nu atit ca statura, cit mai ales cu darul ce era intr-insul, cu viata sa aspra, cu mintea sa adinc ginditoare. Avea si darul facerii de minuni, cu care adesea scotea duhurile necurate din oameni, vindeca boli grele, spunea cele viitoare. Viata lui era mai mult ingereasca decit omeneasca. Neincetat se ruga, invata mereu, mingiia pe toti. Pentru aceasta s-a facut doctor bolnavilor, hranitor flaminzilor, pastor adevarat al oilor celor risipite.

Aur pentru sine nu strangea, dar cu aurul invataturilor sale pe toti ii imbogatea. Haine bune nu purta, dar pe toti saracii Capadociei ii imbraca. Piine de prisos pe masa nu avea, dar nimeni nu se intorcea de la el flamand si nemiluit.

Cine altul ca Sfantul Vasile a purtat atita grija de cei saraci, cine a facut ca el din Cezareea o adevarata casa de oaspeti pentru straini, cu spitale pentru bolnavi, cu azile pentru batrani si locuri de vindecare pentru suferinzi. Apoi ii infrunta pe imparati, ii rusina pe eretici, ii smerea pe filosofi, uimea pe ritori, pe calugari ii povatuia, pe vaduve le asculta, pe necredinciosi ii aducea la credinta, pe pacatosi ii primea si cu canon de pocainta ii vindeca.

Fiind din tinerete bolnavicios, in anul 379, Sfantul Vasile cel Mare s-a mutat la Domnul in virsta de 51 de ani, dupa ce a pastorit Biserica lui Hristos, mai bine de opt ani.

Sfantul Grigorie Teologul s-a nascut in orasul Nazianz, aproape de orasul Cezareea Capadociei. Parintii sai, Grigorie si Nona, fiind binecredinciosi, l-au crescut de mic in buna credinta, dindu-l la invatatura cartii. Iubind mai mult frumusetea vorbirii, a invatat si a deprins mai mult ca oricare mestesugul retoricei, de la cei mai alesi dascali ai Atenei.

Intors la Nazianz, a fost facut preot de tatal sau, ce era episcop acolo, apoi s-a retras cu Vasile la o manastire intemeiata de ei in Pont. Fiind chemat de tatal sau si de nevoile Bisericii impresurata de eretici, Sfantul Grigorie s-a reintors in Nazianz. Dupa multa staruinta, fiind facut episcop de insusi prietenul sau, Vasile, nu a primit scaunul cel incredintat lui, ci petrecea langa batranul sau tata, ajutindu-l sa biruiasca pe inversunatii eretici.

Fiind iubitor de liniste, nu a primit episcopia Nazianzului, dar cu gura sa cea plina de dar si cu maiestria cuvintului, pe toti ereticii i-a imblinzit si i-a adus la credinta cea adevarata. Apoi, fiind ales episcop al Constantinopolului, marele Grigorie a facut aici adevarate minuni. Cine a vorbit mai frumos ca Sfantul Grigorie? Cine a aparat mai bine dogmele Bisericii? Cine a rostit cuvinte mai inalte despre Duhul Sfant, despre dragoste, despre credinta cea adevarata? Cine a uimit in Sinodul al II-lea Ecumenic pe toti episcopii? Cine a rusinat pe filosofi si a smerit pe ritori, mai mult ca el, cu adancimea gandirii sale si cu dulceata vorbirii?

Dornic de singuratate, dupa doisprezece ani de pastorie, se retrage in satul sau natal, Nazianz, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu, pe care Il iubea atit de mult.

Cu toate ca Sfantul Grigorie Teologul era o fire mult mai sensibila, adanc ginditoare, insetata dupa liniste, nimeni nu a vorbit vreodata mai frumos ca el din amvonul bisericii, nimeni nu a aparat mai cu tarie dogma Preasfintei Treimi, nimeni nu s-a ridicat mai mult cu vorbirea de Dumnezeu, decit Sfantul Grigorie. Din aceste pricini s-a si numit “Teolog”, adica “Cuvintator de Dumnezeu”.

Impacat cu sine si cu Dumnezeu, in anul 389, Sfantul Grigorie Teologul trece la Domnul in virsta de 60 de ani, lasind Bisericii un nepretuit tezaur de cuvinte si invataturi dogmatice.

Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut in vestita cetate Antiohia Siriei, din parinti crestini, Secund si Antuza. Fiind singur la parinti, a fost dat la invatatura cartii, la cei mai alesi dascali ai vremii de atunci. Murind tatal sau din tinerete, fericitul Ioan si-a ales viata cea ingereasca, retragindu-se la o manastire si de aici intr-o pestera, unde singur s-a nevoit in post si rugaciune patru ani.

Fiind apoi hirotonit preot de episcopul Flavian, slujea cu multa osardie in Biserica cea Mare a Antiohiei. Aici rostea neincetat cuvinte de invatatura, de pocainta si de mingiiere poporului insetat, incit s-a facut cunoscut in toata cetatea. Pentru buna lui invatatura si frumusetea vorbirii a fost numit de toata crestinatatea “Gura de Aur”. Ales patriarh al Constantinopolului, Sfantul Ioan, desi a primit cu sila aceasta mare cinste, a pastorit turma lui Hristos cu mare osirdie, timp de noua ani, ducind-o la vreme la apa si hranind-o cu cuvintele sale cele aurite.

Sfantul Ioan Gura de Aur, zis si Hrisostom, a intrecut pe toti dascalii Bisericii noastre, nu atit prin inaltimea cuvintelor, nu prin asprimea invataturilor, cit mai ales prin dulceata vorbirii sale, atit de curgatoare si pe intelesul tuturor. Nimeni nu a vorbit mai mult ca Sfantul Ioan Hrisostom despre pocainta, despre folosul rugaciunii, despre mergerea cit mai regulat la biserica, despre pacat, despre moarte, despre judecata si rasplata viitoare. Nimeni nu a tilcuit mai bine ca el Sfanta Scriptura. Nimeni nu a hranit turma sa cu mai multe invataturi, nimeni nu a aparat mai bine pe saraci si pe vaduve, nimeni nu s-a nevoit cu postul si rugaciunea mai mult decit Sfantul Ioan Gura de Aur.

El era pastorul cel adevarat, tatal saracilor, aparatorul vaduvelor, mingiietorul sarmanilor, hranitorul flaminzilor, mustratorul boierilor, primitorul izgonitilor si invatator prealuminat a toata lumea. Doctor minunat al sufletelor, el stia sa scoata cu cuvintul spinii patimilor din inimile oamenilor si apoi sa puna alifie pe rani, prin invataturile sale cele aurite.

Dar, ca intotdeauna, curajul si indrazneala cuvintelor sale i-au adus multe necazuri si incercari la sfirsitul vietii. Astfel, izgonit din scaun si exilat de imparat si de sotia sa, Eudoxia, marele dascal si pastorul cel bun, Sfantul Ioan Gura de Aur, moare in grea suferinta, departe de oile sale in anul 407, avind pe buze aceste cuvinte: “Slava lui Dumnezeu pentru toate!”

Iubiti credinciosi,

Dupa ce am amintit, pe scurt, viata Sfantilor Trei Ierarhi, sa va spun in putine cuvinte cum a luat nastere praznicul de astazi.

Pe vremea imparatului bizantin Alexios Comnenul (secolul XI), s-a nascut o neintelegere intre credinciosii din Constantinopol, privind cinstirea Sfantilor Trei Ierarhi. Unii dintre ei cinsteau mai mult pe Sfantul Vasile, zicind despre el ca este mai inalt in cuvinte, ca unul ce a incercat si a ispitit firea lucrurilor prin sine, si cum ca era atit de imbunatatit, incit putin lipsea de a-l asemana cu ingerii. Nu facea pogoramint legii, nici nu ierta cu usurinta, ci era aspru, neavind la el nici un lucru pamintesc. Acestia il micsorau pe Sfantul Ioan Gura de Aur, ca si cum ar fi fost oarecum impotriva marelui Vasile, fiindca era ingaduitor si atragator la pocainta. Altii inaltau pe dumnezeiescul Hrisostom, precum ca ar fi fost in invataturi mai iertator si sfatuia cu usurinta pe toti, chemindu-i la pocainta. Pentru aceasta il cunosteau mai mult ca pe Sfantii Vasile si Grigorie, atit pentru multimea cuvintelor celor curgatoare de miere, cit si pentru iscusinta cugetarilor.

