Preluare de pe cuvantul-ortodox

E Joia Mare. Azi, Tu, Doamne, ai stat la masă cu cei doisprezece, ai luat pâinea, ai mulțumit, ai binecuvântat, ai frânt, ai dat și ai zis: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Ai luat vinul, l-ai binecuvântat și ai zis: „Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu!”. Apoi ai poruncit: „Aceasta s-o faceți spre pomenirea Mea!”.

Și  ucenicii  au  împlinit  porunca  Ta. Căci au crezut în cuvintele Tale. Tu ai zis „Acesta  este  Trupul  Meu” –  și  ei  Te-au  crezut. Tu  ai  zis: „Acesta  este  sângele  Meu” – și  ei  te-au  crezut. Au  fost  încredințați că  acolo, deși văd o smerită bucățică de pâine și câteva picături de vin, acolo e Trupul și Sângele Tău. Cu adevărat. De aceea, atunci când creștinii se adunau ca Biserică, ei nu doar vorbeau despre Tine și învățătura Ta, ci se și împărtășeau – cu Tine. „Stăruiau  în  învățătura  apostolilor, în  părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2.42). Și asta în fiecare zi. Mai apoi, în fiecare Duminică. De ce-ar fi săvârșit ei „frângerea  pâinii” de fiecare dată când se adunau, deci, atât de des, prin catacombe, adesea noaptea, de ce și-ar fi riscat viața în vremea persecuțiilor, dacă ar fi crezut că e doar un ritual, doar ceva  simbolic, cum  au  început  unii, de la Reformă încoace să zică. De parcă Tu ai fi zis: „Acesta este simbolul Trupului Meu” sau „Acesta este simbolul Sângelui  Meu”. Nu, aceștia din urmă, Doamne, nu  Te-au crezut pe cuvânt. S-au crezut înțelepți și s-au apucat să Îți explice ei ce-ai vrut Tu să zici. Și au adăugat cuvintele lor în Scripturile Tale.

Azi e Joia Mare. Dar uite, azi, creștinii nu se mai pot împărtăși. Bisericile Tale sunt închise. Ne împărtășim numai noi, preoții. Dar cu strângere de inimă. Căci cum spun eu, preotul, în Biserica goală, „Pace tuturor” și „Harul  Domnului nostru Iisus Hristos… să  fie cu voi cu toți”, numai Tu știi.

Dar, cum ziceam acum câteva zile, de Florii (când vorbeam singur în biserica goală, sau poate cu Tine vorbeam, sau poate cu credincioșii nevăzuți, nici nu mai știu), e vremea cercetării noastre. Și-atunci, să ne cercetăm. Cât putem.

Doamne, ai îngăduit aceasta ca să înțelegem cu toții câte ceva. Să înțelegem, de pildă, ce e o biserică goală. Să înțelegem ce e preotul fără credincioși. Ce sunt credincioșii fără preot. Ce suntem noi toți fără Sfânta Liturghie. Ce e Biserica fără adunarea concretă a membrilor ei.

[…]

Poate, apoi, Doamne, îi cercetezi și pe frații creștini. Căci și tu, frate creștine, numai nu găseai timp de rugăciune și de citire a Scripturilor. Iată acum ai timp. Dar te rogi? Citești cuvintele Domnului? Sau tot televizorul te ispitește, tot el e cel mai important? Iată, acum poate ai vrea să te împărtășești. Dar nu poți. Ai avut sute, ce zic sute, mii de Duminici și zile la dispoziție ca să te spovedești și să te împărtășești, dar adevărul e că nu ți-a păsat. N-ai crezut că acolo, în Potir, e viața ta. N-ai crezut că cine nu va mânca și nu va bea Trupul și Sângele Domnului nu are viață întru el, cum Însuși Domnul a spus (In. 6,53). N-ai crezut că Acolo e cea mai importantă Lucrare din toate câte sunt. Poate ai zis: Lasă, mă voi împărtăși în Postul Mare, sau de Paști. Și, iată, acum, e Postul Mare, vin Sfintele Paști, și nu mai poți.

Sau, poate, atunci când te-ai împărtășit, ai făcut-o tot așa, ca mine, formal, fără dragoste de Domnul. Ai zis: așa trebuie să fac de Paști și de Crăciun, hai, fie, și de Rusalii. Să înșir câteva păcate sub patrafir, să zic „Cred, Doamne, și mărturisesc…”, să deschid gura și…, gata, mi-am făcut datoria. Dar tot acela ai rămas. Nimic nu s-a schimbat în viața ta. L-ai luat pe Hristos și n-ai înțeles că El e cu Tine. L-ai dus la crâșmă, L-ai afumat cu tutun, ai privit la desfrânări, ai spus miciuni, ai nedreptățit, ai, ai, ai… Și Hristos era în tine. Și, poate, acum El vrea să-ți arate că e destul. De-acum trebuie să-L primești altfel, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste. E adevărat, și până acum ai zis asta, dar cam numai atât, ai zis, ai repetat după preot. De acum chiar trebuie s-o faci cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, și, dacă se poate, și cu o lacrimă. Căci e Sângele vărsat pentru tine. Iată, acum e timpul în care nu mai poți primi acest Sânge care, totuși, încă se mai varsă, acest Trup care, uimitor, se tot frânge. Cel puțin o vreme n-o să poți. Doar o să-L vezi la televizor. Ca să-ți fie dor. Ca să te gândești: Cum mă voi împărtăși când va veni iarăși libertatea? (Dacă va mai veni vreodată. Dacă vor mai fi toate așa cum au fost cândva). Și câte ai mai avea de mărturisit…

Acum, dacă te-ai cercetat, poate simți ceva, măcar un dor. Poate puțină căință. Și chiar o lacrimă îți umezește ochiul. Și asta e bine. E un har dacă ți-e dor de Sfânta Împărtășanie! (…)

Par. Florin Moldovan

Iubiţii mei fraţi,

Slujbele acestea de noapte din săptămâna Sfintelor Patimi se cheamă „denii” şi sunt rugăciuni de doliu şi de tânguire. Prin aceste sfinte slujbe Biserica se tânguieşte după Iisus Hristos, Mirele ei, Care merge să Se jertfească ca un miel pentru mântuirea lumii; Fecioara se tânguieşte şi plânge ca o Maică pentru Fiul şi Dumnezeul ei; îngerii din cer se minunează pentru smerenia Făcătorului lor; oamenii se jelesc pentru patima cea înfricoşată a Mântuitorului; stihiile universului se umilesc pentru dragostea de oameni a Ziditorului.

Şi la aceste slujbe de doliu ale Bisericii, vin să-şi alăture suspinele lor, cântările şi rugăciunile lor, oamenii, cei care au greşit mai mult lui Dumnezeu, cei pentru care S-a întrupat Hristos Dumnezeu. Astfel, acum fiii Bisericii plâng pe Cel ce a întemeiat Biserica în lume; văduvele şi sărmanii plâng pe Cel ce le-a făcut dreptate; suferinzii şi bolnavii se întristează după Doctorul cel minunat; oile cele rătăcite se tânguiesc după Păstorul cel bun şi adevărat.

Iubiţii mei fraţi,

Primul act cu care încep patimile Domnului este actul trădării lui Iuda. Iată cum ni-l descrie Sfânta Evanghelie: Şi se apropia sărbătoarea Azimelor, care se cheamă Paşti. Şi arhiereii şi cărturarii căutau cum să-L omoare, căci se temeau de popor (Luca 22, 1-2). Singurii care nu-L iubeau pe Hristos, singurii care-I doreau moartea erau arhiereii templului, cărturarii şi fariseii din Ierusalim. Ei de mult ar fi căutat să-L omoare pe Iisus, dar se temeau de popor; se temeau de mulţimea săracilor care au fost hrăniţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor de jos care au fost înţeleşi şi mângâiaţi de Hristos; se temeau de mulţimea celor bolnavi şi păcătoşi care au fost vindecaţi şi iertaţi de Hristos. Se temeau de adunarea poporului care umbla desculţ şi flămând, de ani de zile, după Iisus şi striga: Niciodată nu am văzut aşa întru Israel! Niciodată nu a grăit vreun om ca Omul Acesta!

De mult L-ar fi ucis pe Hristos, dar se temeau de popor. Se temeau de furia sărmanilor, se temeau de blestemul văduvelor şi al bolnavilor, se temeau de mânia galileenilor, se ruşinau de gurile pruncilor care II lăudau.

Atunci, fruntaşii poporului, arhiereii fărădelegii şi cărturarii cei mândri care ştiau poruncile legii, dar ei nici cu degetul cel mic nu le atingeau, s-au adunat în curtea arhiereului ce se numea Caiafa şi au făcut sfat cum să-L prindă pe Iisus cu vicleşug şi să-L omoare. Şi ziceau: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Matei 26, 5). Adică voiau să omoare pe Hristos, dar ei să scape de mâinile oamenilor. Nu însă şi de mâinile Domnului Savaot. Că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu (Evrei 10, 31). Arhiereii şi cărturarii se temeau de popor, nu pentru că-l iubeau, ci pentru că ei înşişi trăiau de pe spatele poporului. Pentru aceea ziceau unii dintre ei că poporul acesta care nu ştie Legea este blestemat.

Iar la acel ucigaş sfat se întrebau unii pe alţii, zicând: Ce vom face? Că Omul Acesta multe semne face. De îl vom lăsa pe El aşa, toţi vor crede într- însul şi vor veni romanii şi ne vor lua ţara şi neamul. Atunci Caiafa a vorbit ca un prooroc, zicând: Voi nu ştiţi nimic; nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul (Ioan 11, 47-50).

Deci au hotărât să-L omoare pe Iisus. Iar pentru ca să înşele încă o dată poporul şi toată lumea, arhiereii şi cărturarii au folosit vicleşugul şi argintul cel blestemat; au folosit trădarea lui Iuda şi neştiinţa ostaşilor romani, ca astfel ei să apară nevinovaţi de sângele Dreptului Acestuia, iar în istoria omenirii să se scrie că romanii L-au răstignit pe Hristos, iar nu evreii. Dar minciuna nu rezistă în faţa adevărului.

Au căutat deci să corupă, să înşele cu bani pe unul din ucenici ca să-L vândă pe El lor, fără de popor. Auzind de aceasta, Iuda se gândea, se frământa, se tulbura, cum ar face să nu piardă acest prilej de câştig. Iar satana, văzând că el nu-şi arată nimănui gândul său, a intrat în luda ce se chema Iscarioteanul (Luca 22, 3).

Vai omului care se leapădă de Dumnezeu şi se închină diavolului şi banului! Vai omului care este părăsit de Dumnezeu, că îl află satana! Vai omului care umblă după sfatul capului său! Când intră satana în om, omul nu mai este stăpân pe sine. El nu mai judecă cu capul său, nu mai ştie ce face, nu mai merge pe picioarele sale. El se întunecă la minte şi la suflet, devine un templu al satanei; devine un diavol întrupat, un pericol pentru toată lumea. Vai omului fără Dumnezeu! Vai de oaia rătăcită de turmă şi păstor! Vai de omul singur, care a căzut şi nu are cine să-l ridice!

Fugi, frate, de păcatul lepădării de Dumnezeu. Fugi de închinarea la idoli, la bani, la plăceri şi la toate poftele lumii. Fugi la Hristos, ca să nu te ajungă din urmă satana! Iar de te luptă şi te robesc gânduri ucigaşe, de necredinţă, de îndoială, de desfrânare, du-te şi te spovedeşte preotului şi negreşit vei scăpa de ele. Nu sta de vorbă cu diavolul. Nu-i face cuib în mintea şi inima ta. Dacă Iuda îşi mărturisea acel gând ucigaş lui Hristos sau măcar unuia dintre apostoli, satana nu mai intra în el, nu mai avea putere asupra lui.

*

Dar aşa a făcut? S-a dus să-şi mărturisească gândul său ucigaş ucigaşilor, trădătorilor, fariseilor, mincinoşilor, făţarnicilor. Şi ducându-se, el a grăit cu arhiereii şi cu căpeteniile oastei, cum să-L dea în mâinile lor (Luca 22, 4). Vai creştinului care îşi mărturiseşte păcatele celui robit de aceleaşi patimi, că în loc să-l vindece de răni, mai mari i le face! în loc să-l oprească de la păcat, îi dă mai multă libertate!

Deci Iuda, mergând la arhierei, a zis lor: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi (Matei 26, 14-15). Şi el a primit şi căuta prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii (Luca 22, 6). Vai, ce negustorie blestemată! Auzi ce întreabă iubitorul de argint, trădătorul şi vânzătorul: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Şi auzi ce au făcut arhiereii cei vicleni şi iubitori de sânge? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi!

Au dat bani şi au primit sânge. Au dat arginţi blestemaţi şi adunaţi pe nedrept şi au cumpărat cu ei sânge curat şi nevinovat. Au dat materie şi au primit foc nestins. Au dat ceea ce iubeau ei mai mult, ca să-L câştige pe Cel ce-L urau ei mai mult. Au dat bani care pătează mâinile şi au cumpărat sânge care pătează conştiinţa. Altfel ei au căutat ca să ucidă Adevărul cu minciuna şi cu cele trecătoare să piardă pe Cel veşnic.

