Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiţi se pune între dânşii un al treilea şi potoleşte mânia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amândouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.

Voieşti să ştii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.

El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).

Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?

Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vârtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decât pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.

Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.

Astăzi, la Înălţarea Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1).
Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:

Întâi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).

Când noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor.
Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atât dintre săraci, cât şi dintre bogaţi, numai unii se vor mântui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osândei.

Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!

Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sursa: ioanguradeaur.ro

Sărbătoarea de astăzi este un praznic împărătesc. Este coroana sărbătorilor Domnului. Dacă Naşterea lui Hristos este începutul şi rădăcina, sărbătoarea de astăzi este sfârşitul şi culmea. Să aruncăm o privire asupra acestui fapt minunat pe care îl sărbătorim astăzi.

***

După învierea Sa, Domnul nostru a rămas patruzeci de zile aici, pe scoarţa pământului. Însă în această perioadă nu a rămas fără să lucreze. S-a arătat în diferite locuri şi în diferite momente ucenicilor şi apostolilor Săi. În ce scop? Ori de căte ori Domnul s-a arătat înaintea ucenicilor Săi, mai întâi le-a dat binecuvântarea şi pacea Sa ,,care covârşeşte toată mintea” (Filipeni 4, 7), pentru care se roagă neîncetat Biserica noastră.

Apoi, i-a învăţat cele mai înalte învăţături despre împărăţia cerurilor, le-a spus că nu trebuie să mai zăbovească în Ierusalim, ci să se împrăştie în toate părţile lumii şi să propovăduiască Evanghelia. Şi, în sfârşit, a profeţit că împărăţia Lui, care este duhovnicească, nici un diavol, nici o putere nu va putea vreodată, să o submineze şi să o nimicească. Prin aceste arătări, toţi ucenicii Lui, şi chiar cel mai necredincios, Toma, s-au încredinţat neclintit că Domnul a înviat.

Pentru ultima oară Domnul s-a înfăţişat înaintea ucenicilor Săi pe Muntele Măslinilor, puţin în afara Ierusalimului. Acolo, pe o culme, L-au văzut pentru ultima oară.

Erau toţi adunaţi pentru ziua Înălţării. Câţi? Cam atâţi câţi se adună astăzi în ziua Înălţării. Erau cei doisprăzece (12) ucenici (Iuda fusese înlocuit de Matia), erau cei şaptezeci (70) de ucenici, erau femeile mironosiţe şi în mijlocul adunării era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Toţi împreună 120 de suflete.

Aşadar, în timp ce Domnul îşi înălţa mâinile Sale şi îi binecuvânta pentru ultima oară, în acel moment a avut loc minunatul eveniment. Picioarele lui Hristos cele preacurate, pe care nu suntem vrednici să le atingem (,,Nu te atinge de Mine!” – a zis El Însuşi, Ioan 20, 17), picioarele acelea care trei ani întregi au cutreierat munţi şi văi, râpe şi locuri pustii, ca să întâlnească şi să salveze oaia cea rătăcită; picioarele acelea, care au fost pironite pe lemnul Crucii şi ale căror răni au adăpat aburit ţărâna pământului; binecuvântatele picioare ale Domnului nostru au încetat de acum să mai atingă pământul. Trupul Lui mai uşor decât aerul a început să se înalţe către cele de sus. Un moment sfânt şi răscolitor.

Curios lucru – veţi spune. Este posibil ca trupul unui om să se înalţe către cele de sus?

Dar dacă omul, care este o umbră a lui Dumnezeu, a reuşit să găsească modalităţi de a se înălţa mai presus de nori cu aripile aeroplanului şi să străbată spaţiul cu rachete, oare cum ar fi greu pentru Atotputernicul Dumnezeu, care a creat mintea omului, să se înalţe către cele de sus? Şi remarcaţi diferenţa: Omul se înalţă printr-un mijloc (avionul, racheta, balonul etc.). Chiar şi Sfântul prooroc Ilie în Vechiul Testament s-a urcat la ceruri pe o căruţă. Aici însă avem un caz unic. Hristos se înălţa fără ajutorul vreunui mijloc mecanic. Un nor – care este simbolul Dumnezeirii, L-a înălţat. ”Un nor L-a învăluit pe El” (Fapte 1, 9).

Acest fapt minunat a cutremurat lumea cerească. Hristos s-a înălţat către cele de sus. A trecut de stele, a trecut de soare, a trecut de galaxii, a trecut de toată zidirea materială. Şi când ajunse de acum la hotare şi atinse lumea spirituală, acolo unde păzesc îngerii şi arhanghelii cu săbiile lor, atunci au auzit glasul pe care l-a auzit profetic Isaia: „Cine este Acesta?”(Isaia 63, 1). Cine este Acesta ale Cărui haine sunt colorate cu sânge? De ce veşmintele Lui sunt roşii? Cine este acest om, care a îndrăznit să străbată cerurile şi să ajungă aici? Iar alţi îngeri răspundeau cu cele pe care le zice profetic Psaltirea: „Acesta este cel tare în război”. Vine de jos, de pe pământ, unde a dat o bătălie epocală şi a biruit; a biruit pe cărturari şi pe farisei, pe împăraţii pământului, a biruit mai înainte de toţi şi de toate pe diavolul, păcatul, moartea. Aşadar, se înalţă biruitor şi triumfător. Şi atunci, s-a auzit un alt glas: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre…”, deschideţi porţile cereşti, ca să intre „Împăratul slavei” (Psalmul 23, 7-10).

Aşadar, dacă sus, în cer, îngerii prăznuiesc, jos pe pământ ucenicii încearcă alte sentimente. Se bucură şi ei, dar simt şi întristare. Trei ani întregi L-au avut alături pe Hristos. L-au iubit mai mult decât pe tatăl lor. Pentru El au părăsit slujbe, case, copii, femei, pe bătrânii lor părinţi şi L-au urmat pe El pretutindeni. Şi acum? Pleacă, se înalţă către cele de sus. Câţi dintre noi ne-am aflat lângă tată şi lângă mamă când şi-au dat sufletul şi ne-au lăsat, simţim ce înseamnă a fi orfan. Şi pentru ucenici, de acum, Tatăl lor a plecat. De aceea, undeva în tropare, Biserica psalmodiază: „Stăpâne, nu ne lăsa pe noi orfani…”; „Dătătorule-de-viaţă, Hristoase, nu ne lăsa orfani”.

Şi, într-adevăr, Hristos nu i-a lăsat orfani pe apostoli. După zece zile le-a trimis pe Preasfântul Duh. Şi Acesta i-a înştiinţat – pentru că Duhul Sfânt înştiinţează inima – , că Hristos este, desigur, foarte sus, deasupra cerurilor, dar este şi atât de aproape, mai aproape decât oricine, precum a întărit El Însuşi: „Şi iată Eu cu voi sunt, în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

***

Fraţii mei! Dacă veţi citi Apocalipsa (Apocalipsa 12, 14), veţi vedea că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte acolo despre un oarecare vultur, un vultur tainic, care are aripi mari. Cine oare să fie acest vultur? Nu este vulturul bicefal al Bizanţului. Acest vultur al Apocalipsei este însuşi Domnul. Acesta ne ia şi ne înalţă sus.

„Sus să avem inimile” auzim la Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie ca mintea noastră, inima noastră, toată existenţa noastră să se ridice către cele de sus. Oamenii veacului nostru au arătat un mare interes să audă despre cine se va sui primul pe Lună şi pe celelalte astre: un rus, un american, un englez?… „Deşertăciunea deşertăciunilor…” sunt acestea (Ecclesiast 1, 2). Oricât s-ar urca, foarte aproape vor fi de pământ.

Prin Înălţarea lui Hristos, care este Dumnezeul-Om, firea omului s-a înălţat atât de sus, cât nici el însuşi nu-şi imagina. Hristos este primul om care a deschis cerurile şi de acum cerurile sunt deschise pentru om. S-a deschis drumul. Înainte, păşiţi! Hristos ne dă putere. Fiecare din noi, dacă vrea, devine rachetă, nu materială, ci spirituală, şi urcă, şi ajunge la înălţime, până acolo unde sunt îngerii şi arhanghelii.

Acestea nu sunt un mit sau o poveste. Nu, fraţii mei. Dacă sunt minciuni, atunci să luăm şi să ardem toate cărţile noastre. Nu. Religia noastră este vie. Dacă deci crezi în Hristos, nu invidia şi nu căsca gura la rachete. Tu, fiecare suflet, şi al celui mai smerit om, fă-te rachetă duhovnicească, ce străbate cerurile, se înalţă către cele de Sus, ajunge până la Sfânta Treime, unde îngerii şi arhanghelii împreună cu sfinţii slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

† Episcopul Augustin

(Atena, 1960)

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Ziua Inaltarii Domnului, sarbatoare unica in toata istoria neamului omenesc. Pentru ca de-a lungul istoriei s-au mai ridicat la ceruri doi oameni de care vorbeste Biblia, Enoh si Ilie, insa ei au fost ridicati de Dumnezeu la ceruri si sunt undeva in vazduh. Dumnezeu stie locasul lor si de acolo vor veni cu trupul, sa-si lase trupul pe pamant, sa fie ucisi la sfarsitul istoriei neamului omenesc, ca dupa aceea sa-si capete fiinta duhovniceasca, precum toti cei inviati si sa se inalte si ei la ceruri, impreuna cu sufletele celor care vor fi mantuiti. Deci ei doi, Enoh si Ilie, au fost ridicati de Cineva, de Dumnezeu la ceruri.

Iisus Mantuitorul Se ridica prin puteri proprii, Se inalta la ceruri, pentru ca era Insusi Dumnezeu. Trupul Mantuitorului Hristos era un trup cu totul special, un trup indumnezeit. Daca ati luat seama la Evanghelia citita in seara aceasta, Iisus Mantuitorul Se arata ucenicilor Sai si ei se uita la El si li se pare ca vad duh. Iisus ii indeamna sa priveasca bine si sa vada mainile si picioarele strapunse de cuiele de pe Crucea Golgotei, ca nu este duh, ca duhul nu are carne si oase — cum avea El atunci, intre Rastignire, Inviere si Inaltare. Si ca sa-i poata convinge, ii indeamna sa-I dea ceva de mancare. Si mananca in fata lor, mananca dintr-un fagure de miere si dintr-un peste fript pe jaratic. Nu-I era foame lui Iisus, insa vroia sa vada ei, ucenicii, ca El este acelasi care a fost cu ei inainte de Inviere.

Iisus intr-adevar purta dupa Inviere un trup cu totul indumnezeit. De pilda, merge pe drum catre Emaus si apare ca din senin intre cei doi apostoli, Luca si Cleopa. Ii intreaba despre ce vorbesc si merge cu ei pana la Emaus, un sat langa Ierusalim. Acolo intra in casa unde se duceau apostolii, sta la masa cu ei si la un moment dat binecuvanteaza painea pusa inaintea lor, o frange si le-o da. Si cand a frant painea, L-au cunoscut in acest gest ca este Iisus, cel care a fost cu ei inainte de Rastignire. Si in clipa urmatoare Iisus a disparut dintre ei, a intrat in planul Sau dumnezeiesc. Unii sfinti Parinti spun ca in clipa cand a frant si a dat painea lor, Iisus a intrat in paine, asa cum intra in sfanta Impartasanie. Noi ne impartasim cu Trupul si Sangele Domnului: acea bucatica de paine pe care o primiti cu lingurita si acel putin vin sunt Trupul si Sangele Mantuitorului Hristos. El ne-a spus ca-i asa, in seara Cinei de taina: „Daca nu veti manca [trupul Fiului omului si daca nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi“ (Ioan 6:53) (…).

[Iisus] apare intre ei asa…, cu usurinta si ei sunt in indoiala: este El sau nu este El? Asa incat Mantuitorul Hristos, timp de 40 de zile dupa Rastignire si Inviere, S-a aratat apostolilor Sai ca sa-i convinga ca El Insusi este, Cel ce a fost cu ei trei ani si jumatate, cat a fost cu ei pe pamant.

Si intr-o zi ca astazi, intr-o joi, 40 de zile de la Inviere, Iisus S-a dus la apostoli si i-a chemat pe muntele Eleonului. Muntele Eleonului este un munte foarte inalt, intre Ierusalim si Betania; acolo S-a inaltat la cer. Este si astazi – cine a fost la Ierusalim [stie] – locul de unde a saltat Iisus. E o piatra acolo si pe piatra este urma piciorului. Si toti arata: iata, aici este locul de unde Iisus S-a inaltat la cer. Este o forma, o amprenta a piciorului Sau dumnezeiesc. Inca un semn ca era trup, era carne, era os, piciorul care s-a ingropat in piatra. Pentru ca era Dumnezeu, Si-a facut loc si in piatra, de aceea este acest loc pe Eleon si astazi. Cei care o sa mergeti la Ierusalim, sa cautati sa mergeti si la Eleon, ca se vede Eleonul si din Ierusalim, este un munte inalt; acolo este acest semn, aceasta pecete a dumnezeirii Sale.

