Ingerii dau slava, si nu pentru ei insisi. Intre cer si pamant proptind picioarele lor, ei ba se intorc spre cer, ba se apropie de pamant; vazand in cer slava, iar pe pamant pace si bunavoire, nu pot sa tina in ei cantarile de lauda, care le scapa fara voie. Si atunci cum sa ne infranam de la cantarile de lauda noi, de vreme ce in Nasterea lui Hristos totul e pentru noi? Iata, se gateste jertfa de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va sa fie injunghiat pentru a noastra mantuire! Iata, se pogoara din cer painea vietii, ce va sa daruiasca viata lumii! Iata, Domnul, ca un pastor, pleaca dintru inaltime si, lasand cele noua oi – soboarele ingeresti, S-a pogorat cautand-o pe una singura – omenirea ratacita, pentru ca, luand-o pe umerii Sai, sa o aduca mantuita la Tatal Sau!

Asadar, n-ai odihna, Doamne, caci vii la mine cautandu-ma pe mine, cel ratacit. A saptea zi Te-ai odihnit de lucrurile facerii, iar de lucrurile mantuirii nu Te odihnesti, ci de la inceput si pana acum lucrezi – si Tu, si Tatal Tau. Atunci, cautandu-l in rai pe Adam cel cazut, l-ai chemat, zicand: “Adame, unde esti?” Adam s-a ascuns in desis – in dragostea lui de caderea sa.Acum Tu Te pogori chiar in adancul caderii noastre ca sa-i chemi inapoi pe cei ce au indragit acest intuneric.

O, Doamne, cheama-ne inapoi si pe noi! Insa da-ne sa nu ne ascundem, ci sa ne deschidem cu inima si sa iesim in intampinarea Ta, fiind gata sa raspundem la orice:

“Iata-ne! Suntem neputinciosi si slabanogiti: ia-ne, tamaduieste-ne, vindeca-ne. Iata mintea – acest grumaz de fier si frunte de arama: ia-o, fa-o praf inaintea fetei tale si salasluieste in ea deprinderea supunerii cu smerenie fata de cuvantul tau cel dumnezeiesc si de adevarul Tau. Iata inima pofticioasa, aceasta femeie cu scurgere de sange, din care curg necontenit siroaie de pofte necurate: ridica-ne la atingerea de Tine, ca sa inceteze curgerea acestui sange. Iata sufletul,care a uitat de Tine si numai cu gusturi pamantesti se hraneste: da-ne sa ne intoarcem in bratele Tale, simtind dulceata lor si sa ne veselim la masa Ta, ca sa uitam de toate aceste roscove, care nu hranesc, ci doar intarata gustul si chinuie printr-o sete care nu este nicodata potolita. Atunci si noi vom aduce Tie, Celui ce Te-ai nascut, aurul cunoasterii curate, fara amestec strain, a adevarurilor Tale, smirna – omorarea de sine fata de pofte si de patimi si tamaia – nazuinta catre cele de Sus si indulcirea doar de cele ceresti”.

O, de ar fi asa! Cine ar putea infrana cantarea noastra de lauda, de recunostinta si bucurie? Cum sa nu se bucure cel ce poarta izvorul bucuriei, in inima sa? Ingerul nu le spune pastorilor: “Bucurati-va!”, ci le spune doar: “Va binevestesc bucuria ce va sa fie”. Pentru ce sa-i spui: “Bucura-te!” celui ce n-a gustat inca bunatatile imbucuratoare? Si dupa ce L-au vazut pe Domnul, ei s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, nu bucurandu-se. Ei puteau sa nu se bucure, deoarece nu gustasera inca din bunatatile aduse de Cel nascut – dar este cu putinta, este de iertat ca cineva dintre noi sa nu se bucure?

Ne-am obisnuit sa ne facem urari de bine cu prilejul acestui praznic. In ele se poate ascunde, insa, o amara mustrare pentru noi. A te bucura sau a nu te bucura in aceasta zi – iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut! Doar am fost deja chemati, ne-am apropiat de El si am fost primiti de El. Noi suntem ai Lui si El al nostru, asadar tot ce este al Lui este si al nostru. Iar ce este al Lui aduce negresit pace si bucurie. Ca atare, pacea si bucuria trebuie sa fie starea obisnuita a duhului nostru – si asta intotdeauna, mai ales in zile ca cea de acum!

Iata cat de multi suntem acum aici. Sa intram in constiinta proprie si impreuna cu ea sa ne dam raspuns la intrebarile urmatoare.

Care dintre noi este atat de bucuros ca intemnitatul care a primit libertate dupa un indelungat chin in temnita inabusitoare si intunecoasa? Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram toti in Hristos Iisus, pentru ca in El primim libertate din nesuferita temnita a minciunii, pacatului si gusturilor pamantesti.Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca ne aflam inca in legaturi si in temnita?

Care dintre noi este la fel de bucuros ca un mostenitor caruia i s-a inapoiat mostenirea pierduta fara nadejde de intoarcere si i s-a dat in stapanire deplina?Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram cu totii in Hristos Iisus, fiindca in El am fost chemati la mostenire nestricacioasa, nevestejita, pastrata in ceruri pentru noi! Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca nu ne-am invrednicit inca sa primim mostenirea aceasta?

Bucuria nu este un simtamant care tine de vointa. Cel ce, intrand in impartasire cu Domnul, a gustat din toate bunatatile Lui, acela nu poate sa nu se bucure, iar cel ce, instrainandu-se de Domnul, nu a gustat din bunatatile acestea, oricat l-ai chema la bucurie, nu-l vei putea face sa se bucure. Asa ceva ar fi la fel cum i-ai zice unui orb: “Vezi!”, unui surd: “Auzi!”, unuia lipsit de picioare: “Umbla!”

Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.

Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!

Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecar

Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.

Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!

Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecare in felul aratat si va primi totul si va primi bucurie atat de nestramutata, incat nimeni nu i-o poate lua. Amin!

Sf. Teofan Zavoratul

sursa: cuvantul-ortodox.ro

Evanghelia despre Magii de la Răsărit

“Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: “Unde este regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: Unde este să Se nască Hristos? Iar ei i-au zis: În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: “Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel.” Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.”

Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung. Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni 2:10).

Adâncimea înţelepciunii Dumnezeieşti, aşa cum era ea la începutul lumii vechi, mare şi minunată, nu era mai mare decât aceea de la începutul lumii celei noi, prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Luaţi numai, ca un exemplu, înţelepciunea de negrăit a mărturiei Dumnezeieşti a naşterii Domnului nostru, făcută de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei. Cu privire, la toţi cei patru Evanghelişti: deşi fiecare dintre ei arată un întreg minunat, ei se întregesc unul pe celălalt, tot aşa cum o stea întregeşte o alta, tot aşa cum vara întregeşte primăvara, şi iarna, toamna. Şi aşa cum răsăritul nu poate fi priceput fără apus, sau nordul fără sud, tot la fel un Evanghelist nu poate fi priceput fără al doilea, sau doi fără al treilea, sau trei fără al patrulea.

Aşa cum cele patru colţuri ale pământului, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Dumnezeului Celui viu, Unul în Treime, tot aşa cei patru Evanghelişti, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Mântuitorului Hristos. Unii oameni, potrivit temperamentului lor – şi există în om patru temperamente dominante –  află mai multă pace şi sănătate trupească în răsărit, alţii în apus, alţii în nord sau în sud. Pentru cel care nu-şi găseşte nici pacea nici sănătatea în nici unul din cele patru colţuri ale lumii, se spune în general că nu lumea este vinovată, ci el însuşi. Aşadar, unii oameni, potrivit măsurii şi aplecării lor sufleteşti, găsesc mai multă odihnă şi vindecare pentru sufletul lor în Matei, pe când alţii în Marcu, Luca sau Ioan. Pentru unul, totuşi, care nu-şi găseşte nici odihnă, nici vindecare pentru sufletul său în nici unul din cei patru Evanghelişti, nu este din vina Evangheliştilor, ci numai din vina lui.

Cineva poate spune deschis că nu există nici un leac pentru unul ca acesta. Ziditorul omului este atotînţelept şi atotmilostiv. El cunoaşte felurimea şi slăbiciunea firii noastre omeneşti şi de aceea ni-i dăruieşte pe cei patru Evanghelişti, pentru a ne îngădui fiecăruia dintre noi, potrivit firii sale sufleteşti, să ne lipim de una dintre Evanghelii mai grabnic şi mai uşor decât de celelalte trei, astfel încât această Evanghelie să poată fi pentru noi cheia pentru celelalte.

Faptul că înţelepciunea Dumnezeiască, care se arată în alcătuirea şi rânduiala învăţăturii Evangheliei, poate străluci cu mult mai limpede, vom cerceta astăzi o întâmplare înfăţişată de doi dintre Evanghelişti – Luca şi Matei: naşterea lui Hristos aşa cum a fost arătată de ei. Aceşti doi Evanghelişti au avut, mai presus de toate, unul şi acelaşi izvor de inspiraţie, Dumnezeu: pentru a arăta credincioşilor, în Persoana Domnului Hristos, două însuşiri împreună-lucrătoare care l-au împodobit odinioară pe strămoşul nostru Adam în Rai, şi fiecare dintre acestea au fost pierdute de el prin părtăşia sa cu păcatul satanic. Deşi cele două însuşiri par să se afle în război, acestea se întregesc în chip minunat una pe alta, tot aşa cum lumina soarelui de sus se uneşte cu florile câmpului care cresc din pământ.

