Interviu cu Părintele Ciprian Negreanu

– In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare.

După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nu-şi simtă conştiinţa mur­dărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dum­nezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa.

E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: „Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie.

– Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc?

– Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere.

– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine?

– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!”  Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.

Povestea un părinte că era odată la Locu­rile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîn­cetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a vă­zut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună.

In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat…

– Şi să le mărturiseşti…

– Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”.

Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.

Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat.

– Părinte, v-aţi confruntat ine­vitabil cu problema asta mare, aproa­pe generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul?

– Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit trau­me foarte mari (accidente, moar­tea celor apropiaţi, violuri, homo­sexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume…

– Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă.

– Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi.

Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. Nu-L ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30).

Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia.

(Revista “Familia ortodoxa“, nr. 2 (37)/ februarie 2012)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

 * * *

Protos. Hrisostom de la Putna:

„Spovedania – declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Există unele abordări ale Tainei  Sfintei  Spovedanii pe care noi nu luăm seamă, la care nu ne gândim. Cum ar fi dacă, de exemplu, am înlocui problema păcatelor cu cea a împăcării? Cum ar fi dacă ne-am duce la Dumnezeu ca la Cel pe care-L iubim cel mai mult și față de care ne-am cam răcit, dar dorim mai presus de orice să ne împăcăm cu El? Taina Sfintei Spovedanii  este  o  întâlnire cât se poate de reală cu Dumnezeu. Și, ca orice întâlnire, pentru a fi reușită, are nevoie numaidecât de o pregătire. Cum? Cu maximă sinceritate și onestitate și… cu o declarație de dragoste. Să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim. Așa ne îndeamnă protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna. Vă invit să lecturați câteva cuvinte ale sfinției sale care să constituie un îndemn pentru viitoarele noastre întâlniri cu Dumnezeu.

„Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos”

În calitate de duhovnic, mă întâlnesc de multe ori la Spovedanie cu o situație destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timorați, foarte apăsați, și ies cumva și mai timorați. 70-80% dintre ei îmi vine să-i chem înapoi și să-i pun să mai stea puțin în genunchi, că mi se pare mie că nu pleacă ei așa cum ar trebui să plece.

Problema este că nu venim așa cum trebuie la Spovedanie. Nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una dintre cele mai intime taine; taină nu înseamnă nimic ascuns, taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment; dar va pricepe până la sfârșit. Taina întotdeauna invită pe om să exploreze mai mult adâncimile ei.

Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, și cel mai bun prilej este Spovedania.

„La Spovedanie, duhovnicul este acolo ca prieten al Mirelui, nu ca un simplu martor”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat…” Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie.

Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând, să simțim cum sufletul nostru revine în cele ale lui, adică în cele cerești, și nu se întâmplă lucrul acesta. De ce? Pentru că uităm ce se întâmplă la Spovedanie. Uităm că la acel moment iau parte trei persoane, nu simboluri: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Pe toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că Hristos este acea persoană. Ei…, greșit. Hristos a spus de nenumărate ori că El nu a venit să judece. Și chiar dacă judecata Lui este dreaptă, nu va face lucrul acesta, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Iar duhovnicul ar trebui să-și permită cel mai puțin să judece, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui, iar nu ca un simplu martor. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

„Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”

Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi (Mirele și mireasa/ucenicul) să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și se străduiește spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Mai apoi, se retrage discret, ca să se împlinească acel cuvânt spus de cel care a fost numit de Mântuitorul – prieten al Mirelui –Sfântul Ioan Botezătorul: „eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”.

Rămâne deci ca ucenicul să-și fie singurul judecător, însă, judecata aceasta personală pe care și-o face – să fie în cadrul cel mai intim cu putință. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit s-o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la un judecător, și nu pentru a fi achitați, nu pentru a ne curăța cazierul, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, înțelegem că e nevoie de o abordare puțin mai personală, puțin mai intimă. Și atunci, tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei  trebuie  privit ca atare.

„Spovedania – declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie și ceea ce voi auzi la Spovedanie nu sunt și n-ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, vărsarea inimii în fața Celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața Celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, neputincios și cu lipsuri, este altceva. Dar așa cum este, pe tot îl vărs.