Iisus se inalta la cer. Apostolii, si Maica Domnului de asemenea, erau in jurul lui Iisus care Se inalta la cer. Si apostolii, cand L-au vazut Inaltandu-Se cu trupul la cer – era o dubla sensibilitate in inima si in mintea lor: pe de-o parte se inspaimantau si le parea rau ca se despart de acest dumnezeiesc Pastor al lor, pe de alta parte se bucurau ca Iisus, in care ei isi pierdusera nadejdea la un moment dat, in momentul Rastignirii, totusi era Dumnezeu si acum Se inalta la cer. Si Iisus Se inalta binecuvantandu-i, pe inaltimea cerului, pana cand un nor s-a asezat intre Iisus si apostolii cate priveau. Era si Maica Domnului acolo, de fata. Si in momentul cand Iisus a fost acoperit de nor, au aparut doi ingeri si au spus:

„Barbati galileeni, pentru ce priviti la cer dupa Iisus? Caci iata, acest Iisus, cum L-ati vazut inaltandu-Se, asa Se va cobori la Judecata de apoi. Va veni in slava, sa judece viii si mortii“ (Fapte 1:11 si Matei 24:30). Si s-au despartit apostolii [de Iisus] si s-au intors la Ierusalim, si erau nedespartiti de Templu. Ziua si noaptea se rugau in Templu, asteptand fagaduinta Duhului Sfant. Ca Iisus le-a fagaduit: „Iata, Ma duc la Tatal si am sa va trimit de acolo pe Duhul Sfant, care de la Tatal purcede“ (Ioan 14:15). Deci Iisus S-a inaltat la ceruri si a fost asezat de-a dreapta Tatalui, in Sfanta Treime, Dumnezeul nostru.

Pentru ce S-a inaltat Iisus la cer? Pentru doua sau trei motive. S-a inaltat la cer ca sa roage pe Tatal ceresc sa trimita lumii pe Duhul Sfant, Mangaietorul. Trimiterea Duhului Sfant catre apostoli avea sa descopere acelora tot ceea ce i-a invatat Iisus. Pana atunci ei erau uituci, cum suntem si noi pacatosii, uitam. Insa atunci, cand S-a pogorat Duhul Sfant peste capetele lor, le-a deschis mintea, acest capac umbros care apasa adeseori peste mintea noastra a fost ridicat, era o comuniune intre ucenici si dumnezeire, prin aceasa lucrare a Duhului Sfant pogorat asupra lor. Deci pentru aceasta, in primul rand, S-a inaltat Iisus la cer. Aceste zece zile, de astazi si pana la Pogorarea Duhului Sfant, sunt perioada in care Iisus Se roaga Tatalui ceresc sa trimita Duhul Sfant peste lume si peste apostolii Sai.

Alt motiv pentru care S-a inaltat la cer Iisus, a fost si acela, ca sa ne arate drumul catre cer. Pentru ca si noi pamantenii, prin El, Iisus Hristos, mergem pe aceeasi cale catre Imparatia cereasca.

Sfantul Antonie cel Mare, intr-o seara de veghe, a iesit afara din chilia lui, din pestera lui, si se uita uimit in vazduh, intr-o noapte luminoasa. Si a vazut un lucru foarte grav. Tot cerul, tot acest orizont ceresc spre care privea el era acoperit de curse, fel de fel de laturi, si un urias — era diavolul — tinea aceste plase, le aranja in asa fel incat nici un suflet care se ridica spre cer sa nu poata strabate prin aceste plase, prin aceste curse. Atunci sfantul Antonie s-a intrebat, intreband pe Dumnezeu: „Doamne, greu este sa ne inaltam la cer… la Tine… Cine se poate ridica la cer“? Si i s-a raspuns: „Smerenia“  (Patericul egiptean).

Cel care are duhul smerit si traieste in aceasta viata in duhul smerit al lui Iisus Hristos, acela se poate inalta la cer. Aceasta este calea de la pamant la cer, pe aceasta verticala, asa cum S-a ridicat si Iisus Hristos de pe pamant la cer, pe muntele Eleonului.

In continuare vreau sa va citesc ceva, de la un predicator vestit al Bisericii Ortodoxe, Ilie Miniat, niste imagini [1]. De pilda, aceasta Inaltare la cer a Mantuitorului Hristos se aseamana cu suisul vulturului care isi invata puii sa zboare: merge inaintea lor, iar puisorii dupa el. Asa a fost si Iisus: S-a inaltat El, ca sa ne arate ca si noi ne vom inalta la ceruri, in locasurile pregatite de El.

„Dupa cum vulturul, voind sa arate micilor sai pui, inca nedeprinsi, cum sa zboare in drumul neobisnuit al vazduhului, ii conduce mergand inaintea lor, tot asa, pe cararea necalcata a cerului, pe care inca nu s-a aratat urma de om, a zburat Domnul inaltat, mergand inainte, conducand ca pe niste pui, sufletele dreptilor (…). Si dupa cum caderea primului Adam ne-a deschis noua intrarea in iad, astfel Inaltarea noului Adam, Iisus Hristos, ne-a deschis noua intrarea in cer“. Spune Apostolul Pavel undeva: „Avem incredere, ca avem sa intram in Sfanta Sfintelor pe o cale noua si vie, pe care ne-a innoit-o prin catapeteasma, adica prin Trupul Lui“ (Evrei 10,19-20).

Vrajmasul diavol nu poate inca sa inteleaga si se cutremura de Inaltarea cu trupul la ceruri a Acestui “vultur tainic”, a lui Iisus Hristos. Si daca Solomon, inteleptul din Biblie, spunea ca “trei sunt acelea pe care nu le intelegem, adica drumul corabiei pe mare, drumul sarpelui pe stanca si drumul vulturului spre cer” (Pilde 30,19), apoi aceasta semeata minte a diavolului cu mai multa dreptate poate sa spuna ca nu intelege deloc trei taine in iconomia Intruparii Mantuitorului Hristos.

Mai intai, ca dupa cum corabia strabate valurile marii si nu lasa nici o urma a trecerii ei, tot asa si trupul sfant al lui Iisus Hristos a trecut prin pantecele neispitit de barbat al Fecioarei Maria si nu a lasat semn de stricaciune in nasterea cea fara de samanta.

Al doilea, nu intelege drumul sarpelui pe piatra, adica acelasi trup care a fost inmormantat, care a fost inchis intr-un mormant nou taiat in piatra, care a fost acoperit cu o piatra mare asezata pe usa mormantului, cu toate acestea a strabatut-o si lasand ca sarpele vechea imbracaminte a stricaciunii, a inviat din morti cu o imbracaminte noua, a nestricaciunii, fara sa lase vreun semn.

Al treilea, nu intelege drumul vulturului spre cer, adica [faptul] ca acest trup se inalta la cele netrupesti, [ca cel pamantesc] strabate cerurile, ca firea omeneasca sta pe tronul Slavei dumnezeiesti.

Dar nici fericitii ingeri nu inteleg inaltarea slavita, cu trupul, a Mantuitorului Hristos. Pentru aceea, acum vazandu-L pe Imparatul Slavei inaltandu-Se, [Il intampina sa-I pregateasca intrarea si] zic catre capeteniile cetelor superioare: „Ridicati, boieri, portile voastre si ridicati portile vesnice, ca sa intre Imparatul Slavei“8.

Acum iarasi vazandu-L pe El ca Se inalta imbracat cu trup omenesc, si acesta insemnat cu stigmatele ranelor si inrosit cu preacuratul Lui sange ce a curs din coasta, stau la indoiala in fata minunii straine si intreaba: „Cine este Acesta care vine din Edom? Si pentru ce sunt hainele Lui rosii“ (Isaia 63, 1-2)?

Dar iconomie este ceea ce se vede: Stapanul iubitor de oameni vrea sa infatiseze si in ceruri simbolurile patimii, semne nesterse ale dragostei catre noi si ale biruintei puternice impotriva stapanitorului lumii (…).

Trebuia negresit sa Se inalte Hristos la ceruri cu acelasi trup pe care l-a luat, mai intai ca sa fie mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, aratand Tatalui ceresc cel fara de inceput, trupul acela fara de pacat, pe care l-a adus pe Cruce jertfa curata si nepangarita, ca sa-L imblanzeasca fata de pacatele noastre (…).

Al doilea, ca sa avem noi, care am fost botezati in Hristos, care am trait dupa Hristos, nadejde sigura si neclatita a invierii in trup si a slavei vesnice in trup. Pentru ca, daca Hristos a inviat in trup, daca a fost slavit in trup, El care este capul credinciosilor, trebuia de asemenea sa invie in trup, ca sa fie slaviti in trup si credinciosii care sunt madulare ale lui Hristos, ca sa fie madulare asemanatoare capului”, adica lui Hristos.

De aceea spune Pavel: «Cum este cel pamantesc, asa sunt si cei pamantesti, si cum este Cel ceresc, asa sunt si cei ceresti» (1 Corinteni 15,48) (…).

Cat de neinteleasa este maretia binefacerilor lui Dumnezeu, cat sunt de inalte maririle firii noastre” omenesti!

Dar daca dumnezeiescul nostru Tata si Invatator S-a inaltat de pe pamant la cer, totusi nu ne-a lasat orfani. Cand Ilie Tezviteanul a fost inaltat cu caruta de foc la cer, ca sa mangaie pe ucenicul sau Elisei, i-a lasat cojocul. La fel, inaltandu-Se Dumnezeu Iisus Hristos, ne-a lasat ca mangaiere imbracamintea dumnezeirii Sale pe care a purtat-o pe cand era om, adica trupul Lui cel prea fericit, in infricosatoarea haina si taina a sfintei Euharistii.

Adica trupul Mantuitorului Hristos, pe care-L consumam si noi in sfanta Impartasanie, asemanator este cu acea haina lasata de Ilie prorocul, profetului Elisei care plangea dupa el. „Pentru aceasta ne mangaie, zicandu-ne: «Iata, Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacului»” (Matei 28:20) – spune Mantuitorul Hristos.

Nemuritorule Mire [al sufletelor noastre], de acolo, din dreapta lui Dumnezeu, unde azi Te-ai asezat Imparat al veacurilor, trimite-ne fagaduinta Tatalui, pe prea Sfantul Duh, care este legatura nedezlegata a dragostei, ca sa fim nedespartiti de Tine si sa ne invrednicim, pe pamant impartasindu-ne cu vrednicie cu preacuratul Trup si Sange, sa fim totdeauna partasi harului Tau dumnezeiesc, iar in cer impartasindu-ne cu fericita Ta Fata, sa fim intotdeauna partasi Slavei Tale celei vesnice.

Amin.

Parintele Sofian Boghiu

[1] – Ilie Miniat, episcop de Kalavrita, „Cuvânt panegiric la slăvită Inălţate a Domnului”, in Didahii si predici. Părintele citează din traducerea pr. D. Fecioru, Bucureşti 1945 (reed. Bacău 1995 şi IBMBOR 1996).

Sursa: crestin-ortodox.ro

Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Iar ei, inchinandu-se Lui, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare. Si erau in toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. Amin.

(Luca 24:36-53)

Carora S-a si infatisat pe Sine viu, dupa patima Sa, prin multe semne doveditoare, aratandu-li-Se timp de patruzeci de zile si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si cu ei petrecand, le-a poruncit sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui, pe care (a zis El) ati auzit-o de la Mine: Ca Ioan a botezat cu apa, iar voi veti fi botezati cu Duhul Sfant, nu mult dupa aceste zile. Iar ei, adunandu-se, Il intrebau, zicand: Doamne, oare in acest timp vei aseza Tu, la loc, imparatia lui Israel? El a zis catre ei: Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa. Ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului. Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat si un nor L-a luat de la ochii lor. Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: Barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer.

Atunci ei s-au intors la Ierusalim de la muntele ce se cheama al Maslinilor, care este aproape de Ierusalim, cale de o sambata. Si cand au intrat, s-au suit in incaperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru si Ioan si Iacov si Andrei, Filip si Toma, Bartolomeu si Matei, Iacov al lui Alfeu si Simon Zelotul si Iuda al lui Iacov. Toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus, si cu fratii Lui.

(Fapte 1, 3-14)

Cand randunelele nu prea mai au mancare si vine vremea rece, ele se duc in tarile calde, unde este mult soare si multa hrana. O randunica zboara pe sus, cercetand aerul si aratand calea, si restul stolului o urmeaza.

Cand sufletele noastre nu prea mai au hrana in lumea materialnica, si cand se apropie frigul mortii – o, se afla vreo randunica ca aceea, ca sa ne duca intr-un loc cald, unde sa fie multa caldura duhovniceasca si hrana duhovniceasca? Exista vreun asemenea loc? O, exista vreo astfel de randunica?

