“Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi”

† TEOFAN

Prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iasilor si Mitropolit al Moldovei si Bucovinei

Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt […]

Veniți de luați lumină! Hristos a înviat! Adevărat a înviat Hristos!

Cuvinte mari; cuvinte de aur; lumină multă strălucind în întunericul din noi și dintre noi!

Anul acesta auzim mărturisirea acestor cuvinte din locuri diferite. Preoții la biserică, credincioşii la casele lor. În duh, încercăm să fim împreună şi să înţelegem semnele vremii. Constatăm, în primul rând, cât de mult ne-a cuprins frica morții, mai ales în ultima perioadă! Trăim intens teama de a nu fi molipsiți de ceva care ne-ar îmbolnăvi și ne-ar duce spre moarte. Dincolo de toate acțiunile justificate privind prevenția, atitudinea noastră arată cât de mică ne este credința în Înviere. Ne comportăm ca și cum viața de aici ar fi veșnică. Pe de altă parte, neliniștea din noi trădează îndoiala care ne roade cu privire la certitudinea vieții de după moarte.

Trecem printr-un moment de cernere. Sunt limpezite multe lucruri. Apele se separă unele de altele, iar gândurile multor inimi se dau cu adevărat pe față. Stăm de multe ori ascunşi cu teama de a nu fi contaminați precum stăteau ucenicii Domnului închiși într-o cameră de teama de a nu fi descoperiți.

Acum, ca și atunci, Hristos Dumnezeu vine între noi, cei îndoielnici, înspăimântați și înfricoșați, adresându-se nouă: „Pace vouă!”ⁱ ;„Eu sunt, nu vă temeți!”ⁱⁱ ;„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”ⁱⁱⁱ; „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”^iv.

În mijlocul nedumeririlor, neliniștii și lipsei de lumină Se arată Hristos cel mort și înviat. Chiar în iadul nostru lăuntric cuprins de temeri, întuneric și lipsă de sens, Hristos Dumnezeu coboară, ne ia de mână și ne ridică la lumină. „Veniți la Mine, zice El, toți cei osteniți și împovărați şi Eu vă voi odihni pe voi.”^v

Iubiți credincioși,

Situația dificilă prin care trecem nu este cu totul nouă. În istorie, au fost multe momente de derută, de confuzie și de haos. Au fost invazii și războaie, cutremure și imense revărsări de ape, molime și tot felul de boli necunoscute.

În fața unor asemenea situații, oamenii au avut atitudini diferite.

Cei care nu L-au avut pe Dumnezeu în viața lor, au căzut doborâți de teamă, neliniște și spaimă. Și despre ei a vorbit Domnul Hristos, spunând: „Oamenii vor muri de frică și de așteptarea celor ce au să vină peste lume”^vi.

Aceleași nenorociri și ispite s-au revărsat și asupra celor credincioși. Având credința în Învierea lui Hristos, aceștia nu s-au clătinat atât de tare. Viața trăită în lumina Învierii le-a dat tăria să nu cedeze în fața suferinței lor sau a celor din jur. Chiar dacă au căzut, au avut puterea să se ridice și să-și continue drumul. Aveau credința că Hristos a înviat și, datorită acestui adevăr, erau încredințați că viața lor nu se termină în lumea aceasta.

Creștinul adevărat este om al Învierii. Chiar dacă el este martorul a tot felul de suferințe, epidemii, tulburări care au loc în lume sau în propria viață și familie, el nu este copleșit întru totul de acestea. Se frământă și el, că este om cu neputințe. Are momente de îndoială, văzând valurile prea mari năpustindu-se asupra lui. Se teme, dar strigă precum Sfântul Apostol Petru: „Doamne, scapă-mă!”^vii. Și Domnul, la momentul potrivit, nu întârzie să apară.

În același timp, creștinul nu are o atitudine pasivă, resemnată în fața tragediilor lumii. El se luptă împotriva lor, caută să le îndepărteze, să aducă mângâiere semenilor săi cuprinși de grele încercări. Teama lui cea mai mare este să nu cadă în disperare. Credința în Dumnezeu, un duh smerit și multă dragoste îl ajută să nu fie lipsit de ultima urmă de nădejde. El mărturiseşte: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”^viii.

Psaltirea îi este, de asemenea, creștinului, de mare ajutor. „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?, zice el. Domnul este apărătorul vieții mele; de cine mă voi înfricoșa?”^ix „De voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele, că Tu (Doamne) cu mine ești.”^x Cuprins de boală sau înconjurat de vrăjmași, omul credincios are convingerea că Dumnezeu nu-l părăsește pentru că și el a avut inimă milostivă pentru cel cuprins de durere: „Fericit cel ce caută la sărac și la sărman, rostește creștinul prin mijlocirea Psaltirii, în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el și să-l vieze și să-l fericească pe pământ și să nu-l dea în mâinile vrăjmașilor lui. Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în așternutul bolii lui să-l întărească pe el. Eu am zis: „Doamne, miluiește-mă; vindecă sufletul meu că am greșit Ție”^xi.

Sfânta Euharistie așază omul în cea mai puternică legătură cu Dumnezeu, oferindu-i „leacul nemuririi, doctoria pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”^xii. Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului creează în mintea, inima și trupul creștinului smerit calea pentru a depăși noianul de neputințe proprii sau colective. Cum aceasta? Ne-o spune Domnul: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi”^xiii. Și chiar dacă omul nu se vindecă de o boală trupească sau alt necaz, prin puterea lui Dumnezeu din Sfânta Împărtășanie, el primește tăria răbdării, își duce mai ușor crucea și nu deznădăjduiește. El crede în Înviere, iar a crede în Înviere înseamnă a nu avea frică de moarte.

În timpul Postului Mare, creştinii mireni au fost lipsiţi de participarea concretă la Sfânta Liturghie. A fost o mare încercare pe care, nădăjduim a o depăşi cât mai curând. După trecerea molimei celei aducătoare de moarte, ne vom întoarce în bisericile noastre, ne vom spovedi mai des şi ne vom împărtăşi cu Dumnezeiasca Euharistie.

