Despre Sfintele lui Hristos Taine

Pâinea inima omului o întareste (Ps. 103, 17), a prorocit Prorocul despre o pâine minunata, care, spre deosebire de obisnuita pâine materiala, ce întareste trupul, trebuia sa întareasca  inima   omeneasca.  Inima   noastra  are   nevoie   de   întarire!  Ea   s-a   clatinat înspaimântator la caderea noastra si nu poate sa se opreasca singura din clatinarea aceasta. Ea este clatinata neîncetat de feluritele patimi. Zadarnic si în desert propovaduieste omul cazut, în orbirea sa, despre taria vointei omenesti. Taria aceasta nu exista: vointa e mânata silnic de pacat, care o stapâneste. Este nevoie, este neaparata nevoie de minunata pâine prevestita, ca sa întareasca inima omeneasca slabita, clatinata[67].

Întarirea inimii omenesti se savârseste prin pâinea care din cer s-a pogorât, pâinea vietii (Ioan 6, 58, 48). Aceasta pâine este Domnul nostru Iisus Hristos. El a zis: Eu sunt pâinea vietii, care s-a pogorât din cer: de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; si pâinea pe care Eu voi da, trupul Meu este, pe care îl voi da pentru viata lumii… Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu întru Mine petrece, si Eu în el (Ioan 6, 51-56).

Ce minunat asezamânt! Este firesc pentru mintea omeneasca sa se uimeasca înaintea acestui asezamânt mai presus de fire si neurmat. Au auzit de acest asezamânt oamenii întunecati de cugetarea trupeasca si necredinta, nu au vrut sa primeasca lamurire de la Dumnezeu cu privire la asezamântul dumnezeiesc, au rostit despre asezamântul dumnezeiesc judecata proprie, spre osânda si pierzarea lor. “Greu este cuvântul acesta; cine poate sa îl asculte?” Dintr-aceasta, multi dintre ucenicii Lui s-au întors înapoi si nu mai umblau cu Dânsul (Ioan 6, 60, 66). Si acum sunt luptati de îndoiala cu privire la marea taina cei care poarta doar numele de crestini, tinându-se la aratare de obiceiurile crestinesti, dar dupa viata si dupa asezarea inimii sunt straini de crestinism. Greu ar fi cuvântul de l-ar rosti un om; ascultarea cuvântului ar fi cu neputinta daca el ar fi rostit de un om. Cuvântul însa a fost rostit de Dumnezeu, Care din bunatatea Sa nemarginita a luat omenitatea spre mântuirea oamenilor: si de aceea luarea-aminte la cuvânt si judecarea lui nu trebuie sa fie superficiale.

Ascultarea cuvântului trebuie primita prin credinta, din tot sufletul, cum trebuie primit si Dumnezeu înomenit. Luarea de catre Dumnezeu a omenitatii este de nepatruns cu mintea pentru oameni; tot atât de nepatrunse cu mintea sunt asezamintele si faptele Dumnezeu-Omului: pe om, care este zamislit întru faradelegi si nascut în pacate, pe om, care este sortit pierzarii vesnice si vesnicului chin în închisorile si în adâncurile iadului, ele îl fac sa devina al lui Dumnezeu, îl fac Dumnezeu dupa har, îl suie la cer spre vietuire vesnica si spre vesnica fericire în cer.

Cei ce au osândit cuvântul si asezamântul Dumnezeu-Omului, care au lepadat cuvântul si asezamântul Lui, au judecat si lepadat Cuvântul – Duh si viata (Ioan 6, 63), au judecat si lepadat asezamântul prin care ucenicului lui Hristos i se da Duh si viata. Amin, amin zic voua, a grait Domnul, daca nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (Ioan 6, 53).

“Se cuvine sa învatam”, spune Sfântul Ioan Gura de Aur, “minunata însusire si lucrare a Sfintelor Taine: Ce sunt ele? Pentru ce au fost predanisite? Ce folos aduc ele? Noi suntem un trup cu trupul Domnului nostru Iisus Hristos, suntem trupul din trupul Lui, os din oasele Lui (Fac. 2, 23). Cei botezati sa ia aminte ce se graieste: noi ne unim cu atotsfântul trup al Domnului nu doar prin dragoste, ci si prin taina însasi. Atotsfântul trup al Domnului se face hrana a noastra! El ne-a daruit aceasta hrana, dorind sa ne arate dragostea pe care o are catre noi. El S-a amestecat cu noi si a amestecat în noi trupul Sau pentru ca noi sa fim uniti cu El cum este unit trupul cu capul: asa e firea dragostei negraite. Preînchipuindu- L prin sine pe Domnul, Iov spunea despre robii sai, de care era foarte iubit, ca acestia, ca sa-si arate  marea  dragoste  catre  dânsul,  ziceau:  Cine  ne-ar  da  noua  din  carnurile lui  sa  ne saturam? (Iov 31, 31). Hristos ne-a dat aceasta, aducându-ne în cea mai mare dragoste cu putinta si aratând dragostea Sa fata de noi, dându-le doritorilor nu doar vederea Lui, ci si atingerea Lui, mâncarea Lui, unirea Lui si împlinirea oricarei dorinte”[68].

Domnul, înlocuindu-l pentru noi prin Sine pe stramosul Adam, din care ne nastem spre moarte, facându-Se începator de neam al nostru, înlocuieste trupul si sângele luate de noi din Adam cu trupul si sângele Sau. Aceasta lucrare a Domnului, ramânând nepatrunsa cu mintea si mai presus de fire, devine totodata, la cucernica privire duhovniceasca asupra rascumpararii oamenilor prin înomenirea lui Dumnezeu, atât limpede cât si fireasca. Trupul si sângele netrebnic ale firii cazute si lepadate trebuie sa fie înlocuite în firea pe care a înnoit-o Dumnezeu-Omul cu atotsfântul trup si sânge al Dumnezeu-Omului[69].

“Bunul, Atotbunul si Preabunul Dumnezeu”, teologhiseste Sfântul Ioan Damaschin, “fiind cu totul bunatate, pentru covârsitoarea bogatie a bunatatii sale n-a suferit ca binele, adica firea Sa, sa fie singur, neîmpartasit de nimeni”[70]. Aceasta este vederea mintii omenesti luminate de Sfântul Duh asupra lucrarilor dumnezeiesti; aceasta este lamurirea pe care o da ea lucrarilor dumnezeiesti; asa îsi tâlcuieste ea siesi lucrarile dumnezeiesti: acestea si temeiurile lor  sunt  întelese fara  gres  si  cu  totul  limpede numai  de  Dumnezeu. Mintea  omeneasca luminata de Sus face urmatoarea vestire sfintita[71]: Dumnezeu a binevoit ca bunatatea atotdesavârsita, adica fiinta lui Dumnezeu, sa se rasfrânga în alte fiinte cum se rasfrânge soarele în lucrurile pe care le atinge cu razele sale. Pentru aceasta, Dumnezeu a facut mai întâi duhurile si lumea în care locuiesc ele, dupa aceea lumea simtita, si în cele din urma pe om, care dupa suflet tine de duhurile zidite, iar dupa trup, în care este îmbracat sufletul, tine de lumea simtita.