Altii cinsteau mai mult pe Sfantul Grigorie, ca cel ce a intrecut prin intelepciune, prin frumusetea vorbirii si prin invatatura elineasca pe toti dascalii cei vestiti. Ziceau, deci, ca inteleptul Grigorie ii intrecea pe toti si de aceea i se cuvenea intaietatea. Din aceasta pricina s-au impartit si credinciosii, incit unii se chemau ioaniteni, altii vasiliteni, iar ultimii grigorieni.

Vazind Sfantii Trei Ierarhi ca se dezbina Biserica din cauza lor, s-au aratat in vis si in chip vazut, cite unul deosebit, apoi toti trei impreuna, lui Ioan, mitropolitul cetatii Evhaitelor, un pastor imbunatatit si preaintelept, zicindu-i:

“Dupa cum ne vezi, noi sintem una la Dumnezeu si nu este intre noi nici o cearta sau impotrivire, ci fiecare fiind calauziti de dumnezeiescul Duh, am invatat si am scris spre mantuirea cea de obste si folosul oamenilor. Tot ce am invatat noi am dat si altora spre inmultirea talantului nostru si nu este intre noi nici unul intii sau al doilea, ci, daca veti vorbi de unul, cei doi urmeaza. Deci, scoala-te si porunceste acestora ce se cearta si se dezbina din cauza noastra, sa nu se mai certe pentru noi, caci pentru aceasta si noi ne-am sarguit, atit in viata, cit si dupa moartea noastra sa impacam lumea si s-o aducem la unire. Deci rinduieste-ne la toti trei o zi, cind ti se va parea de cuviinta si ne fa praznic cuviincios odata. Apoi spune si celorlalti crestini, care vor fi mai pe urma, ca noi sintem una la Dumnezeu si vom fi mijlocitori in cer inaintea Preasfintei Treimi, pentru mantuirea celor ce vor savirsi praznicul si pomenirea noastra“.

Zicind acestea i se parea lui Ioan ca Sfantii Trei Ierarhi se urca la cer, stralucind cu lumina nemarginita si chemindu-se unul pe altul pe nume. Deci, sculindu-se arhiereul evhaitenilor, a facut precum i-au poruncit Sfantii Vasile, Grigorie si Ioan, potolind multimea si pe toti care se certau pentru ei. Astfel, Sfantul Episcop Ioan, aflind ca in luna ianuarie se praznuiesc toti acesti sfinti: in ziua intii, Sfantul Vasile, la 25, Sfantul Grigorie si la 27, Sfantul Ioan Gura de Aur, i-a unit pe toti trei, la 30 ianuarie, facindu-le slujba, canoane, tropare si cintari de lauda precum se cuvenea. Deci, de aproape zece secole avem in Biserica sarbatoarea Sfantilor Trei Ierarhi.

Sintem datori deci, fratilor, sa tinem cu evlavie aceasta sarbatoare si sa cinstim pe facatorii nostri de bine, multumindu-le dupa putere, caci dupa datorie, nu putem. Sa cinstim cu cuvinte de lauda pe cei trei cuvintatori de Dumnezeu si sa le urmam credinta, rivna pentru Biserica, dragostea lor pentru oameni, viata lor sfanta. Dar cum vom putea lauda indeajuns pe acesti mari sfinti, dascali si ierarhi ai Bisericii? Atit se cuvine sa zicem, ca daca nu s-ar fi ostenit atit de mult acesti sfinti cu viata, cu cuvintul si cu scrisul, nu ar fi scapat crestinatatea de slujirea idoleasca, de eresurile cele cumplite impotriva Preasfintei Treimi si de atitea tulburari si grele pacate care nelinisteau obstea crestinilor. Dar Dumnezeu a rinduit de sus pe acesti mari luminatori sa traiasca tocmai atunci cind Biserica lui Hristos era invaluita si tulburata si inauntru si in afara.

Acesti oameni ceresti si ingeri pamintesti, trimbitele adevarului, preaintelepti ritori, tunetele dumnezeirii celei nezidite, s-au sirguit sa smulga trecutul si sa risipeasca pe luptatorii impotriva dreptei credinte, alungind cu prastia cuvintelor lor pe lupii cei rai, care dezbinau Biserica dreptmaritoare. Acesti trei mari ierarhi si pastori, cu intelepciunea si darul dat lor de Dumnezeu, au surpat zidurile cele rele ale vrajmasilor si au smerit intelepciunea elineasca ce se ridica impotriva cunostintei de Dumnezeu, schimbind si prefacind totul spre bine, netezind si indreptind pe cele strimbe, risipind toata asuprirea si nedreptatea.