Una dintre aceste însuşiri este libertatea împărătească şi cealaltă este ascultarea de fiu. Una o cere pe cealaltă; una o slobozeşte pe cealaltă de strâmtorare, deşi una o poate împrejmui pe cealaltă şi o poate duce la pieire. Cele două s-au născut ca gemenii, vieţuiesc ca gemenii şi se sfârşesc ca gemenii. Ascultarea desăvîrşită merge împreună cu libertatea nemărginită, ascultarea îngrădită, împreună cu libertatea îngrădită, şi neascultarea împreună cu lipsa de libertate. Sfinţii Evanghelişti cumpănesc una cu cealaltă: arătând oamenilor cu limpezime, pe de o parte, libertatea împărătească a lui Dumnezeu-Om şi, pe de alta, ascultarea Lui de fiu, smerită.

Luca vorbeşte despre Cezarul roman, August, şi despre păstorii din Betleem, pe când Matei nu pomeneşte despre ei. Pe de altă parte,  Matei vorbeşte despre Irod, împăratul Iudeii şi craii de la răsărit, pe când Luca nu pomeneşte despre ei. Ce înseamnă aceasta? Nu înseamnă aceasta nedesăvârşire şi neîntregire? Nu; aceasta înseamnă mai degrabă împlinirea celor două izvoare care se întregesc şi se desăvârşesc unul pe celălalt. Dar cineva va pune întrebarea: dacă nu s-ar fi întregit  unul pe celălalt, ar fi pomenit Luca de Cezarul roman în legătură cu craii de la răsărit, şi Matei de împăratul Irod împreună cu păstorii? La prima vedere, s-ar părea că ambii Evanghelişti se întregesc unul pe celălalt aşa ca povestirea lor să nu scape nimic, fie din frumuseţea din afară, fie din conţinutul lăuntric.

Dacă păstorii nu ar fi putut, la fel ca şi craii de la răsărit, să aducă la cunoştinţa împăratului Irod şi a cărturarilor Ierusalimului, că noul Împărat S-a născut în lume? În cazul acesta, ca şi în celălalt, Irod nu ar fi dat poruncă cumplită de ucidere a multor copii din Betleem şi dimprejur, fără îndoială. De asemenea, nu ar fi fost înţelept să pomenească de Cezar August împreună cu craii de la răsărit, decât împreună cu păstorii din Betleem? Nu, pentru că aşa cum păstori cei simpli nu au putut avea nici o înrâurire asupra lui Cezar, tot aşa nu au putut nici craii de la răsărit, care au apărut pe neaşteptate în Betleem şi îndată au şi dispărut, întocmai ca steaua care i-a condus.

Dar aceasta este numai socoteala omenească, după chipul unei minţi lumeşti nestatornice şi slabe. Totuşi, potrivit gândirii adânci şi ascunse, din spatele povestirilor celor doi Evanghelişti despre naşterea Mântuitorului, numai în acest fel a fost drept şi bine, că cei doi Evanghelişti au rânduit toate persoanele la locurile lor: în chipul acesta şi nu în altul. Cezar August trebuie să fie pomenit în acea Evanghelie, şi în acel capitol al Evangheliei, în care sunt pomeniţi păstorii din Betleem, şi Irod în acea Evanghelie şi capitol în care sunt pomeniţi craii de la răsărit. De ce? Pentru a lămuri nepotrivirea dintre aceşti oameni, pentru şi împotriva lui Hristos, pentru şi împotriva adevăratei înţelepciuni Dumnezeieşti, cât de puternic cu putinţă.

Sfântul Apostol Pavel spune: “Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari.” (I Corinteni 1:27). În zilele acelea, nu se afla nici unul mai puternic, după socoteala lumească, decât Cezar August, şi nici unul mai slab, mai sărac ori mai puţin cunoscut decât păstorii din micuţul şi necunoscutul Betleem. Domnul Iisus S-a născut printre aceştia slabi, săraci şi necunoscuţi după părerea oamenilor; aceasta li s-a arătat mai întâi lor şi ei au fost primii care au lăudat slava Lui. Puternicul Cezar August a murit în slăbiciune omenească, rămânând până la moartea lui în umbrele necunoscutului şi ale amăgirii de sine.

Pe de altă parte, nici un popor din lume nu s-a socotit mai înţelept decât acela condus de împăratul Irod. Iudeii au nesocotit alte popoare, considerându-le josnice şi mai proaste decât ei. Ocârmuitorii şi cărturarii iudei socoteau că numai ei singuri cunoşteau adevărul şi că ei singuri ţineau cheile cerului. Dar când cerul s-a deschis larg şi când Domnul Hristos a venit ca să-i ridice pe oameni la cer, ei au orbit şi nu au văzut nimic, în timp ce aceia care erau nesocotiţi de ei, nefiind iudei, au intrat cu Hristos prin porţile deschise ale cerului. Şi astfel avem acest întâmplare de negrăit, când Irod, auzind despre Împăratul împăraţilor cel nou-născut, s-a grăbit să-L omoare, şi mai marii săi sfătuitori învăţaţi şi cărturarii cei mândri ai Ierusalimului nu au socotit că trebuie să facă o călătorie de două-patru ceasuri până la Betleem ca să-L vadă pe El, care fusese aşteptat vreme de patruzeci de neamuri de la Avraam, în timp ce craii de la răsărit, dintr-o ţară a păgânismului întunecat, călătoriseră luni de zile pentru a aduce slavă Împăratului Hristos – şi astfel să împlinească proorocirea marelui Isaia: “Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: ‘Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu! Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale’.” (Isaia 65:1-2).

Între Cezarul roman pe de o parte, şi păstori din Betleem, pe de altă parte, nu se află asemănare în puterea, bogăţia şi măreţia pământească. Între Irod şi cărturarii din Ierusalim pe de o parte, şi craii de la răsărit, pe de altă parte, se află o neasemănare în cunoaşterea adevărului curat, în cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Domnul a socotit drept să aleagă săracii şi păgânii şi, prin ei, să-i ruşineze pe cei mari şi mândri. Căci, înainte de a-i ruşina Dumnezeu, ei L-au ruşinat pe Dumnezeu prin mândria şi neascultarea lor.

Cei mai mari vrăjmaşi ai lui Dumnezeu – şi prin aceasta au fost cei mai mari vrăjmaşi chiar ai lor – sunt aceia care au ajuns mândri, fie pentru bogăţiile lor pământeşti, fie pentru puterea sau învăţătura lor. Mândria celor mari şi mândria celor învăţaţi zideşte o piedică de netrecut între oameni şi Dumnezeu şi este cel mai mare vrăjmaş în calea lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are nici un vrăjmaş, nici nu poate să aibă, cine poate să-I facă Lui vreun rău? A fi vrăjmaşul lui Dumnezeu nu înseamnă nimic altceva decât a fi propriul vrăjmaş. A-L izgoni pe Dumnezeu din viaţa cuiva nu înseamnă nimic altceva decât a se şterge pe sine din Cartea Vieţii. Şi oamenii mândri ai puterii din lumea aceasta, şi cărturarii cei mândri, care socotesc că L-au scos pe Dumnezeu afară din viaţa lor şi din lume, de fapt s-au scos pe ei afară din Cartea Vieţii. Încrederea în gândul lor că L-au scos pe Dumnezeul Cel viu afară din lume este la fel cu convingerea nebunului care ar închide ochii şi ar striga că a smuls soarele strălucitor de pe cerul înstelat. Bogaţii mândri şi cărturarii cei mândri reprezintă, din fericire, o mică parte a oamenilor, căci se află mai mulţi oameni sărmani în lume decât bogaţi şi mai mulţi săraci cu duhul decât învăţaţi cu mândrie. De aceea, se poate spune că oamenii mândri şi bogaţi ai Romei şi cărturarii mândri ai Ierusalimului sunt cei puţini, în timp ce păstorii săraci din Betleem şi craii de la răsărit, cu setea lor după adevăr, sunt oamenii cei mulţi din vremea naşterii lui Iisus. Aceşti săraci cu duhul sunt cei mai buni, aleşi ai Împărăţiei lui Hristos şi mai sunt şi aceia pentru care este mai greu să intre în această împărăţie decât îi este cămilei să treacă prin urechile acului.

Cine sunt aceşti crai de la răsărit? Şi cum s-a întâmplat că au venit şi au dat slavă noului-născut Iisus?

Nu putem spune lămurit din care ţară răsăriteană au venit ei la Ierusalim – din Persia sau Egipt, sau poate din Babilon sau India cea îndepărtată. Ei au pornit de fapt, împlinind o minunată tradiţie, din diferite ţări din răsărit şi, întâlnindu-se pe drum unul cu altul, au continuat să meargă împreună pentru a aduce slavă lui Mesia? Dar cunoaşterea în de-amănunt a ţării răsăritene din care au venit ei, este o problemă măruntă. Lucrul cel mai important este acela că ei au venit în numele întregului răsărit drept-măritor de stea, pentru a aduce slavă stelei celei mai strălucitoare a cerului din istoria lumii. Evanghelistul vrea să ne spună aceasta – că ei au venit din răsărit în numele răsăritului, nu în numele unei singure ţări sau popor, pentru a da slavă Noului-Născut.

Uitând de unul Dumnezeu, viu şi atotputernic, răsăritul căzuse de-a lungul vremii sub stăpânirea firii omului şi, întrucât stelele sunt corpurile cele mai puternice din lumea zidită, aceasta înseamnă că ei se aflau sub stăpânirea stelelor. Popoarele răsăritene credeau că stelele erau fiinţe vii şi puternice care stăpâneau atât toate lucrurile făcute de pe pământ, cât şi vieţile oamenilor. Popoarele răsăritene le idolatrizau privindu-le pe unele ca fiind bune iar altele rele. Ele semnificau zei buni sau răi, care înviorau sau ardeau cu ochii lor învăpăiaţi, păstrând sau omorând viaţa. Oamenii aduceau jertfe, chiar şi jertfe omeneşti, atât zeilor buni, cât şi celor răi, pentru a câştiga bunăvoirea zeilor buni şi a îndepărta vrăjmăşia celor răi. Pentru a scăpa de aceste credinţe populare nepotrivite cu înţelepciunea omului, învăţaţii din răsărit au început să caute în stele şi să vadă ce pot aduce ele în vieţile oamenilor. Ei au fost primii care au făcut ştiinţa stelelor: aceea  pe care o numim astrologie. Totuşi, această ştiinţă nu a adus oamenilor libertate, ci a descoperit o înrobire şi mai mare şi teamă şi mai mare.