Drept-măritori creștini,

Credința în Învierea lui Hristos și credința în propria noastră înviere constituie începutul, mijlocul și sfârșitul drumului unui creștin adevărat. Fără înviere nimic nu are sens. Viața și moartea își pierd orice lumină. Doar învierea așază omul în bucurie, pace și mulțumire sufletească. „Dacă nu este înviere a morților, mărturisește Sfântul Apostol Pavel, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră…. Dar acum Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți”^xiv.

Pentru a ajunge la certitudinea învierii, creștinul este chemat să treacă prin cruce, prin răstignire, printr-un smerit cuget de pocăință. „Dacă am fost altoiți pe El (pe Hristos) prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui.”^xv

Altoirea noastră pe Hristos înseamnă dobândirea „gândului” Său^xvi. Gândul lui Hristos sau mintea lui Hristos îl așază pe om în starea de a înțelege corect calea vieții sale și a lumii. Un astfel de om nu se înspăimântă iremediabil în fața morții, nu calcă pe cadavre pentru a-și salva viața. El se luptă să nu deznădăjduiască, se ridică dacă a căzut, se roagă pentru a primi harul iubirii îndreptat spre toți, iartă, ajută și mulțumește.

Un astfel de om poate fi numit „fiu al învierii”, chiar și înconjurat de moarte el este un om înviat, un suflet înviat, o inimă fără de moarte, un cuget cu adevărat creștin și ortodox.

Rugăciunea noastră către Hristos Domnul este spre dobândirea curajului mântuitor în necazurile care ne înconjoară, panica, frica excesivă, deznădejdea nu au loc în inima celui care-L are pe Dumnezeu „Cale, Adevăr și Viață”^xvii. Și nu este un moment mai potrivit decât Sfintele Paști pentru a ni se mărturisi această Lumină vie și izbăvitoare.

Dumnezeu să ne îmbrățișeze pe toți cu iubirea Sa! El să ne ierte pentru tot păcatul, necredința, pentru toată micimea de suflet și pierderea cumpătului de care dăm adesea dovadă. Lumina Învierii lui Hristos să ne cuprindă pe toți în brațele Sale! Cuprinși de mângâierea și pacea acestei Lumini să mărturisim tuturor celor vii și celor plecați dintre noi că „Hristos a ȋnviat din morți, cu moartea pre moarte călcând, și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Sărbătoare sfântă de Paști, cu multă nădejde în Dumnezeu!

Al vostru frate și părinte în Hristos,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei și al Bucovinei

i Ioan 20, 19.

ii Matei 14, 27.

iii Ioan 16, 33.

iv Ioan 11, 25.

v Matei 11, 28.

vi Luca 21, 26.

vii Matei 14, 30.

viii Rugăciunea Sfântului Ioanichie.

ix Psalmi 26, 1-2.

x Psalmi 22, 4.

xi Psalmi 40, 1-4.

xii Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”, XX, 2, în Scrierile Părinţilor Apostolici, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 1, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 164.

xiii Ioan 6, 54.

xiv 1 Corinteni 15, 13-20.

xv Romani 6, 5.

xvi 1 Corinteni 2, 16.

xvii Ioan 14, 6.

O, Doamne, prin Invierea ta, Tu Te-ai facut toate lucrurile pentru toti oamenii!

O, Preabogatule Imparate, cu un dar, Tu ai umplut toate mainile noastre intinse catre cer! Bucurativa, o, tu, cerule si, o, tu, pamantule, bucurati-va!

Bucura-te, o, tu, cerule, precum se bucura mama care isi hraneste copiii cei flamanzi; bucura-te, o, tu, pamantule, precum se bucura copiii la primirea hranei din mainile mamei lor!

Biruinta lui Hristos este singura biruinta intru care se poate bucura intreaga lume, chiar de la inceputuri pana la sfarsit. Oricare alta biruinta de pe pamant a deosebit si inca ii deosebeste pe oameni, unii de altii. Atunci cand un imparat pamantesc castiga o victorie asupra altui imparat, unul dintre ei se bucura, iar celalalt se plange. Atunci cand omul iese biruitor asupra vecinului sau, sub un acoperis este cantare, iar sub celalalt este plangere. Nici o izbanda de bucurie de pe pamant nu este lipsita de otrava rautatii: biruitorul obisnuit, de pe pamint, se bucura atat prin rasul sau, cat si prin lacrimile dusmanului sau biruit. El nici nu vede cum loveste raul prin mijlocirea bucuriei.

[…]

Numai biruinta lui Hristos este ca soarele care revarsa raze stralucitoare peste toti cei care se afla sub el. Numai biruinta lui Hristos umple toate sufletele oamenilor cu bucurie de neinvins. Numai aceasta singura este fara de rautate sau pizma.

Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de taine? Este; dar in acelasi timp este descoperita si intregii omeniri, celor vii si celor morti. Vei spune ca aceasta este o biruinta plina de dar? Este, si mai mult decat atat. Nu este mama mai plina de dar cand, nu o data sau de doua ori isi izbaveste copiii de serpi, dar pentru a-i izbavi pe ei pentru todeauna, aceasta merge cu curaj chiar la cuibul serpilor si ii arde in intregime?

Vei spune ca aceasta este o biruinta tamaduitoare? Este, tamaduitoare si mantuitoare pentru vecii vecilor. Aceasta biruinta aleasa mantuieste oamenii de rau si ii face fara de pacat si fara de moarte. Nemurirea fara lipsirea de pacat ar insemna doar largirea puterii raului, si a rautatii si a pizmei, dar nemuriea dimpreuna cu lipsa de pacat aduce bucuria fara de margini si ii face pe oameni
fratii ingerilor minunati ai lui Dumnezeu.

Cine nu s-ar bucura intru biruinta Domnului nostru Iisus Hristos? El nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinta Lui nu L-a facut pe El mai mare sau mai viu, sau mai bogat, ci pe noi ne-a facut astfel. Biruinta Lui nu este egoism, ci dragoste, nu este insfacare, ci daruire. Cuceritorii pamantesti iau biruinta asupra lor; Hristos este singurul Cuceritor care o aduce. Nici macar un singur cuceritor pamantesc, imparat sau capetenie, nu doreste ca biruinta lui sa-i fie luata si data altcuiva; numai Domnul Cel Inviat daruieste biruinta Lui cu amandoua mainile, fiecaruia dintre noi si nu este suparat, ci mai mult Se bucura atunci cand noi, prin biruinta Lui, ne facem biruitori – cu alte cuvinte: mai mari, mai vii si mai bogati decat am fost.