Treimea paminteasca a Sfantilor Ierarhi, ne-a invatat a ne inchina Treimii celei mai presus de minte si a marturisi, dupa cum scrie in Crez, un singur Dumnezeu, inchinat in trei persoane: Tatal, Care este nenascut si pricina a toate; Fiul, nascut din Tatal si Duhul Sfant, Care este purces din Tatal si facut cunoscut noua prin Fiul. Nu sint trei Dumnezei, ci un Dumnezeu in trei persoane, care au aceeasi fiinta si prin care s-au facut toate cele vazute si nevazute.

Dar sa lasam pe altii sa le spuna intelepciunea, adinca cunostinta, postul, rugaciunea, milostenia si celelalte fapte bune pe care le aveau Sfantii Trei Ierarhi. Noi sa ne minunam de grija lor cea mare care o aveau pentru mantuirea oamenilor, pentru ca de aceasta se ingrijeau mai mult decit toate, cunoscind ca prin fapte bune pastreaza omul asemanarea cu Dumnezeu.

In ce fel au miluit Sfantii Trei Ierarhi pe multi oameni, o sa intelegem din cele ce urmeaza: Dumnezeu a facut lumea aceasta pentru oameni, iar acesti sfinti au tilcuit firea tuturor fapturilor si prin aceasta oamenii au cunoscut pe Ziditorul. Cerurile spun slava lui Dumnezeu prin frumusetea si marimea lor, iar acesti minunati dascali explica cerurile si pamintul, adica lumea cea vazuta si nevazuta, cum este asezata, rinduiala ei si care este pricina pentru care le-a creat Dumnezeu. Ne-a dat Preabunul Dumnezeu, Testamentul Vechi si Nou spre mantuirea noastra, si acesti mari sfinti ne-au explicat mai bine ca toti Sfanta Scriptura si ne-au indemnat sa pazim poruncile Domnului.

Mintuitorul S-a intrupat pentru noi, iar sfintii acestia ne tilcuiesc si ne fac cunoscuta taina rascumpararii noastre prin intrupare, prin moarte si inviere. A trimis Hristos pe Sfantii Apostoli sa propovaduiasca in lume cunostinta de Dumnezeu, sa piarda idolatria si sa intoarca lumea la dreapta credinta in Dumnezeu. A trimis pe Sfantii Trei Ierarhi sa propovaduiasca adevarata credinta, sa izgoneasca din oameni intunericul necredintei, sa rusineze pe eretici si sa aduca la Hristos cit mai multe suflete.

Iubiti credinciosi,

Vedeti grija Sfantilor Trei Ierarhi pentru unitatea Bisericii? Vedeti grija lor pentru mantuirea oamenilor? Atit in viata cit si dupa moarte, sfintii se ingrijesc de unitatea Bisericii, de pastrarea cu sfintenie a dreptei credinte, de sporirea noastra in fapte bune si de mantuirea lumii. Vedeti cum a rinduit pronia dumnezeiasca pe acesti mari ierarhi, tocmai in secolul IV, secolul cel mai lovit de eresuri si dezbinari, pentru a apara unitatea credintei in Biserica, pentru a salva crestinatatea de eresuri si de idolatrie, pentru a smeri filosofia pagana si a intari dogmele dreptei credinte in lume?

N-au putut suferi Sfantii Trei Ierarhi dezbinarea Bisericii lui Hristos, ei care se jertfisera sa mentina corabia Bisericii in pace, sa sporeasca sfinta credinta, sa risipeasca eresurile si sa curete sufletele oamenilor de patimi. De un gind cu ei sint toti sfintii si ingerii din cer, ca si toti pastorii si crestinii ortodocsi. Toti se roaga inaintea Preasfintei Treimi pentru biruinta Evangheliei, pentru pacea in lume si mantuirea sufletelor noastre.