Dumnezeu, fiind viata, viata de sine fiitoare, a revarsat din Sine viata în tot ce traieste si fiinteaza. Viata lumii este rasfrângere în aceasta a vietii de sine fiitoare – a lui Dumnezeu. Si duhurile, si omul, tot restul zidirii au iesit din mâinile Facatorului desavârsite – desavârsite dupa masura firii lor marginite -, pline de bine nestirbit, fara cel mai mic amestec al raului. Binele din fapturi, aflat în potrivire cu firea lor, era rasfrângere a nemarginitei bunatati a Nemarginitului Facator. Desavârsirea marginita a fapturilor era rasfrângere a atotdesavârsitei desavârsiri ce sta numai în firea Facatorului. Duhurile si omul au fost facute între fapturi ca cele mai apropiate si mai limpezi rasfrângeri ale lui Dumnezeu. În însasi fiinta lor, Facatorul a însemnat trupul Sau; El a împodobit acest chip cu însusiri asemeni celor care adunate în nemarginirea lor alcatuiesc fiinta lui Dumnezeu. Dumnezeu este bunatate: si pe fapturile Sale întelegatoare le-a facut bune. Dumnezeu este întelepciune: si pe fapturile Sale întelegatoare  le-a  facut  întelepte.  Spre  a  pecetlui  desavârsit  asemanarea,  El  le-a  daruit fapturilor întelegatoare Sfântul Sau Duh, si prin aceasta a unit duhul lor, toata fiinta lor cu Sine.

Raul s-a aratat din voia sloboda a fapturilor întelegatoare. Duhurile au fost cele care au zamislit raul în sinesi si l-au nascut întru dezgustatoarea lui fiintare. Ele au împartasit otrava raului întregului neam omenesc, molipsind cu el radacina neamului, pe stramosul Adam, amagindu-l cu fagaduinta unei stari deopotriva cu cea a lui Dumnezeu. Aici se arata bunatatea lui Dumnezeu în chipul cel mai izbitor. Pentru a scoate omenirea din cadere si pierzare, Dumnezeul Cel în Trei Ipostasuri ia omenirea prin una din Fetele Sale, îl înnoieste în Sine si prin Sine, îi daruieste prin aceasta unirea cu Sine, unire neasemuit mai strânsa decât cea daruita la zidire.

Cel ce era Fiu al lui Dumnezeu dupa firea Sa, înomenindu-se si facându-se începator de neam al oamenilor, i-a facut fii ai lui Dumnezeu dupa har. Zamislirea si nasterea asemanatoare celor dobitocesti, carora omul li s-a supus dupa cadere, sunt lepadate: ele sunt acoperite, ca sa zic asa, de nasterea de la Sfântul Duh prin botez. Oamenii renascuti sunt prefacuti din trup în duh – nu dupa fire, ci ca însusire: Ce este nascut din trup, trup este; si ce este nascut din Duh, duh este (Ioan 3, 6).

Crestinii, care s-au nascut din Adam spre moarte, se nasc prin botez spre viata, se nasc de la Dumnezeu, se nasc fii ai lui Dumnezeu (Ioan l, 12-13). Fiintarea lor este numita nasterea cea de-a doua (Matei 19, 28; Tit 3, 5)[72]: ea este fiintare în viata vesnica, fiintare cu totul alta decât era fiintarea spre moarte; ea este o a doua fiintare, data pentru a doua oara dupa pierderea prin cadere, prin moartea vesnica, a fiintarii celei dintâi. Starii celei de-a doua fiintari i se da hrana potrivita. Precum nasterea întru fiintarea cea de-a doua este nastere de la Sfântul Duh, asa si hrana data omului înnoit este pregatita de Sfântul Duh. Aceasta hrana este trupul si sângele Dumnezeu-Omului. “Duh de viata facator este Trupul Domnului”, a zis sfântul Ioan Damaschin, “fiindca s-a zamislit din Duhul Cel de viata facator: spun asta nu înlaturând firea trupului, ci voind sa arat ca este de viata facator si dumnezeiesc”[73].

Dumnezeu-Omul, fiind Dumnezeu Atotdesavârsit, era la aratare, pentru simturile omenesti trupesti, pecetluite de cadere, numai un om. Oamenii sfinti, care s-au facut prin botez fii ai lui Dumnezeu, care s-au facut duh, care au pazit si sporit înfierea si starea duhovniceasca prin vietuirea placuta lui Dumnezeu, ramâneau pentru simturile omenesti din afara, pecetluite de cadere, oameni obisnuiti, întru nimic deosebiti de ceilalti oameni. Sfintele lui Hristos Taine, fiind trupul si sângele Dumnezeu-Omului, fiind Duh, pastreaza pentru simturile trupesti înfatisarea din afara de pâine si vin. Si se vede pâine si vin, si se miroase pâine si vin, si se pipaie pâine si vin, si se gusta pâine si vin. Sfintele Taine se descopera si se vadesc prin lucrarea lor. Asa S-a vadit Dumnezeu fiind acoperit cu omenitatea: El S-a descoperit si S-a facut marturisit prin lucrarile Sale. Asa se vadeau sfintii lui Dumnezeu, vasele Duhului: se vadeau si se dadeau în vileag prin lucrarile lor.

Înfatisarea de o smerenie adânca, acoperita cu simplitatea, straina de poze, straina de afectare e o lucrare mai presus de fire,  dumnezeiasca!  Prin  lucrarea  dumnezeiasca  e  înaltata  vrednicia  înfatisarii  minunat- smerite. Întocmai! Dumnezeu S-a smerit negrait prin înomenire si prin viata Sa pamânteasca: toate lucrarile Lui sunt negrait de smerite, negrait de frumoase si de marete în smerenia lor. Asta priveste si Sfintele Taine. Ce poate fi la aratare mai smerit, mai obisnuit decât mâncarea data oamenilor înnoiti, decât neobisnuita, minunata, înfricosatoarea mâncare în care este dat spre mâncare Sfântul Duh, în care este dat spre mâncare Dumnezeu-Omul? Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, întru Mine ramâne si Eu întru el (Ioan 6, 56-57).