Biruintele pamintesti arata mai bine cand sunt privite de departe, dar sunt mai urate si mai respingatoare cand sunt privite de aproape; in vreme ce, in ceea ce priveste biruinta lui Hristos, nu se poate spune de unde arata mai bine, de departe sau de aproape. Privind aceasta biruinta de departe, ne minunam de aceasta, ca fiind fara de asemanare in stralucirea, curatia si harul ei mantuitor.

Privind aceasta biruinta de aproape, ne minunam de aceasta, pentru ca sunt invinsi vrajmasii cumpliti si pentru ca au fost sloboziti robi fara de numar ai lor.

Astazi este ziua cea mai presus dintre toate zilele anului, inchinata sarbatoririi acestei biruinte a lui Hristos si de aceea se cade sa privim aceasta biruinta de aproape, atat pentru mai buna noastra cunoastere, cat si pentru mai marea noastra bucurie.

Atunci sa ne apropiem de Domnul nostru inviat si biruitor si sa ne intrebam: Mai intai: asupra cui a fost biruitor Hristos prin Invierea Sa ?

In al doilea rand: pe cine a izbavit Hristos prin biruinta Sa ?

I

Prin Invierea Sa, Domnul a biruit pe cei doi dintre cei mai aprigi vrajmasi ai vietii si ai cinstei omenesti: moartea si pacatul. Acesti doi vrajmasi ai oamenilor s-au nascut atunci cand primul om s-a despartit de Dumnezeu, calcand peste poruncile despre ascultare, fata de Facatorul sau. In Rai, Omul nu a cunoscut nici moartea nici pacatul, nici frica nici rusinea. Pentru ca, despartindu-se de Dumnezeul Cel viu, omul nu a putut cunoaste nimic despre moarte si traind in ascultare desavarsita fata de Dumnezeu, el nu putut cunoaste nimic despre pacat.

Acolo unde nu se cunoaste moartea nu exista frica; si acolo unde nu se cunoaste pacatul, nu s-a nascut nici rusinea din pacat. De indata ce omul a pacatuit impotriva ascultarii mantuitoare fata de Dumnezeu, atat frica, cat si rusinea, au venit impreuna cu pacatul: omul s-a simtit la o departare nemarginita fata de Dumnezeu, si a simtit dinainte secerea mortii asupra lui. De aceea, atunci cand Dumnezeu l-a chemat pe Adam si a intrebat: “Adame, unde esti?”, el a spus: “Am auzit glasul Tau in rai si m-am temut caci sunt gol, si m-am ascuns” (Facerea 3:9-10). Pana atunci, glasul lui Dumnezeu il incurajase, il bucurase si il insufletise pe Adam, dar atunci, cand se savarsise pacatul, acelasi glas aducea slabiciune, groaza, moarte. Pana atunci Adam se stia invesmantat in acoperamantul fara de moarte al ingerilor, dar atunci el s-a stiut stricat de pacat, jefuit, pangarit si coborat pana la treapta animalelor si coborat pana la masura unui pitic.

Asadar, fratii mei, vedeti cat de ingrozitor este cel mai mic pacat al neascultarii fata de Dumnezeu. Capatand frica fata de Dumnezeu, Adam s-a ascuns printre pomii raiului – ca o pisica de casa care, atunci cand se salbaticeste, o porneste pe dealuri si incepe sa se ascunda de stapanul ei si de mana care a hranit-o! Adam a inceput sa caute ocrotire in afara Ocrotitorului sau, de la animalele lipsite de judecata, pe care le stapanise pe deplin pana atunci. Un pacat a atras cu viteza luminii fulgerului pe cel de al doilea, pe al treilea, al sutalea, al miilea, pana cand omul s-a facut in cele din urma ca animalul intre animale si ca pamantul intre cele pamantesti, atat in trup cat si in suflet. Calea pacatoasa pe care a pornit-o Adam l-a dus catre pamant si in pamant. Si astfel Dumnezeu a spus: “Pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Facerea 3:19), aratand nu numai judecata lui Dumnezeu ci si o socotinta mai mare asupra celor pamantesti si a risipirii omului, care, odata inceput, a crescut
grabnic.

Urmasii lui Adam, neam dupa neam, s-au legat din ce in ce mai mult de pamant si s-au tot faramitat, si s-au imprastiat, pacatuind cu rusine si murind cu frica si groaza. Oamenii se ascundeau de Dumnezeu printre pomi, pietre, aur si tarana; dar, cu cat se ascundeau mai mult, cu atat se lepadau mai mult de adevaratul Dumnezeu si cu atat L-au uitat mai mult. Natura, care se intindea odinioara la picioarele oamenilor, treptat a crescut pana deasupra capului lor, astfel ca in cele din urma, aceasta a ascuns cu totul fata lui Dumnezeu de la ei si a luat locul Lui.

Si omul a inceput sa-si faca un dumnezeu din natura: ascultand de ea, purtanduse potrivit cu ea, rugandu-se ei si aducandu-i jertfe. Dar inchinarea la natura nu a fost in stare sa o izbaveasca nici pe aceasta nici pe om de la moarte si stricaciune.

Calea cumplita pe care o urma omenirea era calea pacatului; si aceasta cale pierzatoare ducea neinduplecat catre cetatea cea una intunecata si numai una: cetatea mortii. Imparatii pamantului au carmuit oamenii; pacatul si moartea au carmuit atat oamenii cat si imparatii. Cu cat calea ducea mai departe, cu atat sporea greutatea pacatului, precum bulgarul de zapada care se rostogoleste la vale. Omenirea ajunsese in adancurile deznadejdii cand a aparut Biruitorul cel ceresc ca sa-i mantuiasca.

Biruitorul era Domnul Iisus Hristos. Vesnic fara de pacat si vesnic fara de moarte, El a trecut prin mormintele oamenilor, presarand florile nemuririi odata cu venirea Lui. Suflarea Lui a spulberat duhoarea pacatului si mortii au inviat la cuvantul Lui.