Insa la aceasta unitate crestina, in familie, in Biserica si in lume, trebuie sa contribuie fiecare dintre noi. Ginditi-va cit de mare pacat face un crestin – barbat sau femeie – care strica pacea si unitatea familiei. Majoritatea divorturilor de astazi sint tocmai din aceasta cauza. Ei bine, acesti crestini care distrug familia cuiva si lasa copii orfani pe drumuri, sint blestemati de Dumnezeu si nu vor primi mantuirea asa usor.

Ginditi-va la acesti crestini care sar gardurile Bisericii lui Hristos, care leapada Sfanta Cruce, Sfantele icoane, Sfantele Taine si tot ce avem mai scump. Acestia, nu numai ca se duc la adunarile sectelor, dar intra si in casele ortodocsilor, cu scopul de a-i dezbina, de a semana tulburare, indoiala si sa atraga citi mai multi la eresul lor. Nu sint ei oare asemenea lui Arie si celorlati incepatori de eresuri? Toti acestia nu se pot mantui pina nu se reintorc in Biserica, de unde au plecat. Ei sint indemnati la dezbinare de diavolul, care nu poate birui decit in tulburare, ura si indoiala. De aceea se si numeste vrajmasul nostru, “diavol”, care inseamna “impotrivnic”. Toti cei ce se impotrivesc adevarului, luminii, Bisericii, pastorilor, sfintilor si explica Evanghelia dupa capul lor, sint fii ai celui rau care a dezbinat pe ingeri in cer si dezbina mereu lumea pe pamint.

Sa ne ferim, fratilor, de cei ce dezbina si tulbura casele, sufletele, obstea si Biserica Domnului si sa ne rugam permanent pentru unitatea ei. Dar, uneori, chiar copiii aceleiasi mame se cearta, se dezbina intre ei. Aceasta este si mai rau. La fel si in Biserica, se dezbina uneori credinciosii nostri. Unii zic ca tin sarbatorile pe stil vechi; altii zic ca sint in “Oastea Domnului”. Altii zic ca s-au pocait si nu sint ca ceilalti fii ai Bisericii. Oare de ce aceasta dezbinare? Numai diavolul, vrajmasul cel de obste se bucura de neunirea noastra!

Sa nu ne dezbinam unii impotriva altora, fratilor. Toti sintem ai lui Hristos, toti sintem fiii Bisericii, daca ascultam de ea si de pastorii ei. Toti sintem ostasii lui Hristos, daca ducem lupta cea buna cu rabdare pina la capat. La Dumnezeu se mantuiesc cel mai greu ereticii si cei mandri, daca se intorc cu cainta la Biserica. Iar cel mai usor se mintuiesc cei smeriti, care asculta si iarta pe toti.

Sa rugam pe Sfantii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, care sint foarte cinstiti in tara noastra si au la Iasi cea mai frumoasa biserica din Europa inchinata lor, sa se roage inaintea Preasfintei Treimi pentru intarirea dreptei credinte, pentru pacea si unitatea Sfintei Biserici si pentru mantuirea sufletelor noastre. Amin.

Parintele Ilie Cleopa

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii.

În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea.

– Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie.

– O semnătură.

– Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva.

– Nu te temi de împărat?

– Ce-o să-mi facă?

– Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns:

– Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez…

A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului.

S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică.

S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice:

– Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile).

– Asta nu se poate, răspunde Ioan.

– Te voi exila.

– Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează…

Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

† Episcopul Augustin de Florina

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

“Şi tot norodul ce venise împreună la priveliştea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-şi piepturile” (Luca 23, 48).

Ce privelişte să fi fost aceea care îi adusese pe privitori în cea mai desăvârşită nedumerire? Ce privelişte să fi fost aceea care pecetluise cu tăcerea gurile privitorilor şi le cutremurase, totodată, sufletele? Ei veniseră ca să-şi îndestuleze pofta de iscodire, şi au plecat bătându-şi piepturile şi ducând cu sine o înfricoşătoare nedumerire… Ce privelişte să fi fost aceea?