Craii de la răsărit “au descoperit” că stelele nu erau de fapt zei, aşa cum credeau oamenii, ci, că influenţa lor puternică asupra tuturor lucrurilor vii de pe pământ era atât de mare şi cu o precizie atât de matematică, încât nici o fiinţă vie nu era în stare, printr-o fărâmă de spaţiu sau printr-o clipă, să se elibereze de această înrobire oarbă şi nemiloasă a stelelor. Ca şi cum stelele nu ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! Stelele cârmuiau naşterea şi viaţa lui, întâmplările fericite şi  nefericite, caracterul şi transformările lui, fiecare întâmplare din viaţa lui şi chiar moartea! Omul era un rob desăvârşit şi fără de ajutor în faţa stelelor. El era un vis, în care stelele iarăşi i-au întunecat conştiinţa. Această “ştiinţă” a adus sau a îndrumat şi a hrănit toate felurile de ocultism, vrăjitorie, prezicerea viitorului, descântece şi farmece, şi toate celelalte lucruri care, pentru creştini, au un singur nume: superstiţie. Acesta era un nor întunecat şi sufocant care s-a răspândit din răsărit înspre apus şi a apăsat asupra întregii lumi cu greutatea lui  ucigătoare. Şi astfel craii nu au lăsat conştiinţa omului liberă, ci au înrobit-o şi mai tare, alcătuind un sistem adânc de fatalism, în care omul era sufocat de groaza de a fi singur, lepădat şi lipsit de ajutor.

Dar, în adâncurile sufletului omenesc, care era îndestulat de întunecimea astrologiei, mila lui Dumnezeu  nu a îngăduit stingerea acelei mici scântei a vestirii omului mai dinainte, a credinţei că omul este o fiinţă liberă, că el este făcut pentru libertate şi se îndreaptă către libertate. Din această simţire mai dinainte, s-a aprins o dorinţă arzătoare pentru libertate, în luptă cu cerul înstelat care atârna deasupra lumii; şi această dorinţă arzătoare a dat naştere nădejdii că se va ivi o stea prielnică omului, înfrumuseţată de toate stelele, pentru a scoate omul din temniţa acestei lumi, şi au dus-o în Împărăţia libertăţii; că oamenii au murit… pentru înţelesurile cele slabe ale lumii (Coloseni 2:20), dar sunt vii şi liberi în Dumnezeu.

Şi această dorinţă arzătoare pentru stea a apărut într-o noapte deasupra capetelor crailor de la răsărit care priveau cerul; aceasta i-a condus pe un drum necunoscut şi ei îndată au lepădat totul şi au urmat-o. Ca şi cum ar fi vorbit pe cale cu această stea tainică şi ar fi învăţat de la ea multe lucruri! Ca şi cum ar fi aflat de la ea că aceasta nu era steaua libertăţii, ci doar o stea care ducea către Împăratul nou-născut care era adevăratul Răscumpărător al oamenilor; că acest Împărat a fost numit Împăratul iudeilor, că S-a născut în Iudeea şi că aceştia trebuiau să-I ducă trei daruri: aur, tămâie şi mir!

Sfinţii Părinţi au socotit că această stea călăuzitoare, care i-a condus pe craii de la răsărit la Betleem, nu era o stea ca celelalte, ci era o putere duhovnicească care avea chip de stea. Dacă Dumnezeu a putut să-i apară păstorului Moise ca un rug aprins, şi lui Avraam în chipul celor trei bărbaţi şi proorocului Ilie ca un vârtej şi un glas, de ce să nu apară Domnul sau îngerul Lui crailor în chip de stea? În marea Lui milostivire, El coboară la oameni şi le apare acestora în chipul în care ei se aşteaptă cel mai mult. El S-a arătat crailor, care Îl căutaseră printre stele, ca o stea.  Dar nu I-a fost bineplăcut Lui să apară iudeilor ca o stea, întrucât aceştia nu-L căutaseră niciodată în stele. Şi de aceea steaua, care strălucise înaintea crailor de-a lungul călătoriei lor prin ţările de răsărit, a dispărut deasupra Ierusalimului. Dumnezeu S-a arătat la Ierusalim altfel căci nu trebuia să apară în chipul unei stele. (Ieremia scrie în Comentariu la Matei: “Steaua a strălucit în răsărit pentru ca iudeii, spre ruşinea lor, să afle despre naşterea lui Hristos de la păgâni.”)

Ajungând la Ierusalim, craii au spus lui Irod şi arhiereilor despre această stea fără de asemănare, care a arătat ca semn că S-a născut noul împărat iudeu. Irod, împreună cu cărturarii şi învăţaţii lui Israel, în loc să se bucure şi poporul Ierusalimului să strige cu bucurie că li s-a dat să vadă ce mulţi prooroci şi regi au voit să vadă… dar n-au văzut (Luca 10:24) – în loc să se bucure, Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. De ce s-au tulburat, când vorbeau despre El în fiecare zi şi se rugau stăruitor lui Dumnezeu  ca El să vină? De ce să se teamă de venirea Unuia pe care strămoşii Lui Îl aşteptaseră mii de ani? Păcatul lor i-a tulburat şi faptele cele rele ale sufletelor lor i-au făcut să le fie frică.

Drepţii Îl aşteptau pe Mesia ca prieten, dar păcătoşii Îl aşteptau ca judecător. Nedespărţindu-şi mintea şi trupul de pământ, Irod şi cărturarii s-au temut că noul Împărat îi va sili să se desprindă de pământ. Irod şi căpeteniile poporului se temeau mai ales că noul Împărat îi va găsi nevrednici, îi va alunga din rosturile lor, şi Îşi va lua noi împreună-lucrători şi ajutători mai mici şi cărturari şi  toţi se temeau că El va scoate toate cele câte învăţaseră ei, şi le va cere, la vârsta lor înaintată, să înveţe lucruri noi. “Ce ne este El nouă?”, se poate să fi gândit ei; “Nouă ne este foarte bine fără El. Să vină pentru vreun neam care va urma după noi, nu la noi. Este vreme. El ne va tulbura şi ne va duce să facem multe lucruri noi. El va vădi fărădelegile noastre, va afla vicleniile noastre, ne va alunga de la locurile noastre şi va aduce alţi oameni, oamenii Lui. Ne va înfometa cu orice preţ; fără pâine sau putere; El va lua poporul în mâinile Sale şi pe noi ne va da deoparte, probabil ne va întemniţa, ne va judeca şi ne va ucide.” Toate acestea le vor simţi şi le vor gândi făcătorii de rău din zilele noastre, auzind cuvintele: “Vine Hristos”, simţeau şi gândeau răufăcătorii Ierusalimului, ascunşi sub un înveliş de înţelepciune şi purtând sprijinul puterii.

Dar nimeni nu era atât de înspăimântat ca Irod. Cuprins de frică, el a adunat arhiereii şi cărturarii poporului, ca să-i spună lămurit unde trebuia să Se nască Hristos. El nu era iudeu, ci străin, idumean, şi astfel era posibil ca el să nu cunoască proorocirile cu privire la Mesia. Luând frica de la cârmuitorul lor, slujitorii au răsfoit îndată cărţile prooroceşti şi au răspuns: “În Betleemul Iudeii!” ei au spus lămurit că era Betleemul Iudeii şi nu vreun altul pentru două motive: mai întâi, pentru că mai era un Betleem în Zabulon (Iosua 19:15) şi, în al doilea rând, pentru că Mesia era aşteptat să vină din seminţia lui Iuda, neamul împăratului David. Chiar proorocul a spus aceasta lămurit: “Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel.” (Miheia 5:1; cf. Ioan 7:42). Şi că acest conducător trebuie să vină din neamul lui Iuda, a fost proorocit de către strămoşul nostru Iacov din Egipt, care atunci când s-a apropiat de moarte şi-a binecuvântat fiii şi a proorocit viitorul urmaşilor săi. Punând mâinile pe capul lui Iuda, Iacov a zis: “Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia I se vor supune popoarele” (Facerea 49:10).

Proorocul Miheia a mai proorocit că El va fi pacea (5:4) poporului Său Israel. Aceasta înseamnă că El nu va fi ca alţi împăraţi şi cârmuitori, care ştiau numai cum să stăpânească poporul, ci că El va fi ocrotitorul poporului Său, aşa cum un părinte îşi ocroteşte copiii. Când Domnul S-a arătat pe pământ, lumea era cu adevărat însetată şi înfometată de hrană sufletească. Că aceasta era starea lumii, se vede cel mai lămurit din două fapte din vremea naşterii Mântuitorului: primul este că magii din ţările îndepărtate au pornit într-o călătorie lungă şi primejdioasă ca să vină la El, despre Care socoteau că este bogat în hrană duhovnicească; şi al doilea, că singurii înţelepţi din lume din vreme, care Îl cunoşteau pe Dumnezeu Cel Unul şi Viu – adică înţelepţii Ieursalimului – se făcuseră atât de înfometaţi, aşa cum nu mai simţiseră foamea, fiind ca morţi. Dacă ar fi fost în stare să simtă chiar şi cea mai mică foame, ei s-ar fi grăbit împreună cu magii spre Betleem, ca să-L vadă pe Împăratul iudeu, Împăratul lor şi Mesia al lor. Un om care a fost hrănit cu hrană duhovnicească, întotdeauna doreşte şi mai multă hrană duhovnicească. Aceasta este însuşirea unui adevărat om duhovnicesc şi a hranei celei duhovniceşti adevărate. Totuşi, înţelepţii Ierusalimului au rămas ca împietriţi la vestirea lui Mesia, şi s-au hrănit numai cu mânie faţă de El şi au avut frică pentru ei.