“Cel care se împartaseste cu preasfântul trup si preasfântul sânge”, a spus un mare Parinte, “sta împreuna cu îngerii si arhanghelii si cu puterile de sus, învesmântati în însasi porfira cea împarateasca a lui Hristos, încinsi cu arma cea duhovniceasca. Prin asta înca nu am spus nici un lucru mare: ei sunt îmbracati în împaratul însusi”[74].

Când au fost rânduite jertfele preînchipuitoare au fost îngaduite spre mâncare carnurile pregatite prin foc, a fost oprita mâncarea sângelui. Drept pricina a acestei oprelisti s-a aratat: Pentru ca sângele este sufletul fiecarui trup (Lev. 17, 11). Când a fost adusa Jertfa Noului Legamânt, cea preînchipuita de umbrele slabe ale jertfelor Vechiului Legamânt, când a fost adusa Jertfa Noului Legamânt de catre Domnul, Care a fost si Jertfa si Jertfitorul, atunci a iesit de la Dumnezeu alta porunca privitoare la sângele jertfit. Beti dintru acesta toti, le porunceste Domnul tuturor, chemându-i pe toti, acesta este sângele Meu, al Legamântului celui Nou (Matei 26, 27-28).

Toti sunt chemati sa întrebuinteze sângele lui Hristos! Chemarea e facuta din aceeasi pricina pentru care s-a facut oprirea. În sângele lui Hristos  este  sufletul  Lui.  La  împartasirea  cu  Sfintele  Taine  se  simte  limpede  atingerea sufletului lui Hristos de sufletul celui care se împartaseste. Fara cuvinte, fara povatuire prin cuvinte, sufletul începe sa simta în sine lucruri straine firii cazute: liniste, blândete, smerenie, dragoste catre toti, raceala fata de cele stricacioase si trecatoare, împreuna-simtire fata de veacul care va sa fie. Aceste simtaminte sunt sadite în suflet din sufletul lui Hristos, precum a grait El: învatati-va de la Mine, ca sunt blând si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Matei 11,29).

“Învatati-va nu de la înger, nu de la om, nu din carte: învatati-va de la Mine”, spune Sfântul Ioan Scararul, tâlcuind cuvintele Mântuitorului, “din salasluirea, din stralucirea si lucrarea Mea în voi, ca sunt blând si smerit cu inima, si cu cugetul, si cu felul de a gândi, si veti afla odihna de razboiul launtric, usurare sufletului vostru de apasarea si tulburarea pricinuite lui de gândurile aduse din latura duhurilor cazute”[75]. Asa este lucrarea Sfintelor Taine: ele, lucrând în noi, lucreaza totodata asupra nevazutilor si neadormitilor nostri vrajmasi, asupra dracilor, îngradind de ei vasul lor – omul care le primeste în sine cu vrednicie. Hrana, materiala la aratare, primita prin gura, lucreaza împotriva duhurilor, le leaga ca si cu niste lanturi! Masa alcatuita la aratare din pâine si vin se lupta cu duhurile, le calca în picioare!

Gatit-ai înaintea mea masa, I-a strigat în rapire lui Dumnezeu Prorocul, aratând din departarea vremii spre jertfelnicul crestinesc, gatit-ai masa împotriva celor ce ma necajesc! (Ps. 22, 6)[76]. Aceasta lucrare a Sfintelor Taine este cunoscuta îndeosebi monahilor care duc viata de linistire si sunt supusi unor puternice navaliri a gândurilor dracesti. “Ei ard”, a zis Preacuviosul Pimen cel Mare, “de otrava railor draci, si cu nerabdare asteapta sâmbata si duminica pentru a veni la izvoarele apei vii – la trupul si sângele Domnului – si a se curata prin ele  de  amaraciunea  cu  care  i-a  adapat  vrajmasul”[77].

Si  duhurile  cazute  cunosc  puterea Sfintelor Taine. Ele se cutremura de aceasta, o urasc, îi zavistuiesc pe cei care se împartasesc – îi zavistuiesc cu acea zavistie de care sunt în stare dracii… Adeseori, ei tabara cu încrâncenare asupra celui care se pregateste de împartasanie, îi rapesc gândurile, aduc asupra inimii raceala si învârtosare, aduc amintiri si închipuiri apasatoare ale pacatelor, se straduiesc sa întineze constiinta, sa îl aduca pe crestin în nedumerire, sa îi împiedice împartasirea; adeseori, dupa împartasanie, ele savârsesc o navalire de acest fel, tot cu scopul de a arunca în nedumerire, de a  tulbura, cu scopul de a clatina credinta, de a semana gândul ca împartasirea cu Sfintele Taine nu va aduce nici un folos.

Acest razboi nevazut pornit de duhurile rautatii asupra celor ce se împartasesc da marturie despre însemnatatea si folosul cum nu se poate mai mari ale Sfintelor Taine. Scumpa este comoara a carei primire se straduie atât de mult sa n-o îngaduie omului vrajmasii lui! Scumpa este comoara pe care se straduiesc cu atâta încrâncenare sa i-o rapeasca omului vrajmasii lui! Sa ne întarim prin credinta si sa ne împotrivim cu barbatie potrivnicilor nostri! Sa ne straduim, când ne pregatim pentru primirea Sfintelor Taine, sa pazim pe cât e cu putinta trezvia! Dupa primirea Sfintelor Taine, sa ne straduim iarasi a pastra aceasta trezvie! Sa nu ne temem de furtuna sufleteasca stârnita de navalirea duhurilor! Sa nu îngaduim trândaviei si tulburarii sa puna stapânire pe noi!

Lucrarea Sfintelor Taine nu va întârzia sa se arate în sufletul nevoitorului rabdator, asa cum se arata soarele pe cer dupa curatirea acestuia de nori. Asupra vrajmasilor mei a privit ochiul meu (Ps. 53, 7), a zis Sfântul David dupa trecerea tulburarii pricinuite de acestia în sufletul lui. Aceeasi marturisire despre sine o va rosti si partasul Sfintelor Taine dupa ce se va fi slobozit de navalirea duhurilor, pe care cu atât mai limpede le da în vileag înaintea lui lucrarea Sfintelor Taine.

Oricine se împartaseste cu luare-aminte si evlavie, cu pregatirea cuvenita, cu credinta, simte în sine o schimbare – daca nu îndata dupa împartasire, atunci dupa trecerea a oarecare vreme. O minunata pace se pogoara în minte si în inima; se îmbraca în liniste madularele trupului; pecetea harului se asterne pe fata; gândurile si simtamintele sunt legate cu legaturi sfintite, duhovnicesti, care împiedica miscarea sloboda lipsita de dreapta socotinta si usuratatea, care le înfrâneaza.