In afara Bisericii Crestine, nu se afla nimeni care sa ne poata da la aceasta, nici un fel de raspuns demn de incredere. Biserica singura cunoaste aceasta, si cunoaste cu adevarat. Ea a vazut acea parte a Raiului dupa care tanjesc sufletele noastre in amurgul inghetat al acestei vieti pamantesti. Ea a vazut si aceasta randunica binecuvantata, cea dintai care sa zboare catre acel loc mult dorit, risipind intunericul, croind drum prin vazduhul greoi dintre pamant si cer, cu aripile ei puternice, deschizand calea pentru stolul din spatele ei. In afara de aceasta, Biserica de pe pamant iti poate marturisi despre stoluri de randunele fara de numar care au urmat prima Randunea, si au plecat impreuna cu ea spre tara binecuvantata, tara imbelsugata de toate lucrurile cele bune – tara primaverii celei vesnice.

Veti vedea de aici ca, prin aceasta Randunica mantuitoare, ma gandesc la Domnul nostru Iisus Hristos Cel inaltat. Nu a spus El Insusi ca El este Calea? Nu a spus El Insusi Apostolilor: “Ma duc sa va gatesc loc … si va voi … lua la Mine” (Ioan 14:2-3)? Si nu le-a spus El inainte de aceasta: “Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12:32)? Ceea ce a spus El Insusi a inceput sa se implineasca cateva saptamani mai tarziu, si a continuat sa se implineasca pana in zilele noastre, si se va implini pana la sfarsitul veacurilor. Adica: fiind incepatorul primei zidiri a lumii, El este si incepatorul celei de a doua zidiri, sau reinnoirea binecuvantata a celei vechi. Pacatul a taiat aripile lui Adam si cele ale tuturor urmasilor sai, si toti s-au indepartat de Dumnezeu, au slabit in credinta si au fost orbiti de tarana din care au fost zidite trupurile lor. Hristos, ca Adam cel Nou, primul Om, Intaiul Nascut intre oameni, a fost cel dintai care sa Se inalte la cer pe aripi duhovnicesti, catre tronul slavei si puterii vesnice, despicand calea spre cer si deschizand toate portile cerului urmatorilor Lui cu aripile lor duhovnicesti – asa cum vulturul deschide calea puilor sai; precum randunica merge inainte, aratand stolului calea si taind rezistenta mare a aerului.

“Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca sa zbor si sa ma odihnesc” (Psalm 54:6), a strigat psalmistul la necaz inaintea venirii lui Hristos. De ce? El insusi explica: “Inima mea s-a tulburat intru mine si frica mortii a cazut peste mine; teama si cutremur au venit asupra mea si m-a acoperit intunericul” (Psalm 54:4-5). Un asemenea inteles cumplit al fricii de moarte si groaza de existenta in pustiurile vietii acesteia trebuie, ca un cosmar greu, sa apese intreaga lume care are judecata, lumea cinstita inaintea lui Hristos. “Cine-mi va da mie aripi de porumbel ca sa zbor din viata aceasta?” – aceasta trebuie sa fie intrebarea pusa de multe suflete nobile si sensibile. Dar incotro vei zbura, o, suflete pacatos? Mai poti, ca intr-un vis, sa mai simti locul acela de caldura si lumina de unde ai fost izgonit? Iata, portile s-au inchis dupa plecarea voastra, si acolo au fost asezati heruvimi cu sabii de foc, ca sa va opreasca venirea voastra. Iata, pacatul v-a taiat aripile voastre – nu aripile de pasare ci aripile Dumnezeiasti – si v-a trimis cu hotarare spre pamant. Este nevoie de cineva, care mai intai sa va slobozeasca de greutatea pacatului, sa va spele si sa va faca sa stati drept. Si apoi cineva trebuie sa va sadeasca si sa va hraneasca aripi noi in voi, ca sa puteti zbura. Apoi aveti nevoie de cineva, de cineva foarte puternic, care sa-i tina deoparte pe ingerii cu sabii de foc, ca sa va lase pe voi sa treceti spre tara voastra slavita. In cele din urma, aveti nevoie de cineva care sa afle mila pentru voi de la Ziditorul vostru indurerat, pentru ca El sa va primeasca din nou in pamanturile tarii Sale fara de moarte. Acest “cineva” nu era cunoscut lumii pre-crestine.

El S-a aratat ca Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu. Din iubire pentru voi, El S-a pogorat din cer si a venit pe pamant, luand haina trupeasca, a fost prins de dragul vostru, intemnitatilor, a suferit sudoare si inghet, a indurat foame si sete, Si-a dat fata ca sa fie scuipata si trupul Sau ca sa fie batut in cuie pe Cruce, S-a asezat in mormant ca les, a coborat in iad ca sa strice o inchisoare mai rea decat viata aceasta, care va astepta pe voi dupa plecarea din trup – si toate astea pentru a va mantui pe voi din mrdaria pacatului, si v-a asezat pe picioarele voastre. El a inviat din morti, ca prin aceasta sa va dea aripi pentru zborul la cer, si in cele din urma S-a inaltat la cer pentru a va deschide calea si a va duce in locasul ingerilor. Nu trebuie acum sa oftati cu, cutremur si groaza ca Imparatul David, nici nu trebuie sa doriti aripi de porumbel, caci a venit Vulturul, si a aratat si despartit drumul in doua. Voi trebuie numai sa cresteti aripile duhovnicesti care vi s-au dat la botez intru numele Lui, si sa doriti cu toata taria sa va urcati acolo unde S-a urcat El. El a facut nouazeci si noua la suta din tot ceea ce va trebuie pentru mantuirea voastra; nu va veti osteni sa faceti unu la suta cat a ramas pentru mantuirea voastra; si aceasta cand, pentru voi, vi se va da cu bogatie intrarea in vesnica imparatie a Domnului nostru si Mantuitorului Iisus Hristos (II Petru 1:11)?

Inaltarea Domnului de la pamant la cer este la fel de neasteptata pentru oameni ca si pogorarea Lui din cer pe pamant si nasterea Lui in trup care s-a savarsit spre a Se intoarce la ingeri. Care intamplare din viata Sa nu reprezinta ceva fara de asemanare si neasteptat de neasemuit pentru lume? Asa cum ingerii urmareau cu uimire cum Dumnezeu, la prima zidire, a despartit lumina de intuneric si apa de uscat, cum El a asezat stelele pe taria cerului, si cum a facut plantele si animalele din tarana si la urma a facut omul, dandu-i suflet viu, tot asa fiecare dintre noi trebuie sa privim cu uimire faptele vietii Mantuitorului, incepand cu minunata Bunavestire a Preasfintei Fecioare de catre Arhanghelul Gavriil in Nazaret, si pana la capat, cu scopul Inaltarii Sale minunate pe Muntele Maslinilor. La prima vedere, totul este neasteptat, dar, cand se fac constienti de planul pentru randuirea mantuirii noastre, toti oamenii cu judecata trebuie sa strige de bucurie si sa aduca slava puterii lui Dumnezeu, intelepciunii Sale si iubirii Sale pentru oameni.

Nu poti desprinde nici macar o singura intamplare mare din viata lui Hristos fara sa strice intregul, asa cum nu poti taia bratul sau piciorul omului fara sa-l mutilezi, sau sa muti luna de pe bolta cereasca sau sa distrugi o parte a miriadelor de stele, fara sa aduci stricaciune randuielii si frumusetii cerurilor. Asa ca nu te gandi sa spui: “Nu era necesar ca Domnul sa Se inalte la cer!” Cand unii dintre iudei au fost siliti sa recunoasca adevarul si sa strige: “Toate le-a facut bine!” (Marcu 7:37), cum putem noi, care suntem botezati in numele Lui, sa nu credem ca tot ceea ce a facut El, a facut bine: planuind si randuind cu mare intelepciune. Si Inaltarea Lui este de asemenea buna, a planuit si a randuit cu mare intelepciune, asa cum sunt si Intruparea Lui, Botezul, Schimbarea la Fata si Invierea. “Va este de folos ca sa Ma duc Eu” (Ioan 16:7), a spus Domnul ucenicilor Sai. Vedeti cum El randuieste si face tot ce este cel mai bine pentru oameni? Fiecare cuvant si lucrare a Lui are ca scop binele nostru. Inaltarea Lui este bunul nemarginit pentru noi toti. Daca nu ar fi asa, El nu S-ar fi inaltat. Dar sa ne oprim asupra Inaltarii insasi, asa cum o istoriseste Evanghelistul Luca in cele doua carti: Evanghelia sa si Faptele Apostolilor.

Domnul a spus ucenicilor Sai: “Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi.” Cine a scris aceasta? Duhul Sfant a scris aceasta, in sfatuirea din launtrul Sfintei Treimi si prin prooroci si inainte vazatori, in Legea lui Moise, si in prooroci, si in psalmi. Domnul socoteste ca aceste carti sunt de pret in masura in care acestea spusesera mai dinainte ce urma sa I se intample Lui. Acolo s-a proorocit si aici s-a implinit. Acolo erau duhuri si lucruri de mare pret; aici e viata si adevar. Apoi El le-a deschis mintea ca sa poata pricepe Scripturile. Deschiderea mintii lor este o minune la fel ca si invierea din morti, caci sub valul gros al pacatului intelegerea omeneasca se afla in intunericul mormantului: citeste si nu intelege; se uita dar nu vede; aude dar nu intelege. Cine se uitase si citise cuvintele Scripturii mai mult decat carturarii din Ierusalim – dar cine a vazut cel mai putin in cuvintele pe care le citeau? De aceea, de ce nu a ridicat Domnul valul gros de pe mintile lor, ca sa inteleaga si ei ca si Apostolii? De ce acestia doreau aceasta pe cand aceia nu? Pentru ca, in timp ce carturarii si batranii spuneau despre El: “Omul acesta este pacatos”, si asteptau un prilej ca sa-L omoare, Apostolii au spus: “Doamne la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vietii celei vesnice” (Ioan 6:68). Domnul deschide mintea pentru intelegere numai acelora care doresc aceasta; El da apa vietii numai celor insetati, si El Se arata numai celor care Il cauta cu dorinta arzatoare.

“Asa este scris si asa trebuie sa patimeasca …” Daca Scripturile ar fi fost scrise de oameni obisnuiti, din intelegerea lor omeneasca, nu s-ar fi facut referiri la Fiul lui Dumnezeu in aceste scrieri, nici nu s-ar fi grabit sa se implineasca. Dar scrierile proorocilor au fost lucrarea Duhului Sfant, si Dumnezeu, credincios lui Insusi si fagaduintelor Sale, L-a trimis pe Fiul Sau, Cel Unul Nascut sa implineasca aceste fagaduinte. “Asa trebuie sa patimeasca”, a spus Cel Care vede intreaga lume zidita de la un capat la celalalt, tot asa cum omul vede o pagina scrisa, care se afla in fata lui. Apoi, cand Inteleptul spune ca trebuia sa se intample, nu sunt orbii de ras cand ei spun ca nu era nevoie sa se intample? Trebuia sa se intample: Domnul trebuia sa sufere in vremelnicie, ca sa se bucure in vesnicie. Si El a trebuit sa invie din nou, pentru ca noi sa inviem prin El la viata cea vesnica.

“Si sa se propovaduiasca in numele Sau pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile, incepand de la Ierusalim.” (Sf. Marcu, in Evanghelia sa, spune aceasta cu alte cuvinte: “Propovaduiti Evanghelia la toata faptura.” “Toata faptura” inseamna “toti oamenii”. Grigorie Dialogul spune intr-o omilie (XXIX, despre Marcu 16:14-20): “Omul are ceva asemenea cu toata zidirea. Cu piatra el are aceeasi fiinta; cu lemnul, viata; cu animalele, simturile; cu ingerii, priceperea … Asadar, prin “Toata faptura” noi trebuie sa intelegem “omul”.) Daca Domnul Iisus nu ar fi suferit si nu ar fi murit pentru pacatele noastre, cine dintre noi ar fi stiut ca pacatul este o otrava aducatoare de moarte? Si daca El nu ar fi inviat, cine dintre noi, ar mai avea nadejde, descoperind cat de cumplit este pacatul? Pocainta nu ar fi de nici un folos, nici iertarea nu ar fi cu putinta. Caci pocainta este legata de suferinta, si iertarea cu invierea prin puterea Dumnezeiasca. Prin pocainta, omul cel vechi, imbolnavit de pacat moare si coboara in mormant, si prin iertare, omul cel nou se naste la viata noua. Iata, cele mai minunate vesti pentru toate popoarele pamantului, incep la Ierusalim.