Ni se pare adesea că, cu cât avem mai multe păcate scrise pe listă, cu atât Spovedania va fi mai eficientă. Dar nu-i așa. Atunci când mergem la întâlnire cu cineva, ce ne  propunem  noi? Oare să spunem ce avem mai rău în noi sau să descoperim ce are acela rău, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod cât mai deplin de celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci acele lucruri le voi spune. De acele lucruri voi încerca să scap.

„Mai presus decât  bucuria Raiului este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”

Spune  Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Epistola către Romani că „mai presus decât izbăvirea de chinurile iadului,  mai presus decât bucuria  Raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”.

Dacă înțelegem lucrul acesta, suntem cu mulți pași înainte față de ieri. Nimic nu se poate întâmpla bun înafara unei relații; relația este aceea care salvează tot. Și Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El.

Nu greșim dacă pornim de la experiențele noastre omenești. Putem să tratăm Spovedania și toată viața voastră ca o întâlnire, ca o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua  neîncetat. Nu simbol, ci realitate. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni doar pentru mine, așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă ce înseamnă El pentru mine? Ce rol are El în viața mea? N-are El niciun rol? Dă-i un rol. Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, că altminteri cum să te facă și El părtaș vieții Lui? Și atunci, dacă Îl vezi așa cum este, cum Se și prezintă, ca Cel care te iubește mai presus de orice, atunci vei ști și cum să-I mulțumești.

 „Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie”

Rugăciunile dinainte de Împărtășanie pun în balanță nevrednicia noastră și inima cu care venim la Hristos. „Știu că sunt nevrednic Doamne, dar și zidirea Ta sunt”, adică dacă mă iubești, nu mă lași așa. Iar în altă parte zicem: „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de Împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. La Spovedanie  tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți.

Tu ce ai fi în stare să-i treci cu vederea iubitei tale, soției tale, copilului tău? Ce criterii, ce limite îi pui în a se apropia de tine?  De un singur lucru trebuie însă să ne asigurăm: că Îl iubim sincer pe Dumnezeu și nu mergem la El ca niște nepăsători. Și avem nevoie numaidecât de Spovedanie înainte de Împărtășanie pentru că Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie.

sursa: doxologia.ro

* * *

„La Spovedanie nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dacă vom înlocui problema păcatelor la Taina Spovedaniei cu problema împăcării, vom observa că o  greșeală este mare doar în măsura în care ea ne-a îndepărtat pe noi de Dumnezeu. Și mai presus de greșelile săvârșite contează cele bune pe care nu le-am făcut, faptul că I-am înșelat lui Dumnezeu așteptările, că puteam să fim mai frumoși, mai buni, mai mult împreună cu El – și n-am fost, scuzându-ne că avem altele de făcut. Vă invităm să lecturați partea a doua a abordării Tainei Sfintei Spovedanii pe care ne-o propune  protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna.

„Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa?”

Personal, consider că două sunt întrebările la care ar trebui să răspundă cineva înainte să vină la Spovedanie. Prima: ce crezi că te ține pe tine pe loc și nu te lasă să alergi către Dumnezeu cu brațele deschise, asemeni unui copil către tatăl lui?

A doua întrebare: dacă Hristos ar veni aici, acum, în fața ta, ce crezi că te-ar face să-ți pleci rușinat ochii în jos, fără să poți să te uiți în ochii Lui și să-I zici că-L iubești? Dacă răspundem la întrebările acestea, restul sunt detalii.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos și unirea aceasta o vreau cât mai intimă, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Îmi voi pleca genunchiul și prima întrebare pe care o voi pune în această întâlnire a mea dinainte de Spovedanie va fi aceasta: Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu mai suntem cum eram? De ce nu suntem cum am vrea să fim? Eu cu Dumnezeu am discuția aceasta. După aceea, trebuie să-I declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de acest lucru.

„Să-I mulțumesc pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tot ceea ce face Dumnezeu nu face pentru alt motiv decât ca să ne determine pe noi să-L iubim. Așadar, să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea – iubire care este mai presus de răutatea mea – și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, nu numaidecât pentru cele pe care le-am observat mai repede sau mai greu, dar mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste. Când îmi voi da seama că tot ce a făcut El pentru mine a făcut din dragoste, atunci cu siguranță mă voi întoarce către mine și-mi voi spune: Măi, dar oare merita Dumnezeu să-I fac una ca asta? Atâtea a făcut El pentru mine, și eu…., asta-i răsplătesc? Asta se aștepta El de la mine? Așa Îi dovedesc eu că-L iubesc?