La cel care traieste mereu în luare-aminte si evlavie, lucrarea Sfintelor Taine devine mai limpede, mai simtita, mai îmbelsugata. Lucrarea aceasta a fost asemuita de Scriptura cu ungerea capului, adica a mintii, cu untdelemn duhovnicesc, a fost asemuita unui potir împaratesc, ce adapa ca un puternic sufletul cu simtaminte care purced de la Sfântul Duh, care purced de la Hristos. Celui care duce necurmat viata de luare-aminte si evlavie i se face înteleasa în parte neînteleasa mila a lui Dumnezeu, cea aratata oamenilor în daruirea hranei ceresti. Aceasta mila a lui Dumnezeu îl va urma spre mântuire, cu puterea sa cea mai presus de fire, pe cel ce se împartaseste cât se poate de des si cât se poate de vrednic, în toate zilele vietii lui, îl va salaslui în casa cereasca a Domnului întru nesfârsita lungime de zile (Ps. 22, 7).

Pâinea cea materiala este chip al pâinii ceresti, si vinul este chip al adevaratei bauturi duhovnicesti. Lucrarea pâinii materiale si vinului material închipuie lucrarea trupului si sângelui lui Hristos[78]. Lucrarea pâinii materiale si vinului material este materiala. Prin pâine sunt sprijinite si întarite puterile trupesti; vinul, lucrând în sânge, stârneste în el lucrarea, împreuna-lucreaza cu pâinea spre hranirea si întarirea trupului. Lipsit de hrana materiala, trupul cade negresit prada mortii. Pâinea duhovniceasca – trupul lui Hristos – întareste inima omului, întareste toata fiinta lui, îi întareste voia, îi întareste mintea, aduce la calea dreapta poftele  si  pornirile  sufletului  si  trupului,  sloboade  însusirile  firesti  ale  oamenilor  de neputintele cu care firea noastra s-a molipsit la cadere si care se numesc patimi – adica suferinte, boli. Bautura duhovniceasca împreuna-lucreaza cu mâncarea duhovniceasca. Ea împartaseste sufletului calitatea însusirilor lui Hristos.

Hristos a luat asupra Sa toate însusirile omenesti, afara de pacat: însusirile sufletului omenesc al lui Hristos sunt straine de vatamarea pacatului, sunt fara de prihana; din pricina unirii cu Dumnezeirea, ele sunt dumnezeiesti. Cu aceste însusiri îndumnezeite se adapa sufletul celui care bea sângele lui Hristos. “Precum vinul cel material”, a grait Sfântul Marcu, “se amesteca în toate madularele celui ce bea si ajunge vinul în el si el în vin: asa si cel ce bea sângele lui Hristos se adapa cu Duhul Dumnezeirii, se amesteca în sufletul cel desavârsit (al lui Hristos) si acest suflet în el. Sfintindu-se în acest chip, se face vrednic de Domnul”[79].

Cel care se îndeparteaza de împartasirea cu Sfintele Taine se înstraineaza de Hristos, este lasat în seama sa, în firea sa rapusa de moartea vesnica. Moartea vesnica este nimicita în om, înauntrul lui, în minte si în inima, doar de Hristos. El intra, Dumnezeu Atotputernic fiind, în nepatrunsele vistierii ale omului si acolo loveste moartea cu moarte. Daca nu se savârseste aceasta, moartea vesnica ramâne în om, ramâne în el ca temei si chezasie a pierzaniei vesnice. Nu este cu putinta sa scape de vesnica pierzanie cel care are si pastreaza în sine temeiul si chezasia ei: moartea vesnica.

O! Ce lesne de înteles, cât de fireasca se face chemarea Atotmilostivului nostru Domn la gustarea atotsfântului Sau trup si sânge, la hranirea cu ele! Aceasta chemare ar trebui sa aiba cea mai mare putere de înduplecare: ea e unita cu mari fagaduinte si mari amenintari. Domnul, din dragostea Sa cea negraita catre noi, ne-a mântuit prin Sine, înlocuind pedepsele noastre prin pedeapsa Sa, înlocuind vrednicia noastra spurcata prin vrednicia Sa preasfânta: din aceeasi negraita dragoste, în minunata rânduiala si minunatul sistem rânduite de aceasta dragoste, El ne cheama în cea mai strânsa unire cu Sine prin împartasirea Sfintelor Taine, aratând-o pe aceasta drept cea mai neîndoielnica si neaparat trebuincioasa conditie a mântuirii noastre.

Lucrati nu mâncarea cea pieritoare, ci mâncarea aceea care ramâne spre viata vesnica, pe care fiul Omului o va da voua (Ioan 6, 27). Tatal Meu da voua din cer pâinea cea adevarata: pentru ca pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoara din cer si da viata lumii (Ioan 6, 32-33). Eu sunt pâinea vietii (Ioan 6, 48). Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer; de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci; si pâinea pe care o voi da Eu, trupul meu este, pe care îl voi da pentru viata lumii (Ioan 6, 51). Ca trupul Meu este adevarata mâncare, si sângele Meu adevarata bautura (Ioan 6, 55). Amin, amin graiesc voua: de nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi (Ioan 6, 53).

Împartasirea cu Sfintele Taine a fost rânduita pentru fiecare zi. Împartasirea zilnica de viata lui Hristos trebuie sa dea în fiecare zi crestinului viata duhovniceasca. “Deasa împartasire de viata”, a zis Vasile cel Mare, “ce altceva înseamna decât deasa luare de viata?”[80] Deasa împartasire ce altceva înseamna decât înnoirea în noi a însusirilor Dumnezeu- Omului, daca nu înnoirea noastra prin aceste însusiri? Înnoirea, sprijinita si hranita mereu, sfârseste prin a fi însusita de catre om. În urma ei si prin ea este nimicita învechirea cea dobândita prin cadere; moartea vesnica este biruita si omorâta prin viata vesnica, cea viinda în Hristos, ce izvoraste din Hristos; viata – Hristos – se salasluieste în om.

Deosebita lucrare a cuvântului lui Dumnezeu, descrisa de Sfântul Apostol Pavel, o au si Sfintele Taine. Este firesc! Precum în cuvântul lui Dumnezeu lucreaza Hristos, lucreaza Sfântul Duh, lucreaza Hristos si Sfântul Duh, împreuna-lucrând unul cu celalalt, lucrând din izvorul cel unul, de o cinste si de o fire cu Ei: din Tatal. Asa lucreaza Ei si în Sfintele Taine. Viu este cuvântul lui Dumnezeu, a vestit marele Pavel, si lucrator si mai ascutit decât toata sabia ascutita de amândoua partile, si strabate pâna la despartirea sufletului si a duhului, si a madularelor si a maduvei, si este judecator cugetelor si gândurilor inimii (Evr. 4, 12). Acelasi lucru trebuie spus si despre Sfintele Taine! “Ele intra în fiinta noastra”, spune Sfântul Ioan Damaschinul, “pentru a ne pazi si curati de toata întinaciunea, pentru a departa de la noi toata vatamarea. Iar daca afla în noi aur masluit, îl curata prin focul judecatii, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea în veacul care va sa fie: ne curata prin boli si prin toate necazurile”[81].