Ceea ce Arhanghelul Gavriil, slujitorul Atotvazatorului, a spus dreptului Iosif in cuvintele proorocului: “El va mantui poporul Sau de pacatele lor” (Matei 1:21), este intarit de catre Stapanul Insusi, cu experienta celui in suferinta si dreptatea biruitorului. Dar de ce se spune: “incepand de la Ierusalim”? Pentru ca marea Jertfa a fost adusa in Ierusalim pentru intreaga omenire, si pentru ca acolo a stralucit lumina Invierii deasupra mormantului. Atunci, in sens tainic – daca Ierusalimul reprezinta mintea omului – este limpede ca pocainta si smerenia trebuie sa inceapa cu intelegerea, si de aici sa cuprinda launtrul omului in intregime. Mandria mintii l-a aruncat pe Satan in iad; mandria mintii i-a indepartat pe Adam si Eva de Dumnezeu; mandria mintii i-a impins pe farisei si pe carturari sa-L ucida pe Domnul. Mandria mintii este cel mai mare camp al pacatului pana in ziua de astazi. Daca mintea omului nu ingenuncheaza inaintea lui Hristos, atunci genunchii lui nu se vor pleca. Cel care a inceput sa-si linisteasca mintea cu pocainta, a inceput sa-si tamaduiasca si rana cea mai adanca.

“Voi sunteti martorii acestora.” Martorii caror lucruri? Martorii suferintelor Domnului, martorii slavitei Sale Invieri, martorii trebuintei pocaintei, martorii adevarului iertarii pacatelor. Domnul a spus Apostolului Pavel, cand acesta il schimbase din prigonitor in Apostolul Sau: “Caci spre aceasta M-am aratat tie: ca sa te randuiesc slujitor si martor, si al celor ce ai vazut” (Fapte 26:16). Si Apostolul Petru spune oamenilor, in prima sa predica, dupa pogorarea Duhului Sfant: “Dumnezeu a inviat pe Acest Iisus, Caruia noi toti suntem martori” (Fapte 2:32). Apostolul Ioan spune de asemenea: “Ce … am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait … va vestim si voua” (I Ioan 1:1,3). Apostolii au fost atunci, martori cu ochii lor ai predicilor insufletite ale lui Hristos, ai minunilor Sale si a toate cele ce s-au intamplat in timpul vietii Sale pamantesti – ale tuturor acestora pe care se intemeiaza mantuirea noastra. Ei au auzit si au vazut si au impartasit Adevarul. Acestia au fost cei dintai care au fost luati in vasul mantuirii din potopul pacatului, astfel incat si acestia sa ia si pe altii la bord si sa se mantuiasca. Mintile lor au fost scuturate de mandrie, si inimile lor au fost curatate de patimi.

Domnul Insusi le-a aratat aceasta: “Acum voi sunteti curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus” (Ioan 15:3). Deci, ei nu au fost numai martori ai tuturor faptelor celor ce puteau fi vazute, auzite, cercetate si pipaite, referitor la Cuvantul lui Dumnezeu, ci au fost si martorii regenerarii si reinnoirii omului prin pocainta si curatirii de pacat. Evanghelia s-a desfasurat nu numai inaintea ochilor si urechilor lor, ci si in launtrul lor, in inimile si mintile lor. O intreaga revolutie a inimii si a mintii s-a infaptuit in ei in vremea celor trei ani de ucenicie pe langa Hristos. Aceasta revolutie statea in moartea dureroasa a omului celui vechi din ei, si nasterea si mai dureroasa a omului celui nou. Cate dureri de moarte au rabdat sufletele lor pana cand in sfarsit, regenerate si stralucitoare de lumina, au putut striga: “Stim ca am trecut de la moarte la viata” (I Ioan 3:14)? Cata vreme a trebuit, cata osteneala, sovaiala, frica, chinuire, ratacire, cugetare si cercetare – pana ce ei s-au facut marturisitori credinciosi ai suferintei mortii si Invierii trupesti ai Domnului Iisus, ca si ai suferintei, mortii si invierii lor duhovnicesti? Totusi, la vremea aceea, Apostolii nu erau destul de sporiti si statorniciti duhovniceste. Si asa Domnul continua sa-i indrume ca ucenici, incurajandu-i in clipa plecarii cu cuvintele: “Nu va voi lasa orfani” (Ioan 14:18). De aceea El a ramas cu ei vreme de patruzeci de zile dupa Invierea Sa, aratandu-Se viu prin multe semne doveditoare … si vorbind cele despre imparatia lui Dumnezeu. Si de aceea, El a fagaduit in cele din urma sa trimita pe Duhul Sfant, taria din cer.

Si i-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer. Ce despartire de pamant mareata si emotionanta! De pe Muntele Maslinilor, de sub care fusese adus iarasi la viata aceasta vremelnica, Domnul cel Inviat S-a inaltat spre inaltimile nesfarsite ale vietii vesnice. El nu S-a inaltat la stele, ci deasupra lor; El nu S-a inaltat la ingeri, ci deasupra lor; nu la puterile ceresti, ci deasupra lor; deasupra tuturor cetelor nemuritoare, ceresti, deasupra tuturor salasurilor ceresti ale ingerilor si ale celor drepti; sus, mult mai sus de ochii heruvimilor, chiar catre tronul Tatalui ceresc, catre altarul tainic al Sfintei si de Viata Datatoarei Treimi.

Masura acestor inaltimi nu exista in lumea zidita; poate ca singurul lucru cu care se poate asemana in directia opusa, sta in adancurile in care l-a aruncat mandria pe Lucifer, cel lepadat de Dumnezeu; sunt adancimile in care Lucifer a dorit sa arunce intreaga omenire. Domnul Iisus ne-a mantuit din aceasta stricaciune fara de sfarsit si, in locul adancimilor acestei prapastii, El ne-a ne-a ridicat pe noi la inaltimile Dumnezeiesti ale cerului. El ne-a inviat pe noi pentru doua pricini : mai intai, pentru ca El a inviat ca om in trup, asa cum suntem noi; si in al doilea rand, pentru ca El nu a inviat pentru El ci pentru noi, ca sa ne deschida calea spre pacea cu Dumnezeu. Inaltandu-Se in trupul Sau cel inviat, pe care oamenii l-au ucis si l-au ingropat in mormant, El a binecuvantat cu mainile care purtau ranile cuielor. O Doamne prea binecuvantate, cat de mare este mila Ta! Istoria venirii Tale in lume a inceput cu binecuvantare, si se sfarseste cu binecuvantare. Vestind venirea Ta in lume, Arhanghelul Gavriil a intrat la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu cu cuvintele: “Bucura-ta, ceea ce esti plina de har … Binecuvantata esti tu intre femei!” (Luca 1:28). Si acum, cand Tu Iti iei ramas bun de la cei care Te-au primit pe Tine, Tu Iti intinzi mainile binecuvantandu-i imbelsugat. O, Preabinecuvantatule intre oameni! O Izvorule haric de binecuvantari! Binecuvanteaza-ne si pe noi, asa cum i-ai binecuvantat pe Apostolii Tai!

Si privind ei, pe cand El mergea la cer, iata doi barbati au stat langa ei, imbracati in haine albe, care au si zis: “Barbati galileieni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer, astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer.” Cei doi barbati in vesminte albe sunt doi din cetele ingerilor nevazuti care L-au insotit pe Domnul lor de la pamant la cer, asa cum odinioara L-au insotit din cer pe pamant la zamislirea Sa in Nazaret si la nasterea Sa in Betleem. La Inaltarea Sa, doi dintre ei, dupa randuiala lui Dumnezeu, s-au fact vazuti privirii omenesti, ca sa dea vestire ucenicilor. Aceasta vestire era foarte trebuincioasa pentru ei, caci acestia s-ar fi putut simti singuri si parasiti dupa plecarea Mantuitorului. “Acest Iisus care S-a inaltat de la noi la cer, astfel va si veni.”

Aceasta este vestirea lui Hristos prin cei doi ingeri ai Sai. Vedeti largimea iubirii Domnului pentru oameni? Chiar la vremea Inaltarii Sale la cer, catre tronul slavei Dumnezeului Celui in Treime, El nu Se gandeste la Sine, nici la slava Sa dupa toata umilirea, nici la odihna dupa muncile Sale cele grele de pe pamant, ci la ucenicii Sai care au ramas in urma pe pamant. Desi El Insusi le-a dat lor sfatuire si incurajare imbelsugata, El le trimite ingerii Lui, ca sa le dea lor mai multa mangaiere si bucurie. Desi El fagaduise sa trimita Duhul, Mangaietorul, si desi El Insusi le spusese: “Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14:18). De fapt El face mai mult decat fagaduise: El le arata ingeri din cer, vestitorii si slujitorii Sai, mai intai ca sa-i lamureasca de puterea Sa si, apoi, ca sa reinnoiasca, prin buzele ingerilor, fagaduinta ca El va veni din nou la ei. El face tot ce este cu putinta ca sa ia de la ei frica si durerea, si ca sa-i sporeasca cu indrazneala si bucurie.

Atunci ei s-au inchinat Lui si s-au intors la Ierusalim cu bucurie mare. Ei s-au inchinat Domnului Atotputernic cu duhul si cu trupul, ca semn al smereniei si ascultarii lor. Aceasta inchinaciune a lor inseamna: Faca-se voia Ta, O Doamne Atotputernic! Si ei s-au intors de la Muntele Maslinilor la Ierusalim, asa cum li se poruncise. Ei nu s-au intors cu tristete, ci cu bucurie mare. Ei ar fi fost mahniti daca Domnul ar fi plecat de la ei in vreun alt chip. Dar aceasta plecare era o noua si mareata aratare pentru ei. El nu a disparut din privelistea lor in oricare chip, ca sa mearga oriunde, ci S-a inaltat la cer intru slava si putere. Astfel s-au implinit in chip deslusit cuvintele Sale proorocesti despre aceasta intamplare, tot asa cum s-au implinit acelea despre patimirea si Invierea Sa. Si mintea Apostolilor s-a deschis, ca sa priceapa ceea ce spusese El: “Si nimeni nu s-a suit in cer, decat Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este in cer” (Ioan 3:13); si inca ceva ce spusese El ucenicilor in chip de intrebare (cand se mirasera ei de cuvintele Lui despre painea care va veni din cer): “Daca veti vedea pe Fiul Omului suindu-Se acolo unde era mai inainte?” (Ioan 6:62). – si iarasi: “Iesit-am de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si Ma duc la Tatal” (Ioan 16:28).

Intunericul nestiintei toarna frica si tulburare in suflet, dar lumina cunoasterii adevarului toarna in suflet bucurie, si da putere si incredere. Ucenicii se aflasera in frica si tulburare cand Domnul le-a vorbit despre moartea si Invierea Sa. Dar cand ei L-au vazut inviat si viu, s-au bucurat. Ucenicii trebuie sa fi fost iarasi cu frica si tulburare cand Domnul le-a vorbit despre Inaltarea Sa la cer si despartirea de ei. Dar cand aceasta se petrecea inaintea ochilor lor, dupa cum fusese proorocit, ei s-au umplut de bucurie mare. Frica lor s-a destramat, sovaiala lor a disparut, tulburarea lor a zburat de la ei, si in locul acestora toate s-a aflat adeverirea – o adeverire frumoasa, luminoasa; si din adeverire au capatat putere si bucurie. Acum ei stiau precis ca Domnul si Invatatorul lor Se pogorase din cer, pentru ca acum El Se inaltase la cer; si ca El a fost trimis de catre Tatal, pentru ca El Se intorsese acum la Tatal; si ca El este Atotputernic in cer asa cum a fost si pe pamant, caci ingerii Il inconjoara si fac Voia Lui. De aceasta cunoastere sigura era acum legata credinta sigura ca El va veni din nou, nu oricum, ci intru putere si slava, asa cum le spusese El de multe ori, si ingerii Lui repetau acum fagaduinta. Deci, pentru ei nu ramasese nimic altceva decat sa-I implineasca poruncile cu ravna. El le poruncise sa ramana in Ierusalim si sa astepte putere de sus.Cu bucurie mare si deplin indreptatita, si cu credinta mare ca aceasta putere de sus va cobori peste ei, acestia s-au intors in Ierusalim.