Dacă acestea se întâmplă înainte de Spovedanie, este simplu. Spovedania s-ar putea să nu dureze mai mult de cinci minute. Foarte mulți se plâng că n-au timp, că părintele prea îi grăbește, sunt cozi interminabile în biserică. Bineînțeles, de cele mai multe ori dau vina pe faptul că sunt biserici de parohie și de aceea vin la mănăstire… Sunt pretexte, nimic altceva.

„Comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe”

Spovedania poate să dureze și-o oră; asta veți hotărî voi: tu și cu Dumnezeu. Duhovnicul nu va îndrăzni să întrerupă legătura voastră, vă promit. Dar dacă veți confunda Spovedania cu o discuție amicală sau cu o vizită la psiholog,  atunci sigur că veți avea nevoie de mai mult de cinci minute. Dacă veți confunda duhovnicul cu un confident, veți avea aceeași problemă.

Chiar dacă duhovnicul nu se grăbește, încercați să separați discuțiile de Spovedanie. Mai bine discutați înainte, decât după. Și după ce primiți răspuns la întrebările pe care le puneți, începeți Spovedania. Țineți  Spovedania în inima voastră. Nu spuneți nimic la nimeni după aceea, mai ales nu din ceea ce ați auzit, ci din ceea ce ați înțeles de acolo, căci comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe. Vrăjmașul aude ce se întâmplă acolo, dar nu înțelege și atunci caută prin orice fel de mijloace să vă întrebe ce ați înțeles, ca să afle și el. Țineți în inima voastră și ce s-a întâmplat la Spovedanie, și ce se va întâmpla după, și ce s-a întâmplat înainte – totul, căci altminteri Taina va fi murdărită, va fi coborâtă de la înălțimea ei.

„La Spovedanie nu tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării”

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că icoana pocăinței este pilda fiului risipitor. În această pildă nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da, dar „iartă-mă” – nu. De ce? Nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Cuvântul acesta „primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru: pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem la Spovedanie să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării. Mă duc la Dumnezeu să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli.

Iei îndrumarul cu tine și îl ții sub cheie, bineînțeles, că n-apuci să ștergi mereu ce ai bifat acolo, să nu vadă cumva cineva ce ai scris. Și începi să citești ce ai însemnat. Acelea nu sunt păcatele tale. Cele scrise acolo respectă foarte clar și riguros titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești pe-acolo ceva care să-ți arate câteva lucruri. Dar nu zice: acestea sunt păcatele tale. De ce nu zice? Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu.

Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu. În funcție de cum lovește în relația mea cu Dumnezeu, voi ști cât de grav sau mai puțin grav este acel păcat.

Există momente în care, chiar dacă stai și te chinuiești, scotocind prin minte, n-o să găsești prea multe păcate pe care să le spui: iar mă duc la Spovedanie, ce să-i mai zic? Iar îi zic că am făcut aia și aia și aia? Păi asta am zis și data trecută, serios. Adică acum două dăți i-ai spus că ai furat un ou, data trecută i-ai zis că ai furat un ou, acum îi zici că ai furat un ou – e același păcat. Dar cum furi tu același ou, nu înțeleg. Nici același ou nu e, și nici același furăcios. Și atunci nu vorbim de același păcat.

Însă se întâmplă să nu găsești păcate: Măi, parcă n-am făcut nimic. M-a păzit Dumnezeu și n-am făcut nici aia, nici aia, bineînțeles că nici pe mama n-am omorât-o, sunt cuminte, n-am făcut nimic, nici măcar o amendă, ce să-i zic eu la Spovedanie, că trebuie să-i zic ceva, nu?

 „Nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dar dacă abordăm Taina altfel și ne punem noi în fața Persoanei iubite de care ne-am cam răcit și pe care mergem s-o împăcăm acum, veți vedeți că nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut. Cât anume că I-am înșelat așteptările, că […] puteam să fiu mai bun și n-am fost, puteam să fiu mai mult împreună cu El și m-am cam scuzat, că am altele de făcut. Și atunci altfel mergem la Spovedanie.