Trei păcate mari a făcut în ceasul acela Iuda: lepădare de Dumnezeu, trădare şi vânzare pe bani. Într-adevăr, lepădarea de Dumnezeu, adică apostazia, este primul şi cel mai greu păcat al lui Iuda şi al tuturor urmaşilor lui. Că nimeni nu poate vinde şi trăda pe cineva, dacă nu îl urăşte de moarte mai întâi, dacă nu se leapădă de el. Ei bine, Iuda L-a urât pe Hristos. Iuda nu mai credea în Hristos. Iuda s-a lepădat de Hristos şi s-a pus în slujba diavolului.

Vai aceluia care se leapădă de Hristos, care huleşte Biserica, Crucea şi pe toţi sfinţii, ca să poată dobândi în viaţă cinste mai mare, salariu mai mare, pâine mai albă, laudă mai multă. Amar celui lepădat de credinţă, că în veac se va munci. Dar şi trădarea, ce păcat grozav este. Să te lepezi de Făcătorul tău? Să dai în mâna ucigaşilor pe tatăl tău? Să descoperi taina mai-marelui tău? Să spui secretul semenului tău? Cu adevărat mare este păcatul trădării!

Trădătorul niciodată nu are cuvânt. Trădătorul nu poate păstra niciodată adevărul. Trădătorul întotdeauna divulgă taina. Trădătorul este cel mai periculos om din societate. Trădarea a pierdut împărăţii, a răsturnat scaunele celor puternici, a vărsat sânge nevinovat, a dezbinat familii ce trăiau în pace, a lăsat în urmă pâraie de lacrimi, a semănat peste tot minciună, neînţelegere şi moarte. Trădarea este soră cu lepădarea de Dumnezeu.

Oare ce i-a lipsit lui Iuda de s-a lepădat de Hristos? Şi pentru ce L-a trădat? Ca să câştige foc veşnic? Ca să rămână în istoria popoarelor lumii? Ca să fie blestemat de toate generaţiile pământului? Că ieri era apostol şi azi, trădător. Ieri, ucenic al lui Hristos şi azi, vânzător al lui Hristos. Ieri făcea minuni şi azi trădează şi spune minciuni. Ieri purta în el pe Hristos şi azi pe satana îl poartă. Ieri vorbea cu Iisus în Grădina Ghetsimani şi acum cu Caiafa se tocmeşte. Ieri se arăta milostiv către săraci şi acum pe arhierei îi întreabă: Ce voiţi să-mi daţi şi eu îl voi da în mâinile voastre? Cu adevărat, înfricoşat este păcatul trădării! Că trădătorul la toti se închină, dar în scurt, de toti se leapădă. Ascultă cu urechea la toate uşile, priveşte cu ochii prin toate ferestrele, iscodeşte pe toti oamenii, cearcă cu vicleşug cele mai sincere inimi, apoi îndată trădează pe cei mai buni prieteni, divulgă cele mai intime taine, la cei mai periculoşi vrăjmaşi.

Fereşte-te, iubite frate, de păcatul trădării, ca să nu ai aceeaşi soartă ca şi Iuda. Fugi de omul trădător. Nu-i descoperi taina inimii tale. Nu-i spune nimic despre prietenii tăi, nici despre vrăjmaşii tăi. Fereşte-te, de asemeni, să imiţi vreodată pe Iuda! Te întreb acum, în numele lui Hristos, oare nu cumva şi tu ai trădat pe Hristos? Oare nu ai trădat Biserica şi, părăsind-o, te-ai dus în sărbători la cârciumi sau la adunările sectarilor? Oare nu cumva cinsteşti pe Dumnezeu şi Sfânta Cruce numai cu buzele, iar cu limba îl trădezi, înjurând de cele sfinte? Păstrezi tu taina semenului tău? N-ai pârât tu, în mânia ta, pe vrăjmaşul tău?

Nu te-ai făcut martor mincinos numai ca să arunci pe duşmanul tău în temniţă? Ai păstrat tu cinstea casei tale? Nu ai trădat demnitatea şi credinţa soţiei tale? Nu ai răpit prin trădare avutul, cinstea şi soţia aproapelui tău? Nu ai trădat pe Hristos, asemenea lui Iuda, ca să dobândeşti un salariu mai mare şi cinste mai multă între oameni? Dă răspuns lui Hristos, frate, pentru tot ce ai făcut. Dacă nu ai făcut niciodată păcatul acesta, fericit vei fi în veci, iar de l-ai făcut vreodată, mărturiseşte-ţi păcatul la preot, ca să nu primeşti aceeaşi osândă ca şi Iuda.

Al treilea păcat al lui Iuda a fost păcatul iubirii de argint, care este închinare la idoli. Nu a fost destul că s-a lepădat de Hristos şi L-a trădat, dându-L în mâinile arhiereilor, dar L-a vândut ca un negustor pe bani. El nu mai vedea în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mântuitorul lumii, ci îl socotea ca pe o marfă ieftină, vrednică doar de treizeci de arginţi. Ce voiţi să-mi daţi…? întreabă pe arhierei. întreabă, se tocmeşte, fixează preţul, primeşte arginţii, îi numără cu grijă, îi pune în pungă, apoi caută prilej să-L dea lor, fără ştirea mulţimii.

Mare este deci şi păcatul iubirii de argint. Tc întreb acum, iubite frate, în numele săracului Iisus, Cel preţuit cu treizeci de arginţi, nu cumva şi tu te închini banilor în locul lui Dumnezeu? Nu cumva ai vândut pe bani libertatea aproapelui tău? Sau cinstea semenului tău? Sau avutul fratelui tău? Nu ai dat bani ca să câştigi judecata cea nedreaptă? Nu ai dat bani ca să-ţi omori rodul pântecelui tău? Nu ai dat bani ca să-ţi ascunzi păcatele tale sau să divulgi cu vicleşug greşelile semenului tău? Nu cheltuieşti atâţia bani pe mâncăruri alese, pe băuturi şi haine luxoase? Nu te cerţi pentru bani cu toţi oamenii şi ţii mânie ani de zile?

Nu cumva vinzi pe Hristos şi credinţa şi timpul dat ţie pentru pocăinţă, şi umbli pe toate drumurile, prin toate târgurile, pe la toţi prietenii, doar ai aduna mai mult, doar te-ai îmbogăţi mai repede? Nu cumva din pricina dorinţei tale de câştig nu mai ai vreme nici să te duci în sărbători la biserică, nici să posteşti, nici să te spovedeşti în cele patru posturi?

Mare este păcatul iubirii de argint. Cu adevărat, acesta este idolul lumii de azi înaintea căruia aproape toţi se închină. Dacă încă nu te-ai robit, frate, de bani, fericit vei fi de te vei păzi aşa până la sfârşit. Iar dacă ai căzut în vreun păcat din cele de mai sus, pocăieşte-te cât mai ai vreme, ca să nu te osândeşti în iad împreună cu Iuda şi cu toţi vânzătorii de Hristos.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi S-a vândut Hristos! Astăzi S-a preţuit pe treizeci de arginţi Cel nepreţuit! Astăzi Iuda trădătorul a vândut la arhierei pe Iisus Mântuitorul. Astăzi cerul se întristează. Astăzi arhiereii şi cărturarii se bucură că au aflat un trădător. Astăzi satana saltă că a intrat în Iuda. Astăzi Fiul lui Dumnezeu, pentru smerenie, îngăduie să fie vândut pe treizeci de arginţi. Astăzi, miercuri, este ziua vânzării lui Hristos, ziua trădătorilor, ziua vânzătorilor. înfricoşat lucru s-a petrecut astăzi, fraţilor.

Iată, arhiereii templului fac sfat în curtea lui Caiafa. Peste tot tulburare, dezordine, ceartă, planuri. Se sfătuiesc cum să-L prindă şi să-L omoare pe Hristos. Dar se tem de popor. De aceea le trebuie un trădător, caută un vânzător. Satana, iată, vine să le ajute. Intră în sufletul lui Iuda. îi răneşte inima cu iubirea de argint. îl trimite pe ascuns la arhierei. Iată-l bătând la poarta lui Caiafa… Iuda, cel mai urât nume de om. Iuda, cel mai mare trădător al lumii… Iată-l la uşa duşmanilor lui Hristos! Bate încet, se teme, degetele îi tremură, inima i se zbate, ochii mari şi negri privesc fioroşi încoace şi încolo, faţa îi este întunecată ca de arap, părul încâlcit îi cade peste frunte, sudoarea îi brăzdează obrajii murdari. Bate tot mai tare, uşa i se deschise, arhiereii îl sărută.

Iată-l în mijlocul ucigaşilor pe iubitorul de argint. Inima îi arde după bani, răsuflă din adânc. Nu mai poate răbda: Ce voiţi să-mi daţi şi eu II voi da în mâinile voastre? Am putere să vi-L prind, putere am să vi-L dau în mâini fără de popor. Eu ştiu unde vorbeşte ziua. Eu ştiu unde mănâncă seara. Eu ştiu unde se roagă noaptea. Eu ştiu grădina unde priveghează. Eu ştiu calea pe unde trece. Ce voiţi să-mi daţi? strigă Iuda. Iată-l privind la tot sinedriul. „Ce voiţi să-mi daţi astăzi, ca să vi-L dau pe El mâine?”

Iuda vorbeşte singur. Iuda se grăbeşte. Arhiereii se sfătuiesc în taină. Apoi se tocmesc, se învoiesc cu preţul. Iuda întinde mâna, iar ei încep să numere: unu, doi… treizeci de arginţi. Apoi, deschizând uşa, Iuda iese din curtea lui Caiafa şi se pierde, ca o nălucă în noapte, pe străzile înguste şi pustii ale Ierusalimului.

Iubiţii mei fraţi,

Astăzi Iisus Hristos Mântuitorul a fost vândut pentru noi. Mâine seară va fi prins şi dus să pătimească pentru noi. Să ne ferim de trădători. Să fugim de păcatele lui Iuda şi să venim să vedem înfricoşatele Patimi ale lui Hristos, pe care le-a răbdat pentru mântuirea noastră! Amin.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

“Vremea Mea aproape este; la tine vreau sa fac Pastile cu ucenicii Mei.”(Mt. 26, 18)

Asa a poruncit Mantuitorul sa se spuna stapanului acelei case in care avea de gand sa faca cele de pe urma Pasti. Cine anume a fost aceasta fericita gazda nu ni se spune, caci trimisii aveau sa-l cunoasca abia la fata locului. Aceasta s-a facut asa pentru ca vanzatorul cauta vreme potrivita, dupa cum zice evanghelistul, spre a-si implini planurile sale, de aceea trebuia sa se tainuiasca si locul unde avea sa se savarseasca Pastile, pana in momentul sosirii lor. Dupa savarsirea Pastilor, fara indoiala, au aflat toti la cine au fost ele savarsite, dar nici dupa aceea nu ne spune nici unul dintre evanghelisti numele stapanului acelei case fericite. Talcuitorii Sfintei Scripturi talmacesc in felurite chipuri aceasta tainuire. Dar socot ca nu gresim nici noi daca vom spune ca numele stapanului acelei case a fost trecut sub tacere pentru ca el inchipuieste pe fiecare urmator adevarat al lui Hristos.

Dar mai cu seama, fratilor, nu se poate sa nu inchipuie pe aceia dintre voi care voiti sa va impartasiti cu Sfintele Taine. Voi doriti sa mancati Pastile Domnului, sa va impartasiti cu Trupul si Sangele Mantuitorului vostru, iar Domnul si Mantuitorul vostru voieste sa manance Pastile la voi, sa intre in legatura stransa cu duhul si trupul vostru, sa se uneasca pentru vecie cu fiecare dintre voi. Si sa nu va mirati de aceasta, nici sa credeti ca acesta este un simplu joc de cuvinte, anume ticluit. Nu, caci Apostolii nu s-au ocupat cu jocurile de cuvinte, ci spuneau adevarul cand ziceau ca, intrucat copiii sunt partasi trupului si sangelui parintilor, si acela cu adevarat s-a facut partas lor (Evr. 2, 14).

Domnul si Mantuitorul nostru s-a facut partas carnii si sangelui intregii omeniri prin primirea firii noastre. Insa acum El voieste sa vina in atingere cu trupul, sangele si duhul fiecaruia dintre noi, voieste sa ne faca pe toti biserici si locasuri ale Sale, voieste in sfarsit sa fie principiul sau izvorul vietii noastre si sa ocupe mintea si inima noastra. La o astfel de impartasanie cutez eu a va chema astazi in numele Domnului! Cuvintele acestei cuvantari vor fi ale mele, daca putem zice ca avem ceva al nostru propriu, iar ideile pe care le voi exprima prin aceste cuvinte le voi imprumuta din sfaturile date de Domnul ucenicilor Sai. Daca voi sunteti sau, cel putin, daca voiti sa fiti ucenicii adevarati ai Lui, atunci nu veti socoti aceste sfaturi ca straine de voi.

“Vremea Mea aproape este”, a poruncit Domnul sa se spuna. Adica, cum a voit sa spuna El: “Slujba Mea pamanteasca se apropie de sfarsit. Lucrul pe care Mi l-a dat Parintele sa-l fac, l-am facut” (In. 17, 4). Spus-am numele Lui si dragostea Lui fratilor mei, oamenilor. Vestit-am fericire celor ce plang, celor blanzi si milostivi, celor prigoniti si suferinzi si n-am ascuns amaraciunea care ii asteapta pe cei rai, mandri, rapitori, mincinosi si calcatori de juramant.