Si erau toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu. In alta parte se spune ca toti acestia, intr-un cuget, staruiau in rugaciune (Fapte 1:14). In cele din urma ei vazusera si aflasera ca nu-si puteau abate inimile si mintile de la Domnul care se departase din privelistea lor, dar care era, din pricina aceasta, sadit cu si mai multa hotarare in sufletele lor. El s-a salasluit in inimile lor cu putere si slava, si strigau laudandu-L si binecuvantandu-L pe Domnul. Si asa El a fost din nou cu ei mai degraba decat se asteptasera ei. El nu S-a intors in chip vazut ochilor lor, ci ca sa Se salasluiasca in sufletele lor. El nu a venit singur in sufletele lor, ci a venit impreuna cu Tatal, caci spusese celor care Il iubeau pe El: “Eu si Tatal Meu … vom veni la el si vom face locas la el”(Ioan 14:23). Numai Duhul Sfant trebuia sa Se pogoare si sa-Si faca locas in ei, ca ei sa fie barbati desavarsiti, in care sa fie reinnoit chipul si asemanarea Dumnezeului Celui in Treime. Aceasta trebuiau astepte ei in Ierusalim. Si au asteptat pana a venit. Zece zile mai tarziu, Duhul Sfant S-a pogorat, putere de sus, peste aceasta cea dintai biserica Crestina, ca sa nu plece din Biserica lui Hristos pana in zilele noastre, si pana la sfarsitul veacurilor.

Il laudam si-L binecuvantam pe Domnul care, prin Inaltarea Sa, ne-a deschis mintea ca sa pricepem si sa vedem calea si scopul vietii noastre. Laudam si binecuvantam pe Tatal, care raspunde iubirii noastre pentru Fiul cu iubirea Lui, si Isi face locasul sau, impreuna cu Fiul, intru toti cei care tin si marturisesc poruncile Domnului. Si in toata vremea Il pastram in minte pe Tatal si pe Fiul, laudandu-I si binecuvantandu-I – intocmai ca Apostolii din cetatea Ierusalimului – asteptand putere de sus: Duhul, Mangaietorul – ca sa vina peste noi: Cel Care vine peste noi toti la Botezul nostru, dar care pleaca de la noi pentru pacatele noastre. Fie ca sa se reinnoiasca in noi omul cel intreg, cel ceresc; sa ne invrednicim, intocmai ca Apostolii, sa primim binecuvantarea Domnului nostru Iisus Hristos Cel slavit si inaltat, caruia I Se cuvine slava si lauda, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

sursa: crestinortodox.ro

Vedeti si:

• Acatistul Inaltarii Domnului

• Predica la Inaltarea Domnului – Parintele Ilie Cleopa

Biserica cea dreptmăritoare a lui Hristos are un brâu; un brâu falnic, cu care se încinge în fiecare an. Brâul aceasta poartă pe dânsul douăsprezece semne, adică douăsprezece mari sărbători cu praznice împărăteşti.

Brâul acesta cu un capăt ajunge la Buna Vestire şi cu celălalt ajunge până acum, până în ziua de azi, la Înălţarea Domnului.

Toate dumnezeieştile taine care sunt însemnate pe brâul Bisericii îşi au originea lor dogmatică şi tainică în dumnezeiasca Scriptură. Ele sunt: Buna Vestire, Naşterea Mântuitorului, Botezul, Întâmpinarea, Răstignirea, Învierea şi celelalte toate.

Aşa şi dumnezeiescul praznic de astăzi al Înălţării Domnului a fost proorocit cu o mie de ani mai înainte de către marele şi dumnezeiescul prooroc David în psalmi, de două şi de trei ori zicând aşa: „Înalţă-te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta” (la fel şi la Iov 22, 12). N-a zis să se înalţe peste cer, că nu S-a suit Mântuitorul nostru numai peste un cer, ci peste nenumărate ceruri.

Dar şi dumnezeiescul apostol Pavel zice: „Şi acest Iisus Care S-a pogorât până la temeliile cele mai de jos ale pământului (adică până la iad), Acesta este Care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta măririi, întru cele înalte”. Deci, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu S-a suit în cer, nici peste cer, ci peste ceruri. Nimeni nu ştie numărul cerurilor; unii au spus că-s şapte, alţii că-s nouă. Dar Scriptura nu ne arată. Nenumărate sunt cerurile şi nemăsurat este Dumnezeu cu vechimea, cu puterea, cu înţelepciunea şi cu toate. Aşadar Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a suit mai presus de toate cerurile.

Însă pentru ce S-a înălţat Domnul? Pentru care pricină S-a înălţat? Aţi auzit cântându-se aseară, în stihurile de la strană: „Şi Sa suit Mântuitorul în ceruri, ca să ne trimită nouă pe Prea Sfântul Duh” (vezi Marcu 16, 19; Efeseni 4, 10).

Deci prima pricină pentru care S-a înălţat Domnul de la pământ la cer este ca să ne trimită nouă pe Duhul Sfânt. Aşa a spus şi El în dumnezeiasca Evanghelie: „Trebuie să Mă duc Eu, că de nu Mă voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede” (Ioan 14, 26; 15, 26).

A doua pricină pentru care S-a înălţat Mântuitorul la cer este pentru ca să plinească rânduiala cea pentru noi. Auziţi ce scrie la condacul acestui prealuminat praznic: „plinind rânduiala cea pentru noi” (se face-n cer şi pe pământ) şi toate celelalte (vezi condacul praznicului).

Care-i rânduiala aceasta? Iată care: Dumnezeu Tatăl a trimis pe Mântuitorul în lume, căci zice dumnezeiescul Evanghelist Ioan: „Aşa a iubit Dumnezeul lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său l-a trimis” pentru răscumpărarea ei. Şi l-a trimis nu numai aşa, ca să vie şi să se ducă, ci cu o misiune mare pentru cer şi pentru pământ.

Şi această misiune s-a împlinit astăzi.

A venit Cuvântul lui Dumnezeu sau S-a întrupat. Căci zice: „Şi Cuvântul trup S-a făcut” (Ioan 1, 14).

S-a întrupat, s-a născut, s-a botezat, a petrecut în taină 30 de ani, iar trei ani şi jumătate a predicat Evanghelia. După aceea a primit înfricoşatele şi preamântuitoarele patimi, pentru noi păcătoşii şi pentru a noastră mântuire. Căci a spus Isaia mai înainte: „Şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5). Pentru vindecarea noastră a trebuit să sufere El răni şi cu rana Lui să vindece rănile noastre cele sufleteşti. Şi după aceea a înviat din morţi, a biruit moartea prin moartea Sa, iar acum biruinţa Lui se desăvârşeşte prin Înălţarea la Cer.

Deci, astăzi s-a împlinit rânduiala cea pentru noi, adică misiunea cea mare pe care a avut-o Cuvântul lui Dumnezeu de la Tatăl Său; să vie, să se nască, să trăiască împreună cu noi, să sufere şi să învie pentru noi şi să Se înalţe la cer, de unde S-a coborât. Aceasta e rânduiala pe care a plinit-o Iisus Hristos.

Astăzi, în ziua de Înălţare, Hristos împlineşte deci toată rânduiala cea pentru noi. A împlinit tot ce-a fost scris pentru Dânsul în sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu.

A treia pricină pentru care S-a înălţat Iisus Hristos este ca să ne înalţe pe noi de pe pământ la cer, din iad la rai, din moarte la viaţă. Asta-i ultima pricină. Că a spus în dumnezeiasca sa Evanghelie: „Şi când Mă voi înălţa, pe toţi vă voi trage la Mine” (Ioan 15, 5). Dar cum se înalţă oamenii la cer? Cum îi trage Iisus în fiecare minut?

Aţi auzit aseară, la ultima paremie, ce a spus proorocul Isaia? „Dintre vii Te-ai pogorât la ei şi Te-ai înălţat ca să înalţi pe toţi fiii întru toate zilele veacului” (Isaia 42, 6).

Ai auzit pentru ce S-a pogorât Iisus Hristos? Pentru dragoste.

Ai auzit pentru ce s-a înălţat? Ca să înalţe pe toţi fiii omeneşti, nu într-o zi, nu în două, nu într-un an, nu într-o sută de ani, nu într-o mie sau zece mii de ani, ci „întru toate zilele veacului”, adică cât va fi lumea.

Dar cum se înalţă oamenii la cer? Prin darul Sfântului Duh, prin darul şi mila lui Dumnezeu. Când este omul în păcat de moarte şi este călduţ, ştiţi unde este cu sufletul? În iad. E mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad. Dar prin pocăinţă adevărată şi prin darul Sfântului Duh, care dezleagă prin mâna duhovnicului păcatele, se ridică din iad în rai, se ridică din moarte în viaţă, şi din om păcătos ce era, asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii. Şi nu numai cu îngerii, ci asemenea cu Dumnezeu, pe cât este cu putinţă. Căci auzi ce zice proorocul: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi. Dar voi ca nişte oameni muriţi (adică prin păcat) şi ca nişte boieri (adică asemenea unor draci) cădeţi” (Psalmii 81, 6).

De ce se cheamă păcatul cădere? Căci se zice: a căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie, sau în lăcomie, sau în beţie, sau în iubire de argint, sau în ură. Tot păcatul se cheamă cădere. De ce? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu, ne coboară de la treapta de oameni şi ne fac dobitoace. Căci a zis proorocul: „Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele fără de minte şi s-a asemănat lor ”(Psalmii 48, 12, 21). Deci din oameni ne facem dobitoace şi mai răi ca dobitoacele, ne facem draci. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în faţă, dar omul cu mintea sa Îl huleşte. Deci iată unde ne coboară păcatul. Păcatul ne trage mereu în jos, în fundul iadului, asemenea cu dracii, iar darul lui Iisus Hristos şi darul Sfântului Duh mereu ne înalţă şi mereu ne ridică. Căci zice proorocul: „De şapte ori de va cădea dreptul, de şapte ori se va ridica”. Şapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă veşnicie, la nesfârşit. Adică mereu se repetă căderea şi ridicarea omului. Deci de va cădea omul în toată viaţa sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, să se înalţe iarăşi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinţa cea adevărată.

Dar înălţarea aceasta a omului din iad şi din rânduiala dobitoacelor, şi din rânduiala păgânilor şi a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum.

Aşa ne învaţă dumnezeieştii Părinţi. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se face sfânt, după cum nici deodată nu se face drac, ci se ridică pe trepte; cei ce se străduiesc pe calea mântuirii vor merge dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: „Merge-vor din putere în putere” (Psalmii 83, 8). Ei capătă mai întâi o putere din darul Sfântului Duh în inima lor, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute – şi după aceea păşesc pe alte trepte.

Care sunt treptele acelea, ne arată dumnezeieştii Părinţi. Treptele urcuşului duhovnicesc sunt trei. Care? Aţi auzit în Scriptură la Levitic (22, 1-17), unde se vorbeşte de sâmbătă, de sâmbete şi de sâmbetele sâmbetelor; şi iarăşi: de seceriş, de secerişuri şi de secerişul sufletului raţional; şi iarăşi de tăiereaîmprejur, de tăierea tăierii-împrejur şi de tăierea inimii în duh, cum zice marele apostol Pavel (Romani 2, 29).

Acestea arată tainic în legea veche şi în cea nouă urcuşul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul, arată urcuşul, sau cum se înalţă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a şasea, a şaptea şi a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplaţia naturală în duh şi teologia mistică, adică cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, vol. II, cap. 37, 38, 39 – p.136).

Dar ce este sâmbăta sufletului raţional? Sâmbăta în legea veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având conştiinţa pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos şi se ridică din păcat şi se înalţă puţin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârşire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să ştii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Maxim [Marturisitorul]: sâmbăta e nepătimirea sufletului raţional care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.

Să vă dau o pildă. Un om a fost beţiv, a fost desfrânat, a fost ucigaş, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine ştie ce a făcut săracul în viaţă, că toţi suntem păcătoşi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curăţit şi s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul beţiei să pună înfrânare, în locul lăcomiei de pântece – postul, în locul iubirii de argint şi zgârceniei – milostenia, în locul desfrânării – curăţenia, în locul somnului mult – privegherea. Şi a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârşise mai înainte. El se află acum pe treapta întâi a urcuşului duhovnicesc, dar de-abia cu faptele, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: „Sâmbăta sufletului raţional este nepătimirea sufletului raţional care prin făptuire a lepădat de-abia semnele păcatului”. N-a spus rădăcinile, ci semnele. Acest om care se sileşte să facă fapte bune în locul celor rele şi pune început bun de faptă numai cu lucrarea din afară, de-abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său raţional. El află o oarecare mângâiere, dar încă e chinuit de gânduri, încă păcătuieşte cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Şi lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupeşti, cele cu lucrul, ţine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, ţine până la moarte.

Şi despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul Maxim: „Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcuşului duhovnicesc. Şi se tâlcuieşte aşa: slobozenia sufletului raţional, care îşi retrage mintea sa din simţire, părăsind lucrarea după firea simţurilor prin contemplaţia naturală în duh, adică prin cugetarea la Dumnezeu din zidiri, prin raţiunile lucrurilor”.