E aproximativ la fel ca atunci când te întorci de la școală după ce ai luat un patru și evident că profesoara a apucat s-o înștiințeze pe mama. Și ajungi acasă și vezi pe ochii mamei că știe ce ai făcut și te întreabă cum a fost la școală. Până la urmă va trebui să-i spui. Dar ce să-i spui, doar vezi că știe? În momentul acela observi că se întâmplă ceva cu inima ta și ai o apăsare de care nu poți să scapi, apăsare pe care trebuie s-o rezolvi cu un „iartă-mă”, care vine destul de greu, dacă te gândești că mama se pregătește să te pedepsească.

Dar totuși trebuie să-i spui. Și-i spui. Și ea nu te ceartă. Nu te ceartă deloc. Te iartă fără să i-o ceri. Ei, atunci apar lacrimile pocăinței, când sentimentul vinovăției tale se întâlnește cu iertarea ei, când știi că ești vinovat, dar înțelegi că vinovăția  aceasta stă între tine și ea sau El și asta te doare cel mai mult.

Aceasta este Spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la Spovedanie, evident că ai să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul Spovedaniei. Și toată nevoința noastră trebuie să se încadreze în efortul acesta de a strânge relația cu Dumnezeu.

Avem nevoie numaidecât să ne împrietenim cu Dumnezeu, cât mai repede și cât mai bine, altminteri vom auzi cel mai greu cuvânt pe care-l poate auzi vreun om la Judecată: acela că “nu te cunosc pe tine”.

Când omul se află în fața lui Hristos, preferă să audă „luați-l, legați-l, duceți-l în focul cel mai dinafară…”, cum zice în Scriptură – decât „nu te cunosc pe tine”, și să simtă acea tristețe din vocea lui Hristos.

Dacă aceste lucruri le vom avea noi în minte, altfel vom merge la Spovedanie și, mai ales, altfel vom ieși de acolo. Să facem tot ce putem ca să ne împrietenim, ca să ne iubim mai mult și mai profund cu Dumnezeu. […] Faceți tot ce vă vine în minte ca să strângeți relația cu Dumnezeu. Orice efort în afara acestui lucru este în zadar.

Protos. Hrisostom de la Putna

sursa: doxologia.ro

Citiţi şi:

● Pregatirea pentru o spovedanie adevarata

● Sfaturi înainte de spovedanie si împartasanie

● Despre Spovedanie (Sf. Nectarie de Eghina) – de ce este necesara si cum sa ne marturisim

● Sfantul Nectarie – Despre pocainta

● “Totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire” – Cuv. Paisie Aghioritul

● Îndreptar de Spovedanie – de Par. Ilie Cleopa

Alta pricina este cu siguranta faptul ca experienta Sfantului Siluan se intemeiaza, in chip original, pe vederea lui Dumnezeu si pe o deplina primire a harului, pe cat este cu putinta aici, pe pamant, lucru cu totul minunat, pe care putini oameni, chiar dintre cei sfinti, ajung sa-l cunoasca.

De aceea, majoritatea Parintilor vorbesc despre parasirea sufletului de catre har intr-un context si la un nivel cu totul deosebite de cele pe care se plaseaza experienta Sfantului Siluan, prezentand-o sub forma generala si, s-ar putea spune, teoretica a unei invataturi duhovnicesti – cel mai adesea scoasa din vietuirea inaintasilor-, care sa-i lumineze si sa-i intareasca pe cei care ar avea de indurat o asemenea incercare.

Sa observam mai inainte de toate ca, fara a fi propriu-zis vorba de parasire, Parintii evoca adesea alternanta, inevitabila in viata duhovniceasca, dintre momentele in care harul isi face simtita prezenta si momentele de secatuire sufleteasca, in care omul simte cu durere absenta lui. Aceasta alternanta – pe care, intr-o masura sau alta, o cunosc toti cei cu o viata duhovniceasca sporita si pe care Sfantul Siluan a trait-o el insusi de-a lungul multor ani este evocata in chip simbolic de Origen, atunci cand, Omilia 27 la Cartea Numerii, comenteaza calatoria si popasurile poporului ales, in pustie.