Dar El, din iubirea Sa pentru oameni, a luat muntele de pacate asupra Lui, in acelasi chip in care, din iubirea Sa pentru oameni, S-a imbracat in vesmant de om, muritor. Dar pacatul omenesc era atat de greu si de cumplit ca, sub povara lui, Fiul lui Dumnezeu a pogorat in mormant. Insutit fie binecuvantat acel mormant din care a tasnit rau intreg de nemurire pentru intreaga omenire! Biruitorul a pogorat dincolo de morminte, pana in iad, unde a rasturnat tronul lui Satan si a stricat pamantul roditor al tuturor uneltirilor impotriva oamenilor. Din adancimea mormantului, Biruitorul S-a inaltat in cerurile cele mai inalte, deschizand o cale noua – catre cetatea vietii. El a stricat iadul intru toata taria Lui si, intru taria Lui, a slavit trupul Sau si S-a inaltat din mormant – intru puterea Lui, care este nedespartita de aceea a Tatalui si a Duhului Sfant. Bland ca un miel, bunul Domn Iisus a mers la suferinta si la moarte, si puternic fiind ca Dumnezeu, El a rabdat suferinta si a biruit moartea. Invierea Sa este adevarata si este in acelasi timp proorocirea si chipul invierii noastre – caci trambita va suna si mortii vor invia nestricaciosi (I Corinteni 15:52).

Unii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel inviat a biruit moartea, cand oamenii inca mor? Cei care vin in aceasta lume prin pantecele mamei lor o vor parasi prin moarte si mormant. Aceasta este regula. Numai ca, pentru noi, cei care murim intru Hristos, moartea nu mai este o prapastie adanca intunecata, ci nasterea la viata noua si intoarcere in patria noastra. Pentru noi mormantul nu mai este un intuneric vesnic, ci poarta la care ne asteapta ingerii minunati ai lui Dumnezeu. Pentru toti cei care sunt indestulati de dragoste pentru Preafrumosul si Iubitorul Domn Iisus Hristos, mormantul s-a facut doar ultima impiedicare pana a ajunge inaintea fetei Lui – si aceasta impiedicare este neputincioasa, ca panza de paianjen. Si astfel slavitul Apostol Pavel striga: “Pentru mine viata este Hristos si moartea, un castig” (Filipeni 1:21). Cum sa nu fi biruit Domnul moartea, cand moartea nu se face vazuta inaintea Lui? Mormantul nu mai este o prapastie adanca, pentru ca El a umplut-o cu Sine; nici mormantul nu mai este intuneric pentru ca El l-a luminat; nici frica si groaza nu mai este pentru ca El arata inceputul, nu sfarsitul; nici nu este patria noastra vesnica, ci numai usa catre patrie. Deosebirea dintre moartea dinainte de Invierea lui Hristos si de dupa, este ca si deosebirea dintre un incendiu foarte intins si flacara unei lumanari. Biruinta lui Hristos este esentiala, si de aceea, prin El, moartea a fost inghitita de biruinta (I Corinteni 15:54).

Altii se vor intreba: cum se poate spune ca Domnul Cel Inviat a biruit pacatul, cand oamenii inca pacatuiesc? Domnul a biruit pacatul cu adevarat. El a biruit pacatul prin zamislirea si nasterea Sa fara de pacat; apoi prin viata curata si fara de pacat de pe pamant; apoi prin suferinta Sa pe Cruce, El fiind Cel Drept; si in cele din urma El a incununat aceasta biruinta prin Invierea Sa cea slavita. El S-a facut leacul, leacul potrivit si de netagaduit, impotriva pacatului. Cel care este lovit de pacat numai de Hristos poate fi tamaduit. Cel care nu doreste sa cada in pacat, numai cu ajutorul lui Hristos poate schimba aceasta dorire in realitate.

Cand oamenii au descoperit vindecarea variolei, ei au spus: am biruit aceasta boala! Ei au spus acelasi lucru cand au descoperit vindecarea pentru amigdalita, durere de dinti, guta si alte boli asemanatoare: le-am biruit! Atunci, descoperirea vindecarii unei boli inseamna biruirea ei. Hristos este pe departe Cel mai mare Doctor din istoria omenirii, pentru ca El a adus oamenilor vindecarea pentru boala care se afla dincolo de toate bolile – pentru pacat, din care s-au nascut toate celelalte boli si toate celelalte suferinte ale omului, atat trupesti cat si sufletesti.

Acest leac este El Insusi, Domnul Cel inviat si viu. El este singurul Leac bine lucrator impotriva pacatului. Daca oamenii, chiar si astazi, pacatuiesc, si pacatuind ajung la pieire, aceasta nu inseamna ca Hristos nu a biruit pacatul, ci numai faptul ca acei oameni nu au luat acel leac, unul si numai unul, impotriva bolii lor aducatoare de moarte; aceasta inseamna, fie ca nu Il cunosc destul pe Hristos ca leac, ori, daca Il cunosc pe Domnul, ei nu iau folos de la El, dintr-o pricina sau alta. Dar istoria arata, prin mii si mii de glasuri, ca cei care folosesc acest leac pentru sufletele lor si il iau in trupurile lor, se tamaduiesc si se fac intregi.

Cunoscand slabiciunea fiintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a pregatit leacul pentru cei credinciosi, ca acestia sa Il ia ca hrana si bautura sub chipul vazut al painii si al vinului. Aceasta a facut Iubitorul de Oameni din dragostea Lui nemasurata pentru oameni, pur si simplu pentru a le usura apropierea de leacul de viata datator impotriva pacatului si a stricaciunii aduse de pacat. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el … si va trai prin Mine. (Ioan 6:56-57). Cei care pacatuiesc hranesc pacatul si viata care se afla in ei se pierde prin pacat. Totusi, cei care se hranesc cu Domnul Cel viu, se hranesc cu viata si viata din ei sporeste tot mai mult si moartea se imputineaza. Si cu cat viata sporeste, cu atat pacatul se micsoreaza.

Dulceata neroada si intunecata a pacatului se inlocuieste in ei cu dulceata plina de bucurie si de viata datatoare a Biruitorului Hristos.

Binecuvantati sunt cei care au incercat si au simtit aceasta taina in viata lor. Ei se pot numi fii ai luminii si copii ai harului. Cand vor trece din viata aceasta, ei vor parasi spitalul fara sa mai fie bolnavi, ci oameni sanatosi.