Cum se întâmplă asta? Noi, păcătoşii, în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului, fie al făţărniciei, fie al vicleniei, fie al desfrânării, al zavistiei, al urii, al mândriei, al iubirii de slavă, al răutăţii, al mâniei, al răpirii şi nu ştiu mai care din patimile sufleteşti. Unele sunt care se văd, altele care nu se văd, dar sunt mai rele şi mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânată, nici pe vameşi sau desfrânati, pe cei ce făcuseră păcate trupeşti. Oare aţi auzit în Evanghelie: „Vai de tine, desfranato!”? „Vai de tine, tâlharule!”? „Vai de tine, vameşule, că eşti păcătos şi faci nedreptate!”? Nu! Ci a zis: Vai vouă făţarnicilor, vai vouă fariseilor, vai vouă cărturarilor nebuni şi orbi! Şi cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care priveşte în sufletul nostru. „De milioane de ori – cum spune Solomon – ochii lui sunt mai luminoşi decât soarele”. El era Dumnezeu şi poporul de jos Îl iubea, că simţea puterea Dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Unul ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar şi El, văzând credinţa sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El pe munte, şi pe jos, flămânzi, când a înmulţit pâinile în pustie (vezi Matei 17, 19-23; 23, 16).

Căci a zis: „Milă Îmi este de popor, că sunt ca oile care n-au păstor”, risipite. Dar pe cei dintre mari, pe cărturari, pe farisei şi pe saduchei îi mustra, căci vedea într-înşii toate vicleniile şi făţărniciile lor. La desfrânate, la tâlhari, la vameşi, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei şi căinţa, umilinţa şi hotărârea de îndreptare. Iar pe cărturari şi farisei, la care vedea patimi grele sufleteşti, ca ura, zavistia, făţărnicia, pizma, viclenia şi altele, care sunt mai grele ca patimile cele trupeşti, pururea îi mustra şi le zicea: „Vai vouă!”, ca un Dumnezeu Care cunoaşte inimile.

Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele şi mai rele decât cele cu trupul.

Am ajuns deci la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc. Auzi în ce constă această treaptă: „Sâmbetele însemnează slobozenia sufletului raţional care a părăsit chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor prin contemplaţia naturală în duh”. Aceasta este treapta a doua pentru suflet. Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin ea se ajunge la contemplaţia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteşte. Când vede o fiinţă frumoasă, se mută cu mintea şi zice: dacă fiinţa aceasta e frumoasă, dar un înger cât este de frumos? Dar Heruvimii, dar Serafimii, dar Cel ce i-a făcut pe dânşii? Îşi mută mintea de la frumuseţea cea de aici la frumuseţea cea din ceruri şi, în loc să se smintească, se foloseşte.

Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea şi sufletul. Pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseşte. Căci zice: dacă oamenii pot să cânte din fluier şi din trâmbiţe şi din organe aşa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri, cum cântă îngerii, ce dănţuire este acolo? Căci se spune astăzi: „Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbiţă” (Psalmii 46, 5). Când puterile cereşti L-au văzut pe Mântuitorul Care ridica porţile cele de sus, toţi îngerii trâmbiţau, toţi cântau şi în glas de sunet mare şi în mare cântare S-a suit Hristos şi a ridicat – n-a deschis – porţile cerului. Le-a ridicat pentru toate veacurile. Şi dumnezeiescul Ioan-Gură-de-Aur zice: „Vezi că nu le-a deschis, ci le-a ridicat de tot?”.

Prin urmare, cel ce a ajuns la treapta a doua a urcuşului duhovnicesc aşa cugetă când aude o cântare lumească sau un om cântând, sau o femeie, sau o trâmbiţă, sau un fluier. Iar când vede soarele, cugetă aşa: „Dacă aici soarele luminează aşa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele Dreptăţii?” (Filocalia, vol. II, p. 136).

Astfel, omul, pe treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, prin contemplaţia naturală în duh, adică privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite şi nevăzute, căpătând slobozenie din ispite, cum spune dumnezeiescul Maxim.

El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ la cântările cele din cer şi zice cu mintea sa: „Dacă oamenii aceştia de ţărână ştiu să cânte aşa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în Cer?”. Tot aşa şi de va mirosi ceva frumos, se gândeşte la mireasma florilor raiului; şi aşa mută cu mintea şi celelalte simţiri, prefăcând prin contemplaţie toate cele auzite – sau văzute, sau gustate, sau mirosite, sau pipăite – în cugetări duhovniceşti.

Iar treapta a treia a urcuşului, adică a înălţării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeşte în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păşit pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc nu mai are nevoie de trepte, nu mai are nevoie să vadă frumuseţea cea de aici ca să se suie cu mintea la frumuseţea cea de sus, sau să audă o cântare de aici ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos de aici ca să gândească la mireasma raiului. Cel care a ajuns cu darul lui Iisus Hristos pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc a devenit un Dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică el are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieşte Hristos, cum grăia Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Romani 5, 16), sau cum spune în altă parte: „Aşadar – noi avem mintea lui Hristos” (I Corinteni 3, 15; Galateni 4, 6). Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos şi Hristos trăia într-însul, şi deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.

Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcuşului duhovnicesc – de care foarte puţini şi foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre –, este fiul lui Dumnezeul după dar. Acesta a ajuns ziua a opta, cum zice dumnezeiescul Maxim: „Ziua a opta după Scripturi este egală cu treapta a treia a urcuşului duhovnicesc”. Ea se numeşte şi sâmbăta sâmbetelor, nu se mai cheamă slobozenia sufletului, sau nepătimirea de pe treptele cele mai de jos. Sâmbetele sâmbetelor se numesc: „odihna duhovnicească a sufletului raţional care părăseşte chiar şi lucrarea cea după fire a simţurilor şi-şi întoarce mintea sa chiar şi de la cugetările cele mai duhovniceşti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care o leagă cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei”. Acela nu mai ştie nimic decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge la Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: „Nu mă mai tem de Dumnezeu”. Şi l-a întrebat unul: Dar de ce ? „Pentru că-L iubesc”. Simţind dragostea lui Iisus în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. De ce? Pentru că trăia în Hristos şi Hristos în el, şi astfel era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Aşa e omul care s-a înălţat cu sufletul său pe treapta a treia a urcuşului duhovnicesc.

Fraţii mei, sunt lucruri cam grele pentru dumneavoastră, cei de la ţară. Călugării le înţeleg mai bine. Dar ne întoarcem la o povestire uşoară, ca să vă folosim pe toţi. Oare dacă Mântuitorul Sa înălţat la cer, au fost şi sfinţi care s-au înălţat? Da. Dumnezeiasca Scriptură ne spune de Enoh, că s-a răpit şi nu s-a mai aflat, dar nu se ştie dacă chiar în cer. Ilie nu s-a înălţat nici el chiar la cer. Dar unde? S-a înălţat „ca la cer”, deci cam spre cer. În hronografe şi alte cărţi se păstrează o istorie despre unul din sfinţii care s-au înălţat la cer. Ştiţi cine? A fost fiul lui Adam, Set. Istoria sfântă spune că Set a fost foarte iubit de Dumnezeu. Pe acest fiu i l-a dat Dumnezeu lui Adam în locul lui Abel care a fost ucis de fratele său, Cain. Şi acest fiu a fost blagoslovit cu mari daruri de la Dumnezeu, că a fost plăcut lui Dumnezeu. Şi spune o istorie sfântă că acest Set s-a răpit la cer. Dar pentru ce? Ca să înveţe astronomia de la îngeri. De aceea, bine a zis Marele Vasile că: „mult vestita astronomie, pentru cel credincios, e o a doua teologie”. Pentru că precum auzim, astronomia îşi are originea de la Dumnezeu; căci chiar îngerii au învăţat pe om astronomia.

Se zice că Set a stat la cer 40 de zile şi 40 de nopţi şi a învăţat astronomia în cer, mişcarea astrelor cereşti, întunecarea soarelui, a lunii şi celelalte semne care se arată pe cer ca să le cunoască oamenii, când Dumnezeu e supărat, când vrea să schimbe vremea şi celelalte. Dar Sit, care a fost răpit, zice Scriptura şi istoria, sau când a fost dus la Dumnezeu, a uitat şi de foame şi de sete, ca şi Moise pe Muntele Sinai. Acesta a vorbit cu Dumnezeu şi a postit de două ori câte 40 de zile, numai în gândire de Dumnezeu stând, fără să mănînce şi să bea. Aşa a făcut şi Set. Fiindcă se afla în convorbire cu Dumnezeu şi îngerii îl învăţau semnele astrelor şi mişcările lumii şi celelalte, când s-a coborât la pământ, copiii nu-i mai ziceau tată. Dar cum? Dumnezeu! Aşa de tare strălucea faţa lui (vezi Hronograful lui Gheorghe Chedrenos).

Iar de Moise zice Scriptura că a primit pe Muntele Sinai atâta lumină de la Dumnezeu, care i-a dat tablele legii, încât fiii lui Israil nu puteau privi la el (Ieşirea 24, 17; 34, 29-30). De aceea îşi punea un văl pe faţă, căci îi strălucea faţa prea tare. Dar de Moise spune Scriptura că a fost numai pe Muntele Sinai, pe când de Set spune că a fost la cer.

Se zice că fiii lui Set de aceea se cheamă, în Scriptură, fiii lui Dumnezeu, iar fiii lui Cain fiii dracilor şi fiii oamenilor; pentru că au început să-i zică tatălui lor Dumnezeu. Atâta slavă şi frumuseţe şi podoabă a adus Set, când s-a pogorât de la Dumnezeu. Şi l-au întrebat fiii: „Tată, nu cumva te-ai făcut Dumnezeu?”. Iar el le-a răspuns: „Nu dragii mei, nu m-am făcut Dumnezeu. Eu sunt rob al lui Dumnezeu şi om stricăcios asemenea vouă, dar eu am fost acolo unde e Dumnezeu”. „Şi ce ţi-au spus, tată?”. „Iată ce miau spus: «Să păziţi legile lui Dumnezeu, învăţate de la Adam, pe care le-a primit de la Dumnezeu în conştiinţă, şi să băgaţi de seamă să nu vă căsătoriţi cu odrasle din neamul lui Cain, că este blestemat»”. Căci Scriptura spune că Dumnezeu a blestemat pe Cain. Dar ce mai spune Scriptura? Că s-au rănit fiii lui Set de frumuseţea fiicelor lui Cain şi le-au plăcut şi le-au luat în căsătorie. De aceea mânia lui Dumnezeu a venit asupra lor. Sit le-a spus: „Dragii tatii, să nu cumva să vă căsătoriţi cu urmaşe din neamul cel blestemat al lui Cain. Căci a spus Dumnezeu că atunci când vă veţi amesteca cu neamul acela, se vor naşte uriaşi şi va veni potopul pe faţa pământului şi va pierde pe tot poporul. Căci voi sunteţi neam sfânt, sunteţi ramură din rădăcină sfântă; să nu vă amestecaţi cu blestemaţii aceia de sălbatici!”.

Şi a trăit Set 812 ani. În timpul cât a trăit Set, fiii săi nu au călcat porunca lui Dumnezeu. Dar dacă a murit Set, copiii au zis unul către altul: „Ei! Tata a zis să nu iau cutare fată în căsătorie, dar el a murit, şi dacă mie îmi place, de ce să n-o iau? Că-i din neamul lui Cain?”. Şi au călcat porunca tatălui lor. Şi au început să-şi ia femei din neamul lui Cain.

Dar ce s-a întâmplat? Cum au început să-şi ia neveste din neamul lui Cain, se năşteau uriaşi. Aceştia creşteau de-o palmă în fiecare zi, creşteau mari ca chedrii Libanului, de 70-80 de stânjeni înălţime. Şi erau cei mai sluţi şi mai spurcaţi oameni de pe faţa pământului, cum spune Sfântul Dimitrie al Rostovului, încât condeiul nu poate să descrie ce făceau aceia. Că mâncau şi pruncii pe care îi lepădau muierile lor, aşa de spurcaţi erau. Şi sute de ani i-a aşteptat Dumnezeu la pocăinţă, până ce a venit potopul. Împărăţia uriaşilor a fost înainte de potop şi a ţinut aproape 200 de ani. Şi dacă nu s-au îndreptat ei de fărădelegile lor, Dumnezeu a zis: „Nu va locui Duhul Meu întru aceşti oameni”. Şi a hotărât să-i piardă de pe faţa pământului.

Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. Astăzi nu s-a suit Set la cer. Cine S-a suit astăzi la Cer? Hristos, Cel ce a zidit toate cerurile, El S-a suit. Şi ce ne trimite El de acolo? Ce le-a spus El apostolilor? „Voi să staţi în Ierusalim până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Adică: Eu nu vă las sărmani, cum vi se pare vouă. Ci voi fi cu voi până la sfârşitul veacului. Căci vă voi trimite vouă pe Mângâietorul, adică vă voi trimite altă faţă a Sfintei Treimi. Are să vină Duhul Sfânt, Mângâietorul. Şi când va veni Acela, are să vă deschidă vouă mintea, să înţelegeţi toate Scripturile. Şi vă va spune vouă toate, ca să înţelegeţi mai limpede tainele iconomiei în trup, sau pentru care pricină am venit Eu pe pământ şi am stat până azi, când Mă înalţ la cer. Căci apostolii şi evangheliştii, cât au stat cu Hristos, nu-l cunoşteau desăvârşit pe El.