Sfantul Macarie Egipteanul vorbeste mai limpede despre aceasta alternanta, aratand ca ea se intampla dupa o iconomie dumnezeiasca, care are in vedere folosul omului: “Harul […] se amesteca cu omul, ca un aluat, si devine o parte fireasca a acestuia, devine o singura fiinta cu el. Se manifesta in om in multe chipuri, precum voieste, spre folosul acestuia. Caci sta in firea lucrurilor ca focul uneori sa se inteteasca si sa creasca, alteori sa slabeasca si sa se potoleasca; lumina, de asemenea, uneori sa straluceasca mai cu putere, alteori sa se micsoreze si sa paleasca; la fel se intampla si cu aceasta faclie a harului: odata aprinsa, lumineaza totdeauna, insa cand este inviorata de iubirea lui Dumnezeu, atunci devine mai stralucitoare, apoi, dupa randuiala divina, lumina iarasi se imputineaza, desi ea continua sa existe.“ Tot el arata ca pierderea harului poate urma dupa o experiere foarte puternica a lui, in care omul, inaltandu-se la vederea in extaz a luminii dumnezeiesti, pare sa fi atins treapta cea mai inalta a vietii duhovnicesti. In aceste randuri, folosind persoana a treia, asemenea Sfantului Pavel cand vorbeste despre rapirea sa la al noualea cer, Sfantul Macarie pare sa se refere la propria sa experienta:

“Alta data, lumina care straluceste in inima descopera o alta lumina, mai launtrica, mai tainica si mai adanca. In aceasta lumina, in aceasta contemplare plina de dulceata afundandu-se omul, nu mai este stapan pe sine, devine ca un strain pentru lumea aceasta; iar acest lucru se face din cauza iubirii si desfatarii care-l copleseste, din pricina tainelor celor ascunse care i se descopera. In acel timp, omul fiind eliberat de povara celor trecatoare, ajunge la masura desavarsirii, curat si liber de pacat. Dar, dupa aceea, harul se arata mai putin si vine valul puterii vrajmase. Harul straluceste doar in parte, iar omul se afla pe o treapta mai joasa de desavarsire.”

Fara sa arate pricinile pentru care harul se retrage, Sfantul Macarie spune doar ca aceste variatii se datoreaza faptului ca, in aceasta lume, crestinul nu poate fi deplin curat de orice pacat si, chiar daca uneori ajunge la desavarsire, nu poate starui in ea; a crede ca acest lucru este cu putinta, este o amagire: “Chiar daca cineva se odihneste in har, patrunde tainele si se desfata de multa dulceata a harului, pacatul ramane inca in el. Unii, din cauza ca au fost daruiti cu belsug de har si de lumina, socotesc ca sunt liberi si desavarsiti, insa din lipsa de experienta gresesc. Pentru ca, zic eu, desi au puterea harului, nu sunt inca pe deplin slobozi. Si eu am ajuns, in anumite momente la masura libertatii posibile, si stiu ca nu exista om desavarsit.”

In ceea ce-l priveste, Sfantul Diadoh al Foticeei arata rostul binecuvantat al acestor alternante, in cadrul pedagogiei dumnezeiesti; fiecare dintre cele doua momente – simtirea harului si pierderea lui – are menirea sa-l fereasca pe om (daca el adopta starea cuvenita – de smerenie, in primul caz; de bucurie si nadejde, in al doilea) de primejdia pe care o reprezinta celalalt – adica de mandrie si, respectiv, de deznadejde. «Harul obisnuieste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar, inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza in chip nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatata de slava desarta. Prin urmare, trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre intristare si bucurie se afla nadejdea. “Caci asteptand, zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine” (Ps. 39, 1), si iarasi: “Dupa multimea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu (Ps. 93, 19).»

Multi Parinti socotesc retragerea harului drept o binecuvantata parasire de catre Dumnezeu a sufletului care a gresit, mai ales prin mandrie sau slava desarta. Pierzand harul – care este simtit ca sprijin si pavaza dumnezeiasca -, sufletul cade prada raului si demonilor. Parasirea este resimtita de om nu doar ca abandonare din partea lui Dumnezeu, ci si ca o cadere a lui in puterea demonilor si a lucrarii lor; de aici o viziune indeobste pesimista si intunecata. Ea isi regaseste rostul binecuvantat numai daca este repusa in cadrul iconomiei si al proniei lui Dumnezeu si daca i se descopera functia terapeutica si pedagogica, adica atunci cand omul intelege ca ea vindeca si intelepteste sufletul care se caieste si se indreapta. Trebuie ca experierea raului si a lucrarii sale sa-l duca pe om la cainta si smerenie, prin care ajunge mai intai sa se intoarca la starea de virtute, iar apoi sa ramana statornic in ea.