Acum nu Mi-a mai ramas decat sa intaresc cu fapta cele ce am spus cu cuvantul, sa iau singur Crucea propovaduita de Mine tuturor, sa o ridic Eu insumi pe umeri si sa ma sui cu ea pe Golgota, spre pilda tuturor. Vremea Mea aproape este; ucenicul cel viclean M-a si vandut deja, argintii i s-au dat si i-a si primit; domnul lumii acesteia s-a sculat deja de pe scaunul sau spre a se uni la lupta impotriva Mea (In. 14, 30); straja este gata; nu mi-a ramas decat sa ies intru intampinarea ei, sa primesc sarutarea cea vicleana si sa-Mi dau spatele spre batai si obrajii spre palmuire (75. 1, 7).

Vremea Mea aproape este. Eu vad cum insusi Parintele a pregatit paharul maniei si al durerilor, care va veni si nu va trece de la Mine; sudoarea de sange nu va putea inlatura botezul de sange; Eu trebuie sa-Mi dau nu numai trupul, ci sa-Mi depun si sufletul in mainile Parintelui. Vremea Mea aproape este! Dar inainte de a-Mi termina chemarea si de a Ma duce la Tatal, eu doresc sa-Mi impartasesc simtamintele cu voi, urmasii Mei; voiesc sa insemnez cu ceva Testamentul cel Nou, pecetluit cu sangele Meu; voiesc sa las semn vazut si neschimbat al dragostei Mele catre voi; cu pofta am poftit sa mananc aceste Pasti cu voi inainte de patima Mea (Le. 22, 15).

Dar unde le voi manca? Ierusalimul este plin de vrajmasi de-ai Mei. In palatele lui Ana si Caiafa locuiesc fatarnicia, mandria si simonia. Cei de acolo sunt gata sa-si rupa vesmintele, dar nu pentru a le asterne pe cale inaintea Mea, ci pentru a ma goli pe mine. Eu voi merge acolo, dar nu ca sa fac Pastile, ci ca sa primesc palmuiri si scuipari. Pretoriul lui Pilat este ceva mai larg. Acolo, impreuna cu iubirea de lume locuieste si oarecare iubire de dreptate, dar titlul de prieten al Cezarului pretuieste acolo mai mult decat titlul de prieten al dreptatii dumnezeiesti. Nu Mie imi este dat sa fac Pastile cu favoritii lui Tiberiu. Sa-si spele ei singuri mainile inaintea poporului. Eu insa voi spala picioarele ucenicilor Mei. Mai bine este a fi osandit, decat a fi judecator intr-un asemenea loc pardosit cu pietre. Cand va fi nevoie arata-Ma-voi si acolo, pentru ca sa primesc cununa cea de spini.

Asadar, vremea Mea aproape este, iar loc de adapost si de scapare nu am. Vulpile au vizuini si pasarile cerului, cuiburi, iar Fiul Omului nu are unde sa-si plece capul (Mt. 8, 20). M-am nascut in iesle si voi muri pe cruce. Dar ce sa fac? Sa parasesc Pastile? insa Eu n-am venit sa stric legea, ci sa o plinesc (Mt. 5, 17). Si apoi cum sa parasesc Pastile, cand ele inchipuiesc moartea Mea? Ce voi face deci? Iata ce voi face: la tine voi manca Pastile cu ucenicii Mei.

La tine, crestine, le voi manca, la tine, cel ce te numesti ucenic al Meu si te-ai jurat sa-Mi urmezi pana la moarte. Daca nici tu nu-Mi vei da adapost, atunci cine imi va da? Tu insa nu poti sa nu-Mi dai, caci tu ai fost reinnoit in baza botezului prin sangele Meu, ai fost uns si pecetluit cu Duhul Meu, te hranesti cu Trupul si Sangele Meu, astepti intru numele Meu viata vesnica, si tocmai tu sa nu Ma primesti si sa nu Ma adapostesti?

Asadar, unde este foisorul cel mare “asternut” (Lc. 22, 12) ca sa pot incapea cu sfintele Mele daruri? Unde sunt azimile curatiei si ale adevarului (I Cor. 5, 8)? Unde sunt ierburile cele amare, adica lepadarea de sine si rabdarea? Unde este mielul pascal, adica inima curata si duhul umilit? (Ps. 1, 12). Scoate tot ce ai, impodobeste cina Mea, da-Mi sa Ma bucur de ceea ce a savarsit in tine harul Meu.

Dar in loc sa te bucuri cu bucurie la glasul mirelui (In. 3, 29), tu taci ca un osandit. Vad Eu care-i pricina, pricina este ca nici omul tau cel dinauntru n-are unde sa-si plece capul, casa sufletului tau este pustie si stricata toata, nu este intr-insa nici candela credintei, nici untdelemnul dragostei, toata este plina de necuratie, de patimi si cugete vatamatoare. Vai tie! Ravna casei Tale m-a mancat pe Mine (In. 2, 17).

Dar vremea Mea aproape este si poate nici a ta nu este tocmai departe, venind altadata, poate nu te voi mai gasi pe pamant. Nu trebuie sa pierdem timpul nici tu, nici Eu. Sa ne grabim, deci! Sa nu dam timp vrajmasului tau sa te biruiasca. Eu am mijloace de a indrepta toate, primeste numai sa fii al Meu, deschide numai usa inimii tale si lasa-ma sa ocup tot interiorul tau. De indata ce Eu voi fi in tine, totul va lua o alta fata si toate pregatirile le voi inlocui prin mine insumi. Eu singur voi spala picioarele, Eu singur voi fi faclie si lumina, Eu singur voi fi miel de junghiere. Nu te intrista, caci amandoi vom fi satui, amandoi ne vom bucura. Eu de tine si tu de Mine, numai paraseste-ti aplecarile spre pacat, desparte-te pentru totdeauna de viata rea si hotaraste-te sa fii cu totul al Meu.

Fratilor, chiar dupa fata voastra se vede ca, desi sunt rostite cu nevrednica mea limba, cuvintele Domnului au totusi o mare influenta asupra voastra. Asadar, mie nu-mi mai ramane altceva de dorit decat ca influenta aceasta asupra voastra sa fie cat mai indelungata si sa lase in inimile voastre urme nesterse. Si cum sa nu fie indelungata? Pana acum voi ati auzit numai cuvinte, de acum veti vedea si fapte. Ce v-am dat eu voua? Domnul insa va va da trupul si sangele Sau. Un astfel de dar poate el oare sa nu miste pe cei ce-l primesc? Afara de aceasta, daca noi, servitorii Lui, vorbim cu voi in numele Lui, apoi este posibil oare ca El sa ramana mut in voi? El totdeauna striga constiintei noastre, deci nu poate sa nu graiasca inimii noastre dupa tainica unire cu noi.

Asadar, sa ia aminte fiecare la cele ce-i vorbeste acum Domnul. De-i va vesti pace, sa o primeasca cu multumire si sa o pastreze cu constiinta curata! De-l va mustra, de asemenea sa multumeasca si sa se sileasca a indrepta cele pentru care e mustrat! De va incepe sa izgoneasca din interiorul bisericii sufletului lui pe cumparatori si vanzatori, sa nu se impotriveasca, sa nu-i apere, ci mai vartos sa se uneasca cu El si sa-I ajute a-i goni pe toti afara! Domnul singur il va invata pe fiecare dintre voi ce trebuie sa faca (Fapt. 9, 6), numai sa ia aminte si sa faca ce-l va povatui. Amin.

Inochentie al Odesei

sursa: crestinortodox.ro

Textele scripturistice care se citesc la această slujbă ne aduc înainte toate pătimirile suferite de Domnul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. Denia de Joi seara este cunoscută şi drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre prinderea, procesul Mântuitorului şi despre Răstignirea Mântuitorului.

Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri). Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferinţelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea şi moartea Sa pe Cruce. El este Singurul Care Se răstigneşte pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviţi din robia păcatului. Calendarul evreiesc sărbătorea Paştile iudaic în noaptea de 14 spre 15 a lunii nisan, echivalentul lunii aprilie a calendarului latin. Ne aflăm, aşadar, la începutul primăverii anului 30, conform documentelor vremii. Dacă Paştile evreilor a fost sâmbătă, 15 nisan (8 aprilie), atunci Săptămâna Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos avea să înceapă duminică, 2 aprilie, anul 30.

Prima evanghelie rânduită de Biserică a se citi în Joia Mare ne aduce în faţa Mântuitorului şi a apostolilor la Cina cea de Taină. Iuda Iscarioteanul tocmai ieşise din foişorul Cinei, pentru a cere mai-marilor preoţilor un grup de ostaşi, oferindu-le pe Mântuitorul chiar în acea seară. Cunoscând că momentul prinderii Sale se apropie, Iisus a rostit celor unsprezece apostoli o minunată cuvântare de învăţătură, de despărţire şi de îmbărbătare, un reazem pentru încercările ce vor urma. Cu toţii primeau o poruncă nouă, porunca supremă a iubirii: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul“. I-a anunţat că peste doar câteva ore Se va fi dat în mâinile celor ce voiau să-L prindă. La auzul acestor vorbe, apostolii făgăduiau că-L vor urma până la moarte, însă El ştia ce va urma: din doisprezece, unul avea să-L vândă, unul se va lepăda de trei ori de El, nouă se vor ascunde de teama mulţimilor şi doar unul Îi va fi alături, lângă Sfânta Cruce. Apostolilor le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care „de la Tatăl purcede“ şi Care va mărturisi pentru El. Apoi Iisus S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl: pentru Sine, ca Om, pentru apostoli şi pentru Biserică, adică pentru toţi creştinii de totdeauna. Prin exemplul personal, Mântuitorul Hristos arată că porunca nouă, a iubirii, biruieşte trădarea, lepădarea, părăsirea şi singurătatea. Iubirea Sa îndelung răbdătoare creşte chiar în mijlocul suferinţei, iar pe cei ce L-au părăsit în aceste grele încercări nu i-a abandonat, ci „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit“.

Încheind cuvântarea, Iisus a ieşit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune. Iuda Iscarioteanul cunoştea acel loc şi se apropia, cu oameni înarmaţi, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferinţa, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi. Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeaşi dragoste, oferindu-i chiar şansa de a se pocăi în ultima clipă. Deşi cunoştea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: „Prietene, pentru ce ai venit?“. Şi, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: „Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?“. Cu blândeţe în glas, cu dragoste în privire, nici o urmă de ranchiună faţă de Iuda în momentul trădării, aşa continua Iisus să-Şi iubească ucenicii. Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea. Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare şi a vindecat urechea slugii. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos, dar din supunere, la porunca Sa, a băgat-o la locul ei.

Aceeaşi iubire în faţa slăbiciunii omeneşti o va primi şi Petru, căruia Iisus îi spusese că nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de El de trei ori. Învăţătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan şi Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată. La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostaşii şi membrii Sinedriului. Acolo avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul şi îndată a cântat cocoşul. Cu numai câteva ceasuri în urmă, se grăbise să facă făgăduieli de care nu ştia dacă se putea ţine: „Şi de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui“, după cum aminteşte Marcu, sau: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte“, potrivit versiunii lui Luca, sau, în sfârşit: „Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, conform mărturiei lui Matei. Sfântul Evanghelist Luca notează că, după ce a cântat cocoşul, „întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru“. O clipă doar, o privire plină de mustrare, dar şi de duioşie, de tristeţe şi poate şi de îmbărbătare. Tradiţia spune că Petru a plâns până în ziua Învierii Domnului. După Înviere, Mântuitorul îl reaşază din nou păstor, printr-o întreită mărturie a dragostei Sale. Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat şi pedeapsa definitivă pentru „regele iudeilor“: Răstignirea.

Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară. Acum are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar şi aşezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: „Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape“. Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, şi aşezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieşirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască şi venirea Sa, în istorie, în lume.

Crucea Domnului şi mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârşit, în toate bisericile creştine, în chipul Sfintei Mese şi al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflaţi în faţa altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numeşte pe Hristos „Mirele Bisericii“, întrucât Biserica ia naştere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului şi devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduinţa făcută apostolilor la Cina cea de Taină. Între Sfânta Cruce şi sfântul altar există o strânsă legătură: crucea este altarul jertfei dureroase a Mântuitorului, în timp ce altarul este locul de jertfă nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie. Crucea este izvorul prin care a pornit harul mântuirii către noi, în timp ce altarul împărtăşeşte acest har credincioşilor. Sfânta Cruce a vorbit o singură dată, pentru totdeauna, atunci când a fost înfiptă pe Golgota, predică pe care o vor auzi şi asculta toate popoarele, până la sfârşitul lumii.

Pe drumul către locul Căpăţânii – Golgota – faţa Mântuitorului a fost ştearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiţie drept Veronica. Mahrama Sfintei Veronica este prima icoană, „nefăcută de mână“ a Mântuitorului, întrucât chipul Său a rămas imprimat pe pânză întinsă de tânără. În continuare, Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosiţe şi pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpăţânii, soldaţii L-au răstignit.

Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosiţe şi Ioan, ucenicul cel iubit. Şapte cuvinte de iertare, iubire şi rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa şi apostolul Ioan: „Femeie, iată fiul tău!“ şi „Iată mama ta!“. Nu Şi-a dat sufletul până ce nu Şi-a încredinţat Maica unui fiu adoptiv. Din nou, iubirea Sa îndelung răbdătoare.

Iar înainte de a muri, a cerut iertare în faţa Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.“ Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a convertit. De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Şi da duhul! Şi nu a fost un simplu cuvânt, ci primul „pomelnic“ al Bisericii: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta!“. Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduieşte Mântuitorul, în aceeaşi zi aveau să fie, împreună, în rai.

Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos şi ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morţii, pentru ca noi să fim înviaţi: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te şi cu suliţa împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie.“

După cum explică Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în volumul „Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului“ (2008), evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu şi pe semeni, pe oameni, chiar şi în mijlocul suferinţei. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferinţă. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: „Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârşit“. Iubirea Lui faţă de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În faţa morţii, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă şi spune: „Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine“, adică paharul suferinţei şi al morţii. Ca orice om care se teme de moarte şi de suferinţă, Mântuitorul săvârşeşte rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: „dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu“. Voinţa Lui umană urmează voinţei divine, care este în acord cu Tatăl Cel veşnic.

În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: „Prietene, ceea ce faci, fă mai curând“ sau „De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?“ Dar nu se vede nici o urmă de ură faţă de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toţi ucenicii.

Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în faţa slujnicii şi spune: „Nu-L cunosc pe El “(pe Iisus), Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru. De aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosiţe: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor şi lui Petru că voi merge în Galileea“.

Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede faţă de Dumnezeu-Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morţii Sale, când a zis: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu“, iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“.

Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire şi orice singurătate impusă Lui, precizează Patriarhul Daniel, este taina Crucii şi în ea se găseşte sămânţa Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanităţii lui Hristos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morţi, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască, pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.

Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte şi biruieşte moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii şi taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite şi îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paşti.

Sursa: basilica.ro

Despre Sfintele lui Hristos Taine

Pâinea inima omului o întareste (Ps. 103, 17), a prorocit Prorocul despre o pâine minunata, care, spre deosebire de obisnuita pâine materiala, ce întareste trupul, trebuia sa întareasca  inima   omeneasca.  Inima   noastra  are   nevoie   de   întarire!  Ea   s-a   clatinat înspaimântator la caderea noastra si nu poate sa se opreasca singura din clatinarea aceasta. Ea este clatinata neîncetat de feluritele patimi. Zadarnic si în desert propovaduieste omul cazut, în orbirea sa, despre taria vointei omenesti. Taria aceasta nu exista: vointa e mânata silnic de pacat, care o stapâneste. Este nevoie, este neaparata nevoie de minunata pâine prevestita, ca sa întareasca inima omeneasca slabita, clatinata[67].

Întarirea inimii omenesti se savârseste prin pâinea care din cer s-a pogorât, pâinea vietii (Ioan 6, 58, 48). Aceasta pâine este Domnul nostru Iisus Hristos. El a zis: Eu sunt pâinea vietii, care s-a pogorât din cer: de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; si pâinea pe care Eu voi da, trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viata lumii… Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu întru Mine petrece, si Eu în el (Ioan 6, 51-56).

Ce minunat asezamânt! Este firesc pentru mintea omeneasca sa se uimeasca înaintea acestui asezamânt mai presus de fire si neurmat. Au auzit de acest asezamânt oamenii întunecati de cugetarea trupeasca si necredinta, nu au vrut sa primeasca lamurire de la Dumnezeu cu privire la asezamântul dumnezeiesc, au rostit despre asezamântul dumnezeiesc judecata proprie, spre osânda si pierzarea lor. “Greu este cuvântul acesta; cine poate sa îl asculte?” Dintr-aceasta, multi dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi si nu mai umblau cu Dânsul (Ioan 6, 60, 66). Si acum sunt luptati de îndoiala cu privire la marea taina cei care poarta doar numele de crestini, tinându-se la aratare de obiceiurile crestinesti, dar dupa viata si dupa asezarea inimii sunt straini de crestinism. Greu ar fi cuvântul de l-ar rosti un om; ascultarea cuvântului ar fi cu neputinta daca el ar fi rostit de un om. Cuvântul însa a fost rostit de Dumnezeu, Care din bunatatea Sa nemarginita a luat omenitatea spre mântuirea oamenilor: si de aceea luarea-aminte la cuvânt si judecarea lui nu trebuie sa fie superficiale.

Ascultarea cuvântului trebuie primita prin credinta, din tot sufletul, cum trebuie primit si Dumnezeu înomenit. Luarea de catre Dumnezeu a omenitatii este de nepatruns cu mintea pentru oameni; tot atât de nepatrunse cu mintea sunt asezamintele si faptele Dumnezeu-Omului: pe om, care este zamislit întru faradelegi si nascut în pacate, pe om, care este sortit pierzarii vesnice si vesnicului chin în închisorile si în adâncurile iadului, ele îl fac sa devina al lui Dumnezeu, îl fac Dumnezeu dupa har, îl suie la cer spre vietuire vesnica si spre vesnica fericire în cer.

Cei ce au osândit cuvântul si asezamântul Dumnezeu-Omului, care au lepadat cuvântul si asezamântul Lui, au judecat si lepadat Cuvântul – Duh si viata (Ioan 6, 63), au judecat si lepadat asezamântul prin care ucenicului lui Hristos i se da Duh si viata. Amin, amin zic voua, a grait Domnul, daca nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (Ioan 6, 53).

“Se cuvine sa învatam”, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, “minunata însusire si lucrare a Sfintelor Taine: Ce sunt ele? Pentru ce au fost predanisite? Ce folos aduc ele? Noi suntem un trup cu trupul Domnului nostru Iisus Hristos, suntem trupul din trupul Lui, os din oasele Lui (Fac. 2, 23). Cei botezati sa ia aminte ce se graieste: noi ne unim cu atotsfântul trup al Domnului nu doar prin dragoste, ci si prin taina însasi. Atotsfântul trup al Domnului se face hrana a noastra! El ne-a daruit aceasta hrana, dorind sa ne arate dragostea pe care o are catre noi. El S-a amestecat cu noi si a amestecat în noi trupul Sau pentru ca noi sa fim uniti cu El cum este unit trupul cu capul: asa e firea dragostei negraite. Preînchipuindu- L prin sine pe Domnul, Iov spunea despre robii sai, de care era foarte iubit, ca acestia, ca sa-si arate  marea  dragoste  catre  dânsul,  ziceau:  Cine  ne-ar  da  noua  din  carnurile lui  sa  ne saturam? (Iov 31, 31). Hristos ne-a dat aceasta, aducându-ne în cea mai mare dragoste cu putinta si aratând dragostea Sa fata de noi, dându-le doritorilor nu doar vederea Lui, ci si atingerea Lui, mâncarea Lui, unirea Lui si împlinirea oricarei dorinte”[68].

Domnul, înlocuindu-l pentru noi prin Sine pe stramosul Adam, din care ne nastem spre moarte, facându-Se începator de neam al nostru, înlocuieste trupul si sângele luate de noi din Adam cu trupul si sângele Sau. Aceasta lucrare a Domnului, ramânând nepatrunsa cu mintea si mai presus de fire, devine totodata, la cucernica privire duhovniceasca asupra rascumpararii oamenilor prin înomenirea lui Dumnezeu, atât limpede cât si fireasca. Trupul si sângele netrebnic ale firii cazute si lepadate trebuie sa fie înlocuite în firea pe care a înnoit-o Dumnezeu-Omul cu atotsfântul trup si sânge al Dumnezeu-Omului[69].

“Bunul, Atotbunul si Preabunul Dumnezeu”, teologhiseste Sfântul Ioan Damaschin, “fiind cu totul bunatate, pentru covârsitoarea bogatie a bunatatii sale n-a suferit ca binele, adica firea Sa, sa fie singur, neîmpartasit de nimeni”[70]. Aceasta este vederea mintii omenesti luminate de Sfântul Duh asupra lucrarilor dumnezeiesti; aceasta este lamurirea pe care o da ea lucrarilor dumnezeiesti; asa îsi tâlcuieste ea siesi lucrarile dumnezeiesti: acestea si temeiurile lor  sunt  întelese fara  gres  si  cu  totul  limpede numai  de  Dumnezeu. Mintea  omeneasca luminata de Sus face urmatoarea vestire sfintita[71]: Dumnezeu a binevoit ca bunatatea atotdesavârsita, adica fiinta lui Dumnezeu, sa se rasfrânga în alte fiinte cum se rasfrânge soarele în lucrurile pe care le atinge cu razele sale. Pentru aceasta, Dumnezeu a facut mai întâi duhurile si lumea în care locuiesc ele, dupa aceea lumea simtita, si în cele din urma pe om, care dupa suflet tine de duhurile zidite, iar dupa trup, în care este îmbracat sufletul, tine de lumea simtita.

Dumnezeu, fiind viata, viata de sine fiitoare, a revarsat din Sine viata în tot ce traieste si fiinteaza. Viata lumii este rasfrângere în aceasta a vietii de sine fiitoare – a lui Dumnezeu. Si duhurile, si omul, tot restul zidirii au iesit din mâinile Facatorului desavârsite – desavârsite dupa masura firii lor marginite -, pline de bine nestirbit, fara cel mai mic amestec al raului. Binele din fapturi, aflat în potrivire cu firea lor, era rasfrângere a nemarginitei bunatati a Nemarginitului Facator. Desavârsirea marginita a fapturilor era rasfrângere a atotdesavârsitei desavârsiri ce sta numai în firea Facatorului. Duhurile si omul au fost facute între fapturi ca cele mai apropiate si mai limpezi rasfrângeri ale lui Dumnezeu. În însasi fiinta lor, Facatorul a însemnat trupul Sau; El a împodobit acest chip cu însusiri asemeni celor care adunate în nemarginirea lor alcatuiesc fiinta lui Dumnezeu. Dumnezeu este bunatate: si pe fapturile Sale întelegatoare le-a facut bune. Dumnezeu este întelepciune: si pe fapturile Sale întelegatoare  le-a  facut  întelepte.  Spre  a  pecetlui  desavârsit  asemanarea,  El  le-a  daruit fapturilor întelegatoare Sfântul Sau Duh, si prin aceasta a unit duhul lor, toata fiinta lor cu Sine.

Raul s-a aratat din voia sloboda a fapturilor întelegatoare. Duhurile au fost cele care au zamislit raul în sinesi si l-au nascut întru dezgustatoarea lui fiintare. Ele au împartasit otrava raului întregului neam omenesc, molipsind cu el radacina neamului, pe stramosul Adam, amagindu-l cu fagaduinta unei stari deopotriva cu cea a lui Dumnezeu. Aici se arata bunatatea lui Dumnezeu în chipul cel mai izbitor. Pentru a scoate omenirea din cadere si pierzare, Dumnezeul Cel în Trei Ipostasuri ia omenirea prin una din Fetele Sale, îl înnoieste în Sine si prin Sine, îi daruieste prin aceasta unirea cu Sine, unire neasemuit mai strânsa decât cea daruita la zidire.

Cel ce era Fiu al lui Dumnezeu dupa firea Sa, înomenindu-se si facându-se începator de neam al oamenilor, i-a facut fii ai lui Dumnezeu dupa har. Zamislirea si nasterea asemanatoare celor dobitocesti, carora omul li s-a supus dupa cadere, sunt lepadate: ele sunt acoperite, ca sa zic asa, de nasterea de la Sfântul Duh prin botez. Oamenii renascuti sunt prefacuti din trup în duh – nu dupa fire, ci ca însusire: Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, duh este (Ioan 3, 6).

Crestinii, care s-au nascut din Adam spre moarte, se nasc prin botez spre viata, se nasc de la Dumnezeu, se nasc fii ai lui Dumnezeu (Ioan l, 12-13). Fiintarea lor este numita nasterea cea de-a doua (Matei 19, 28; Tit 3, 5)[72]: ea este fiintare în viata vesnica, fiintare cu totul alta decât era fiintarea spre moarte; ea este o a doua fiintare, data pentru a doua oara dupa pierderea prin cadere, prin moartea vesnica, a fiintarii celei dintâi. Starii celei de-a doua fiintari i se da hrana potrivita. Precum nasterea întru fiintarea cea de-a doua este nastere de la Sfântul Duh, asa si hrana data omului înnoit este pregatita de Sfântul Duh. Aceasta hrana este trupul si sângele Dumnezeu-Omului. “Duh de viata facator este Trupul Domnului”, a zis sfântul Ioan Damaschin, “fiindca s-a zamislit din Duhul Cel de viata facator: spun asta nu înlaturând firea trupului, ci voind sa arat ca este de viata facator si dumnezeiesc”[73].