Vestea dată de înţelepţii Ierusalimului trebuie să-l fi tulburat pe Irod îndoit. Mai întâi, din pricină că proorocirea nu mai lăsa nici o îndoială cu privire la locul naşterii noului Împărat, care va fi împărăţia lui Irod – în Iudeea, în preajma capitalei. Al doilea, din pricină că proorocirea a arătat menirea noului Împărat: El va hrăni poporul Său; El va fi un păstor adevărat pentru poporul Său, care Se va îngriji de hrănirea poporului Său înfometat. Atât cel dintâi, cât şi cel de-al doilea chip al proorociei, era de nesuferit pentru Irod. Aceasta însemna că noul Împărat va fi mai bun decât Irod; El se va îngriji de poporul Său; El va hrăni şi va apăra poporul Său, tot aşa cum un păstor îşi hrăneşte şi îşi apără turma sa. Şi de aceea, El va  fi mai iubit de popor decât Irod, care era un tiran şi un lup îmbrăcat în piele de oaie.

Un nou împărat, cu o asemenea menire, cât şi naşterea Lui la porţile capitalei, va fi o primejdie pentru coroana lui Irod şi a urmaşilor săi. Degrabă, mintea lui Irod a zămislit o punere la cale pentru apărarea sa. A fost punere la cale de vărsare de sânge în cazul acesta, la fel ca în toate celelalte cazuri de mai înainte, cu privire la cineva care a însemnat o primejdie pentru tronul lui Irod. Astfel, Irod a chemat la el craii în ascuns, şi a început să-i întrebe în amănunt despre steaua cea tainică. Dar pentru el acesta nu era lucrul cel mai însemnat. El era deja foarte lămurit că împotrivitorul său în lume se născuse deja; el credea aceasta din pricina proorociei şi, mai mult decât atât, din pricina  arătării stelei şi a sosirii crailor. Căci, dacă Irod ar fi avut vreun fel de credinţă, atunci acea credinţă avea o însuşire astrologică şi de prezicere, asemănătoare tuturor acelora care se aflau în jurul cârmuirii imperiului roman de la vremea aceea. Pentru Irod, lucrul cel mai însemnat era să sfârşească vorbirea cu craii, şi de aceea el i-a chemat în ascuns ca să le spună: “Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui.” El voia să-i facă pe crai iscoadele lui, şi astfel să se facă împreună lucrători la răul pe care îl pusese deja în minte. Irod voia să îi facă pe aceşti oaspeţi aleşi, care erau însetaţi de adevăr şi libertate, să-şi lase casele şi toate dezmierdările pământeşti, şi să pornească într-o călătorie lungă şi primejdioasă şi să-i facă împreună-lucrători la fărădelegile pentru pregătirea unei ucideri înfiorătoare, ca să apere lupul acesta în închipuirea sa! Ce iad adânc şi ce roadă cumplită în câmpul păcatului lui Adam! Proorocind un asemenea împărat printre iudei, şi fărădelegea plănuită de el, Proorocul Iezechiel a fost foarte mânios pe Irod, cu multe veacuri înainte: “Şi ţie, căpetenie nelegiuită şi rea a lui Israel, căreia ţi-a venit ziua acum, când nelegiuirea ta a ajuns la culme, aşa zice Domnul Dumnezeu: Diadema se va scoate, cununa va fi ridicată, lucrurile se vor schimba; cele smerite se vor înălţa şi cele înalte se vor smeri; o voi lepăda, o voi lepăda, o voi lepăda şi nu va mai fi până va veni acela căruia se cuvine şi o voi da lui” (Iezechiel 21:25-27).

Lăsându-l pe Irod şi mulţimea de cerşetori duhovniceşti şi de învăţătură din jurul lui, craii de la răsărit, însetaţi după adevăr, au plecat din Ierusalim şi au pornit pe cale. Au mers pe aceleaşi drumuri pe care, în vremuri străvechi, prooroci insuflaţi proorociseră venirea acestui Împărat, către care ei se îndreptau acum să-I dea mărire. Ei au trecut pe lângă mormintele acelor buze arzătoare care vorbiseră mai înainte despre Împăratul împăraţilor în chip lămurit. Ei nu ştiau nimic despre El: ei nu citiseră pe proorocii iudei, dar inimile lor le spuneau că tot ceea ce era bun se afla în noul Împărat. De cum au părăsit cetatea, ei trebuie să fi trecut pe la Turnul lui David, din care David cântase din psaltire despre urmaşul său slăvit. Ei au lăsat în urmă oraşul în care Domnul arătase multe semne cu privire la Hristos – au lăsat Ierusalimul şi au urmat singurul semn pe care îl dăduse lor Domnul: steaua cea strălucitoare de la răsărit, care îi aşteptase în ascuns, în afara porţilor Ierusalimului.

Şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor. Probabil că ei călăriseră pe cămile, atât din pricina depărtării foarte mari până unde au mers, cât şi din pricina pustiului de nisip, care nu se putea străbate cu piciorul, pe care trebuiseră să-l traverseze pentru a ajunge la Ierusalim. De la Ierusalim, drumul lor urca un deal şi apoi trecea peste un platou înalt şi stâncos, prin câmpii şi crânguri acoperite cu măslini, trecând pe la mormântul Rahelei şi în cele din urmă  ajungând la Betleem. Ochii lor au urmărit steaua, inimile lor s-au bucurat de stea şi gândurile lor erau frământate numai de Noul-Născut. Şi ce bucurie i-a cuprins pe ei când steaua a venit şi a stat deasupra peşterei din Betleem! Evanghelistul ne spune că ei s-au bucurat cu bucurie mare foarte.

Craii au intrat cu smerenie şi cu bucurie şi au văzut pe Prunc dimpreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Desigur că ei trebuie să o fi văzut pe Maria înainte de a vedea Pruncul, dar Evanghelistul  dinadins vorbeşte mai întâi despre Prunc şi apoi despre Maria, pe când Iosif nu este pomenit. Evanghelistul ne face cunoscute cele despre sfânta Familie în ordinea însemnătăţii pe care o au pentru oaspeţii lor din depărtări, din ţările de la răsărit. Pentru ei, lucrul cel mai însemnat este să-L vadă pe Împărat, apoi pe Maica Sa, apoi pe ceilalţi. Dumnezeu l-a rânduit pe Iosif lângă Maria din pricina Iudeilor, nu din pricina păgânilor. Din pricina iudeilor, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Mariei, pentru a o ocroti de batjocura legiuitorilor şi de cruzimea legilor pământeşti; pentru păgânii de departe, era ca şi cum Iosif nici nu ar fi existat. Aceasta caută să transmită Evanghelistul când pomeneşte de Iisus şi Maria, dar nu vorbeşte de loc de Iosif, deşi craii trebuie să-l fi văzut.

Căzând la pământ, s-au închinat Lui. Cei care se închinaseră stelelor cu frică şi cu cutremur, acum cu mare bucurie cad la pământ şi se închină Dumnezeului Celui viu, care a venit pe pământ ca să-i slobozească pe dânşii din robia lor faţă de stele şi din credinţa lor în soarta oarbă.

Şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Ei I-au adus trei daruri, semnificând fără să ştie ei, sfânta şi de-viaţă-dătătoarea Treime, în Numele căreia Pruncul Iisus a venit printre oameni şi, în felul acesta, a făcut cunoscute cele trei ipostaze ale lui Hristos: împărat, arhiereu şi prooroc – căci aurul semnifică împărăţia, tămâia semnifică arhieria şi mirul este proorocia sau jertfa. Pruncul nou-născut va fi Împărat în împărăţia veşniciei, El va fi Preotul şi Proorocul fără de păcat şi, ca majoritatea proorocilor dinaintea Lui, El va fi ucis. Este limpede pentru toţi că aurul semnifică un împărat şi împărăţia lui; este limpede că tămâia semnifică rugăciunea ori preoţia; şi iarăşi este limpede din Sfânta Scriptură că mirul semnifică veşnicia: Nicodim a uns cu mir trupul mort al lui Iisus (Ioan 19:39-40; cf. Psalm 44:6) şi trupurile erau unse cu mir ca să le păzească de stricăciune şi putreziciune, ca să le păstreze puţin mai mult de grozăvia stricăciunii morţii.

Lumea trebuia luminată de Hristos, aşa ca şi de aur; trebuia să se umple de rugăciune aşa cum biserica se umple de mireasma de tămâie; şi întreaga lume trebuia să se pătrundă de mireasma învăţăturii Sale şi de trupul Său ca de mir. Împreună cu aceasta, cele trei daruri semnifică răbdarea şi neschimbarea: aurul rămâne aur, tămâia rămâne tămâie şi mirul rămâne mir: nici unul dintre acestea nu-şi pierde esenţa sa în decursul veacurilor. După o mie de ani, aurul încă străluceşte, tămâia arde şi mirul îşi păstrează mireasma. Nu s-ar fi putut găsi alte trei elemente pe pământ, care să închipuie atât de desăvârşit menirea pământească a lui Hristos, sau care să arate mai lămurit şi mai grăitor chipul nemărginit – veşnic – al lucrării lui Hristos pe pământ şi a tuturor chipurilor duhovniceşti şi de fapte, pe care le-a adus din cer. El a adus adevărul, şi rugăciunea, şi nemurirea. Şi care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine adevărul decât aurul? Fă ce vrei cu aurul şi el îşi păstrează strălucirea.