La acea privelişte priveau nu numai oamenii: priveau la ea cu spaimă şi cu cea mai adâncă evlavie toţi îngerii lui Dumnezeu; lucrurile cereşti nu le mai atrăgeau luarea-aminte; privirile lor erau atrase, ţintuite de priveliştea care se arăta pe pământ. Soarele a văzut ceea ce nu mai văzuse până atunci şi, neputând suferi, şi-a ascuns razele cum îşi ascunde ochii omul în faţa unei privelişti pe care nu o poate îndura: el s-a înveşmântat în întuneric adânc, arătând prin acest întuneric întristarea sa amară, precum moartea. Pământul s-a clătinat şi s-a cutremurat sub întâmplarea săvârşită pe el. Templul Vechiului Legământ şi-a sfâşiat măreaţa catapeteasmă cum nu îşi cruţă omul hainele cele mai de preţ în faţa celor mai mari nenorociri. Şi tot norodul ce venise împreună la priveliştea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-şi piepturile… Ce privelişte să fi fost aceea? A fost o privelişte pe care noi o contemplăm acum în pomenire, în slujba care se săvârşeşte, în sfântul Epitaf care stă înaintea ochilor noştri. Priveliştea a fost Fiul lui Dumnezeu, pogorât din ceruri, înomenit pentru mântuirea oamenilor, batjocorit, omorât de oameni.

Ce simţământ, dacă nu cel al groazei, trebuie să cuprindă inima pe de-a-ntregul în faţa priveliştii acesteia? Ce altă stare decât starea de nedumerire desăvârşită trebuie să cuprindă mintea? Ce cuvânt poate fi rostit înaintea priveliştii acesteia? Oare nu va îngheţa orice cuvânt omenesc pe buze mai înainte de a fi rostit Şi tot norodul ce venise împreună la priveliştea aceea, văzând cele ce se făcuseră, se întorceau bătându-şi piepturile.

Se întorceau bătându-şi piepturile, se întorceau cu nedumerire şi groază cei care veniseră să se uite la Mântuitorul atârnat pe lemnul crucii asemenea unui rod pârguit şi roşu – veniseră să se uite cu gând iscoditor, din părere de sine îngâmfată şi mincinoasă. Credinţa tăcea în ei. A strigat către ei soarele ce s-a întunecat, a strigat pământul ce s-a cutremurat, au strigat pietrele ce cu sunet s-au crăpat şi s-au ridicat de pe mormintele celor înviaţi dintr-o dată prin moartea Mântuitorului. Se întorceau cuprinşi de groază iscoditoare în deşert: nu de groaza uciderii de Dumnezeu săvârşite, ci de groaza cumplitei priviri şi înspăimântătorului glas al firii nesimţitoare ce se cutremurase, arătându-şi cunoaşterea de Dumnezeu înaintea oamenilor, ce nu îl cunoscuseră. Se întorceau bătându-şi piepturile de frică pentru sine, pentru trupul şi sângele lor, de dragul plăcerii cărora fusese vărsat sângele, sfâşiat trupul Dumnezeu-Omului.

În vreme ce iudeii, care se odihneau pe Lege (Romani 2, 17), care se făleau cu ştiinţa cuprinzătoare şi nerătăcită a Legii, care se nedumereau privind la întâmplarea prezisă de Lege şi de Proroci, privind la Jertfa Cea de bună voie, ai cărei jertfitori fuseseră fără să înţeleagă, în vreme ce iudeii, zic, erau nedumeriţi şi se întorceau tulburaţi de teamă şi de întunecata presimţire a propriei nenorociri, stătea înaintea crucii şi a Jertfei un păgân, sutaş – stătea acolo neclintit. El nu putea să plece, fiindcă era căpetenia străjii ce păzea Jertfa: i s-a dat această fericită putinţă fiindcă în inima lui se ascundea o credinţă ce pentru Ştiutorul inimilor era vădită. Când firea şi-a vestit mărturisirea lui Dumnezeu, sutasul a răspuns la tainicul glas al firii, a răspuns la tainica mărturisire printr-o mărturisire arătată, în faţa a tot poporul. Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, a grăit el despre pribeagul omorât ce atârna în faţa sa, recunoscând în El pe Dumnezeu (Matei 27, 54).