Dumnezeu-Omul, fiind Dumnezeu Atotdesavârsit, era la aratare, pentru simturile omenesti trupesti, pecetluite de cadere, numai un om. Oamenii sfinti, care s-au facut prin botez fii ai lui Dumnezeu, care s-au facut duh, care au pazit si sporit înfierea si starea duhovniceasca prin vietuirea placuta lui Dumnezeu, ramâneau pentru simturile omenesti din afara, pecetluite de cadere, oameni obisnuiti, întru nimic deosebiti de ceilalti oameni. Sfintele lui Hristos Taine, fiind trupul si sângele Dumnezeu-Omului, fiind Duh, pastreaza pentru simturile trupesti înfatisarea din afara de pâine si vin. Si se vede pâine si vin, si se miroase pâine si vin, si se pipaie pâine si vin, si se gusta pâine si vin. Sfintele Taine se descopera si se vadesc prin lucrarea lor. Asa S-a vadit Dumnezeu fiind acoperit cu omenitatea: El S-a descoperit si S-a facut marturisit prin lucrarile Sale. Asa se vadeau sfintii lui Dumnezeu, vasele Duhului: se vadeau si se dadeau în vileag prin lucrarile lor.

Înfatisarea de o smerenie adânca, acoperita cu simplitatea, straina de poze, straina de afectare e o lucrare mai presus de fire,  dumnezeiasca!  Prin  lucrarea  dumnezeiasca  e  înaltata  vrednicia  înfatisarii  minunat- smerite. Întocmai! Dumnezeu S-a smerit negrait prin înomenire si prin viata Sa pamânteasca: toate lucrarile Lui sunt negrait de smerite, negrait de frumoase si de marete în smerenia lor. Asta priveste si Sfintele Taine. Ce poate fi la aratare mai smerit, mai obisnuit decât mâncarea data oamenilor înnoiti, decât neobisnuita, minunata, înfricosatoarea mâncare în care este dat spre mâncare Sfântul Duh, în care este dat spre mâncare Dumnezeu-Omul? Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, întru Mine ramâne si Eu întru el (Ioan 6, 56-57).

“Cel care se împartaseste cu preasfântul trup si preasfântul sânge”, a spus un mare Parinte, “sta împreuna cu îngerii si arhanghelii si cu puterile de sus, învesmântati în însasi porfira cea împarateasca a lui Hristos, încinsi cu arma cea duhovniceasca. Prin asta înca nu am spus nici un lucru mare: ei sunt îmbracati în împaratul însusi”[74].

Când au fost rânduite jertfele preînchipuitoare au fost îngaduite spre mâncare carnurile pregatite prin foc, a fost oprita mâncarea sângelui. Drept pricina a acestei oprelisti s-a aratat: Pentru ca sângele este sufletul fiecarui trup (Lev. 17, 11). Când a fost adusa Jertfa Noului Legamânt, cea preînchipuita de umbrele slabe ale jertfelor Vechiului Legamânt, când a fost adusa Jertfa Noului Legamânt de catre Domnul, Care a fost si Jertfa si Jertfitorul, atunci a iesit de la Dumnezeu alta porunca privitoare la sângele jertfit. Beti dintru acesta toti, le porunceste Domnul tuturor, chemându-i pe toti, acesta este sângele Meu, al Legamântului celui Nou (Matei 26, 27-28).

Toti sunt chemati sa întrebuinteze sângele lui Hristos! Chemarea e facuta din aceeasi pricina pentru care s-a facut oprirea. În sângele lui Hristos  este  sufletul  Lui.  La  împartasirea  cu  Sfintele  Taine  se  simte  limpede  atingerea sufletului lui Hristos de sufletul celui care se împartaseste. Fara cuvinte, fara povatuire prin cuvinte, sufletul începe sa simta în sine lucruri straine firii cazute: liniste, blândete, smerenie, dragoste catre toti, raceala fata de cele stricacioase si trecatoare, împreuna-simtire fata de veacul care va sa fie. Aceste simtaminte sunt sadite în suflet din sufletul lui Hristos, precum a grait El: învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Matei 11,29).

“Învatati-va nu de la înger, nu de la om, nu din carte: învatati-va de la Mine”, spune Sfântul Ioan Scararul, tâlcuind cuvintele Mântuitorului, “din salasluirea, din stralucirea si lucrarea Mea în voi, ca sunt blând si smerit cu inima, si cu cugetul, si cu felul de a gândi, si veti afla odihna de razboiul launtric, usurare sufletului vostru de apasarea si tulburarea pricinuite lui de gândurile aduse din latura duhurilor cazute”[75]. Asa este lucrarea Sfintelor Taine: ele, lucrând în noi, lucreaza totodata asupra nevazutilor si neadormitilor nostri vrajmasi, asupra dracilor, îngradind de ei vasul lor – omul care le primeste în sine cu vrednicie. Hrana, materiala la aratare, primita prin gura, lucreaza împotriva duhurilor, le leaga ca si cu niste lanturi! Masa alcatuita la aratare din pâine si vin se lupta cu duhurile, le calca în picioare!

Gatit-ai înaintea mea masa, I-a strigat în rapire lui Dumnezeu Prorocul, aratând din departarea vremii spre jertfelnicul crestinesc, gatit-ai masa împotriva celor ce ma necajesc! (Ps. 22, 6)[76]. Aceasta lucrare a Sfintelor Taine este cunoscuta îndeosebi monahilor care duc viata de linistire si sunt supusi unor puternice navaliri a gândurilor dracesti. “Ei ard”, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare, “de otrava railor draci, si cu nerabdare asteapta sâmbata si duminica pentru a veni la izvoarele apei vii – la trupul si sângele Domnului – si a se curata prin ele  de  amaraciunea  cu  care  i-a  adapat  vrajmasul”[77].

Si  duhurile  cazute  cunosc  puterea Sfintelor Taine. Ele se cutremura de aceasta, o urasc, îi zavistuiesc pe cei care se împartasesc – îi zavistuiesc cu acea zavistie de care sunt în stare dracii… Adeseori, ei tabara cu încrâncenare asupra celui care se pregateste de împartasanie, îi rapesc gândurile, aduc asupra inimii raceala si învârtosare, aduc amintiri si închipuiri apasatoare ale pacatelor, se straduiesc sa întineze constiinta, sa îl aduca pe crestin în nedumerire, sa îi împiedice împartasirea; adeseori, dupa împartasanie, ele savârsesc o navalire de acest fel, tot cu scopul de a arunca în nedumerire, de a  tulbura, cu scopul de a clatina credinta, de a semana gândul ca împartasirea cu Sfintele Taine nu va aduce nici un folos.

Acest razboi nevazut pornit de duhurile rautatii asupra celor ce se împartasesc da marturie despre însemnatatea si folosul cum nu se poate mai mari ale Sfintelor Taine. Scumpa este comoara a carei primire se straduie atât de mult sa n-o îngaduie omului vrajmasii lui! Scumpa este comoara pe care se straduiesc cu atâta încrâncenare sa i-o rapeasca omului vrajmasii lui! Sa ne întarim prin credinta si sa ne împotrivim cu barbatie potrivnicilor nostri! Sa ne straduim, când ne pregatim pentru primirea Sfintelor Taine, sa pazim pe cât e cu putinta trezvia! Dupa primirea Sfintelor Taine, sa ne straduim iarasi a pastra aceasta trezvie! Sa nu ne temem de furtuna sufleteasca stârnita de navalirea duhurilor! Sa nu îngaduim trândaviei si tulburarii sa puna stapânire pe noi!

Lucrarea Sfintelor Taine nu va întârzia sa se arate în sufletul nevoitorului rabdator, asa cum se arata soarele pe cer dupa curatirea acestuia de nori. Asupra vrajmasilor mei a privit ochiul meu (Ps. 53, 7), a zis Sfântul David dupa trecerea tulburarii pricinuite de acestia în sufletul lui. Aceeasi marturisire despre sine o va rosti si partasul Sfintelor Taine dupa ce se va fi slobozit de navalirea duhurilor, pe care cu atât mai limpede le da în vileag înaintea lui lucrarea Sfintelor Taine.

Oricine se împartaseste cu luare-aminte si evlavie, cu pregatirea cuvenita, cu credinta, simte în sine o schimbare – daca nu îndata dupa împartasire, atunci dupa trecerea a oarecare vreme. O minunata pace se pogoara în minte si în inima; se îmbraca în liniste madularele trupului; pecetea harului se asterne pe fata; gândurile si simtamintele sunt legate cu legaturi sfintite, duhovnicesti, care împiedica miscarea sloboda lipsita de dreapta socotinta si usuratatea, care le înfrâneaza.

La cel care traieste mereu în luare-aminte si evlavie, lucrarea Sfintelor Taine devine mai limpede, mai simtita, mai îmbelsugata. Lucrarea aceasta a fost asemuita de Scriptura cu ungerea capului, adica a mintii, cu untdelemn duhovnicesc, a fost asemuita unui potir împaratesc, ce adapa ca un puternic sufletul cu simtaminte care purced de la Sfântul Duh, care purced de la Hristos. Celui care duce necurmat viata de luare-aminte si evlavie i se face înteleasa în parte neînteleasa mila a lui Dumnezeu, cea aratata oamenilor în daruirea hranei ceresti. Aceasta mila a lui Dumnezeu îl va urma spre mântuire, cu puterea sa cea mai presus de fire, pe cel ce se împartaseste cât se poate de des si cât se poate de vrednic, în toate zilele vietii lui, îl va salaslui în casa cereasca a Domnului întru nesfârsita lungime de zile (Ps. 22, 7).

Pâinea cea materiala este chip al pâinii ceresti, si vinul este chip al adevaratei bauturi duhovnicesti. Lucrarea pâinii materiale si vinului material închipuie lucrarea trupului si sângelui lui Hristos[78]. Lucrarea pâinii materiale si vinului material este materiala. Prin pâine sunt sprijinite si întarite puterile trupesti; vinul, lucrând în sânge, stârneste în el lucrarea, împreuna-lucreaza cu pâinea spre hranirea si întarirea trupului. Lipsit de hrana materiala, trupul cade negresit prada mortii. Pâinea duhovniceasca – trupul lui Hristos – întareste inima omului, întareste toata fiinta lui, îi întareste voia, îi întareste mintea, aduce la calea dreapta poftele  si  pornirile  sufletului  si  trupului,  sloboade  însusirile  firesti  ale  oamenilor  de neputintele cu care firea noastra s-a molipsit la cadere si care se numesc patimi – adica suferinte, boli. Bautura duhovniceasca împreuna-lucreaza cu mâncarea duhovniceasca. Ea împartaseste sufletului calitatea însusirilor lui Hristos.

Hristos a luat asupra Sa toate însusirile omenesti, afara de pacat: însusirile sufletului omenesc al lui Hristos sunt straine de vatamarea pacatului, sunt fara de prihana; din pricina unirii cu Dumnezeirea, ele sunt dumnezeiesti. Cu aceste însusiri îndumnezeite se adapa sufletul celui care bea sângele lui Hristos. “Precum vinul cel material”, a grait Sfântul Marcu, “se amesteca în toate madularele celui ce bea si ajunge vinul în el si el în vin: asa si cel ce bea sângele lui Hristos se adapa cu Duhul Dumnezeirii, se amesteca în sufletul cel desavârsit (al lui Hristos) si acest suflet în el. Sfintindu-se în acest chip, se face vrednic de Domnul”[79].

Cel care se îndeparteaza de împartasirea cu Sfintele Taine se înstraineaza de Hristos, este lasat în seama sa, în firea sa rapusa de moartea vesnica. Moartea vesnica este nimicita în om, înauntrul lui, în minte si în inima, doar de Hristos. El intra, Dumnezeu Atotputernic fiind, în nepatrunsele vistierii ale omului si acolo loveste moartea cu moarte. Daca nu se savârseste aceasta, moartea vesnica ramâne în om, ramâne în el ca temei si chezasie a pierzaniei vesnice. Nu este cu putinta sa scape de vesnica pierzanie cel care are si pastreaza în sine temeiul si chezasia ei: moartea vesnica.

O! Ce lesne de înteles, cât de fireasca se face chemarea Atotmilostivului nostru Domn la gustarea atotsfântului Sau trup si sânge, la hranirea cu ele! Aceasta chemare ar trebui sa aiba cea mai mare putere de înduplecare: ea e unita cu mari fagaduinte si mari amenintari. Domnul, din dragostea Sa cea negraita catre noi, ne-a mântuit prin Sine, înlocuind pedepsele noastre prin pedeapsa Sa, înlocuind vrednicia noastra spurcata prin vrednicia Sa preasfânta: din aceeasi negraita dragoste, în minunata rânduiala si minunatul sistem rânduite de aceasta dragoste, El ne cheama în cea mai strânsa unire cu Sine prin împartasirea Sfintelor Taine, aratând-o pe aceasta drept cea mai neîndoielnica si neaparat trebuincioasa conditie a mântuirii noastre.

Lucrati nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea aceea care ramâne spre viata vesnica, pe care fiul Omului o va da voua (Ioan 6, 27). Tatal Meu da voua din cer pâinea cea adevarata: pentru ca pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoara din cer si da viata lumii (Ioan 6, 32-33). Eu sunt pâinea vietii (Ioan 6, 48). Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; si pâinea pe care o voi da Eu, trupul meu este, pe care îl voi da pentru viata lumii (Ioan 6, 51). Ca trupul Meu este adevarata mâncare, si sângele Meu adevarata bautura (Ioan 6, 55). Amin, amin graiesc voua: de nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (Ioan 6, 53).