II

Ne intrebam acum: pe cine a izbavit Domnul Cel inviat prin biruinta Lui asupra pacatului si a mortii ? Oamenii unui singur popor sau ai unui neam? Oamenii unei clase sau pozitii sociale? Nu; in nici un chip. O asemenea izbavire ar fi, in esenta, biruinta rautacioasa a cuceritorilor pamantesti. Domnul nu Se numeste “Iubitorul iudeilor” sau “Iubitorul grecilor” sau “Iubitorul saracilor” sau “Iubitorul aristocratilor” ci “Iubitorul oamenilor”. El a pregatit biruinta Sa pentru toti oamenii, fara nici un fel de deosebire intre oameni, pe care numai ei singuri le nascocesc si le socotesc. El a dobandit biruinta pentru totdeauna si pentru ajutorul tuturor oamenilor ziditi si le-a daruit-o tuturor. Celor care primesc aceasta biruinta si aceasta se face si biruinta lor, El le-a fagaduit viata vesnica si salasluirea dimpreuna cu El in Imparatia cea cereasca. El nu sileste pe nimeni sa primeasca aceasta biruinta, cu toate ca are un pret atat de scump, ci lasa oamenilor libertatea de a alege daca o primesc sau nu. Asa cum omul in Rai a ales in chip liber caderea, moartea si pacatul din mainile lui Satan, tot la fel omul este liber si acum sa aleaga viata si mantuirea din mainile Domnului Celui Biruitor.

Biruinta lui Hristos este un balsam, balsam de viata datator, pentru toti oamenii, toti cei care au capatat lepra din pacat si din moarte.

Acest balsam ii face pe bolnavi sanatosi si pe cei sanatosi si mai sanatosi.

Acest balsam inviaza mortii si da mai mare tarie vietii celor ce sunt in viata.

Acest balsam intelepteste omul, il innobileaza si il indumnezeieste; ii sporeste puterea insutit, inmiit si ii inalta cinstirea cu mult deasupra intregii celeilalte naturi, in starea ei de slabiciune, pana la stralucirea si frumusetea ingerilor si arhanghelilor lui Dumnezeu.

O, balsam preafrumos si datator de viata! Ce mana nu te-ar lua pe tine? Ce inima nu te-ar pune pe ranile ei? Care gura nu ti-ar canta cantari de lauda? Care pana nu ar scrie minunile pe care tu le-ai lucrat? Care abac nu ar socoti toate vindecarile pe care tu le-ai facut celor bolnavi si invierile din morti savarsite de tine pana acum? Care lacrimi nu ar curge spre recunostinta fata de tine?

Atunci, veniti toti fratii mei, care va temeti de moarte. Veniti mai aproape de Hristos Cel Inviat si Cel care Inviaza, si El va va izbavi pe voi din moarte si din frica de moarte.

Veniti, toti cei care traiti sub rusinea pacatelor voastre savarsite in chip deschis sau in ascuns.

Apropiati-va de Izvorul de apa vie, care va spala si va curateste si care poate sa faca din vasul cel mai murdar vasul mai alb decat zapada.

Veniti, toti cei care cautati sanatatea, puterea, frumusetea si bucuria. Iata, Hristos Cel inviat este Izvorul tuturor acestora. El va asteapta cu mila si cu dragoste aprinsa, voind ca nici unul sa nu se piarda.

Inchinati-va inaintea Lui, in trup si in suflet. Uniti-va cu El cu toata mintea si cu gandurile voastre.

Imbratisati-L din toata inima voastra. Nu aduceti slava inrobitorului, ci Eliberatorului; nu va uniti cu pierzatorul ci cu Mantuitorul; nu imbratisati pe cel strain ci pe Rudenia voastra cea mai apropiata si pe Prietenul vostru cel mai drag.

Domnul cel Inviat este Minunea minunilor, dar in timp ce este Minunea minunilor, El este de aceeasi fire ca si voi – de fire omeneasca adevarata, firea cea dintai, asa cum era a lui Adam in Rai. Firea omeneasca adevarata nu a fost zidita pentru a fi inrobita firii lipsite de judecata, care o inconjoara, ci ca sa stapaneasca firea prin puterea ei. Adevarata fire a omului nu sta nici in nevrednicie, nici in boala, nici in moarte si nici in pacatosenie, ci in slava si sanatate, nepacatosenie si viata vesnica.

Domnul Cel Inviat a sfasiat catapeteasma care despartea Dumnezeirea de omenirea cea adevarata si ne-a aratat in El maretia si frumusetea si a unuia si a celuilalt. Nici un om nu poate sa cunoasca pe Dumnezeu adevarat decat numai prin Domnul nostru Iisus Hristos Cel Inviat; si nimeni nu poate sa cunoasca omul adevarat decat numai prin El.

Hristos a inviat, fratii mei!

rin Invierea Lui, Hristos a biruit pacatul si moartea, a stricat imparatia intunericului lui Satan, a izbavit pe oamenii cei inrobiti si a rupt pecetea asupra celor mai mari taine ale lui Dumnezeu si ale omului. Slava si lauda sa Ii aducem Lui, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Nicolae Velimirovici – “Predici”

Hristos a înviat! Unde ţi-e, moarte, boldul? Unde ţi-e, iadule, biruinţa?

Veniţi, oameni, să-i cântăm şi să ne închinăm lui Hristos, să slăvim învierea Lui din morţi!

Astăzi este mântuirea lumii: nimicitu-s-a şi s-a biruit vrăjmaşul cel temut şi neînfrânt până acum al neamului omenesc şi al întregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar păcatul l-a lovit cu moarte.

Mulţi oameni trăiau la începutul lumii cu sutele de ani, dar şi lor le venea sfârşitul. Erau bărbaţi puternici, care-şi învingeau toţi duşmanii, care supuneau ţări şi popoare, dar nici unul dintre ei nu a reuşit să biruie moartea.

Alţii, prin înţelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se îmbogăţeau de cunoştinţe, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reuşit să omoare moartea. Chiar şi drepţii, cu întristare, se coborau cu sufletele în iad, simţind că totul în viaţă e deşertăciune şi chin sufletesc, care se prelungeşte până la moarte.

Dar astăzi moartea a fost biruită. Căci Hristos a înviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei înviaţi. Nu pentru Sine a gustat moarte şi a înviat Hristos, Fiul Dumnezeului veşnic viu ci, ca să biruie moartea în El însuşi, iar nouă, oamenilor, să ne deschidă porţile vieţii veşnice, El a primit moartea şi îngroparea şi, înviind din morţi, a devenit biruitorul morţii.