Iudeii, care se mândreau cu cunoaşterea slovei Legii şi cu dreptatea lor cea la arătare, de formă, erau nedumeriţi înaintea Fiului Omului şi Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce. Pe de o parte îi speriau semnele – cutremurul, sfâşierea catapetesmei templului, adâncul întuneric căzut chiar la amiază; pe de alta, îi orbeau şi îi împietreau cugetarea trupească şi amăgirea de sine trufaşă, care şi-l închipuiau pe Mesia în strălucirea slavei pământeşti, ca împărat plin de fală, cuceritor al lumii, în fruntea unei oşti numeroase, în mijlocul unei cete de curteni împodobiţi. În acest timp, ostaşul păgân L-a mărturisit pe pribeagul omorât ca Dumnezeu; L-a mărturisit ca Dumnezeu un tâlhar nelegiuit. Pogoară-Te de pe cruce! – îi spuneau în batjocură Dumnezeu-Omului orbii arhierei şi cărturari iudei, nepricepând ce Jertfă atotsfântă, ce Ardere de tot atotsfântă şi atotputernică îi aduseseră lui Dumnezeu – pogoară-Te de pe cruce, ca să vedem şi să credem (Marcu 15, 30, 32): în acest timp, tâlharul cel grosolan şi neştiutor L-a recunoscut drept Dumnezeu, suit pe cruce din pricina dreptăţii Lui dumnezeieşti, nu din pricina vreunui păcat al Său. Cu ochii cei trupeşti el vedea un sărman despuiat, răstignit lângă el, supus aceleiaşi sorţi, neajutorat, osândit şi de puterea duhovnicească şi de puterea cetăţenească, care fusese şi era în continuare sfâşiat şi chinuit prin toate felurile în care se vădeşte ura: cu ochii inimii smerite el L-a văzut pe Dumnezeu. Puternicii, slăviţii, înţelepţii, drepţii acestei lumi L-au acoperit pe Dumnezeu cu batjocuri şi cu ocări: tâlharul s-a întors către El cu rugăciunea rostită la bună vreme şi cu deplină izbândă: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta (Luca 23, 42).

Lângă cruce şi lângă Domnul răstignit pe ea stătea Pururea Fecioara, Maica lui Dumnezeu. Ca o sabie a străpuns întristarea inima Ei: prezicerea sfântului bătrân Simeon s-a împlinit [Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie, i-a zis sfântul primitor de Dumnezeu Preasfintei Fecioare (Lc. 2, 35)]. Dar Ea ştia că pe cruce se săvârşeşte răscumpărarea neamului omenesc, ştia că Fiul ei, Fiul lui Dumnezeu, a binevoit a Se sui pe cruce şi a Se aduce jertfă de împăcare pentru omenirea lepădată; ştia că Domnul, după săvârşirea răscumpăririi oamenilor prin moartea Sa, avea să învie, şi împreună cu Sine avea să învie omenirea toată. Ştia acestea – şi tăcea. Ea tăcea înaintea marii întâmplări; tăcea din pricina durerii covârşitoare: tăcea înaintea voii lui Dumnezeu care se săvârşea, împotriva hotărârilor căreia nu se poate ridica nici un glas.

Lângă cruce stătea ucenicul iubit al Domnului. El privea spre înălţimea crucii – în negrăita dragoste a Jertfei Celei de bună voie contempla Dragostea dumnezeiască. Dragostea dumnezeiască este izvorul teologiei. Ea este dar al Sfântului Duh, şi teologia este dar al Sfântului Duh (Romani 5, 5). Ea le-a descoperit Apostolilor înţelesul de taină al răscumpărării. Dragostea lui Hristos ne ţine, teologhiseşte ucenicul şi trimisul lui Hristos, pe noi, cei care socotim aceasta: că de a murit Unul pentru toţi, înseamnă că toţi au murit (II Cor. 5, 14). Din nesfârşita dragoste pe care o poartă Domnul omenirii şi de care este în stare numai Domnul, pe cruce a pătimit în Domnul şi a murit în Domnul întreaga omenire. Iar dacă întreaga omenire a pătimit în El, a şi fost îndreptăţită în El; dacă a murit în El, a şi primit viaţă în El. Moartea Domnului s-a făcut izvor al vieţii. Dintr-o dată a răsunat de pe cruce glasul Domnului răstignit către Cea Pururea Fecioară: Femeie, iată fiul tău; după aceea glasul Lui către ucenicul cel iubit: Iată maica ta (Ioan 19, 26-27). Nimicind pe lemnul crucii păcatul pe care strămoşii l-au făcut cu lemnul din rai [pomul cunoştinţei binelui şi răului], născând omenirea întru viaţa nouă prin moartea sa cea de viaţă făcătoare, Domnul intră în drepturile de Născător al neamului omenesc şi o arată pe Maica Sa după omenitate drept Maică a ucenicului şi a tuturor ucenicilor Săi, a seminţiei creştineşti. Adam cel vechi este înlocuit de Adam Cel nou, Eva căzută de Maria cea fără de prihană. De au murit prin greşeala unuia cei mulţi, a spus Apostolul, cu mult mai vârtos harul lui Dumnezeu şi darul prin harul unui om, Iisus Hristos, întru mulţi s-a înmulţit (Romani 5, 15). Prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos au fost revărsate asupra neamului omenesc binefaceri fără număr şi negrăite: a fost săvârşită nu doar răscumpărarea oamenilor, ci şi înfierea lor de către Dumnezeu.