Care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine rugăciunea decât tămâia? Aşa cum fumul de la tămâie pătrunde întreaga biserică, tot la fel şi rugăciunea pătrunde întregul suflet al omului şi, aşa cum fumul se ridică în înălţimi, tot la fel rugăciunea înalţă sufletul omului la Dumnezeu: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Psalm 140:2). Este adevărat că şi alte lucruri răspândesc fum, dar nici un alt fum decât numai acela de tămâie poate să împingă sufletul la rugăciune.

Care alt lucru de pe pământ poate arăta mai bine nemurirea decât mirul? Moartea aduce duhoare grea; nemurirea este o mireasmă veşnică. Şi astfel craii de la răsărit au arătat în chip ascuns întreaga credinţă creştină, începând de la Sfânta Treime, trecând apoi la învierea şi nemurirea Domnului Iisus şi a următorilor Lui. Ei nu sunt numai nişte drept-măritori, ci şi prooroci: prooroci ai credinţei creştine, cât şi ai vieţii şi lucrărilor lui Hristos. Ei nu puteau să cunoască toate acestea prin înţelegerea lor omenească, ci prin insuflarea lui Dumnezeu, care i-a trimis în călătorie la Betleem, dându-le steaua  cea tainică care mergea înaintea lor pe cale.

Când dăduseră slavă în Betleem, craii s-au gândit să se întoarcă la Ierusalim, pentru a merge înapoi  acasă pe calea pe care au venit. Irod îi aştepta cu nerăbdare şi ei s-au gândit curat, să meargă şi să împărtăşească bucuria lor cu acest cârmuitor nefericit. Dar, luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor. Ei se închinaseră Noului-Născut şi Noul-Născut le-a îndrumat paşii. Ei nu au cunoscut inima lui Irod şi nici punerile lui la cale cele rele, dar Atotcunoscătorul Dumnezeu le-a arătat aceasta într-un vis şi le-a poruncit să nu se întoarcă pe calea pe care au venit, ci pe altă cale să se ducă în ţara lor. (Sfântul Grigorie Dialogul spune în Predici la Evanghelii [Cartea 1, Omilia X]: “Craii trebuie să ne arate ceva însemnat prin întoarcerea pe altă cale în ţara lor. Patria noastră este Raiul. Venind să-L cunoaştem pe Hristos, ne este închisă calea să ne întoarcem în Rai pe calea pe care am venit. Căci noi am părăsit ţara pornind pe calea mândriei, neascultării şi a pagubelor către lumea nevăzută, gustarea fructului oprit şi pe calea de întoarcere noi trebuie să urmăm calea lacrimilor şi ascultării, lepădarea de ceea ce este văzut şi înfrânarea de la poftele trupeşti.”)

Craii trebuie să fi primit această poruncă printr-un înger al Domnului, aşa cum i s-a întâmplat dreptului Iosif în câteva împrejurări. Ascultând de Dumnezeu în toate lucrurile, ei îndată au pornit pe altă cale, ocolind Ierusalimul. Dând slavă cu bucurie şi rugându-se lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii cel nou-născut, ei au pornit spre casă, purtând cu ei un dar mai mare decât acelea pe care le luaseră cu ei când au pornit să-L afle pe Împăratul Hristos, căci Îl purtau în inimile  lor chiar pe Împăratul Hristos. În locul aurului, tămâiei şi mirului pe care le dăruiseră, ei au plecat cu inimile pline de adevăr, rugăciune şi mireasma nemuritoare a lui Hristos. Şi astfel, în puţină vreme, au venit atât păstorii, cât şi craii, oamenii cei mai simpli şi cei mai învăţaţi din lume, sub acoperişul peşterii din Betleem, pentru a-L slăvi pe Hristos. Din aceasta vedem, fie că suntem simpli ori învăţaţi, că noi toţi avem nevoie în aceeaşi măsură de Domnul Hristos şi că noi toţi trebuie, cu aceeaşi smerenie şi ascultare, să-L slăvim ca pe Dătătorul de viaţă şi să-L mărim ca Dumnezeu şi Mântuitor al nostru, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici

sursa: voscreasna – vol. Predici – Liturghia de Craciun

Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât pe pământ şi S-a întrupat în linişte şi fără zarvă. Aşa cum picătura de rouă cade peste ţarină, la fel puterea Celui Preaînalt a umbrit-o pe Preacurata Fecioară şi S-a născut de la ea Mântuitorul lumii.

Dar lumea n-a observat măreaţa lucrare înfăptuită de Dumnezeu. Oamenii erau ocupaţi fiecare cu treburile lui, atenţia lor era îndreptată spre grijile zilnice şi spre zgomotoasele întâmplări ale lumii.

Roma îşi consolida stăpânirea asupra popoarelor şi puterea de stat. Grecia dezvolta artele şi se deda unei subtile înrobiri a cărnii. Popoarele orientale se străduiau să găsească în manifestările naturii răspunsuri la toate întrebările spiritului. Iudeii doreau fierbinte eliberarea de sub puterea străină şi aşteptau izbăvitorul în persoana lui Mesia – împăratul pământesc.

Însă treburile cotidiene nu-i mulţumeau pe oameni, chiar când aveau spor.

Tot mai tare se auzea „dorul duhului” după adevăr şi se simţea că lumea, împotmolită în deşertăciune şi în vicii, se îndrepta spre pieire.

Nu doar iudeii aşteptau un izbăvitor, dar şi cei mai vrednici dintre păgâni erau în aşteptarea cuiva care să mântuie lumea de la pieire. Dar fiecare îşi închipuia în felul său venirea acestuia şi, fiind ei înşişi trupeşti, nu se puteau gândi la ceva duhovnicesc. Iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune (I Cor. l, 22).

Şi nimeni nu aştepta un Mântuitor blând şi smerit cu inima, acoperit nu de slavă pământească, ci cerească.

Şi tocmai aşa a fost „Cel ce voia ca toţi să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului”.

Nu cu o putere din afară sau prin trufaşă înţelepciune a venit El să domnească peste popoare, nu „înfricoşând cu năluciri” [rugăciunea de sfinţire a apei], ci în chip de rob a venit Mântuitorul, ca să ia asupra Sa păcatul lui Adam, să poarte pe umerii Săi povara omenească, fiind gata să primească pe fiecare. Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10,45; Matei 20, 28).

Potrivit cu aceasta, El Se naşte în peşteră, într-un mărunt orăşel, în care familia bogată doar în virtuţi a săracului dulgher, dreptul Iosif sosise pentru perioada recensământului. Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăteşte peste toate făpturile. Şi însuşi voievodul lumii de atunci, mândrul potrivnic al lui Dumnezeu, diavolul, se văzu înşelat şi nu îl recunoscu în Cel născut pe Acela pe Care îl pizmuise pe când încă era înger. Taina cea dinainte de veci, ascunsă puterii sale, despre mântuirea neamului omenesc putea fi cunoscută doar de cei care iau aminte la glasul din cer şi într-acolo îşi îndreaptă privirile.

Păstorii îi auziră pe îngeri cântând venirea lui Hristos în trup – acei sărmani păstori din Bethleem, al căror singur izvor de înţelepciune era cartea deschisă a înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată în frumuseţea zidirilor Sale, neatinse de păcătoasa mână omenească. Iar celeilalte părţi a omenirii, care nu a auzit cântarea îngerească, prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer, cerul parcă din gură i-a vestit: întru ale Sale a venit Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (In. l, 11; l, 9).

Cerul le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu.

Dar numai regii magi, ce căutau să descopere în cer judecăţile lui Dumnezeu şi erau gata să meargă oriunde pentru a afla adevărul, au priceput glasul cerului. Strângându-şi comorile ca să le aducă în dar nou-născutului împărat, ei îşi lăsară tronurile, îşi părăsiră pământul natal şi plecară neştiind încotro, urmând doar mersului stelei, care le arăta calea spre împărăţia cea veşnică.

Anevoioasă le-a fost calea, dar raza stelei din Bethleem o lumina. Şi înţelepţii-magi, depăşind toate piedicile, mergeau pe cărările arătate de cer, lepădându-şi voia lor proprie. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup, şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii.

Iar lumea continua să freamăte în patimile ei.

Irod, auzind de naşterea Veşnicului împărat, căută să-l omoare; negăsindu-l, el ucise o mulţime de prunci, dar nu reuşi să-l omoare pe Cel născut tainic în peşteră. Taina aceasta rămânea ascunsă pentru cei ce trăiau după stihiile lumii acesteia. „El era printre oameni, dar ei nu l-au cunoscut” (In. l, 31).

Ci li Se dezvăluia treptat doar inimilor curate, căutătoare a dreptăţii lui Dumnezeu, gata să lupte pentru adevăr, descoperindu-Se şi acelora care voiau să-şi curate inima şi erau gata să-şi supună propria voie voii cereşti.

Şi a venit vremea când lumina de la Bethleem s-a întins peste toate marginile lumii. „Astăzi va fi iarăşi pace! Unii au fost gata să-L omoare pe Prunc şi se străduiesc să îi şteargă numele, alţii parcă nici nu-L observă. Dar El este printre noi, descoperindu-Se acelora care „încearcă mărturiile Lui38 şi îl caută cu toată inima lor” (Ps. 118, 2). „Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat deşertăciuni? Îi va paşte pe ei cu toiag de fier, ca pe vasul olarului îi va zdrobi pe cei ce L-au mâniat pe El! “ (Ps. 2, l, 9).