Multe dintre aceste consideratii le aflam intr-un capitol din Gnosticul lui Evagrie: “Aminteste-ti de cele cinci pricini ale parasirii de catre Dumnezeu, ca sa-i poti ridica pe nevolnicii cuprinsi de deznadejde. Intr-adevar, parasirea scoate la iveala virtutea ascunsa. Cand aceasta a fost la sata de izbeliste, ea o reinvie prin pedepse. Si astfel se face prilej de mantuire pentru altii. Cand virtutea se arata pe fata, parasirea invata umilinta pe cei ce se impartasesc din ea. Cu adevarat, cel care a trecut prin aceasta incercare uraste raul; incercarea este un vlastar al parasirii, iar parasirea este fiica nepatimirii.” Evagrie spune mai intai ca uneori omul poate fi supus acestei incercari chiar de Dumnezeu, Care vrea sa-i dea astfel prilejul sa-si arate taria unor virtuti, cum sunt credinta, nadejdea, rabdarea, smerenia, asteptand sa fie izbavit din aceasta suferinta. Alteori insa, parasirea vine ca o pedeapsa pentru nesocotirea virtutii, indeosebi a smereniei, si pentru caderea in pacat.

Cel care stie sa se foloseasca bine de aceasta pedeapsa se va intoarce, mai ales prin cainta, la starea sa virtuoasa de mai inainte, ajungand o pilda pentru ceilalti, cum de altfel o pilda pentru semenii sai este si cel caruia parasirea i se da ca prilej de intarire in virtuti. Chiar si pentru cel bogat in virtuti si nepatimitor exista primejdia parasirii pentru un singur cuget rau, mai ales pentru mandrie. Cel care a experiat raul in care cade omul parasit de har se va stradui sa se fereasca de el, veghind cu multa trezvie. Iata deci ca Evagrie priveste parasirea, dintr-un anume punct de vedere, ca tristete adanca a sufletului, incercare a virtutilor, indreptare si mustrare spre inteleptirea celui cazut in pacat.

Reluand aproape cuvant cu cuvant continutul textului de mai sus, Sfantul Maxim Marturisitorul are in vedere mai ales acest aspect si nu mai vorbeste propriu-zis despre “parasire”, ci de razboirea omului de catre demoni.

Intr-un alt text, in care, de asta data, foloseste cuvantul “parasire”, Sfantul Maxim se arata totusi mai constructiv decat Evagrie: “Patru sunt felurile generale ale parasirii: una din iconomie, cum este la Domnul, ca, prin paruta parasire, cei parasiti sa se mantuiasca. Alta, spre dovedire, cum este la Iov si Iosif, ca sa se arate unul stalp al barbatiei, celalalt al neprihanirii. A treia, spre povatuire duhovniceasca, cum este la Apostol, ca, smerindu-se in cugetare, sa pastreze covarsirea harului. In sfarsit, a patra este lepadarea, ca la iudei, ca, pedepsiti fiind, sa fie incovoiati spre pocainta. Dar toate felurile sunt mantuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.” Parasirea, despre care se vorbeste doar in general, este prezentata, in primul caz, ca mantuitoare si mai ales ca prilej de sporire si intarire in virtuti cum sunt barbatia, curatia, smerenia si pocainta.

Despre parasirea omului de catre Dumnezeu spre pedeapsa si indreptare, care se face din pricina pacatelor si ales pentru mandrie, vorbeste in repetate randuri Sfantul Isaac Sirul. Insa si mai mult se vorbeste despre ea in capitolul 47 al Istoriei Lausiace a lui Paladie, care reproduce Omilia LIV atribuita Sfantului Macarie Egipteanul. “Cei care urmaresc un scop urat si sufera de boala de a placea oamenilor si de mandria gandurilor, dand impresia ca ei cultiva virtutea, acestia cad in greseli, Dumnezeu lasandu-i in acestea spre folosul lor, ca simtind din schimbarea lor parasirea lui Dumnezeu, sa se indrepteze fie in intentie, fie in faptele lor.” “Deci orice cadere, fie prin limba, fie prin simturi, fie prin fapta, fie prin tot trupul, are in ea o parasire pe masura mandriei, cu toate ca Dumnezeu ii cruta pe cei parasiti.”