Împartasirea cu Sfintele Taine a fost rânduita pentru fiecare zi. Împartasirea zilnica de viata lui Hristos trebuie sa dea în fiecare zi crestinului viata duhovniceasca. “Deasa împartasire de viata”, a zis Vasile cel Mare, “ce altceva înseamna decât deasa luare de viata?”[80] Deasa împartasire ce altceva înseamna decât înnoirea în noi a însusirilor Dumnezeu- Omului, daca nu înnoirea noastra prin aceste însusiri? Înnoirea, sprijinita si hranita mereu, sfârseste prin a fi însusita de catre om. În urma ei si prin ea este nimicita învechirea cea dobândita prin cadere; moartea vesnica este biruita si omorâta prin viata vesnica, cea viinda în Hristos, ce izvoraste din Hristos; viata – Hristos – se salasluieste în om.

Deosebita lucrare a cuvântului lui Dumnezeu, descrisa de Sfântul Apostol Pavel, o au si Sfintele Taine. Este firesc! Precum în cuvântul lui Dumnezeu lucreaza Hristos, lucreaza Sfântul Duh, lucreaza Hristos si Sfântul Duh, împreuna-lucrând unul cu celalalt, lucrând din izvorul cel unul, de o cinste si de o fire cu Ei: din Tatal. Asa lucreaza Ei si în Sfintele Taine. Viu este cuvântul lui Dumnezeu, a vestit marele Pavel, si lucrator si mai ascutit decât toata sabia ascutita de amândoua partile, si strabate pâna la despartirea sufletului si a duhului, si a madularelor si a maduvei, si este judecator cugetelor si gândurilor inimii (Evr. 4, 12). Acelasi lucru trebuie spus si despre Sfintele Taine! “Ele intra în fiinta noastra”, spune Sfântul Ioan Damaschinul, “pentru a ne pazi si curati de toata întinaciunea, pentru a departa de la noi toata vatamarea. Iar daca afla în noi aur masluit, îl curata prin focul judecatii, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea în veacul care va sa fie: ne curata prin boli si prin toate necazurile”[81].

Cel care se împartaseste cu Sfintele Taine este dator sa stie ca primindu-le, judecata îsi manânca si bea (I Cor. 11, 29), precum a zis Apostolul. Aceasta judecata îndreptateste pe cei ce îsi duc viata în chip placut lui Dumnezeu, le împarte din belsug rasplati duhovnicesti: el judeca pacatosenia celor care nu au placut destul lui Dumnezeu, vindeca greselile prin pedepse vremelnice spre înlaturarea celor vesnice; ea loveste cu pedepse, cu pedepse, înfricosatoare, pe cei care cuteaza sa se apropie de Sfintele Taine, ducând de buna voie viata pacatoasa, potrivnica poruncilor lui Hristos.

Pe acest temei, celor care doresc sa se apropie de Sfintele Taine li s-a poruncit sa se cerceteze pe sine cu toata râvna. Sa se cerce omul pe sine, si asa din pâine sa manânce si din pahar sa bea (I Cor. 11, 28). Ei sunt datori sa se cufunde în cercetarea de sine; sunt datori sa se curete de pacate, sa le dezradacineze prin spovedanie si pocainta; sunt datori sa îsi îndrepteze abaterile de la calea poruncilor lui Hristos, chiar si pe cele mai subtiri, prin întoarcerea la aceasta cale; sunt datori sa puna în sufletul lor hotarârea de a se tine din rasputeri  de  aceasta  cale,  sa-si  întareasca  aceasta  hotarâre  prin  citirea,  prin  învatarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugaciuni cât se poate de fierbinti, prin deasa împartasire cu Sfintele Taine. Ei sunt datori sa cerceteze nimicnicia, saracia, pacatosenia, caderea omeneasca pe de o parte, iar pe de alta – maretia lui Dumnezeu, nepovestita bunatate a Mântuitorului, Care a dat pentru noi spre omorâre trupul Sau, spre varsare sângele Sau; negraita dragoste a Mântuitorului, Care ne hraneste cu trupul si sângele Sau si prin aceasta ne aduce în cea mai strânsa unire cu Sine. În urma acestei cercetari si judecari de sine apare umilinta inimii, si crestinul este pregatit de vrednica primire a Sfintelor Taine prin recunoasterea nefatarnica a nevredniciei sale. Aceasta cercetare de sine a fost înfatisata de Sfintii Parinti în rugaciunile dinaintea împartasaniei, prin care ei ajuta îngustimii si împietririi noastre, prin care ei îmbraca sufletele noastre, ca în niste haine de nunta, în smerenia pe care o iubeste atât de mult Mântuitorul nostru. Cel ce se smereste pe sine va fi înaltat (Luca 18, 14), a zis Mântuitorul, si de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci (Ioan 6, 51).

Împartasirea vrednica cu Sfintele Taine este cu putinta doar pentru cel ce duce mereu viata evlavioasa sau dupa pocairea de viata pacatoasa si parasirea ei hotarâta, marturisita si pecetluita prin aducerea pocaintei dupa cum povatuieste Sfânta Biserica. Viata împrastiata, fara luare-aminte, neluminata si necalauzita de cuvântul lui Dumnezeu, îndreptata dupa închipuirile propriei cugetari, dupa pornirile inimii si trupului iubitoare de pacat, îi lasa omului numele desert de crestin si, în schimb, îl lipseste de cunoasterea temeinica de Dumnezeu si de sine, îl lipseste de vederea cuvenita asupra Sfintelor Taine, îl lipseste de pregatirea cuvenita înaintea acestora, de cuviincioasa asezare si stare sufleteasca în timpul primirii Tainelor, de neaparat trebuitoarea pastrare a acesteia dupa primirea lor. Cel ce manânca si bea cu nevrednicie, judecata luisi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor. 11, 29), nedându-i pretul cuvenit, nepregatind vasul nostru pentru primirea celei mai mari si mai sfinte comori. Comoara cea mai mântuitoare e, totodata, prin negraita sa sfintenie, si cea mai înfricosatoare.

Nu ne-ar fi pedepsit judecata lui Dumnezeu de am fi dus viata de trezvie dupa poruncile lui Hristos, împlinindu-le cu osârdie, vindecând cu râvna prin pocainta scaparile în împlinirea lor. De ne-am fi judecat pe noi însine, n-am fi fost osânditi (I Cor. 11, 31). Usuratatea si viata neîndestul de îmbunatatita este pedepsita de judecata lui Dumnezeu, pe care o stârneste primirea cu nevrednicie a Sfintelor Taine – este pedepsita cu milostivire în vremelnicie cu scopul mântuirii în vesnicie. Iar judecati fiind, suntem certati de Dumnezeu, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea (I Cor. 11, 32). Însirând pedepsele sub care au cazut corintenii pentru nevrednica împartasire cu Sfintele Taine, din pricina ca nu aveau viata destul de  placuta  lui  Dumnezeu,  Apostolul  graieste:  Pentru  aceasta,  pentru  împartasirea  fara îndestula vrednicie cu Sfintele Taine, între voi multi sunt bolnavi si neputinciosi, si dorm multi (I Cor. 11, 30).

Altceva înseamna împartasirea nevrednica cu Sfintele Taine a celui care duce de buna voie si dinadins viata pacatoasa, la cel ce cade în pacate de moarte, la cel necredincios si rau credincios. Cei care se împartasesc într-o asemenea stare savârsesc o faradelege care atrage dupa sine pedepse care deja nu mai sunt îndreptatoare, ci sunt nestramutate; faradelege care atrage dupa sine chinurile vesnice[82]. Faradelegea aceasta este deopotriva celei pe care au savârsit-o ucigasii Dumnezeu-Omului[83], care L-au acoperit cu batjocuri, L-au lovit peste obraz, au umplut de scuipari fata Lui, I-au sfâsiat trupul cu batai, piroane, rastignire. Oricare va  mânca  pâinea  aceasta  sau  va  bea  paharul Domnului  cu  nevrednicie, spune  Sfântul Apostol Pavel, vinovat va fi trupului si sângelui Domnului (I Cor. 11, 29). …O asteptare oarecare înfricosata a judecatii si iutimea focului, care va sa manânce pe cei potrivnici. Lepadând cineva legea lui Moisi, fara de mila prin doi sau trei martori moare – cu cât mai amara munca socotiti ca va lua cel ce a calcat pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit a fi un lucru oarecare sângele legei, cu care a fost sfintit, si a ocarât Duhul harului? (Evr. 10, 27-29).

Sa se cerce omul pe sine (I Cor. 11, 28), sa se cerceteze pe sine înainte sa se apropie de Sfintele Taine – si daca este cufundat în spurcaciunea pacatului sa se departeze de înfricosata împartasire, ca sa nu se umple masura pacatelor sale si sa nu le pecetluiasca desavârsit prin cel mai greu pacat: batjocorirea Sfintelor Taine ale lui Hristos, batjocorirea lui Hristos. Mai înainte de a intra cutezator la nunta Fiului lui Dumnezeu, sa se îngrijeasca de haina sufletului sau: aceasta e spalata, curatita de petele pacatelor, oricare ar fi acestea, prin negraita mila a lui Dumnezeu, atunci când ne pocaim.

Preacuviosul Marcu Ascetul a bagat de seama urmatorul lucru: “Între semanatura si seceris a fost rânduita o anumita întindere de vreme: din aceasta pricina nu credem în rasplatire”[84]. Acestui fel de necredinta îi sunt supusi aproape toti cei care se împartasesc cu nevrednicie. Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din putoarea pacatului, aruncându-se în putoarea pacatului dupa primirea Tainelor, nevazând asupra lor pedeapsa neîntârziata, ei presupun ca nu urmeaza niciodata vreo pedeapsa. Gresita parere! Iudeilor le-a fost prezisa desavârsita si nestramutata pedepsire pentru uciderea de Dumnezeu; aceasta însa a  urmat la câteva zeci de ani dupa savârsirea neîntrecutei nelegiuiri. Negraita milostivire si îndelunga rabdare a lui Dumnezeu înca mai astepta pocainta lor. Aceasta milostivire si îndelunga rabdare asteapta si pocainta noastra. Pedeapsa este amânata iar si iar: ea însa va veni negresit asupra pacatosilor nepocaiti, îndaratnici, care savârsesc dinadins pacatul. Începutul ei se vede cel mai des în moartea naprasnica sau într-o boala care înlatura putinta pocaintei. Pedeapsa ca atare e împlinita în tarâmul de dincolo de mormânt. Nu va amagiti, spune Apostolul: Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; ca ce va semana omul, aceea va si secera. Ca cel ce seamana în trupul sau, din trup va secera stricaciune, iar cel ce seamana întru Duhul, din Duhul va secera viata vesnica (Galateni 6, 7-8).

Dumnezeu-Omul a rânduit Taina Euharistiei[85] astazi, dupa gustarea pastilor preînchipuitoare si a cinei ce a urmat acestora, înaintea mergerii la patimile cele mântuitoare pentru noi. Partasii cinei au fost cei doisprezece Apostoli. Pomenind si praznuind aceasta mare întâmplare, Sfânta Biserica îsi aduna acum fiii în sânul sau la dumnezeiasca Liturghie – în chip neobisnuit, dupa amiaza, la ceas de seara, ca savârsirea si împartasirea Sfintelor Taine sa aiba loc chiar în vremea la care Domnul a savârsit Taina Euharistiei pentru întâia oara, chemând la hranirea cu trupul si sângele Sau. În acest fel, marea întâmplare, chiar prin împrejurarile pomenirii sale, este puternic întiparita în sufletele noastre, si porunca Domnului: Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea (I Cor. 11, 25) este împlinita întocmai.

“Domnul”, spune Sfântul Vasile cel Mare întemeindu-se pe Sfânta Scriptura si Sfânta Predanie, “vrând sa mearga la cea de voie si pururea pomenita si de viata facatoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine însusi pentru viata lumii, luând pâine în sfintele si preacuratele Sale mâini, aratând-o Tie, lui Dumnezeu-Tatal, multumind, binecuvântând, sfintind si frângând, a dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicând: Acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul, din roada vitei luând, amestecând, multumind, binecuvântând si sfintind, a dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicând: Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi, Care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” [86]. A

cest trup si acest sânge sunt trupul si sângele adevarat al Dumnezeu- Omului, luate de El din Preasfânta Fecioara; acest trup si acest sânge sunt dumnezeiesti, fiind întru adevar unite cu Dumnezeirea[87]. “Nu trupul înaltat se pogoara din ceruri”, spune Sfântul Ioan Damaschin, “ci pâinea si vinul se prefac în trupul si sângele dumnezeiesc. Iar de vei întreba în ce chip se savârseste aceasta, destul îti este tie sa auzi ca se savârseste prin Duhul Sfânt, la fel cum si din Sfânta Nascatoare de Dumnezeu Domnul Si-a alcatuit Siesi si întru Sine trup prin Duhul Sfânt: mai mult nu stim nimic, ci numai ca Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat si lucrator si atotputernic. Chipul lucrarii lui Dumnezeu este necercetat” [88].

Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea, le-a zis Mântuitorul lumii oamenilor alesi de El, unindu-Se cu ei în foisor, la Cina cea de taina. Si porunca Domnului e împlinita pâna acum în toata lumea, în toate bisericile ortodoxe. Ce porunca atotputernica! Ea a fost data unui numar de doisprezece pescari si vamesi dintre cei mai simpli – data la o cina smerita dinainte de moarte, la care au fost rostite multe preziceri amare, care aveau sa se împlineasca fara întârziere; data în linistea si întunericul serii, în singuratatea foisorului, care alcatuia partea de sus, osebita, a casei: si lucreaza pe tot pamântul, lucreaza peste veacuri, peste miile de ani. Dumnezeiasca Liturghie, pe toata întinderea sa, prin toate ale sale, înfatiseaza un sir de pomeniri ale Domnului.