A zis el Petru că crede, dar mai târziu s-a lepădat, căci nu era sigur. Odată mergeau într-un sat al Samariei şi acolo nu i-a primit pe ei, fiindcă faţa Lui era îndreptată spre Ierusalim, iar apostolii au zis: „Doamne, voieşti să pogorâm foc din cer asupra acestora care n-au voit să ne primească, precum a făcut Ilie?”. Iar Mântuitorul lea spus cu blândeţe: „Voi nu ştiţi al cui duh sunteţi…”. Ei nu ştiau că se află cu Dumnezeu şi vorbesc cu El, şi stau la masă cu El, şi umblă cu El. De aceea le zice: „Fiul Omului a venit să mântuiască şi să caute pe cel pierdut”. Altă dată, fiilor lui Zevedei li s-a năzărit să zică: „Dă-ne nouă să stăm unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta”. Altă dată, Petru se certa cu ceilalţi, care ar fi mai mare.

Altă dată Filip cerea: „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl!”. Iar Iisus îi spune: „De atâta vreme, Filipe, eşti cu Mine şi nu ai cunoscut că Tatăl este cu Mine şi Eu sunt cu Tatăl?”. Aţi văzut? Apostolii nu cunoşteau pe Stăpânul lor, nu cunoşteau pe Hristos, pe Mântuitorul lumii Care făcea atâtea minuni, şi învia morţii, şi înmulţea pâinile, şi gonea pe draci. Ei totuşi nu-L cunoşteau că-i Dumnezeu adevărat.

Cine le-a descoperit taina venirii pe pământ a lui Dumnezeu, a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Duhul Sfânt. Căci a zis Iisus: „Când va veni Acela, vă va spune vouă toate”.

Ştiţi cum a făcut Hristos? Cum ar veni un împărat mare, care-i cel mai vestit în toată lumea, şi şi-ar ascunde coroana, şi hlamida, şi toate semnele împărăteşti, şi s-ar duce să stea undeva la un ţăran, undeva la ţară. S-ar duce ca un om sărac şi acolo, neştiind nimeni cine-i, ar începe să-l batjocorească, să-l ocărască. Nu L-au ocărât evreii? Nu I-au spus că e samaritean, nu I-au spus că are drac şi că scoate dracii cu Belzebut?

După o vreme, însă, împăratul acela şi-ar aduce coroana, sceptrul şi hlamida şi le-ar spune: „Iată cine sunt eu; am stat la voi ca o slugă, dar eu sunt împărat peste tot pământul”. Câtă frică şi câtă căinţă şi câtă părere de rău n-ar avea oamenii aceia care l-au bătut pe împăratul, că a fost ca o slugă şi nu l-au cunoscut!

Aşa au păţit apostolii astăzi. Plângeau – zice – şi mâhnire mare era peste ei: „Acesta-i Dumnezeu, dar noi am umblat cu Dânsul şi I-am răspuns de multe ori obraznic, şi de multe ori n-am crezut în minunile Lui. De multe ori am vrut să facem altfel decât îi plăcea Lui”. Şi le părea rău apostolilor, fiindcă acum au cunoscut cu adevărat că El este Însuşi Dumnezeu.

Căci le spusese Mântuitorul: „Nimeni nu s-a suit la cer, fără numai Fiul Omului Care S-a pogorât din cer”. Căci numai El S-a suit la cer; ceilalţi, cum v-am mai spus, nu s-au suit la cer, ci „ca la cer”. Auzi ce spune David: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul să fie slava Ta” (Psalmii 107, 5).

Deci Iisus Hristos S-a suit astăzi mai presus de toate cerurile şi v-am arătat pricinile pentru care: întâi, pentru ca să ne trimită pe Duhul Sfânt; a doua, ca să plinească rânduiala cea pentru noi; şi a treia, ca să ne înalţe pe noi din moarte la viaţă, din iad la rai, din păcat la virtute. Să ne facă din oameni nu îngeri, ci dumnezei după dar. Deci omul, fiind după chipul şi asemănarea Lui, se înalţă cât îi este lui cu putinţă. Dacă crede şi se înalţă pe treptele urcuşului duhovnicesc, despre care v-am amintit, se face şi el un dumnezeu după dar, dar nu după fiinţă. Că auzi ce spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dumnezeu l-a pus pe om împărat peste tot pământul şi l-a făcut dumnezeu al celor făcute de Dumnezeu”.

Auzi? Omul e împărat al pământului şi Dumnezeu peste toate lucrurile lui Dumnezeu! Aşa a voit El să-l facă. Dar omul se amestecă cu dobitoacele, se face asemenea cu ele, se deprinde cu viaţa dobitocească şi se face mai rău decât dracul Şi aceasta-i căderea care ne coboară pe noi: păcatul. Iar ceea ce ne suie este darul lui Dumnezeu, care înalţă sufletele.

Căci auzi ce spune proorocul Isaia: „Ca să înalţe pe fiii Lui întru toate zilele veacului”. Nu s-au înălţat numai Enoh şi Ilie, nu s-au înălţat numai patriarhii şi proorocii, ci o dată cu înălţarea lui Hristos, s-au înălţat toţi sfinţii şi toţi pe care i-a scos Hristos din iad. Dar nu în cer, ci în rai, căci în cer numai El a intrat. Iar după judecata viitoare, toţi vor intra în cer. Căci zice în Evanghelie: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor!”. N-a zis „a raiului”. Că se zice că unde a prisosit păcatul, sau unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit darul lui Iisus. A fost izgonit Adam din rai, dar venirea lui Hristos împotriva satanei mai multă fală dă neamului lui Adam. Nu-l mai aduce iar în rai; în rai stau toţi sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu numai până la judecata viitoare, iar după judecata cea de apoi nu mai duce Dumnezeu pe sfinţi în rai, ci în cer.

Deci, s-a izgonit omul din rai, dar dacă cu darul lui Hristos sporeşte şi se mântuieşte, locuinţa lui va fi în cer, în împărăţia cerului.

Aşa a prisosit darul lui Dumnezeu dat firii omeneşti. Şi se întreabă Sfântul Ioan Damaschin: Pentru ce? Pentru trup! De ce nu i-a miluit şi pe draci tot aşa? Că şi dracii au căzut din cer şi s-au făcut draci. Au căzut fără trup şi ce este pentru om moartea, aceea este pentru îngeri căderea. Îngerii după cădere nu se mai pot întoarce, iar omului din cauza trupului i s-a dat pocăinţă până la moarte, până la ultima suflare. Dacă se pocăieşte, îl primeşte Dumnezeu şi poate să-l facă din om asemenea cu dracii, înger şi dumnezeu după dar, să-l ridice în cer. Căci pentru neputinţa trupului S-a răstignit Dumnezeu şi a venit şi S-a îmbrăcat în trup, ca să ridice firea noastră nu până la îngeri, nu până la Heruvimi, ci până la dreapta Tatălui. Pe scaunul Dumnezeirii stă firea omenească, acolo unde este Iisus Hristos. Aceasta în ciuda satanei. Căci ce a zis Dumnezeu? L-ai scos pe om din rai? Am să îndumnezeiesc firea omenească şi am s-o ridic în cer, şi am să Mă îmbrac în firea lui şi am să stau pe scaun cu Tatăl, şi ai să vezi floarea aceasta, pe care ai stricat-o în rai şi ai corupt-o, că stă pe tronul Dumnezeirii! Acesta-i lucrul lui Dumnezeu şi răzbunarea Lui pentru pizma satanei.

Fraţii mei, când era Adam de 700 de ani, cum se spune în hronograf, ca om bătrân, căci a trăit 930 de ani, cum spune Scriptura, a adormit lângă un stejar. Şi dormind el acolo, a venit la el Arhanghelul Uriil. Căci şapte duhuri mari, şapte Arhangheli au comanda cetelor îngereşti: Mihail, Gavriil, Rafail, Varahil, Salatiil, Gudiil şi Uriil. N-am să vă spun tâlcuirea acestor şapte nume, dar vă spun pe a lui Uriil că se tâlcuieşte „foc şi lumină dumnezeiască”. Acest al şaptelea Arhanghel a venit deci când dormea Adam lângă un stejar, obosit. Şi când s-a trezit, s-a trezit cu îngerul la cap: „Adame! Ce faci?”(Adam nu se mai temea de îngeri, că a stat cu ei în rai). Acesta zise: „Doamne, mă odihnesc”. „Adame, ia ascultă, ştii ce are să păţească neamul tău?”. „Nu, Doamne, dar să-mi spui ce are să facă Dumnezeu cu neamul acesta al meu, fiindcă văd că tare s-a mai înrăit. Că am atâtea mii de nepoţi şi strănepoţi, şi s-au înrăit. Şi pe mine, Doamne, pentru un singur păcat m-ai dat afară din rai, dar ei că s-au făcut curvari şi beţivi şi răi şi s-a umplut lumea de ei, cu aceştia ce ai să faci? Căci ştiu că Dumnezeu urăşte păcatul şi niciodată nu poate să fie prieten cu cel păcătos şi spurcat, ca să-i ierte păcatele lui fără de pocăinţă. Căci ştiu că nimic necurat nu va intra întru împărăţia cerului. Ce are să facă Dumnezeu cu neamul meu?”. Şi a zis Arhanghelul Uriil: „Iată, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu să-ţi spun. Să ştii, Adame, că oamenii au să se înmulţească mult, şi din ce se vor înmulţi, vor fi tot mai răi. Şi are să trimită Dumnezeu două potopuri”. Şi a întrebat Adam: „Ce-i aceea, Doamne, potop?”. „Potop, Adame, înseamnă apă multă şi foc mult. Are să vie o apă care să acopere lumea şi are să vie un potop de foc care să ardă lumea”. „Dar – l-a întrebat Adam – când au să fie acestea?” (Hronograful lui Chedrinos). Şi i-a zis îngerul : „Culcă-te şi dormi şi te odihneşte, că voi veni în altă zi”. Şi s-a odihnit Adam, şi altă dată, când era odihnit, a venit Arhanghelul Uriil şi îi zise: „Adame, ce vrei să ştii?”. „Doamne, spune-mi când are să fie potopul şi care potop are să fie întâi, cel cu apă, sau cel cu foc?.” Şi i-a spus lui Uriil Arhanghelul: „Ia seama, Dumnezeu îţi spune aşa: fă un stâlp de piatră, de 45 de coţi înălţime. După ce vei face stâlpul acela de piatră, să pui deasupra lui un vas cu apă, iar la rădăcina lui să faci un foc mare. După ce vei termina lucrarea aceasta, are să vie somn peste tine. Şi dacă ai să dormi, când te vei trezi, ia seama: dacă focul s-a atins de piatră şi va mistui stâlpul de piatră, focul va veni întâi. Iar dacă vasul cu apă se va vărsa şi va stinge focul, să ştii că apa vine întâi”. Şi a întrebat Adam pe Uriil: „Doamne, dar alte semne nu mai sunt?”. Uriil mai zise: „Mai sunt şi altele. Ia seama că înainte de a veni potopul cel cu apă, oamenii vor bea apă fără saţ, şi ziua, şi noaptea, apoi înainte de cel cu foc vor scoate fum”.

Şi a zidit Adam stâlpul acela de care a vorbit Arhanghelul Uriil. L-a zidit de 45 coţi înălţime. Şi le-a spus fiilor şi nepoţilor lui: „Poruncă a venit de sus să facem stâlp mare şi deasupra lui să punem un vas cu apă, iar la rădăcină să punem foc, că ne va arăta nouă care potop vine întâi: cel cu apă sau cel cu foc”. Şi după ce a terminat Adam stâlpul cel de piatră şi a pus vasul cu apă deasupra şi a aprins foc la rădăcină, a venit somn peste el şi a adormit. Şi când s-a trezit, apa se vărsase peste stâlp în jos şi stinsese focul. Şi a ştiut Adam în chip sigur că potopul cu apă va veni întâi. Şi aşa a şi venit. Că după cronologia veche a unor popoare, au trecut 2642 de ani de la zidirea lumii până ce a venit potopul. Dar îngerul mai spusese că înainte de potopul cu apă mai este un semn. Şi s-a împlinit şi acesta. Că se spune în istoria biblică şi în hronograful cel vechi că oamenii înainte de potop beau apă mereu. Mâncarea era [sau] nu era, dar beau şi ziua, şi noaptea, şi purtau apă în burdufuri de capră şi în vase de lut şi în vase de lemn. De câte ori se întâlneau, întrebau: Ai apă? Am. Beau apă şi nu se mai săturau. Era un semn că firea omenească va cere de la Dumnezeu pedeapsa prin beţia de apă. Şi astfel, la venirea potopului apa i-a înecat pe toţi. A rămas numai Noe, cu cele 7 suflete care au fost cu el în corabie. Şi din 8 suflete s-a înmulţit lumea din nou. El a fost astfel al doilea părinte al neamului omenesc, al doilea Adam al omenirii, care a fost izbăvit cu celelalte vieţuitoare în corabie.