Cel care se împartaseste cu Sfintele Taine este dator sa stie ca primindu-le, judecata îsi manânca si bea (I Cor. 11, 29), precum a zis Apostolul. Aceasta judecata îndreptateste pe cei ce îsi duc viata în chip placut lui Dumnezeu, le împarte din belsug rasplati duhovnicesti: el judeca pacatosenia celor care nu au placut destul lui Dumnezeu, vindeca greselile prin pedepse vremelnice spre înlaturarea celor vesnice; ea loveste cu pedepse, cu pedepse, înfricosatoare, pe cei care cuteaza sa se apropie de Sfintele Taine, ducând de buna voie viata pacatoasa, potrivnica poruncilor lui Hristos.

Pe acest temei, celor care doresc sa se apropie de Sfintele Taine li s-a poruncit sa se cerceteze pe sine cu toata râvna. Sa se cerce omul pe sine, si asa din pâine sa manânce si din pahar sa bea (I Cor. 11, 28). Ei sunt datori sa se cufunde în cercetarea de sine; sunt datori sa se curete de pacate, sa le dezradacineze prin spovedanie si pocainta; sunt datori sa îsi îndrepteze abaterile de la calea poruncilor lui Hristos, chiar si pe cele mai subtiri, prin întoarcerea la aceasta cale; sunt datori sa puna în sufletul lor hotarârea de a se tine din rasputeri  de  aceasta  cale,  sa-si  întareasca  aceasta  hotarâre  prin  citirea,  prin  învatarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugaciuni cât se poate de fierbinti, prin deasa împartasire cu Sfintele Taine. Ei sunt datori sa cerceteze nimicnicia, saracia, pacatosenia, caderea omeneasca pe de o parte, iar pe de alta – maretia lui Dumnezeu, nepovestita bunatate a Mântuitorului, Care a dat pentru noi spre omorâre trupul Sau, spre varsare sângele Sau; negraita dragoste a Mântuitorului, Care ne hraneste cu trupul si sângele Sau si prin aceasta ne aduce în cea mai strânsa unire cu Sine. În urma acestei cercetari si judecari de sine apare umilinta inimii, si crestinul este pregatit de vrednica primire a Sfintelor Taine prin recunoasterea nefatarnica a nevredniciei sale. Aceasta cercetare de sine a fost înfatisata de Sfintii Parinti în rugaciunile dinaintea împartasaniei, prin care ei ajuta îngustimii si împietririi noastre, prin care ei îmbraca sufletele noastre, ca în niste haine de nunta, în smerenia pe care o iubeste atât de mult Mântuitorul nostru. Cel ce se smereste pe sine va fi înaltat (Luca 18, 14), a zis Mântuitorul, si de va mânca cineva din pâinea aceasta, va fi viu în veci (Ioan 6, 51).

Împartasirea vrednica cu Sfintele Taine este cu putinta doar pentru cel ce duce mereu viata evlavioasa sau dupa pocairea de viata pacatoasa si parasirea ei hotarâta, marturisita si pecetluita prin aducerea pocaintei dupa cum povatuieste Sfânta Biserica. Viata împrastiata, fara luare-aminte, neluminata si necalauzita de cuvântul lui Dumnezeu, îndreptata dupa închipuirile propriei cugetari, dupa pornirile inimii si trupului iubitoare de pacat, îi lasa omului numele desert de crestin si, în schimb, îl lipseste de cunoasterea temeinica de Dumnezeu si de sine, îl lipseste de vederea cuvenita asupra Sfintelor Taine, îl lipseste de pregatirea cuvenita înaintea acestora, de cuviincioasa asezare si stare sufleteasca în timpul primirii Tainelor, de neaparat trebuitoarea pastrare a acesteia dupa primirea lor. Cel ce manânca si bea cu nevrednicie, judecata luisi manânca si bea, nesocotind trupul Domnului (I Cor. 11, 29), nedându-i pretul cuvenit, nepregatind vasul nostru pentru primirea celei mai mari si mai sfinte comori. Comoara cea mai mântuitoare e, totodata, prin negraita sa sfintenie, si cea mai înfricosatoare.

Nu ne-ar fi pedepsit judecata lui Dumnezeu de am fi dus viata de trezvie dupa poruncile lui Hristos, împlinindu-le cu osârdie, vindecând cu râvna prin pocainta scaparile în împlinirea lor. De ne-am fi judecat pe noi însine, n-am fi fost osânditi (I Cor. 11, 31). Usuratatea si viata neîndestul de îmbunatatita este pedepsita de judecata lui Dumnezeu, pe care o stârneste primirea cu nevrednicie a Sfintelor Taine – este pedepsita cu milostivire în vremelnicie cu scopul mântuirii în vesnicie. Iar judecati fiind, suntem certati de Dumnezeu, ca sa nu fim osânditi împreuna cu lumea (I Cor. 11, 32). Însirând pedepsele sub care au cazut corintenii pentru nevrednica împartasire cu Sfintele Taine, din pricina ca nu aveau viata destul de  placuta  lui  Dumnezeu,  Apostolul  graieste:  Pentru  aceasta,  pentru  împartasirea  fara îndestula vrednicie cu Sfintele Taine, între voi multi sunt bolnavi si neputinciosi, si dorm multi (I Cor. 11, 30).

Altceva înseamna împartasirea nevrednica cu Sfintele Taine a celui care duce de buna voie si dinadins viata pacatoasa, la cel ce cade în pacate de moarte, la cel necredincios si rau credincios. Cei care se împartasesc într-o asemenea stare savârsesc o faradelege care atrage dupa sine pedepse care deja nu mai sunt îndreptatoare, ci sunt nestramutate; faradelege care atrage dupa sine chinurile vesnice[82]. Faradelegea aceasta este deopotriva celei pe care au savârsit-o ucigasii Dumnezeu-Omului[83], care L-au acoperit cu batjocuri, L-au lovit peste obraz, au umplut de scuipari fata Lui, I-au sfâsiat trupul cu batai, piroane, rastignire. Oricare va  mânca  pâinea  aceasta  sau  va  bea  paharul Domnului  cu  nevrednicie, spune  Sfântul Apostol Pavel, vinovat va fi trupului si sângelui Domnului (I Cor. 11, 29). …O asteptare oarecare înfricosata a judecatii si iutimea focului, care va sa manânce pe cei potrivnici. Lepadând cineva legea lui Moisi, fara de mila prin doi sau trei martori moare – cu cât mai amara munca socotiti ca va lua cel ce a calcat pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit a fi un lucru oarecare sângele legei, cu care a fost sfintit, si a ocarât Duhul harului? (Evr. 10, 27-29).