Singur înviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiască, El le dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El îi hrăneşte pe credincioşii Săi cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând în ei şuvoiul vieţii. El ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slavă.

Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurtă vreme a gustat moartea, mor şi astăzi oamenii, ca să învie din morţi şi să fie împreună cu El în împărăţia Lui.

Astăzi e ziua învierii. Cu bucurie să o prăznuim, oameni buni!

Se veselesc şi cei trecuţi în lumea cealaltă, părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina învierii şi pregustându-şi propria înviere, când se vor sătura şi mai mult de slavă dumnezeiască. Bucuraţi-vă, toţi cei bolnavi, cei întristaţi şi suferinzi. Va veni şi pentru voi vremea unei vieţi pline de bucurie. Prăznuiţi, veseliţi-vă toţi oamenii, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu vă găsiţi de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustii, călători şi întemniţaţi! Toţi să ne bucurăm acum! Sărbătorim omorârea morţii, a iadului nimicire, începutul unei vieţi noi. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.

Hristos a înviat!

Sf. Ioan Maximovici

sursa: sfioanmaximovici.wordpress.com

* * *

Cuvant la Inviere al Sfantului Ioan Gura de Aur

Rodul postului

Am lepadat povara postului, dar n-am lepadat rodul lui, pe care e vremea sa-l culegem. A trecut oboseala nevointelor, dar sa nu treaca ravna faptelor bune. S-a dus postul, dar sa ramana evlavia. Mai bine spus, […] a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decat acela, iar acela pentru acesta s-a facut. Dupa cum, cand posteati, va spuneam ca se poate sa nu postesti, desi postesti, tot astfel si acum va spun ca se poate sa postesti, desi nu postesti. […] Cum poate sa nu posteasca cel care posteste? Iata: cand cineva se opreste de la mancari, dar nu se opreste de la pacate. Cum poate sa posteasca cel care nu posteste? Iata: cand se bucura de mancare, dar nu gusta din pacat. […]

Poate sa se imbete si cel care nu bea vin („Vai de cei care se imbata fara vin!“ – Isaia 28, 1) si poate sa fie cumpatat si cel care bea vin („Foloseste-te de putin vin pentru stomacul tau si pentru desele tale slabiciuni“ – I Timotei 5, 23). […] Si oare nu ne invata Apostolul: „Nu va imbatati cu vin, in care este desfranarea, ci umpleti-va de Duhul“ (Efeseni 5, 18). Aceasta este betia cea buna. […] Umple mintea pana sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul sa nu mai poata turna nimic in el! […] Paharul nostru de buna betie sa fie potirul cel duhovnicesc, potirul neintinat al sangelui Celui Inviat, care nu imbata, nici nu moleseste, ci ne intareste intru cumpatare. […] De aceasta betie sa ne imbatam, iar de la cealalta sa ne abtinem, ca sa nu pangarim acest mare praznic, al pamantului si al cerului deopotriva. Caci bucurie mare este astazi si pe pamant, si in cer. Daca, atunci cand se intoarce un singur pacatos, este bucurie pe pamant si in cer [Luca 15, 7], cu cat mai mare bucurie va fi in cer cand intreaga lume este smulsa din mainile diavolului? Acum salta de bucurie ingerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii si serafimii praznuiesc impreuna cu noi Invierea cea de a treia zi. […]

Comuniunea intru Inviere

„Foarte mult am dorit sa mananc Pastele acesta cu voi“, a zis Domnul (Luca 22, 15). Iar daca a dorit sa praznuiasca Pastele impreuna cu noi, atunci negresit ca a dorit sa praznuiasca si Invierea. Asadar, cand ingerii si arhanghelii se bucura, iar Stapanul tuturor puterilor ceresti praznuieste El Insusi impreuna cu noi, ce pricina de intristare mai ramane? […]

Sa praznuim sarbatoarea aceasta atat de mare si de luminata, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Caci Domnul a inviat, si a inviat si lumea dimpreuna cu El, si legaturile mortii s-au rupt prin inviere. Adam a pacatuit si a murit. Dar Hristos n-a pacatuit si a murit. O, lucru nou si minunat: acela a pacatuit si a murit, Acesta n-a pacatuit si a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a pacatuit si a murit sa poata sa scape de legaturile mortii prin Cel Care n-a pacatuit, dar a murit. Asa se petrece si in afacerile banesti: cineva, de multe ori, ramane dator si, pentru ca nu are cu ce sa plateasca, este tinut in lanturi. Altul nu e datornic nimanui, dar, pentru ca poate sa plateasca, plateste si il slobozeste pe cel vinovat. Astfel s-a intamplat si cu Adam: era dator si stapanit de diavol, dar nu putea sa plateasca. Hristos nu era dator, nici nu era stapanit de diavol, dar putea sa plateasca datoria. Si iata ca, venind, a platit cu moartea Sa pentru acela care era stapanit de diavol, ca pe acela sa-l slobozeasca. […]

Ispravile Invierii

Ai vazut ispravile Invierii? Ai vazut iubirea de oameni a Stapanului? Ai vazut maretia purtarii Lui de grija? Sa nu fim asadar nerecunoscatori fata de un astfel de binefacator, nici sa nu ne lenevim sub cuvant ca a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat inainte, sa avem mare grija de suflet, ca nu cumva, ingrasandu-ne trupul, sa ramana sufletul mai neputincios, sau nu cumva, ingrijindu-ne de rob, sa neglijam stapanul! Caci care este folosul daca, sub pretextul sarbatorii, mananci peste trebuinta si depasesti in toate masura? Acest lucru si trupul il pangareste, si puterea sufletului o micsoreaza. Sa pazim deci masura si trebuinta, implinind cu sufletul si cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva sa varsam deodata toate cele adunate prin post. Va opresc eu oare de la a va desfata de hrana si de odihna? Nicidecum. Va indemn insa ca, implinindu-va cele de trebuinta, sa nu depasiti masura in desfatari, incat sanatatea sufletelor voastre sa nu cunoasca vatamare.