După ce ne-am luminat prin contemplarea acestei mari întâmplări, să ne întoarcem, iubiţi fraţi, la casele noastre, şi să ducem cu noi gânduri adânci, mântuitoare, lovind cu aceste gânduri în inimile noastre. Am pomenit, am contemplat în chip viu lucrarea Dragostei dumnezeieşti, lucrare mai presus de cuvânt, mai presus de înţelegere. La această Dragoste au răspuns mucenicii cu şiroaiele sângelui lor, pe care l-au vărsat ca apa; la această Dragoste au răspuns cuvioşii prin omorârea trupului cu patimile şi poftele (Galateni 5, 24); la această Dragoste au răspuns mulţi păcătoşi cu pâraie de lacrimi, cu suspinuri din inimă, cu mărturisirea păcatelor lor, şi au luat din ea vindecare sufletească; la această Dragoste au răspuns mulţi dintre cei împovăraţi de necazuri şi suferinţe, şi această Dragoste le-a acoperit necazurile cu mângâierea cea dumnezeiască. Să răspundem şi noi la dragostea Domnului nostru către noi împreună-simţind cu dragostea Lui prin viaţa după îndreptarul atotsfintelor Lui porunci. Acest semn al dragostei îl cere El de la noi, şi numai pe acesta îl primeşte de la noi. De mă iubeşte cineva, a zis El, cuvântul Meu va păzi. Cel ce nu Mă iubeşte, cuvintele Mele nu le păzeşte (Ioan 14, 23-24). Dacă nu vom răspunde la dragostea Domnului către noi cu dragoste către El, sângele Dumnezeu-Omului nu a fost, oare, vărsat pentru noi în zadar? Nu în zadar a fost sfâşiat pentru noi atotsfântul Lui Trup? Nu în zadar a fost pusă pe jertfelnicul crucii şi junghiată Marea Jertfă? Atotputernică este mijlocirea ei spre mântuirea noastră: atotputernică este şi plângerea ei împotriva celor ce o dispreţuiesc.

Glasul sângelui dreptului Abel s-a înălţat din pământ la cer şi s-a înfăţişat lui Dumnezeu, învinuind pe cel care vărsase acest sânge: glasul Marii Jertfe răsună chiar în mijlocul cerului, pe însuşi tronul Dumnezeirii, pe care ;ade Marea Jertfă. Glasul plângerii Ei este, totodată, şi hotărâre dumnezeiască ce rosteşte pedeapsă veşnică asupra vrăjmaşilor şi dispreţuitorilor Cuvântului lui Dumnezeu. Ce folos este întru sângele Meu, când mă pogor Eu întru stricăciune? (Ps. 29, 9), spune Jertfa Cea atotsfântă învinuindu-i pe creştini, care au fost răscumpăraţi de Ea, au primit preţul Ei în sine şi împreună cu sine au aruncat-o în putoarea păcatului. Această cumplită fărădelege este săvârşită de orice om care, luând mădularele lui Hristos – sufletul şi trupul său, care au fost răscumpărate de Hristos şi sunt ale lui Hristos – le face mădulare ale curviei (I Cor. 6, 15) prin împreunarea de multe feluri cu păcatul. Au nu ştiţi, spune Apostolul, că sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi! De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-va-l pe acela Dumnezeu (I Cor. 3, 16-17). Amin.

Sf. Ignatie Brancianinov

(Din vol. Predici la Triod si Penticostar)