Sa se cerce omul pe sine (I Cor. 11, 28), sa se cerceteze pe sine înainte sa se apropie de Sfintele Taine – si daca este cufundat în spurcaciunea pacatului sa se departeze de înfricosata împartasire, ca sa nu se umple masura pacatelor sale si sa nu le pecetluiasca desavârsit prin cel mai greu pacat: batjocorirea Sfintelor Taine ale lui Hristos, batjocorirea lui Hristos. Mai înainte de a intra cutezator la nunta Fiului lui Dumnezeu, sa se îngrijeasca de haina sufletului sau: aceasta e spalata, curatita de petele pacatelor, oricare ar fi acestea, prin negraita mila a lui Dumnezeu, atunci când ne pocaim.

Preacuviosul Marcu Ascetul a bagat de seama urmatorul lucru: “Între semanatura si seceris a fost rânduita o anumita întindere de vreme: din aceasta pricina nu credem în rasplatire”[84]. Acestui fel de necredinta îi sunt supusi aproape toti cei care se împartasesc cu nevrednicie. Apropiindu-se de Tainele lui Hristos din putoarea pacatului, aruncându-se în putoarea pacatului dupa primirea Tainelor, nevazând asupra lor pedeapsa neîntârziata, ei presupun ca nu urmeaza niciodata vreo pedeapsa. Gresita parere! Iudeilor le-a fost prezisa desavârsita si nestramutata pedepsire pentru uciderea de Dumnezeu; aceasta însa a  urmat la câteva zeci de ani dupa savârsirea neîntrecutei nelegiuiri. Negraita milostivire si îndelunga rabdare a lui Dumnezeu înca mai astepta pocainta lor. Aceasta milostivire si îndelunga rabdare asteapta si pocainta noastra. Pedeapsa este amânata iar si iar: ea însa va veni negresit asupra pacatosilor nepocaiti, îndaratnici, care savârsesc dinadins pacatul. Începutul ei se vede cel mai des în moartea naprasnica sau într-o boala care înlatura putinta pocaintei. Pedeapsa ca atare e împlinita în tarâmul de dincolo de mormânt. Nu va amagiti, spune Apostolul: Dumnezeu nu Se lasa batjocorit; ca ce va semana omul, aceea va si secera. Ca cel ce seamana în trupul sau, din trup va secera stricaciune, iar cel ce seamana întru Duhul, din Duhul va secera viata vesnica (Galateni 6, 7-8).

Dumnezeu-Omul a rânduit Taina Euharistiei[85] astazi, dupa gustarea pastilor preînchipuitoare si a cinei ce a urmat acestora, înaintea mergerii la patimile cele mântuitoare pentru noi. Partasii cinei au fost cei doisprezece Apostoli. Pomenind si praznuind aceasta mare întâmplare, Sfânta Biserica îsi aduna acum fiii în sânul sau la dumnezeiasca Liturghie – în chip neobisnuit, dupa amiaza, la ceas de seara, ca savârsirea si împartasirea Sfintelor Taine sa aiba loc chiar în vremea la care Domnul a savârsit Taina Euharistiei pentru întâia oara, chemând la hranirea cu trupul si sângele Sau. În acest fel, marea întâmplare, chiar prin împrejurarile pomenirii sale, este puternic întiparita în sufletele noastre, si porunca Domnului: Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea (I Cor. 11, 25) este împlinita întocmai.

“Domnul”, spune Sfântul Vasile cel Mare întemeindu-se pe Sfânta Scriptura si Sfânta Predanie, “vrând sa mearga la cea de voie si pururea pomenita si de viata facatoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine însusi pentru viata lumii, luând pâine în sfintele si preacuratele Sale mâini, aratând-o Tie, lui Dumnezeu-Tatal, multumind, binecuvântând, sfintind si frângând, a dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicând: Acesta este trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea pacatelor. Asemenea si paharul, din roada vitei luând, amestecând, multumind, binecuvântând si sfintind, a dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicând: Beti dintru acesta toti, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi, Care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor” [86]. A

cest trup si acest sânge sunt trupul si sângele adevarat al Dumnezeu- Omului, luate de El din Preasfânta Fecioara; acest trup si acest sânge sunt dumnezeiesti, fiind întru adevar unite cu Dumnezeirea[87]. “Nu trupul înaltat se pogoara din ceruri”, spune Sfântul Ioan Damaschin, “ci pâinea si vinul se prefac în trupul si sângele dumnezeiesc. Iar de vei întreba în ce chip se savârseste aceasta, destul îti este tie sa auzi ca se savârseste prin Duhul Sfânt, la fel cum si din Sfânta Nascatoare de Dumnezeu Domnul Si-a alcatuit Siesi si întru Sine trup prin Duhul Sfânt: mai mult nu stim nimic, ci numai ca Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat si lucrator si atotputernic. Chipul lucrarii lui Dumnezeu este necercetat” [88].

Aceasta sa faceti întru pomenirea Mea, le-a zis Mântuitorul lumii oamenilor alesi de El, unindu-Se cu ei în foisor, la Cina cea de taina. Si porunca Domnului e împlinita pâna acum în toata lumea, în toate bisericile ortodoxe. Ce porunca atotputernica! Ea a fost data unui numar de doisprezece pescari si vamesi dintre cei mai simpli – data la o cina smerita dinainte de moarte, la care au fost rostite multe preziceri amare, care aveau sa se împlineasca fara întârziere; data în linistea si întunericul serii, în singuratatea foisorului, care alcatuia partea de sus, osebita, a casei: si lucreaza pe tot pamântul, lucreaza peste veacuri, peste miile de ani. Dumnezeiasca Liturghie, pe toata întinderea sa, prin toate ale sale, înfatiseaza un sir de pomeniri ale Domnului.

Însasi pregatirea pâinii si vinului pentru sfintire începe cu aceasta pomenire. Îmbracat în toate vesmintele, preotul, înainte de începerea dumnezeiestii Liturghii, savârseste proscomidia – asa se numeste aducerea pâinii si a vinului si pregatirea lor în felul cum trebuie sa fie ele pentru savârsirea Liturghiei. Preotul ia o prescura si, facând cruce pe ea cu copia de trei ori, rosteste de trei ori cuvintele: “Întru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos” [89]. În continuare, el spune ca Domnul ca o oaie spre junghiere S-a adus si ca un miel fara de glas înaintea celui ce-L tunde, asa nu îsi deschide gura Sa (Is. 53, 7) [90]. În continuare, sunt pomenite felurite întâmplari ce tin de patimile Domnului. Pâinea si vinul pregatite, sfintite prin preasfintele pomeniri, capata însemnatatea si numele de chipuri ale trupului si sângelui lui Hristos[91]. Dupa aceea începe dumnezeiasca Liturghie.