Însasi pregatirea pâinii si vinului pentru sfintire începe cu aceasta pomenire. Îmbracat în toate vesmintele, preotul, înainte de începerea dumnezeiestii Liturghii, savârseste proscomidia – asa se numeste aducerea pâinii si a vinului si pregatirea lor în felul cum trebuie sa fie ele pentru savârsirea Liturghiei. Preotul ia o prescura si, facând cruce pe ea cu copia de trei ori, rosteste de trei ori cuvintele: “Întru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos” [89]. În continuare, el spune ca Domnul ca o oaie spre junghiere S-a adus si ca un miel fara de glas înaintea celui ce-L tunde, asa nu îsi deschide gura Sa (Is. 53, 7) [90]. În continuare, sunt pomenite felurite întâmplari ce tin de patimile Domnului. Pâinea si vinul pregatite, sfintite prin preasfintele pomeniri, capata însemnatatea si numele de chipuri ale trupului si sângelui lui Hristos[91]. Dupa aceea începe dumnezeiasca Liturghie.

Dupa  chemarea  Duhului  Sfânt  de  catre  arhiereu  sau  preot  si  dupa  sfintirea chipurilor, aceste chipuri ale trupului si sângelui lui Hristos se prefac în trupul si sângele lui Hristos. În timpul savârsirii marii taine se cânta cântarea: Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvântam, Tie îti multumim si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru. Cântarea aceasta este o repetare   a   binecuvântarii,   multumirii,   laudei   rostite   de   Mântuitorul   la   sfintirea   si preschimbarea pâinii si vinului în trupul si sângele Lui la Cina cea de taina. Nu este loc pentru alte cuvinte la savârsirea marii taine. Taina este de neurmat, de netâlcuit. Înaintea ei si mintea omeneasca, si cea îngereasca trebuie sa stea cu evlavie si, din covârsirea evlaviei, sa taca. Iar daca sunt îngaduite cuvintele si glasul, prin ele trebuie sa se vadeasca numai multumire si slavoslovie de aceeasi putere si de aceeasi însemnatate cu tacerea evlavioasa. Pretul nespus al darului, sfintenia, înaltimea lui cea dumnezeiasca pot fi tâlcuite în chip netâlcuit doar prin multumire si slavoslovire adusa lui Dumnezeu.

Maretia tainei pune asupra noastra îndatoriri pe masura. Suntem datori sa ne înfatisam nu numai sufletele, ci si trupurile jertfa vie, sfânta, bine-placuta lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Trupul pentru Domnul, si Domnul pentru trup (I Cor. 6, 13). Trupurile voastre sunt madularele lui Hristos (I Cor. 6, 15), spune Apostolul. Menirea atât a sufletului, cât si a trupului omului este de a fi locas al lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), vas al Dumnezeirii (I Tes. 4, 4). Potrivit acestei meniri a omului trebuie pus în rânduiala sufletul, precum si trupul. Cu neputinta, cu neputinta este sa fie primit Dumnezeu într-un suflet care si-a luat rânduiala de la satana! Cu neputinta este sa fie primit Dumnezeu într-un trup în care stapânesc poftele necurate. Dumnezeu a oprit aceasta sub amenintarea celor mai înfricosatoare pedepse. Cei care calca oprelistea lui Dumnezeu, care calca maretia lui Dumnezeu, care îl calca pe însusi Dumnezeu, savârsesc un pacat de o nemasurata greutate.

Sa ne slobozim trupul de grosime, de poftele, nazuintele, pornirile pacatoase. Sa ne curatam sufletul atât de patimile ce sunt doar ale lui – de mânie, de iubirea averilor, de slava desarta si de celelalte de acest fel – cât si de cele cu care îl molipseste trupul, precum ar fi înversunarea pântecelui si patima dulcetii. Sa ne curatim duhul de întinaciunea proprie lui, de gândurile mincinoase, hulitoare de Dumnezeu, de simtamintele ratacite, din care se alcatuiesc amagirea de sine, orbirea, omorârea cu moartea vesnica.

Slobozirea noastra este lucrata de sfântul Adevar (Ioan 8, 32). Slobozirea si curatirea noastra este lucrata prin înfrânarea de la prisosul în mâncare si bautura, prin priveghere, prin starea în picioare si plecarea genunchilor la rugaciune, prin înfrânarea privirii, pipaitului, auzului si celorlalte simturi trupesti, prin a caror nepaza pacatul intra în suflet, spurcând atât trupul, cât si sufletul. Slobozirea si curatirea noastra este lucrata de Cuvântul lui Dumnezeu (I Cor. 11, 29). Sa ne hranim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sa îi dam viata în noi, sa împreuna-lucram cu Cuvântul cel lucrator al  lui  Dumnezeu prin  lucrarea dupa  voia si  porunca Domnului, care ne sunt vestite de Cuvântul lui Dumnezeu. Sa se reînnoiasca ades în pomenirea noastra, prin cugetarea evlavioasa,  patimile  Mântuitorului  nostru,  moartea  Lui  pe  cruce,  prin  care  am  fost rascumparati de la moartea cea vesnica, viata Lui pamânteasca, în care s-au vadit mereu smerenia si dragostea, pe care si a petrecut-o în mijlocul lipsurilor si care a fost plina de necazuri. S

a luam hotarârea nestramutata de a petrece în chip întelept si placut lui Dumnezeu scurta noastra pribegie pe acest pamânt. Sa o petrecem pregatindu-ne pentru vesnicie, pregatindu-ne pentru judecata lui Dumnezeu. Pentru aceasta este neaparata nevoie sa luam aminte cu osârdie la noi însine, sa ne punem în rânduiala cu osârdie dupa învatatura Evangheliei, sa ne îndreptam cu osârdie prin pocainta scaparile si abaterile.

Înfricosatoare sunt saltarea fiilor lumii, necontenita lor împrastiere si multa grija de cele stricacioase, betia lor de amagirea lumii desarte. Aceasta stare aduce dupa sine pierzania. Moartea vesnica si-a deschis deja catre jertfele sale cele de bunavoie botul întunecat, de iad, gata sa le înghita la primul semn al îngaduintei lui Dumnezeu, la semnul îndelungii rabdari a lui Dumnezeu, care asteapta pocainta pacatosilor, la departarea hotarâtoare a lui Dumnezeu de pacatosii nepocaiti. Sa ne temem de caderea într-o stare atât de înspaimântatoare! Sa tindem în vreme si la buna vreme toate puterile noastre spre Dumnezeul nostru, ca sa devenim ai Lui în vesnicie si sa aflam în asta mântuirea si fericirea noastra în timp si în vesnicie. Daca vom vietui astfel în chip statornic si astfel vom dovedi credinciosia noastra fata de Dumnezeu, ne va adumbri harul dumnezeiesc, va întari nevointa noastra sovaitoare, o va preface si renaste, ne va darui nevointa noua, puternica, duhovniceasca, cereasca: prin aceasta nevointa ne va duce la îmbelsugata si grabnica sporire.

Si în treapta nevointei proprii – care se bucura si ea de împreuna-lucrarea harului, dar nu în chip vadit – slujitorul lui Dumnezeu, desi înca se lupta cu patimile, se împartaseste deja cu vrednicie de trupul si sângele lui Hristos, atunci când se împartaseste cu ele întru umilinta duhului si deplina recunoastere a nimicniciei sale. Trupul si sângele lui Hristos împreuna-lucreaza cu nevointa lui, care este nevointa muceniceasca: ele îl curatesc si îl cearta potrivit milostivei, dumnezeiestii lor judecati, arzând si nimicind în el toate întinaciunile pe care nu poate sa le vada, nici sa le nimiceasca singur.

Adumbrindu-l cu harul pe nevoitor, trupul si sângele lui Hristos îi dau viata, insufla în el gânduri si simtaminte noi, pe care nu le cunostea deloc mai înainte, duhovnicesti si înalte, îi descopera taine dumnezeiesti, împlinesc lucrarile Sfântului Duh, aduc o smerenie care nu sufera, prin adâncimea sa  si  minunata  liniste  careia  îi  da  nastere,  asemanare cu  smerenia adusa  de patimirile sub jugul patimilor si duhurilor cazute. Cel ce se lipeste de Domnul, un duh cu Domnul este (I Cor. 6, 17). Domnul este Duh, si pe omul care se lipeste de El îl uneste cu Sine, îl face duh, în ciuda faptului ca omul cu pricina ramâne în trup: omul acela devine duhovnicesc, primind de la Duhul Sfânt însusiri duhovnicesti si, în schimb, se desfac de el si cad de la el, precum coaja unei rani vindecate, însusirile dobitocesti cu care l-a molipsit caderea. Vietuirea dupa  poruncile evanghelice, rugaciunea întru  umilinta duhului duc  la unirea cu Domnul: aceasta unire este savârsita prin harul dumnezeiesc si împartasirea cu atotsfântul si dumnezeiescul trup si sânge al Domnului.

Dumnezeu a hranit cu mana cazuta din cer poporul Sau ales, pe israiliteni, când acest popor calatorea prin pustie din Egipt în Pamântul Fagaduintei: Le-a plouat lor mana sa manânce, spune Scriptura, pâine cereasca le-a dat lor. Pâine îngereasca a mâncat omul (Ps. 77, 28-29). Prin aceasta pâine era preînchipuit Hristos, Care hraneste cu cuvântul Sau (Matei 4, 4), cu trupul si sângele Sau pe crestini, care pribegesc în valea plângerii, care merg si se înalta  spre  patria  de  Sus  prin  felurite  si  numeroase  piedici,  patimiri,  încercari.  Egiptul înseamna starea caderii omenesti, starea de robie fata de pacat si de duhurile cazute.

Prin iesirea din Egipt este închipuita lepadarea vietii pacatoase, primirea credintei în Hristos, intrarea în vietuirea dupa poruncile lui Hristos. Pamântul fagaduintei este cerul; calatoria prin pustie este viata pamânteasca; pâinea cereasca este Hristos. Pentru ca pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoara din cer si da viata lumii (Ioan 6, 33). Parintii vostri, spune Hristos noului Israil despre Israilul cel vechi, au mâncat mana în pustie si au murit. Aceasta este pâinea care se pogoara din cer ca de manânca cineva dintr-însa sa nu mai moara (Ioan 6, 49-50) cu moarte vesnica nici în vremea vietii pamântesti, nici dupa despartirea sufletului de trup. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov

extrase din: Predici la Triod si Penticostar

Note:

[67] Preacuviosul  Varsanufie  cel  Mare,  raspunsul  401în  Filocalia  vol.  11,  ed.  cit.  si  Preacuviosul  Casian, Convorbirea 9, cap. 21, Sf. Ioan Casian, Convorbiri, col. PSB, vol. 57 ed.cit.
[68] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 46 la Evanghelia dupa Ioan.
[69] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 68.
[70]  Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe, cartea 4, cap 13. Vezi si editia digitala Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, în Biblioteca teologica digitala, colectia Apologeticum, htt://apologeticum.net
[71] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Evanghelia dupa Ioan.
[72] Potrivit versiunii slavone, fiintarea cea de-a doua (n. tr.).
[73] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe, cartea 4, cap. 13.
[74] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Evanghelia dupa Ioan.
[75] Scara, Cuvântul 25. Aici ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan Scararul sunt întrucâtva completate cu o lamurire ascetica.
[76] Se citeste înaintea rugaciunilor dinainte de împartasanie.
[77] Patericul Egiptean. În rugaciunea de dupa catisma a 19-a se spune: “îndulceste sufletul meu cu cinstitul Tau sânge de amaraciunea cu care m-a adapat potrivnicul”.
[78] Acest gând se afla la Sfântul Ioan Damaschin.
[79] Potrivit trimiterii Sfintilor Calist si Ignatie Xanthopol, Dobrotoliubie 2, cap. 92. Vezi si în Filocalia, vol. 8, EIBMBOR, Bucuresti, 1979, disponibil si pe CD-ul Filocalia româneasca, editat de grupul Apologeticum, http://apologeticum.net
[80] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 90 catre nobilul Chesarie.  Vezi si Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, col. PSB, vol. 12, EIBMBOR, Bucuresti, 1988, epistola 93 catre patriciana Chesaria, în legatura cu comuniunea cu Sfintele Taine, scrisa în anul 372, p. 269. Volumul este disponibil si pe CD-ul Bibliotheca Patrum, editat de grupul Apologeticum, http://apologeticum.net
[81] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe. În  româneste, Sf.  Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, editia a II-a. Trad. De Pr. D. Fecioru. Volumul este disponibil si în colectia digitala Apologeticum, pe CD-ul Biblioteca teologica digital a, http://apologeticum.net
[82] Ibidem.
[83] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 46 la Evanghelia dupa Ioan.
[84] “Despre legea duhovniceasca”, cap. 118. Vezi Filocalia, vol. 1, Sibiu, 1947, pp. 230 -273. Volumul este disponibil si în forma digitala în colectia Apologeticum, pe CD-ul Filocalia româneasca, http://apologeticum.net
[85] Euharistie înseamna “multumire”. Taina a fost numita astfel pentru ca ea se savârseste cu îmbelsugata aducere de multumita si slavoslovie lui Dumnezeu.
[86] Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare.
[87] Dupa Expunerea credintei ortodoxe a sfântului Ioan Damaschin.
[88] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe.
[89] Liturghier.
[90] Liturghier.
[91] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare ; Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe , cartea 4, cap. 13.