Parasirea de catre Dumnezeu inseamna pierderea harului Sau si de aceea cei care ajung intr-o asemenea stare cad prada puterilor raului, “fiind parasiti si lasati in lucrari sau patimi urate si de rusine“, si, “ingerul departandu-se“, cad “sub stapanirea vrajmasului, in neoranduiala si neinfranare“. Aici apare insa rostul binecuvantat al parasirii, care se face spre indreptarea omului: “Iar neinfranarea, care-l coboara pe om in randul animalelor, da pe fata pacatul care-l facea asemenea dracilor, adica mandria“; iar “prin umilire si rusine, incet-incet se leapada de mandria socotita virtute”. “Si daca omul descris de noi se indrepteaza, lepadand pricina parasirii, adica mandria, si regaseste smerita cugetare (…) se intoarce la el cunostinta cu marturia ingereasca.” Prin toate acestea, autorii vor sa explice pentru ce oameni care au vietuit in virtute ajung sa cada si sa se rataceasca; dar ei nu se feresc sa vorbeasca si despre parasirea celor drepti: “Una dintre cauzele parasirilor dumnezeiesti este ca sa se arate virtutea ascunsa, ca cea a lui Iov […]. Alta cauza este inlaturarea mandriei, ca in cazul lui Pavel. Caci Pavel a fost parasit, fiind lasat in diferite greutati, in batai si necazuri. Caci zice: Mi s-a dat un ghimpe in trup, un inger al Satanei, sa ma bata, ca sa nu ma trufesc (2 Cor. 12, 7).” In aceste doua cazuri, dupa cum vedem, ni se descopera latura intunecata a parasirii, adica necazurile si relele pe care le are de indurat omul parasit de pronia lui Dumnezeu, dezvaluindu-se insa, in acelasi timp, rostul ei binecuvantat de a-l restabili sau de a-l intari pe om in virtute.

Toate aceste invataturi au numeroase puncte comune cu experienta si marturia Sfantului Siluan. Dupa cum am vazut, staretul spune staruitor ca mai ales mandria duce la pierderea harului. El vorbeste, fara sa insiste prea mult despre rolul pedagogic al parasirii, potrivit proniei lui Dumnezeu. Totusi aproape niciodata el nu vorbeste de spre parasire ca despre o abandonare voita de Dumnezeu si nici nu vede in relele pe care le indura sufletul parasit de har o pedeapsa a lui Dumnezeu. Pustiul, uscaciunea nostalgia pe care le simte sufletul, chiar daca sunt pentru el un izvor de suferinta, au totusi rostul de a-l mana in cautarea lui Dumnezeu, de a-i inteti dorinta si iubirea pentru Cel de Care, de cand i-a fost dat sa-L cunoasca, nimeni si nimic nu-l mai poate desparti.

Un text din Evagrie prezinta totusi un interes deosebit, amintind de chinuitoarele vedenii ale demonilor pe care le-a avut in mai multe randuri Siluan, si de simtirea iadului in care l-au aruncat cugetele de mandrie: “Nu lasa mandria sa-ti intre in inima si nu te fali cu puterea ta inaintea lui Dumnezeu, ca sa nu ajungi sa fii parasit de El si batjocorit de diavolii cei rai.” Sfantul Diadoh al Foticeei vorbeste si el despre o asemenea experienta, aratand ca uneori ea este o pedeapsa a celor care s-au departat de Dumnezeu, insa cel mai adesea are un rost educativ, caci harul nu se ia cu totul, ci mai curand se ascunde, pentru ca omul sa afle, cu umilinta, ca are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: “Parasirea din ingaduinta, in scop de povatuire, nu liseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis, de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte prin rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau.

Este ceea ce face mama care departeaza putin copilul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca, speriat de niscai oameni cu fete urate ce-i stau imprejur sau de niscai fiare, sa se intoarca apoi cu frica multa si cu lacrimi la sanul maicii. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu, legat dracilor.” Pentru Sfantul Siluan, cea mai dureroasa si adanca forma de parasire a fost simtirea chinurilor iadului. Aceasta ramane insa o experienta exceptionala si, in pofida intensitatii ei, nu ocupa in scrisul staretului locul pe care-l au celelalte aspecte ale parasirii despre care am vorbit mai sus si in legatura cu care nu sunt niciodata pomeniti demonii si iadul.