Dupa  chemarea  Duhului  Sfânt  de  catre  arhiereu  sau  preot  si  dupa  sfintirea chipurilor, aceste chipuri ale trupului si sângelui lui Hristos se prefac în trupul si sângele lui Hristos. În timpul savârsirii marii taine se cânta cântarea: Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvântam, Tie îti multumim si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru. Cântarea aceasta este o repetare   a   binecuvântarii,   multumirii,   laudei   rostite   de   Mântuitorul   la   sfintirea   si preschimbarea pâinii si vinului în trupul si sângele Lui la Cina cea de taina. Nu este loc pentru alte cuvinte la savârsirea marii taine. Taina este de neurmat, de netâlcuit. Înaintea ei si mintea omeneasca, si cea îngereasca trebuie sa stea cu evlavie si, din covârsirea evlaviei, sa taca. Iar daca sunt îngaduite cuvintele si glasul, prin ele trebuie sa se vadeasca numai multumire si slavoslovie de aceeasi putere si de aceeasi însemnatate cu tacerea evlavioasa. Pretul nespus al darului, sfintenia, înaltimea lui cea dumnezeiasca pot fi tâlcuite în chip netâlcuit doar prin multumire si slavoslovire adusa lui Dumnezeu.

Maretia tainei pune asupra noastra îndatoriri pe masura. Suntem datori sa ne înfatisam nu numai sufletele, ci si trupurile jertfa vie, sfânta, bine-placuta lui Dumnezeu (Romani 12, 1). Trupul pentru Domnul, si Domnul pentru trup (I Cor. 6, 13). Trupurile voastre sunt madularele lui Hristos (I Cor. 6, 15), spune Apostolul. Menirea atât a sufletului, cât si a trupului omului este de a fi locas al lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16), vas al Dumnezeirii (I Tes. 4, 4). Potrivit acestei meniri a omului trebuie pus în rânduiala sufletul, precum si trupul. Cu neputinta, cu neputinta este sa fie primit Dumnezeu într-un suflet care si-a luat rânduiala de la satana! Cu neputinta este sa fie primit Dumnezeu într-un trup în care stapânesc poftele necurate. Dumnezeu a oprit aceasta sub amenintarea celor mai înfricosatoare pedepse. Cei care calca oprelistea lui Dumnezeu, care calca maretia lui Dumnezeu, care îl calca pe însusi Dumnezeu, savârsesc un pacat de o nemasurata greutate.

Sa ne slobozim trupul de grosime, de poftele, nazuintele, pornirile pacatoase. Sa ne curatam sufletul atât de patimile ce sunt doar ale lui – de mânie, de iubirea averilor, de slava desarta si de celelalte de acest fel – cât si de cele cu care îl molipseste trupul, precum ar fi înversunarea pântecelui si patima dulcetii. Sa ne curatim duhul de întinaciunea proprie lui, de gândurile mincinoase, hulitoare de Dumnezeu, de simtamintele ratacite, din care se alcatuiesc amagirea de sine, orbirea, omorârea cu moartea vesnica.

Slobozirea noastra este lucrata de sfântul Adevar (Ioan 8, 32). Slobozirea si curatirea noastra este lucrata prin înfrânarea de la prisosul în mâncare si bautura, prin priveghere, prin starea în picioare si plecarea genunchilor la rugaciune, prin înfrânarea privirii, pipaitului, auzului si celorlalte simturi trupesti, prin a caror nepaza pacatul intra în suflet, spurcând atât trupul, cât si sufletul. Slobozirea si curatirea noastra este lucrata de Cuvântul lui Dumnezeu (I Cor. 11, 29). Sa ne hranim cu citirea Cuvântului lui Dumnezeu, sa îi dam viata în noi, sa împreuna-lucram cu Cuvântul cel lucrator al  lui  Dumnezeu prin  lucrarea dupa  voia si  porunca Domnului, care ne sunt vestite de Cuvântul lui Dumnezeu. Sa se reînnoiasca ades în pomenirea noastra, prin cugetarea evlavioasa,  patimile  Mântuitorului  nostru,  moartea  Lui  pe  cruce,  prin  care  am  fost rascumparati de la moartea cea vesnica, viata Lui pamânteasca, în care s-au vadit mereu smerenia si dragostea, pe care si a petrecut-o în mijlocul lipsurilor si care a fost plina de necazuri. S

a luam hotarârea nestramutata de a petrece în chip întelept si placut lui Dumnezeu scurta noastra pribegie pe acest pamânt. Sa o petrecem pregatindu-ne pentru vesnicie, pregatindu-ne pentru judecata lui Dumnezeu. Pentru aceasta este neaparata nevoie sa luam aminte cu osârdie la noi însine, sa ne punem în rânduiala cu osârdie dupa învatatura Evangheliei, sa ne îndreptam cu osârdie prin pocainta scaparile si abaterile.

Înfricosatoare sunt saltarea fiilor lumii, necontenita lor împrastiere si multa grija de cele stricacioase, betia lor de amagirea lumii desarte. Aceasta stare aduce dupa sine pierzania. Moartea vesnica si-a deschis deja catre jertfele sale cele de bunavoie botul întunecat, de iad, gata sa le înghita la primul semn al îngaduintei lui Dumnezeu, la semnul îndelungii rabdari a lui Dumnezeu, care asteapta pocainta pacatosilor, la departarea hotarâtoare a lui Dumnezeu de pacatosii nepocaiti. Sa ne temem de caderea într-o stare atât de înspaimântatoare! Sa tindem în vreme si la buna vreme toate puterile noastre spre Dumnezeul nostru, ca sa devenim ai Lui în vesnicie si sa aflam în asta mântuirea si fericirea noastra în timp si în vesnicie. Daca vom vietui astfel în chip statornic si astfel vom dovedi credinciosia noastra fata de Dumnezeu, ne va adumbri harul dumnezeiesc, va întari nevointa noastra sovaitoare, o va preface si renaste, ne va darui nevointa noua, puternica, duhovniceasca, cereasca: prin aceasta nevointa ne va duce la îmbelsugata si grabnica sporire.