Sursa: calauzaortodoxa.ro

“Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru el”

Despre Sfanta Cina

Noi avem de gand a ne apropia de masa cea prea sfanta, care umple pe fiecare de o sfiala cu­cernica. Sa ne apropiem dara de ea cu o constiinta curata. Sa nu fie aici vreun Iuda, care poarta in ini­ma inselaciunea impotriva aproapelui sau, sa nu fie vreun inrautatit, care ascunde in sufletul sau otrava prihanei.

Aici se afla de fata insusi Hristos, spre a gati pentru noi aceasta masa, caci nu omul a putut sa prefaca painea si vinul in trupul si in sangele lui Hristos, ci preotul sta acolo numai spre a infatisa pe Hristos si a savarsi rugaciunea; numai harul si puterea lui Dumnezeu lucreaza acea pre­facere. “Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Asa se rosteste cuvantul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: “Cresteti si va in­multiti, si umpleti pamantul” (Fac. 1, 28), desi era numai un cuvant, dar a trecut in fapta, si a inmultit omenirea, asa si la Cina cea Sfanta glasul acesta al lui Dumnezeu inmulteste harul la toti cei ce se impartasesc din ea cu vrednicie.

De aceea sa nu fie partas la aceasta sfanta masa nici un fatarnic, nici un inrautatit, nici un rapitor, nici un hulitor, nici un invrajbit, nici un zgarcit, nici un betiv, nici un lacom de avere, nici un desfranat, nici un pizmaret, nici un fur, nici unul cu rautatea ascunsa in inima, ca nu cumva el insusi sa-si atraga judecata, adica hotararea osandirii.

Iata, Iuda s-a impartasit cu nevrednicie din Cina cea tainica, si apoi de acolo s-a dus si a vandut pe Domnul. De aici tu trebuie sa vezi ca diavolul tocmai asupra acelora are sta­panire, care cu nevrednicie se impartasesc din aceasta Sfanta Taina, si ca ei insisi se arunca intr-o osanda inca mai mare.

Eu aceasta o zic nu pentru a va inspaimanta de aceasta sfanta masa, ci pentru a va face mai cu luare aminte. Adica, precum hra­na cea trupeasca, intrand intr-un stomac bolnav, mai mult sporeste boala, asa hrana cea sufleteasca, gustandu-se cu nevrednicie, mai mult mareste raspunderea si osanda. De aceea va conjur sa nu as­cundem in sufletul nostru nici un gand pacatos, ci sa curatim inima noastra, caci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, daca facem aceasta! Asa, sa curatim sufletele noastre, si sa facem aceasta curand.

Cum si in ce chip ? – intrebi tu. Iata cum: daca tu ai ceva impotriva vrajmasului tau, starpeste mania si curma dusmania, pentru ca la aceasta masa sa dobandesti iertarea pacatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfanta, cea inalta. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteste, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfa ? El a patimit de buna voie, pentru ca sa sur­pe zidul ce era intre Dumnezeu si oameni, sa im­pace cerul si pamantul, iar pe tine, din vrajmas lui Dumnezeu, sa te faca iarasi sot al ingerilor.

Hristos a dat viata Sa pentru tine, iara tu nu voiesti sa curmi vrajmasia contra aproapelui tau? Cum poti tu asa sa te apropii de masa pacii ?

Domnul nu a pregetat pentru tine a rabda toate patimile, iar tu pregeti a te lepada de mania ta!

Gandeste, insa, ca dragos­tea este radacina, izvorul si muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voiesti tu sa ierti ?

“M-a mahnit foarte adanc, zici tu, mi-a facut o nedreptate inmiita, m-a adus chiar la primejdie de viata”.

Dar ce sunt toate acestea ? El, totusi, nu te-a rastignit, ca jidovii pe Domnul! Daca tu nu ierti mahnirea pricinuita tie de aproapele tau, nici Tatal cel ceresc nu-ti va ier­ta tie pacatele tale; si cu ce constiinta vei putea tu sa te rogi si sa zici: “Tatal nostru, care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau”, si celelalte mai departe?

Hristos tocmai pentru mantuirea oamenilor a dat insusi sangele Sau, pe care acestia 1-au varsat. Ce poti tu sa faci, care sa se asemene cu aceasta ?

Cand, tu nu ierti pe vrajmasul tau, strici nu atat lui, cat tie insuti, gatindu-ti pentru ziua cea viitoare a Judecatii o osanda vesnica.

Caci Dumnezeu de nimenea nu se ingretosaza asa de tare si pe nime­nea nu osandeste asa de mult ca pe cel ce ramane neimpacat, a carui inima este umflata de manie si aprinsa ele izbandire.

Asculta, numai, ce zice Dom­nul: “Cand aduci darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si mergi de te im­paca mai intai cu fratele tau; apoi, venind, adu da­rul tau” (Alt. 5, 23-24).

Ce zici ? Trebuie oare eu sa las darul si jertfa ? Desigur, aceasta este jertfa pacii , iar daca tu nu nazuiesti la pace, partasia ta la jert­fa nu-ti aduce nici un folos.

Asadar, dobandeste mai intai pacea, apoi vei putea sa tragi si folosul de la jertfa. Pentru pace este intemeiata aceasta jertfa, caci pentru aceasta a venit in lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarasi sa impace neamul ome­nesc cu Tatal, precum zice Pavel: “Acum El a im­pacat toate si a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Si El insusi nu numai ca a venit ca sa intemeieze pacea, ci ne si fericeste pe noi, daca vom face si noi la fel, cand zice: “Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a facut Hristos, Fiul lui Dumne­zeu, asa fa si tu acum, pe cat este aceasta omului cu putinta, cautand a face pace tie si aproapelui tau.

Dragostea este cea mai mare intre faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe impaciuitori ii numeste “fii ai lui Dumnezeu”; si pentru aceea El, in cuvantarea cea pentru lasarea jertfei la altar, a po­menit numai de impacarea cu aproapele.

Gura ta primeste acum trupul Domnului. De aceea pastreaza limba ta curata de vorbele cele de rusine si semete, de batjocura si de hulire; caci este foarte pierzator de a intrebuinta la ocara si batjo­cura si la vorbe nebunesti limba care a fost parta­sa acestor prea Sfinte Taine.

Nu pangari cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o in Cina cea Sfanta, ca ea sa nu se faca pentru tine o mai mare raspunde­re si pacat. Dar tu primesti Taina cea Sfanta nu nu­mai cu gura, ci si cu inima; de aceea, sa nu gan­desti rele si viclenie asupra aproapelui tau, ci tine sunetul tau curat de toata rautatea.

As putea, iubitilor, sa va vorbesc mai mult de­spre aceasta, dar si cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit intru sine samanta cucerniciei, cu luare aminte si cu pricepere, dornici sa urmeze ce­lor zise. Asadar, va rog neincetat sa ganditi la aces­te cuvinte si de-a pururea sa va aduceti aminte de aceasta sfanta unire, pe care o savarsim noi acum, la masa Domnului!

Aici sufletele noastre se curatesc si toti ne facem madulare ale lui Hristos; caci aici este un trup caruia toti ne facem partasi.

Asa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfanta dra­goste cea intru Hristos sa lege toate sufletele noas­tre.

Daca vom face aceasta, atunci putem sa gustam hrana cea sfanta cu o siguranta imbucuratoare si ne vom face locasuri ale pacii celei agonisite de Hristos.

Dimpotriva, daca ne lipseste impacarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi desarte si zadarnice.

Cand Hristos S-a inaltat la Tatal, in loc de bogatie si marire, a lasat uceni­cilor Sai alta mostenire, prin cuvintele: “Pacea Mea dau voua, pacea mea las voua” (In. 14, 27). insa ce bogatie si ce comoara poate sa fie mai mare si mai scumpa decat pacea lui Hristos, care este un bine negrait, pe care nu-1 poate cuprinde cu desavarsire nici o minte omeneasca ?

Fiindca si profetul Zaharia stia acestea si vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: “Asculta poporul meu, fiecare sa graiasca adevar cu aproapele sau si nimenea sa nu aminteasca intru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiti de cuvintele cele mincinoase si nu veti vedea moartea [cea sufleteasca], zice Dom­nul” (Zah. 8, 16-17). El vrea sa zica: De veti fi min­cinosi si neimpacati, de veti jura juraminte minci­noase si veti uita poruncile mele, veti muri (adica sufletele voastre se vor osandi).

Deci, iubitilor, stiind noi toate acestea, sa parasim orice manie, sa tinem pacea unii cu altii, sa smul­gem radacina rautatii, sa curatim constiinta noastra, sa ne impartasim de infricosatele taine ale Sfintei Cine cu blandete si cu bunatate, sa ne apropiem de masa cea sfanta cu umilinta, cu smerenie, cu frica si cu lacrimi pentru pacatele noastre, pentru ca induratul Dumnezeu, privind din cer simtamin­tele noastre cele pasnice, dragostea noastra cea ne­fatarnica si conglasuirea noastra cea frateasca, sa ne faca partasi tuturor bunatatilor celor fagaduite, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh se cuvine lauda si inchinaciunea in vecii ve­cilor ! Amin.

In Sfânta şi Marea Joi, dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine, armând predaniilor dumnezeieştilor Apostoli şi Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoşatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului.

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Pastile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieştii Părinţi, Domnul a luat-o înainte şi a sărbătorit Pastile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socoteşte o singură zi şi seara de Joi şi toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Pastile Legii Vechi. Unul din cei care susţin aceasta este şi dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinşi la brâu, încălţaţi, cu toiegele în mână, gata de drum; şi au îndeplinit şi toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paştelui. Ma­rele Atanasie spune, deşi alţii sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foişor, pe când se lăsa noaptea, taina Paş­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a aşezat Ia masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeţi deci că acesta nu era Pastile iudaic, căci era cină, pâine, băutură şi sta jos la masă şi toate mâncărurile erau pregătite la foc? înainte de a începe cina, aşa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină şi-a dezbrăcat haina cea de dea­supra şi a turnat apă în vasul de spălat». Şi El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se ruşineze, iar celorlalţi să Ie aducă aminte să nu umble după întâietăţi. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El însuşi pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalţi Apostoli. în urma tuturor a venit şi la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul. Aşadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălţime sufle­tească neobişnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a aşezat la masă şi-i sfătuieşte pe ucenici să se iubească unii pe alţii şi să nu umble după întâietăţi. La sfârşitul mesei aminteşte şi despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în şoaptă lui loan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toţi ceilalţi, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Şi aşa s-a întâmplat. După puţin timp, luând pâinea a zis: «Luaţi, mâncaţi»; Ia fel şi paharul, zicând: «Beţi din acesta toţi, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuşi a mâncat şi a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numeşte trupul Lui pâine, şi nu azimă. Să se ruşineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălăşluit de tot în el. Şi dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus şi s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginţi.

La sfârşitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toţi vă veţi sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toţii, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopţii. Şi Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoşul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». în adevăr, cocoşul, ca să dea de ştire, nu cântă numai o dată, ci de două şi de trei ori. S-a şi întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omeneşti, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredinţat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoşi o dată ce el, însuşi, a cunoscut cât de uşor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuieşte păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfăţişează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăşi întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăinţă, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubeşti?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanţă şi S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putinţă, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înşele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundaţi în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus aşa: «Nici un ceas n-aţi putut să privegheaţi împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi şi tu împreună cu ceilalţi, tu, care ai spus că ai să lupţi pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a aşezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obişnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoştea locul. Iuda luând câţiva soldaţi din cohortă, urmat de mul­ţime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaştere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei şi le-a spus: «Pe cine căutaţi?». Şi nu-L recunoşteau, deşi nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminaţi şi aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ şi s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou şi Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar aţi venit să Mă prindeţi cu săbii şi cu beţe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru şi-a scos cuţitul – şi aveau la ei cuţite, căci erau după cină – a lovit pe Malh, sluga arhiereului, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înţeleagă că arhiereul nu asculta de lege şi nici nu învăţa bine legea. Hristos îl ruşinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuţitul, şi vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunaţi toţi cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei şi cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru şi servitoare, precum şi lepădarea lui Petru. între timp, trecând noaptea, cocoşul a cântat a treia oară. Petru şi-a adus aminte şi a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa;

Aici a fost scuipat în faţă şi au fost trimişi martori mincinoşi. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis Ia Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Pastile». Rezultă deci că arhiereii şi fariseii au săvârşit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Pastile, căci ei trebuiau să mănânce Pastile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. £1 a mâncat Pastile Legii noaptea, şi apoi a făcut cunoscut Pastile cel desăvârşit. Şi în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi şi Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Pastile. Pentru aceasta şi noi tot Joi prăznuim şi facem pomenire de acele fapte înfricoşă­toare şi cu neputinţă de rostit prin cuvinte.

Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

“Deniile din Postul Mare” – Edit. Trinitas, 1999