In adevar, unul care depaseste hotarele trebuintei, nici de placere nu se bucura, caci pateste boli si alte necazuri. Eu insa nu ma indoiesc ca veti da urmare acestor indemnuri, pentru ca stiu ascultarea voastra…

Sf. Ioan Gura de Aur
sursa: crestinortodox.ro

Ascultaţi cuvintele Sf. Apostol Petru:

“Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel de după marea Sa milă ne-a născut din nou prin Învierea din morţi a lui Iisus Hristos spre nădejde vie.” (1 Petru 1:3)

Sfantul Petru vorbeşte despre faptul ca prin învierea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi atât pe Apostolii Săi, cât şi pe noi toţi dimpreună cu dânşii. De ce vorbeşte Sf. Petru despre învierea din morţi? Oare Sfinţii Apostoli erau morţi când murea pe cruce Domnul Iisus Hristos? Dar cum să nu fie şi ei morţi când s-a ascuns Soarele lor, când a murit cu moarte cumplită pe cruce Învăţătorul lor, care era iubit de dânşii cu toată inima, Cel pe care ei îl mărturiseau drept Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Hristos? O adâncă şi grea deznădejde a cuprins sufletele ucenicilor Lui, când se părea că totul a murit, că odată cu moartea Domnului, totul s-a distrus, toată nădejdea lor, toată credinţa lor. Nu puteau să înţeleagă, de ce nu a triumfat binele? De ce dragostea sfântă, însăşi dragostea sfântă care s-a pogorât din Cer nu a biruit răul.

Când mergeau sfinţii apostoli, Luca şi Cleopa din Ierusalim la Emaus, i-a întâlnit pe cale Domnul nostru Iisus Hristos, Cel înviat. Dar, precum relatează Sfânta Scriptură, ochii lor erau acoperiţi, şi nu L-au recunoscut . Ei au intrat cu Dânsul în discuţie ca şi cu un simplu călător. Când Domnul i-a întrebat de ce sunt atât de trişti, ei au răspuns cu uimire: oare tu eşti singurul în Ierusalim care nu ştii că L-au răstignit pe Domnul nostru, pe Învăţătorul nostru, pe Cel în care noi am crezut, în care ne-am pus nădejdea că El este Cel care trebuia să mântuiască pe poporul lui Israel? Dar iată, este deja a treia zi astăzi de când s-a săvârşit aceasta.

Apostolii nădăjduiau că Domnul era Cel care trebuia să izbăvească pe poporul lui Israel. Le era atat de greu şi erau atât de trişti pentru că s-au năruit toate speranţele lor. Sfinţii Apostoli aveau o stare sufletească sumbră, grea. Ei au uitat cuvintele lui Hristos, că după moartea Sa va învia a treia zi. Au uitat aceste cuvinte în mod ciudat, neînţeles. Dacă le-ar fi înţeles, dacă le-ar fi pus în inimile lor, n-ar fi fost atât de trişti, ci ar fi aştepat Învierea lui Hristos. Dar tristeţea lor era atât de profundă, disperarea era atât de nemărginită încât atunci când a înviat Hristos, când Maria Magdalena L-a văzut înviat, când alte mironosiţe au văzut că mormântul este gol şi pe înger stând pe piatra răsturnată de la mormânt, şi au fugit cuprinse de mare frica, de cutremur şi de bucurie la ucenicii Lui, ca să le vestească aceasta. Ucenicii au luat drept minciuna cuvintele lor şi nu le-au crezut. Nu le-au crezut pentru ca erau foarte trişti, pentru că au uitat cuvintele lui Hristos despre faptul că El va învia.

Când mai apoi timp de 40 de zile Domnul nostru Iisus Hristos s-a arătat de multe ori ucenicilor Săi, ei nu Îl întâmpinau ca altădată. Se întâmpla atunci când se arăta Iisus Hristos, să îl privească cu frică şi cu nelinişte, gândind că li s-a arătat o nălucă, că nu este Hristos în trup. Era nevoie ca Domnul să îi convingă că se înşeală. Domnul le-a arătat mâinile şi picioarele Sale străpunse de cuie, mânca în faţa lor peşte şi miere şi le spunea: “Poate oare duhul să aibe trup precum vedeţi voi la Mine? Nu vedeţi că Eu, precum un om viu cu adevărat care a înviat din morţi, mănânc peşte şi miere?”

Când a intrat Domnul nostru Iisus Hristos la ucenicii Săi prin uşile încuiate, atunci ei s-au închinat Lui şi s-au bucurat. Dar când El s-a arătat la lacul Ghenizaret celor 11 ucenici, atunci nu I s-au închinat toţi, nu s-au bucurat toţi. Unii s-au îndoit, nu-şi credeau ochilor. Nu credeau că este într-adevar Iisus Hristos Cel Înviat. Ci doar după multe zile, pe parcursul  cărora permanent li se arăta Domnul şi vorbea cu dânşii, când le-a reamintit cele pe care le-au auzit de la dânsul mai înainte, doar atunci s-au eliberat de îndoielile lor, doar atunci au înţeles că este Domnul, Cel înviat, care îi va aduce pe toţi la mântuire.

Iată ce spune despre Învierea lui Hristos, Sfantul apostol Pavel:

“Iar dacă se propăvăduieşte  că Hristos a înviat din morţi, atunci cum zic unii dintre voi ca nu exista înviere a morţilor? Dacă nu există înviere a morţilor, atunci nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos nu a înviat, atunci zadarnică este propăvăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni 15-12:14)

Hristos a înviat din morţi, pârgă celor adormiţi. Că de vreme printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor. Că după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos, dar fiecare în ceata sa. Hristos ca pârgă, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui.

Este absurd să ne îndoim de veridicitatea şi de autenticitatea Învierii lui Hristos, fiindcă dacă noi nu credem că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, înseamnă ca respingem toată învăţătura Lui, toată opera Lui, tot ce a descoperit El lumii.