Si în treapta nevointei proprii – care se bucura si ea de împreuna-lucrarea harului, dar nu în chip vadit – slujitorul lui Dumnezeu, desi înca se lupta cu patimile, se împartaseste deja cu vrednicie de trupul si sângele lui Hristos, atunci când se împartaseste cu ele întru umilinta duhului si deplina recunoastere a nimicniciei sale. Trupul si sângele lui Hristos împreuna-lucreaza cu nevointa lui, care este nevointa muceniceasca: ele îl curatesc si îl cearta potrivit milostivei, dumnezeiestii lor judecati, arzând si nimicind în el toate întinaciunile pe care nu poate sa le vada, nici sa le nimiceasca singur.

Adumbrindu-l cu harul pe nevoitor, trupul si sângele lui Hristos îi dau viata, insufla în el gânduri si simtaminte noi, pe care nu le cunostea deloc mai înainte, duhovnicesti si înalte, îi descopera taine dumnezeiesti, împlinesc lucrarile Sfântului Duh, aduc o smerenie care nu sufera, prin adâncimea sa  si  minunata  liniste  careia  îi  da  nastere,  asemanare cu  smerenia adusa  de patimirile sub jugul patimilor si duhurilor cazute. Cel ce se lipeste de Domnul, un duh cu Domnul este (I Cor. 6, 17). Domnul este Duh, si pe omul care se lipeste de El îl uneste cu Sine, îl face duh, în ciuda faptului ca omul cu pricina ramâne în trup: omul acela devine duhovnicesc, primind de la Duhul Sfânt însusiri duhovnicesti si, în schimb, se desfac de el si cad de la el, precum coaja unei rani vindecate, însusirile dobitocesti cu care l-a molipsit caderea. Vietuirea dupa  poruncile evanghelice, rugaciunea întru  umilinta duhului duc  la unirea cu Domnul: aceasta unire este savârsita prin harul dumnezeiesc si împartasirea cu atotsfântul si dumnezeiescul trup si sânge al Domnului.

Dumnezeu a hranit cu mana cazuta din cer poporul Sau ales, pe israiliteni, când acest popor calatorea prin pustie din Egipt în Pamântul Fagaduintei: Le-a plouat lor mana sa manânce, spune Scriptura, pâine cereasca le-a dat lor. Pâine îngereasca a mâncat omul (Ps. 77, 28-29). Prin aceasta pâine era preînchipuit Hristos, Care hraneste cu cuvântul Sau (Matei 4, 4), cu trupul si sângele Sau pe crestini, care pribegesc în valea plângerii, care merg si se înalta  spre  patria  de  Sus  prin  felurite  si  numeroase  piedici,  patimiri,  încercari.  Egiptul înseamna starea caderii omenesti, starea de robie fata de pacat si de duhurile cazute.

Prin iesirea din Egipt este închipuita lepadarea vietii pacatoase, primirea credintei în Hristos, intrarea în vietuirea dupa poruncile lui Hristos. Pamântul fagaduintei este cerul; calatoria prin pustie este viata pamânteasca; pâinea cereasca este Hristos. Pentru ca pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoara din cer si da viata lumii (Ioan 6, 33). Parintii vostri, spune Hristos noului Israil despre Israilul cel vechi, au mâncat mana în pustie si au murit. Aceasta este pâinea care se pogoara din cer ca de manânca cineva dintr-însa sa nu mai moara (Ioan 6, 49-50) cu moarte vesnica nici în vremea vietii pamântesti, nici dupa despartirea sufletului de trup. Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov

extrase din: Predici la Triod si Penticostar

Note:

[67] Preacuviosul  Varsanufie  cel  Mare,  raspunsul  401în  Filocalia  vol.  11,  ed.  cit.  si  Preacuviosul  Casian, Convorbirea 9, cap. 21, Sf. Ioan Casian, Convorbiri, col. PSB, vol. 57 ed.cit.
[68] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 46 la Evanghelia dupa Ioan.
[69] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 68.
[70]  Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe, cartea 4, cap 13. Vezi si editia digitala Sf. Ioan
Damaschin, Dogmatica, în Biblioteca teologica digitala, colectia Apologeticum, htt://apologeticum.net
[71] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Evanghelia dupa Ioan.
[72] Potrivit versiunii slavone, fiintarea cea de-a doua (n. tr.).
[73] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe, cartea 4, cap. 13.
[74] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 45 la Evanghelia dupa Ioan.
[75] Scara, Cuvântul 25. Aici ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan Scararul sunt întrucâtva completate cu o lamurire ascetica.
[76] Se citeste înaintea rugaciunilor dinainte de împartasanie.
[77] Patericul Egiptean. În rugaciunea de dupa catisma a 19-a se spune: “îndulceste sufletul meu cu cinstitul Tau sânge de amaraciunea cu care m-a adapat potrivnicul”.
[78] Acest gând se afla la Sfântul Ioan Damaschin.
[79] Potrivit trimiterii Sfintilor Calist si Ignatie Xanthopol, Dobrotoliubie 2, cap. 92. Vezi si în Filocalia, vol. 8, EIBMBOR, Bucuresti, 1979, disponibil si pe CD-ul Filocalia româneasca, editat de grupul Apologeticum, http://apologeticum.net
[80] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 90 catre nobilul Chesarie.  Vezi si Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori, col. PSB, vol. 12, EIBMBOR, Bucuresti, 1988, epistola 93 catre patriciana Chesaria, în legatura cu comuniunea cu Sfintele Taine, scrisa în anul 372, p. 269. Volumul este disponibil si pe CD-ul Bibliotheca Patrum, editat de grupul Apologeticum, http://apologeticum.net
[81] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe. În  româneste, Sf.  Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Scripta, Bucuresti, 1993, editia a II-a. Trad. De Pr. D. Fecioru. Volumul este disponibil si în colectia digitala Apologeticum, pe CD-ul Biblioteca teologica digital a, http://apologeticum.net
[82] Ibidem.
[83] Sfântul Ioan Gura de Aur, Omilia 46 la Evanghelia dupa Ioan.
[84] “Despre legea duhovniceasca”, cap. 118. Vezi Filocalia, vol. 1, Sibiu, 1947, pp. 230 -273. Volumul este disponibil si în forma digitala în colectia Apologeticum, pe CD-ul Filocalia româneasca, http://apologeticum.net
[85] Euharistie înseamna “multumire”. Taina a fost numita astfel pentru ca ea se savârseste cu îmbelsugata aducere de multumita si slavoslovie lui Dumnezeu.
[86] Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare.
[87] Dupa Expunerea credintei ortodoxe a sfântului Ioan Damaschin.
[88] Sfântul Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe.
[89] Liturghier.
[90] Liturghier.
[91] Liturghia Sfântului Vasile cel Mare ; Sf. Ioan Damaschin, Expunerea credintei ortodoxe , cartea 4, cap. 13.

Sursa: calauzaortodoxa.ro