Iar acum oamenii cer foc şi fum. Ai o ţigară? Ai un foc? În tren, în tramvaie, în troleibuze, în căruţe şi pe drum, se tot întreabă: Ai foc? Dă-mi un foc! Auzi? Foc caută. De aceea cu foc ne va pârjoli Dumnezeu. Să luăm aminte! Oamenii nu ştiu ce caută, nu ştiu ce cer cu focul şi cu fumul acesta. Cu focul se culcă şi cu fumul se scoală dimineaţa. Nu zic rugăciunea, ci zic: Adu o ţigară, măi femeie, dă ţigara încoace! Măi băiete, adu încoace ţigara! Foc şi fum cer, foc şi fum o să vie. Dar noi să fim cu luare aminte şi cu mare grijă şi să ne pocăim de păcatele noastre şi să ne lăsăm de răutăţile noastre. Să luăm aminte că de ziua aceea şi de ceasul acela 238 nimeni nu ştie. Aşa a spus Mântuitorul în Evanghelie, că de ziua aceea nimeni nu ştie, nici îngerii. Iar când apostolii l-au întrebat, zicând: „Doamne, au oare întru acest an ai să aşezi împărăţia lui Israil?”, El le-a zis: „Nu-i treaba voastră să ştiţi anii şi vremile, pe care Tatăl le-a pus sub a Sa stăpânire!”; „Duhul Sfânt va veni peste voi” şi „vă veţi îmbrăca cu putere de sus” şi „veţi fi martori în Ierusalim şi până la marginile lumii”.

Dar prin pilde le-a spus de altă împărăţie, de cea duhovnicească. Căci Apostolii nici după Înviere nu-L cunoşteau pe El desăvârşit, că este Dumnezeu şi om. De aceea cu iconomie a trebuit să le vorbească şi să mănânce cu ei. Şi le-a zis: „Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ”.

Petru şi Ioan şi Iacov şi ceilalţi mai de aproape socoteau că Hristos va întemeia o împărăţie pământească şi pe cei 12 apostoli îi va pune pe 12 scaune să fie miniştri, să conducă lumea. Dar nu pentru aceea a venit Hristos. El a spus în faţa lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Împărat sunt Eu; adică mai mare peste împărăţia de sus, şi peste cer, şi peste iad. Deci împărăţia Mea nu-i de aici. Hristos a venit să întemeieze împărăţia cea duhovnicească despre care a proorocit Arhanghelul Gavriil la Buna Vestire a Prea Curatei Fecioare Maria, zicând: „Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. (Luca 1, 32-33).

Împărăţia Mântuitorului – cum se spune în Crez – nu va avea sfârşit, ea nu are sfârşit nici în veacul acesta, nici în veacul veacului. Despre această împărăţie le-a spus: „Veţi lua putere de sus”, adică vă veţi îmbrăca cu puterea Duhului Sfânt.

Veţi vorbi în toate limbile de sub cer, veţi predica Evanghelia la toată lumea, vă trimit fără de toiege şi toată lumea veţi păstori, vă trimit fără de traistă, dar toate averile veţi moşteni – cum arată Efrem Sirul. Veţi lua putere de sus, veţi predica în numele Meu în tot pământul şi veţi întemeia împărăţia Mea duhovnicească, ce nu va avea sfârşit nici în veacul de acum, nici în cel viitor. Aceasta le-a spus Hristos. Iar altă dată le-a spus: „De ziua şi de ceasul acela (când o să vie sfârşitul) nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36)

Dar cum se poate aceasta: să nu ştie Fiul, dacă-i de o fiinţă cu Tatăl? Se poate? Desigur, Hristos a avut şi suflet omenesc, şi sufletul lui Hristos a fost amestecat cu trupul Lui ca focul cu fierul. Dar dacă proorocii au avut atâta înţelepciune duhovnicească în trup şi au ştiut viitorul, cum nu putea Hristos să ştie sfârşitul lumii? Iată ce spune Sfântul Andrei şi dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul în privinţa neştiinţei Fiului despre sfârşitul lumii: „Că nici Fiul nu ştie, luat după firea omenească, adică după firea simplă, aşa cum o purtăm noi, fără Duhul Sfânt şi fără sufletul Lui cel îndumnezeit”. Cum nu ştim noi ce o să fie mâine, aşa nu ştia Hristos ca om.

Şi altă pricină pentru care a zis Hristos că nu ştie nici Fiul a fost aceasta: Antihrist, când va veni, se va da pe sine că e Fiul lui Dumnezeu, iar oamenii or să zică: „Iată că vine sfârşitul, că nu plouă, că-s necazuri, că-s chinuri”. Şi atunci, cei credincioşi să nu se lase înşelaţi de Antihrist, care va zice că el este Fiul lui Dumnezeu şi că el ştie de sfârşitul lumii, ci să zică: „Noi ştim din dumnezeiasca Scriptură că despre sfârşitul lumii nici Fiul nu ştie, şi tu de unde ştii?”. Aşa zice Sfântul Andrei. Adică de aceea a zis Fiul că nu ştie, nu pentru că nu ştia, că nu se putea să nu ştie, dacă El Însuşi e Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar, fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000… Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi? Dacă eu mă duc la groapă mâine, pentru mine lumea s-a terminat şi eu mă duc în lumea veşnică. Cu ce mă duc? Cu ce-am pus în traistă! Când porneşti la drum, ţi-ai pus merinde de acasă, ţi-ai pus ceapă, ţi-ai pus cozonac, ţi-ai pus o sticlă de vin, ţi-ai pus încălţări, ţi-ai pus brâu, ţi-ai pus căciulă, ţi-ai pus bundiţă de frig. Ţi le-ai pus toate în traistă. Când stai la popas, ce scoţi din traistă? Ce-ai pus, nu? Aceea şi găseşti. Vom găsi un pahar de apă dat în numele Domnului, o vorbă bună, o milostenie făcută. Dacă am ajutat pe fratele nostru, dacă ne-am rugat pentru cei ce ne-au necăjit, să le facă Dumnezeu bine, nu rău; dacă n-am pomenit numele diavolului, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă am privegheat, dacă am citit dumnezeieştile Scripturi, dacă am ajutat pe cel necăjit, pe cel sărman, dacă am îmbrăcat pe cel gol, dacă am primit pe cel străin – toate le vom găsi, dacă le-am pus în traistă, pe drumul cel veşnic.

De la naştere la mormânt – zice un filozof grec – este o clipă. Cel ce a văzut naşterea vede şi groapa, negreşit. Ne-am născut, trebuie să murim în chip sigur. Pornim de la naştere şi numai până la groapă ajungem. De aceea suntem siguri. A răsărit soarele, merge la amiază, merge la apus, aceasta este viaţa noastră. Am răsărit în naştere. Înaintăm negreşit şi asfinţim în moarte. Aceasta să ne fie pururea în minte! „Toţi murim”, cum zice Isus Sirah. Toţi murim, dar avem un drum la mijloc, nu ştim cât. De aceea Hristos a spus: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme” (Marcu 13, 33;24, 42).

Eu ştiu că am să mor, dar nu ştiu când. Acesta-i marele lucru înfricoşat. Poate acum, poate peste un ceas… şi ce am să iau cu mine? Îngerul păzitor, care m-a îndemnat să fac bine, şi faptele mele, bune sau rele, acelea merg cu mine – şi prin vămi, şi la Hristos, şi la judecată. Deci, fraţii mei, sunteţi un grup de oameni, nu ştiu de unde aţi apărut.

Hotărât, îngerul vostru v-a adus aici. Aţi auzit o predică. Am voit să vă spun şi eu ceva, să spuneţi şi la alţii. Fericit şi de trei ori fericit este creştinul acela care în fiecare ceas şi în fiecare zi pune ceva în traistă pentru veacul viitor! Cele ce le pune sunt faptele lui cele bune. Când vom călători, când vom merge la vămi, când vor veni dracii să spuie cuvintele şi lucrurile şi gândurile noastre, să putem arăta şi noi: Da, am făcut rău, dar m-am spovedit la duhovnicul. Cine se spovedeşte la duhovnic, Duhul Sfânt şterge de la el tot ce a făcut.

Să arătăm la judecată: Da, am făcut rău, dar am făcut şi milostenie, am făcut şi metanie, am făcut şi post, m-am spovedit, am făcut şi milă cu cel sărac, am ajutat, am vorbit de bine, am iertat pe cel ce mi-a greşit. Să le arătăm şi noi acestea, ca să se puie în cumpănă cele bune şi cele rele. Astfel, de trei ori fericit va fi sufletul acela care se pregăteşte pentru drumul cerului. Ce spune Hristos? „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. Care e pârâşul? Conştiinţa noastră. Nu vezi? Dacă ai făcut un lucru mic, dacă ai greşit cu cuvântul, conştiinţa te mustră de ce ai zis rău de altul. Dacă ai bătut, dacă ai minţit, dacă ai furat, dacă ai blestemat, dacă ai luat lucrul altuia, în orice te mustră conştiinţa. Conştiinţa îţi spune tot ce ai făcut. Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om. Acesta este „pârâşul”. El ne pârăşte încă de pe acum şi dacă ne împăcăm cu el, e bine. Iar împăcându-ne cu pârâşul acesta, ne împăcăm cu Dumnezeu, că-i glasul Lui. Şi cu el ne putem împăca dacă ne spovedim, dacă ne pare rău pentru cele ce am făcut şi ne hotărâm să nu mai facem şi dacă ne hotărâm să facem fapte bune şi să le punem în locul celor rele de mai înainte, aşa ne împăcăm cu pârâşul.

Zice Domnul: „Împacă-te cu pârâşul tău cât eşti pe cale”. O cale este viaţa de acum. Viaţa de aici se numeşte cale pentru că într-una călătorim pe ea. Milioane de milioane de oameni călătorim pe ea, de la naştere la groapă. Ce spune Duhul Sfânt în catisma a şaptesprezecea? „Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului” (Psalmii 117, 1). Auziţi pe cine-i fericeşte Duhul Sfânt: pe cei ce în această cale, adică de la naştere până la groapă, sunt fără prihană, adică fără păcate, pe cei ce călătoresc în calea Domnului. „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte” (Psalmii 111, 1). Cel ce se teme de Dumnezeu în calea vieţii acesteia, se teme să gândească rău şi să vorbească rău şi să facă rău mai departe. Cel ce are frică de Dumnezeu, are toată înţelepciunea. Căci spune Solomon: „Frica Domnului este înţelepciune”. David o numeşte „începutul înţelepciunii” (Psalmii 110, 10).

Iar Isus Sirah zice: „Frica Domnului mai presus de toată înţelepciunea a covârşit”. Omul care se teme de Dumnezeu e mai presus de toţi înţelepţii veacului. Dar zice dumnezeiescul Ioan Gură-de-Aur: „Du-te, omule, la mormânt, stai acolo şi cugetă la cel ce a murit! Că mâine să ştii că te vei face ca el”. La mormintele din cimitir vei învăţa mai mult decât în toate şcolile filosofilor din lume. Cel mai înţelept om din lume este cel care cugetă la moarte. Dar de ce? Căci spune Isus Sirah: „Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi” (Isus Sirah 41). Dacă cugetăm că vom muri, sigur că ne măsurăm cuvintele, gândurile şi faptele noastre, şi n-avem nevoie de frica oamenilor.

Ştim că Dumnezeu e pretutindeni şi ştie şi gândurile noastre. Şi de frica Lui noi facem fapta bună. De trei ori fericiţi sunt aceia care în viaţa aceasta scurtă se îngrijesc de suflet şi se împacă cu Dumnezeu.

A trăit Adam 930 de ani şi la moarte l-a întrebat îngerul: „Adame, cum ţi s-a părut viaţa?”. „Doamne, cum ai intra pe o uşă şi ai ieşi pe cealaltă”. Şaptezeci de ani ai noştri ca un păianjen s-au socotit. Căci ce e oare mai slab ca pânza păianjenului? „Zilele anilor noştri şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere” (Psalmii 89, 10-11). Aţi auzit aceasta în Psaltire. Viaţa noastră trece în foarte scurtă vreme. Drumul nostru e foarte scurt. Deci, de trei ori sunt fericiţi care în calea aceasta scurtă îşi strâng merinde pentru drumul spre cer. Amin!

Parintele Ilie Cleopa – Predici la Sarbatorile de peste an