Iar steaua de la Bethleem iarăşi străluceşte nevăzut deasupra lumii, chemând toate popoarele şi pe fiecare om în parte să-şi aţintească privirea spre cer, sus să-şi ţină inima, să cadă la Noul-Născut şi să se bucure cu bucurie mare, fiindcă cu noi este Dumnezeu! „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”. Hristos S-a născut!

Sf. Ioan Maximovici

(Predici şi Îndrumări Duhovniceşti – Ed. Sophia, Bucureşti, 2006)

Sursa: sfioanmaximovici.wordpress.com

“În taină Te-ai născut în peşteră, Mântuitorule,

dar cerul, ca o gură, tuturor Te-a propovăduit,

steaua arătând-o!”

Naşterea Maicii Domnului a fost atât după legile firii, căci a născut la nouă luni, cât şi mai presus de firea noastră, căci n-a avut dureri la naştere, n-a cunoscut dulceaţă de bărbat mai înainte, precum celelalte femei şi nici nu i-a stricat bărbatul fecioria.

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Fiindcă ne aflăm încă în vremea de prăznuire a Naş­terii lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru şi Dumnezeul nostru, m-am gândit, …, să spunem astăzi câteva cu­vinte în legătură cu acest prealuminat şi Dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi, adică despre Naşterea lui Iisus Hristos. Şi iată ce vreau să spun.

Aţi văzut că atunci când vine primăvara – fiecare din noi am apucat atâtea primăveri, câţi ani avem – mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la  noi; apoi începe a încolţi iarba, pământul se umple de iar­bă verde şi de flori, neamul păsărilor începe să cânte fru­­mos în codri, în dumbrăvi, în câmpie şi pe dealuri, do­bi­toacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi prin li­vezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schim­bă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, a ano­tim­pu­rilor anului şi a tot pământul. Şi de bucurie şi de mul­ţu­mire, dă slavă lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vre­mii, primăvara cea duhovnicească a Naşterii Dom­nu­lui Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil că­tre păs­tori: „Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare” (Luca 2, 10). S-au bucurat cerul şi pământul de această pri­mă­vară şi înnoire a neamului omenesc, de Naşterea Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dar, oare, cum a venit la noi această primăvară? Oare nu s-a ştiut de la începutul lumii că va veni când­va? Ba s-a ştiut încă de când a greşit Eva, strămoaşa noas­tră, în Rai şi de când a osândit Dumnezeu pe pă­rinţii noştri să se ducă din Rai pe pământ, ca să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii. Încă de atunci, această pri­mă­vară a început să-şi arate zorile, numai că nu era ve­ni­tă cu desăvârşire. Încă de atunci a zis Dumnezeu către şarpe despre Eva: „Aceasta îţi va zdrobi capul” (Facerea 3, 15). Era o proorocie a lui Dumnezeu Tatăl, că prin femeie a că­zut neamul omenesc şi prin femeie, la plinirea vremii, se va zdrobi capul şarpelui, adică al satanei.

Dar de ce se cheamă Hristos „sămânţa femeii”? Aşa Îl numesc toţi teologii. Ci, mai ales Apostolii spun că Hris­tos din sămânţa femeii s-a născut. Pentru ce? Pentru că El nu este sămânţă de bărbat după trup. Căci zice Dum­ne­zeiescul Maxim Mărturisitorul în cuvântul teologic la în­tru­parea lui Dumnezeu, sau în capetele cunoştinţei: „Su­fle­tul Mântuitorului în persoana ipostasului s-a luat de la Duhul Sfânt, iar trupul din sângele Preasfintei şi Preacu­ra­tei Fecioare Maria” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Filo­calia”, II, Sibiu, 1947, p. 215, întrebarea 15).

Dar, oare, cum a venit această primăvară duhov­ni­cească la noi şi cum şi-a încheiat această taină lucrarea as­tăzi? Dacă vreţi să ascultaţi, sau dacă aţi uitat Evan­ghelia, aduceţi-vă aminte. Nouă ne istoriseşte evanghe­lis­tul Matei aşa: „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost, că logodită fiind Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a se împreuna ei, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18).

Dar de ce a trebuit logodnic la fecioară? De ce a trebuit logodnic la acea Preasfântă şi Preacurată care a născut de la Duhul Sfânt? Ce cuvânt – întreabă ereticii – este acesta, sau, de ce a trebuit să se mai logodească cu bărbat Maica Domnului, dacă a fost cămara Duhului Sfânt, plină de toate darurile Duhului Sfânt? Pentru două pricini a fost de trebuinţă logodnicul, cum arată Dumnezeieştii Părinţi. Una pentru că trebuia să fie minţit satana, căci cu şapte sute de ani înainte de venirea Domnului, proorocul Isaia, Evanghelistul Vechiu­lui Testament, a spus la cap. VII cu 13: „Iată, fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil, ce se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. Satana a înţeles prin gura acestui prooroc că o Fecioară va zămisli în chip negrăit la plinirea vremii, prin lucrarea lui Dumnezeu şi din ceasul acela a început să pândească pe toate fecioarele câte erau pe faţa pământului, să afle, care din ele va naşte fără bărbat, ca să pună piedici planului mântuirii neamului omenesc. Dar s-a înşelat, că nu poa­te el niciodată să împiedice lucrarea lui Dumnezeu. Că zi­ce dreptul Iov: „El (Dumnezeu) destramă planurile celor vi­cleni… El prinde pe înţelepţi în isteţimea lor şi sfaturile ce­lor înşelători ies prost” (Iov 5, 12-13). Nu putea cel vi­clean să întârzie taina mântuirii şi planul lui Dumnezeu de a mântui lumea. De aceea Dumnezeu şi-a arătat înţelep­ciunea şi prudenţa când a dat logodnic Fecioarei, ca să creadă toată lumea şi însuşi satana că această Fe­cioa­ră este chiar logodită cu bărbat, ca toate femeile şi el să nu ştie taina că este fecioară şi anume Fecioara cea din veci aşteptată şi aleasă să nască pe Mesia.

Aceasta a fost pricina întâia pentru care a avut logodnic. Iar a doua a fost şi mai tainică. Sfântul Grigore Teologul şi Marele Vasile spun că s-a dat logodnic Fecioa­rei ca nu cumva satana, cunoscând de la început taina mân­tuirii, să nu intre în luptă cu Hristos în taina mân­tu­i­rii neamului omenesc (Marele Vasile, „Tâlcuire la Psalmul 44” şi Sfântul Grigore Teologul, „Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Hristos trebuia să pătimească, să fie schingiuit, să fie răstignit, să fie omorât. Toate acestea erau prezise de Isaia, care a zis: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pe­depsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese stră­puns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fără­de­legile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noas­tră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (53, 4-5).

Iată de ce trebuia să pătimească El, conducătorul lu­mii, de la om. Şi dacă ar fi ştiut satana că fecioara a­ceasta are să nască pe Hristos, nu avea oare să fugă de­parte de El? Atunci satana n-avea să mai întărâte pe e­vrei, pe farisei, pe cărturari, n-avea să-l mai facă vânzător pe Iuda, nu apela la Pilat, nici la Irod, să-L prigonească. Dar de ce? Ca nu cumva să biruie Hristos şi să ne mân­tu­ie pe noi. Dar aşa, necunoscând satana taina, a în­ce­put să-L prigonească, socotind că-i un drept, socotind că-i un prooroc, chiar de după botez, de când Hristos a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în muntele Quarantania, cum spu­ne Dumnezeiasca Scriptură: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul”. Chiar atunci s-a dus să-L ispitească, dar nu ştia sigur cine es­te, că auzi ce-I spune: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Matei 4, 1-3). Iar altă dată, când duhul cel necurat a strigat către Mântuitorul din îndrăcitul tămăduit în ţinutul Gherghesenilor: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Celui Prea Înalt?” (Luca 8, 28), a spus a­ceas­ta pentru că diavolul ştia Scriptura care zice: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi Fiii Celui Preaînalt toţi” (Psalmul 71, 6). Dar satana Îl socotea pe Mântuitorul ca pe un fiu al lui Dumnezeu după dar, asemeni proorocilor şi drep­ţilor către care a fost cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 10, 35), neştiind că este Fiul lui Dumnezeu după fiinţă, Cel ce va prăda iadul şi va omorî moartea.

Dar cu câţi oameni nu se luptase el de atâtea mii de ani, cu câţi patriarhi, cu câţi drepţi, cu câţi care au fă­cut minuni mari şi care au înviat şi din morţi? El ştia că trebuie să vină un prooroc, sau proorocul cel prezis de Moise, dar nu ştia că acela va veni în persoana lui Mesia. Iar dacă ar fi ştiut cu adevărat că-i Hristos, ar fi renunţat la lupta cu El. De ce? Ştia mai întâi că va fi biruit şi va ră­mâne de ruşine. Al doilea, ştia că dacă va lupta cu Dânsul, mai tare va întări taina mântuirii neamului ome­nesc, că Hristos a venit să sufere din dragoste pentru nea­mul o­me­nesc. Şi deci ca să se încaiere el la luptă cu Hristos, a pus Dumnezeu logodnicul, ca o acoperire. Căci dacă el ar fi ştiut că are în faţă pe Hristos, nu mai aducea nici o is­pi­tă lui Hristos. De ce? Ca nu cumva Hristos să păti­meas­că, fiindcă ştia că noi prin rănile Lui ne vom vinde­ca. Deci ar fi luat lui Hristos orice prilej de a fi ocărât şi bat­jocorit şi omorât, ca să nu se împlinească în felul a­ces­ta mântuirea lumii, care trebuie să vină prin cruce. Iată deci cele două pricini pentru care a pus Dumnezeu logodnicul lângă Preacurata Fecioara Maria.