Ştiţi că toată propăvăduirea Domnului nostru Iisus Hristos a fost despre viaţa veşnică, despre viaţa nemuritoare în Împărăţia lui Dumnezeu. Ştiţi că toată propăvăduirea Lui a fost legată de indicarea căii spre mântuire, spre Impărăţia Cerurilor. Dacă nu credem că Hristos a înviat, că  vom învia şi noi, înseamnă că nu credem învăţătura lui Hristos. Oare va îndrăzni cineva dintre oameni să gândească că Sfântul Sfinţilor, Cel mai mare făcător de minuni şi învăţător, cum n-a mai avut lumea, nemăsurat mai înalt decat alţi învăţători, învăţătorul despre care Apostolii vorbesc că nu era în El niciun păcat, acesta care este cel mai mare dintre sfinţi, Fiul lui Dumnezeu, ar putea fi înghiţit pentru veacuri de moartea întunecată, ar putea să moară?  Dacă El n-ar fi înviat, atunci în sufletele noastre ar fi murit credinţa, în dragostea sfântă şi în dreptatea veşnică.

Putem oare nega minunea Învierii lui Hristos? A respinge această minune, înseamnă a respinge însăşi existenţa Binelui. Iar a respinge Binele înseamnă a-ţi pierde cu totul demnitatea morală. Iată de ce ştirea sfântă despre Inviere umple de negrăite bucurie şi de veselie inimile noastre.

Aţi înţeles acum însemnătatea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos pentru credinţă? Să ne gândim de ce Domnul nostru Iisus Hristos timp de 40 de zile după Învierea Lui s-a arâtat doar ucenicilor, iar nu lumii întregi. După cugetarea noastră 0menească, pare mai firesc ca El să apară în strălucirea Învierii Sale, ca un biruitor al întregii lumi. Aşa ni se pare noua, dar Domnul a gândit altfel. Ştia că marea minune a Învierii Lui nu o vor putea încăpea inimile tuturor oamenilor contemporani Lui, acelor oameni care L-au văzut mergând prin casele şi oraşele lor, care au auzit sfintele Lui cuvântări.

Domnul ştia. Natura omenească este atat de departe de înţelegerea deplină, încât evenimentele acelea nu vor putea fi înţelese niciodată. Nu vor putea fi pătrunse în toată profunzimea lor şi preţuite de contemporani. Sunt necesari ani, mulţi ani, zeci de ani, uneori chiar sute de ani, pentru ca gândind la aceste evenimente, privindu-le din perspectivă istorică îndepărtată, să le putem descoperi măreţia. Cel mai mare eveniment dintre evenimentele lumii, Învierea lui Hristos, nu a putut fi pătruns de iudei şi de contemporanii lor. De aceea Domnul nu li s-a arătat tuturor. Ei nu L-ar fi cunoscut pe Dânsul, după cum nu-L cunoşteau nici măcare ucenicii Lui. S-ar fi îndoit profund de Învierea Lui. Unii probabil ar fi crezut ca El este Hristos cel Înviat, iar alţii ar fi contestat cu răutate posibilitatea Învierii Lui.

Iată de ce n-a vrut Domnul să se arate tuturor oamenilor, contemporanilor Săi. El ştia că numai cei luminati de Harul lui Dumnezeu, ucenicii Lui, care Îl iubeau fierbinte, doar ei puteau să creadă, doar ei puteau să devină adevăraţi martori ai Învierii Lui. Şi Hristos le-a oferit ocazia să mărturisească despre El, fiindcă propăvăduirea apostolică a constat în mărturisirea despre Învierea lui Hristos, despre Împărăţia Cerurilor şi despre învierea viitoare a tuturor creştinilor.

Aşa s-a şi întâmplat. Întreaga lume creştină a aflat despre învierea lui Hristos şi a crezut în aceasta din toată inima,  pentru mărturia sfinţilor apostoli, că a strălucit lumina cerească din mormântul Domnului. Lumină care mai apoi a pătruns treptat în inimile celor care mai apoi au fost capabili să o primească. Lumina lui Hristos a strălucit astăzi din mormântul Domnului. Lumina lui Hristos luminează şi astâzi inimile noastre. Să trăim şi noi toţi în această lumină şi să tindem cu toată fiinţa spre ea. Să sărutăm şi noi picioarele Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a înviat astăzi.

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sf. Luca al Crimeei

Hristos a înviat !

Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Cor. 15, 20)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa. Cerul şi pământul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pământul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborârea Mântuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pământ.

Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrângerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpânul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintâi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17).

Şi proorocul David zice prin Duhul Sfânt: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicând: Veţi pogorâ bătrâneţele mele în iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mâna iadului (Psalm 48, 16).

Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mântuitorul, zicând: Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc (Ioan 11, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpânul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvântul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: Lazăr a murit! (Ioan 11, 14).

Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesaloni-cenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi (I Tesaloniceni 4, 13-15).

Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cât de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sârguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi.

Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mântuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mântuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mântuirea noastră pe toate le-a lucrat.

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfârşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvântul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor (I Corinteni 15, 42-44).

Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pământ şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, când le va zice Domnul: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adânc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urâciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.

Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu până la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mântuitorul ne spune că: Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar când ajung la liman sunt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stâncă şi să li se întâmple primejdie şi pagubă mare.

Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decât înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtând grijă pentru rob, de stăpân să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.

Iubiţi credincioşi,

Zice Sfântul Apostol Pavel: Oricine se luptă, se înfrânează de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămână evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut”.

Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care suntem datori să le facem toţi cei ce suntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mântuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mântuire, nu sunt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.

Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere:

Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întâlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărât şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.

A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amândoi în fiecare Duminică la Sfânta Biserică. În Sâmbăta Mare s-au spovedit amândoi, urmând să se împărtăşească la Sfânta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gândurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfânta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adâncă mâhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.

Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfânta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cântarea: “Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.

Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dânsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicând încet: “Hristos a înviat!” După răspunsul plin de dragoste al vecinului: “Adevărat a înviat!”, a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: “Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întâmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfânta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfânta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvântat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.

Cât de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reântoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cât de mult ar trebui noi să ne revizuim gândurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrântă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricând să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfânta Sa Evanghelie: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).

Vrem noi să ne hotărâm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pământeşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adânc adevăratul rost al vieţii noastre pământeşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvârşiri morale şi spre slăvile nesfârşitei vieţuiri în cele cereşti.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.

Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormântul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mântuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobândit iertarea şi mântuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămâne în veci cu noi, de vom rămâne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.

Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cântăm împreună cântarea Învierii: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Amin.

Hristos a înviat !

Vedeti si:

• Sfanta Lumina s-a coborat la Ierusalim – 2013 (video)

• Invierea Domnului (Predica Sf. Nicolae Velimirovici)