Dar să mergem cu Evanghelia mai departe. Şi Iosif când a văzut că Maica Domnului are în pântece s-a în­tris­tat. El ştia că a luat această fecioară din mâna proo­ro­cu­lui Zaharia, să-i păzească fecioria nestricată şi s-o pă­zească cu totul în învăţătura Sfintelor Scripturi şi când a vă­zut-o grea, a început a se spăimânta, a se mâhni cu gân­dul, cum cântă Biserica: „Spăimântatu-s-a Iosif” şi „Nu te mâhni, Iosife!”. S-a mâhnit, gândind cum se poate ca o fe­cioară de cincisprezece ani, Curată şi Preasfân­tă, pe care a luat-o din Sfânta Sfintelor, a hrănit-o Ar­hanghelul Ga­vriil 12 ani şi apoi i se încredinţase lui, ca unui bătrân şi vă­duv şi sfânt, să păzească acest odor, această cămară a tai­nelor, această floare a raiului şi a cerului, să fie acum grea? Cine a înşelat-o pe Maria, cine a greşit cu dânsa, cum de s-a încumetat cineva să se apropie de un vas al Duhului Sfânt?

Acestea erau întrebările pe care şi le punea, mâh­nindu-se, bunul şi dreptul Iosif, după dreptate. Avea dreptate să se mâhnească, fiindcă toată grija de a o păzi era asupra sa. „Mă tem – gândea el – că de voi spune lui Zaharia aceasta, o să mă mustre, că de ce n-am păzit-o, iar pe dânsa, dacă o va afla poporul, o va ucide cu pietre. Da, mai bine am s-o las în taină şi să mă duc”. Căci zice Evanghelia: „Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevoind s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Şi cugetând el aces­tea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: „Io­si­fe, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt”. Iar Iosif a primit aceste cuvinte ca şi cum Dumnezeu În­suşi i-ar fi spus: „Nu te teme c-a înşelat-o cineva, nu te te­me că de comoara aceasta a Duhului Sfânt s-a atins ci­ne­va să ţi-o fure, nu! Este Preasfântă, Preacurată, pen­tru dânsa am făcut cerul şi pământul şi am zidit toată făp­tura; ia-o, nu te teme!”.

Şi aşa, întărit de înger, Iosif a luat-o. Şi zice mai în­co­lo Scriptura: „Şi n-a cunoscut-o pe dânsa până când a năs­cut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus nu­me­le Iisus” (Matei 1, 25). De la acest cuvânt, „până când”, pornind neoprotestanţii de tot felul, nu voiesc să o laude şi să o cinstească pe Maica Domnului, ci zic: „Auzi ce zice Scriptura: «Şi n-a cunoscut-o pe ea până când...»”. Ca şi cum ar da a înţelege că după aceea, după ce a născut pe Cel Unul-Născut, s-o fi cunoscut. Dar nebuni sunt şi slabi la minte toţi aceia care cugetă asemenea cu dânşii! Să cerceteze Scriptura mai întâi şi să vadă ce înseamnă cuvântul „până când”! Şi atunci să vadă adevărul, care străluceşte mai mult decât soarele în Evanghelie şi-n toa­te Dumnezeieştile Scripturi.

Cuvântul „până când” înseamnă „veşnicie”, se spu­ne în „Dogmatica” Sfântului Ioan Damaschin. Şi citind în scrierile Dumnezeieştilor Părinţi, vedem tâlcuit că atunci când auzim zicându-se: „Întoarce-Te, Doamne, până când şi Te umileşte (Te milostiveşte) spre robii Tăi” (Psalmii 89, 15), pe acest „până când” trebuie să-l înţelegem „veşnic”, „de-a pururea”, căci Dumnezeu nu Se întoarce numai până la o vreme, ci pururea Se întoarce către robii Săi care se roagă Lui. Sau când auzi în Psalmul 109: „Zis-a Domnul Dom­nului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”, să nu înţelegi că de la judecată înainte, de când va zdrobi Hristos toată vrăjmăşia şi pe diavolul şi pe cei potrivnici, nu va mai şedea de-a dreapta Tatălui, spre a împărăţi cu el peste toate veacurile, deoarece ştim bine – şi este scris – că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”(Luca 1, 33).

Sau de soţia lui David, Micol, fata lui Saul cea mai mică, se zice că „n-a avut copii până în ziua morţii ei” (II Regi 6, 23). Înseamnă că a născut după ce a murit?! Câtă nebunie ar fi să crezi că a născut după ce a în­gropat-o?! Prin urmare, cuvântul că fata lui Saul „n-a avut copii până în ziua morţii ei” a arătat veşnicia, că niciodată nu a mai născut.

Sau despre corabia lui Noe, ce zice? Şi nu s-a mai întors corbul în corabia lui Noe „până ce a secat apa de pe pământ” (Facerea 8, 7). Dar s-a întors vreodată, sau o să se mai întoarcă? Nu; porumbelul s-a întors a doua oară, dar corbul nu s-a mai întors. Deci cuvântul până când înseamnă veşnicie. Aşa şi despre Maica Domnului, când auzi că „n-a cunoscut-o pe ea până când…”, înseamnă că în vecii vecilor n-a cunoscut bărbat şi n-a cunoscut-o nimeni.

Ce spune Dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Şi a luat pe Maria, femeia sa şi a venit poruncă de la Ce­zarul August, când domnea în Siria Chirineu, să mear­gă fiecare să se înscrie. Unde? La cetatea sa. Şi a venit Iosif cu Maria în cetatea Vitleem. De ce a venit Iosif în Vitle­em? Vitleemul are patru nume în Dumnezeiasca Scrip­tură. Vitleemul se mai chema şi Efrata în vechime. Dar se mai chema şi Cetatea lui David, căci într-însa s-a născut şi s-a uns împărat marele strămoş al Mân­tui­to­ru­lui, du­pă trup. Dar s-a mai numit şi Casa Pâinii, de către prea fericitul patriarh Iacov, care, păscându-şi turmele oilor sale pe acele locuri, mai înainte a văzut şi a prooro­cit că acolo avea să pogoare şi să se nască pâinea cea vie care S-a pogorât din cer, Domnul Iisus Hristos.

Dar unde se află Vitleemul? În Palestina. El e o cetate mică, la jumătatea căii între Ierusalim şi Hebron, unde s-a născut Sfântul Ioan Botezătorul şi unde Avraam a vorbit la stejarul Mamvri cu cei trei îngeri, mai bine zis cu Sfânta Treime. Acolo este Vitleemul.

Dar de ce s-a născut Mântuitorul în Vitleem? Fiind­că Vitleemul era cetatea lui David şi aţi auzit mai sus ce i-a spus îngerul. Zice: „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria femeia ta!”. Iosif se trăgea din neamul lui David şi din casa lui David, de acolo, din Betleem şi a venit după dreptate să se înscrie acolo de unde era şi el şi Maica Domnului.

Şi ce s-a întâmplat dacă a venit în Betleem? Era vreo proorocie că Betleemul va fi locul de naştere al lui Iisus Hristos? Era. Proorocul Miheia a spus mai înainte cu vreo patru-cinci sute de ani de venirea lui Hristos în lume: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nicidecum nu eşti mai mic între voievodatele lui Iuda, căci din tine va ieşi Povăţuitorul care va paşte pe poporul Meu Israel” (Matei 2, 6; Miheia 5, 1). Această proorocie au cunoscut-o şi arhiereii şi cărturarii când i-a întrebat Irod unde va să se nască Hristosul. Căci ei au răspuns: „În Vitleemul Iudeii”; şi i-au spus proorocia aceasta. Deci, când a venit Iosif în Betleemul Iudeii cu Maica Domnului, fiind grea, tocmai atunci a sosit vremea de naştere, împlinindu-se nouă luni. Şi să nu credeţi că Maica Domnului, cum hulesc unii, a născut pe subţioară, sau că a născut pe la spate. Nu, nu, nu! A născut ca toate femeile; ceea ce n-a fost firesc la Maica Domnului este că n-a avut dureri la naştere şi că naşterea nu i-a stricat fecioria, căci era o naştere proprie numai lui Dumnezeu. Dacă trece raza soa­relui acum prin geamul bisericii acesteia, se poate ve­dea apoi urma ei pe geam? Cine poate arăta pe unde a tre­cut şi cum a trecut? Aşa a trecut Hristos prin Maica Domnului, fără să lase urme, fără să strice cheile fe­cio­riei, dar L-a născut la plinirea vremii, adică la nouă luni.

Naşterea Maicii Domnului a fost atât după legile firii, căci a născut la nouă luni, cât şi mai presus de firea noastră, căci n-a avut dureri la naştere, n-a cunoscut dulceaţă de bărbat mai înainte, precum celelalte femei şi nici nu i-a stricat bărbatul fecioria. Fecioară a fost înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară a rămas după naştere.

Şi tocmai atunci sosind vremea să nască, aflându-se în Betleem, căutau un loc unde să poată naşte o femeie tâ­nără. (…).

În acest timp, păstorii de turme, făcând strajă împrejurul turmelor lor, deodată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului s-a arătat împrejur, iar ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi! Căci iată, că vestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; căci vi S-a născut vouă Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi vouă semn. Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Iară după ce îngerii au plecat de la ei, la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta” (Luca 2, 8-15). Şi ducându-se, au aflat pe Mântuitorul în iesle şi lângă El pe Preacurata, Preasfânta Fecioara Maria şi pe bătrânul Iosif. Şi îndată au venit şi magii care umblau după stea, căci steaua stătuse deasupra peşterii. Şi i-au adus Lui daruri: aur ca unui Împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca unui mort, pentru mântuirea neamului omenesc.

Iubiţi fraţi,

Poate şi frăţiile voastre şi noi am stat în una din nopţi afară, când cerul era înstelat şi stelele aşa de frumoase şi de strălucitoare, ca în timpul de iarnă de acum. Ce aţi face dacă aţi vedea deodată că stelele şi cerul tot vin şi vin şi vin spre pământ şi se apropie? Şi se apropie din ce în ce mai tare, mai tare luminează şi de atâta orbire şi de frică, negreşit, mai că v-ar ieşi sufletul! Ce s-ar întâmpla? Câtă spaimă ar fi! Sau dacă am vedea deodată în timpul zilei că soarele începe să vină către noi şi tot vine şi orbeşte lumea şi arde lumea cu razele sale şi miliarde de raze străpungând văzduhul şi arzând toate şi luminând toate! Câtă frică ar fi atunci şi cât cutremur să vezi stelele şi soarele venind spre pământ! Ei, dar nimica n-ar fi aceasta faţă de ce s-a întâmplat la Naşterea lui Hristos. Că nu cerul, nu soarele s-a coborât atunci la noi, ci Ziditorul cerului şi al pământului, Cel ce a zidit soarele şi a pus lumina, razele şi căldura în el şi a pus lu­mi­nă­tori pe tăria cerului, Acela a venit! Câtă spaimă, cât cu­tre­mur n-ar trebui să ne cuprindă pe noi, gândind că Cel ce a făcut toate din nimic a venit până la firea noas­tră. Şi n-a voit să vină să se nască în palatele cezarilor Romei sau la faraonii Egiptului, unde era numai aur, ci într-o iesle simplă şi într-o peşteră.

Dar de ce s-a născut într-o peşteră? De ce? Pentru că ea e simbolul întunericului. El a venit să aducă lumi­nă şi în temniţa iadului şi în lumea care era într-o noap­te, că zice marele apostol Pavel: „întunericul veacu­lui a­ces­tuia”. Veacul de acum şi mai ales cel până la Hristos, era o noapte lungă, în care lumea era oarbă, stă­tea în în­tunericul slujirii de idoli şi al păcatului. Şi s-a născut Hristos noaptea, la miezul nopţii şi în peşteră, ca să arate că El a venit să aducă lumina, să risipească întu­ne­ri­cul. De unde? De la peşterile de care a spus Isaia. Căci zice: „Peşterile lor – vorbeşte de peşterile iadu­lui – în veci cu întuneric sunt făcute”. Şi a venit să risipească întu­ne­ri­cul şi peşterile iadului şi întunericul păcatului de pe faţa pământului.

Dar de ce s-a născut Iisus Hristos la miezul nopţii? Tot pentru aceasta: „Şi iată, Mirele vine la miezul nopţii”. Aşa va fi şi judecata, tot la miezul nopţii. A venit Hristos să lumineze peşterile întunericului veacului aceluia de atâ­tea mii de ani întunecat, pentru că El era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care va să vină în lume. El era Lumina lumii şi de la început a venit să lu­mi­ne­ze întunericul şi să strălucească în toate părţile cu ra­zele soarelui Dumnezeirii Sale.

Dar ştiţi în care zi a săptămânii s-a născut? Poate vă întreabă cineva: „Ştiţi în ce zi s-a născut Hristos?”. Adu-ţi aminte din Scriptură ziua în care a plouat mană peste Israel. Când a fost ziua aceea? Ziua întâi a săp­tă­mâ­nii. Tot în ziua întâi a săptămânii a făcut Dumnezeu lu­mina. Căci a zis Dumnezeu în ziua întâi: „Să se facă lumină” (Facerea 1, 3). În ziua întâi s-a născut Hristos, du­mi­nica s-a botezat, cum arată Părinţii de la Soborul IV ecu­menic, duminica Sfinţii Apostoli făceau Sfânta Litur­ghie, sau în „ziua soarelui”, duminica a turnat Hristos din Duhul Sfânt peste sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, prin pogorârea Sfântului Duh şi tot duminica a înviat din morţi (Matei 28, 1). Duminica a fost descoperit şi Apocalipsul, că Dumnezeiescul Evanghelist Ioan zice: „Am fost în duh în zi de duminică” (Apocalipsa 1, 10). Iată dar câte sunt legate de ziua duminicii.

Deci, de aceea a sfinţit Dumnezeu ziua duminicii şi cu Naşterea Sa şi cu pogorârea Duhului Sfânt, pentru că în ziua aceasta, cum v-am spus, a făcut Dumnezeu lumi­na.  Căci a zis Dumnezeu: „Să se facă lumină” şi s-a fă­cut lumină. Parcă ne-ar spune Mântuitorul: „Eu Însumi am făcut lumina cea zidită atunci şi am venit acum să aduc lumina cea sfinţită şi duhovnicească la toată lumea. Eu am adus lumină peste tot omul şi voi lumina peste tot omul care vine în lume cu lumina sfinţită; Eu am făcut lumina atunci când am făcut soarele şi lumina zilei şi Eu am venit acum ca lumină gândită, ca lumină duhov­ni­cească”. Iată pentru care pricină Hristos s-a născut du­mi­nica şi la miezul nopţii.

Iubiţi credincioşi,

Oare este vreo margine tainei a­ces­teia? Oare pot să înţeleagă îngerii şi oamenii taina în­tru­pării lui Dumnezeu Cuvântul, sau taina iconomiei Lui în trup? Nu. Nici îngerii, nici Heruvimii, nici Serafimii; cum dar, vor putea să înţeleagă minţile raţionale de pe pă­mânt taina aceasta? Cum încape Dumnezeu Cel necir­cum­scris, necuprins în toate zidirile Sale, în pântecele Fe­cioa­rei şi să fie, în acelaşi timp, pe scaun cu Tatăl, la cârma a tot u­ni­versul? Taina iconomiei în trup rămâne pururea tai­nă, cum zice Marele Vasile: „Taina înomenirii lui Dumnezeu Cuvântul covârşeşte cu minunea zidirea tuturor făpturilor celor văzute şi nevăzute” (Sfântul Vasile cel Mare, cap. 8 a celor „Despre Sfântul Duh”). Pe drept cuvânt s-au speriat îngerii, s-au speriat oamenii şi nimeni nu a putut înţelege cum Dumnezeu, prin fire Preaînalt fiind, S-a pogorât pâ­nă la noi şi S-a făcut asemenea nouă, afară de păcat. Deci această minune a minunilor nu s-a lucrat de Dumnezeu după fire, ci mai presus de fire şi mai presus de minte.

Iar prin această pogorâre a Lui până la noi mai ma­re slavă a aflat. Cea mai mare slavă a Celui Preaînalt s-a arătat în pogorârea până la noi. Căci zice Dumnezeiescul Grigorie al Tesalonicului: „Slava Celui Preaînalt s-a ară­tat în pogorârea la cele de jos”. Pogorârea până la noi, mai mare cinste-I este, mai mare slavă. Mare I-a fost sla­va şi slavoslovia Lui în ceruri, că s-au spăimântat şi înge­rii şi Arhanghelii şi Heruvimii şi Serafimii, când L-au vă­zut pogorându-Se. Ziceau: „Iată, Dumnezeu S-a făcut om, Dumnezeu S-a pogorât până la om, Dumnezeu mănâncă şi Se îmbracă asemenea lor, Dumnezeu umblă şi Se în­tristează cu ei, Dumnezeu cere ajutor şi Se mâhneşte cu dânşii. Ce este aceasta? Nu cumva Şi-a ieşit din fire? Nu cumva Dumnezeu a slăbit? nu cumva aceasta este ceva ce poate să-I ia Lui ceva din slavă?”. Nu. A fost sfatul cel mai înainte de veci al Preasfintei Treimi ca El să vie pâ­nă la noi şi din această pogorâre mai mare slavă Şi-a făcut Dumnezeu şi în ceruri şi pe pământ.

Iubiţi credincioşi,

Vreau să vă mai spun un lucru. Câte ar fi de spus! Dar ce putem cuprinde într-o predică în cadrul Sfintei Liturghii despre Naşterea lui Dumnezeu Cuvântul şi despre venirea Lui la noi? Atâta numai să ştiţi, că mare dragoste şi nemărginită bunătate ne-a arătat Dumnezeu prin venirea Lui până la noi, ca să Se facă asemenea nouă.

N-aveam să putem înţelege în alt fel nici că El e Dumnezeu, nici că pe Dumnezeu Îl avem Tată, nici că este şi un Duh Sfânt, n-aveam să ştim tainele acestea ale creştinătăţii care sunt astăzi prealuminate, dacă nu ve­nea El în lume şi nu trimetea după aceea pe Duhul Său, ca să deschidă inimile noastre şi pe Sfinţii Săi Apostoli, ca să ne deschidă mintea, să înţelegem Scripturile şi să ră­mâ­nă până astăzi cuvântul Lui viu şi lucrător în inimile şi-n minţile celor binecredincioşi.

Aceasta s-o ştiţi când ajungeţi la Naşterea Mântui­to­rului Iisus Hristos. Mai înainte de toate să daţi slavă mi­lostivirii şi bunătăţii celei negrăite a Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos şi Preacuratei şi Preasfintei Fecioa­re Maria, care a slujit la Naşterea Lui, că ne-a învrednicit pe toţi să mai ajungem încă o dată Naşterea Domnului şi să prăznuim înnoirea neamului omenesc prin taina ve­nirii cea în trup a lui Dumnezeu Cuvântul. Amin!

Parintele Ilie Cleopa

sursa: Doxologia.ro

Cuvânt la Naşterea Domnului – Sf. Ioan Gura de Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.

Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este plină de mulţimea credincioşilor.

Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadix.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Ioan Gura de Aur

Din “Predici la duminici şi sărbători” –
Sursa: ioanguradeaur.ro

Vezi si:

•  Sarbatoarea Nasterii Domnului – Colinde romanesti