Ultimul text din Sfantul Diadoh al Foticeei este interesant pentru faptul ca deosebeste doua forme diferite ale parasirii: parasirea cu scop educativ si parasirea ca pedeapsa, oferind astfel o cheie pentru lectura altor texte patristice, unde nu se face in mod limpede aceasta distinctie, iscand de aceea unele confuzii. In capitolul urmator, Sfantul Diadoh revine asupra acestei distinctii, aratand cu claritate insusirile dupa care pot fi recunoscute cele doua feluri de parasiri. “Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea, o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie.“ Parasirea ca pedeapsa este de fapt lasarea omului in voia patimilor si in puterea vrajmasilor, despre care vorbea mai sus Evagrie. Dumnezeu nu este raspunzator pentru aceasta si nu El este Cel care-l pedepseste pe om; parasindu-l pe cel care L-a parasit, El nu face decat sa-i respecte libertatea; omul insusi se plaseaza intr-o stare in care pierde sprijinul si ajutorul lui Dumnezeu si se preda patimilor.

Distinctia intre o parasire povatuitoare si una pedepsitoare o regasim la Sfantul Atanasie Sinaitul, care preia mai multe dintre invataturile inaintasilor sai. La intrebarea: “Cate feluri de parasire sunt?”, el raspunde: “Potrivit unui indoit scop al lui Dumnezeu, orice parasire este ori spre imbunatatire si indreptare, asa cum face un tata cu fiul lui, sau prin respingere, cum face un imparat cu vrajmasii sai. Asa a fost parasit, in urma, Iuda de Hristos. Lazar si slabanogul au suferit parasire spre iertarea pacatelor, caci citim: “Iata ca te-ai facut sanatos. De-acum sa nu mai pacatuiesti.” Pavel a fost pedepsit pentru a nu se mandri cu faptele sale cele mari, Iov, ca sa se indrepteze si mai mult, dupa cum i-a spus lui Dumnezeu […]. Prorocii au fost aruncati in temnita spre pilda si folosul poporului. Se cuvine asadar ca acela care sufera parasire sa caute si sa afle in el insusi pricina ei si sa se indrepteze, altfel va cadea in puterea vrajmasilor, sau va ajunge de rasul semenilor, fiind batjocorit de oameni de nimic si lipsiti de inima, sau va cadea in patimi si fapte de rusine, in incercari grele si neputinta dupa dreapta judecata a lui Dumnezeu. Pentru ca adesea mandria, increderea desarta in propriile puteri, osandirea aproapelui, indreptatirea si neosandirea de sine sau pacatele pe care le-am facut odinioara ne fac robi ai patimilor sufletesti si trupesti.”

Unii Parinti ne dau pilde de parasire deosebit de puternica, in care starile patimase despre care Sfantul Diadoh al Foticeei si Sfantul Atanasie Sinaitul spun ca sunt pedepse pentru sufletul pacatos, indeosebi tristetea cea mai adanca, frica, deznadejdea si akedia, ajung la culme.

Sfantul Ioan Casian vorbeste despre asemenea experiente, dupa ce mai intai a zugravit starea harica a sufletului, ajungand sa creeze astfel un contrast izbitor: “De ce uneori, gasindu-ne in chilie, suntem atat de vioi sufleteste, plini de o bucurie de nespus si de un adevarat belsug de simtiri sfinte, pe care nu numai ca nu putem sa le exprimam in cuvinte, dar nici macar sa le intelegem in tot adancul lor? Atunci rugaciunea curge, cuvintele vin repede, iar mintea plina de roade duhovnicesti simte ca sunt primite de Dumnezeu rugaciunile ei, pe care le inalta cu dragoste si spor chiar si in somn. Si, dimpotriva, de ce alteori, fara nici o pricina, suntem atat de abatuti, cuprinsi de o tristete neinteleasa, atat de apasatoare incat nu numai ca ne simtim cu sufletele pustiite, dar chiar si chilia ne ingrozeste, cititul ne scarbeste, rugaciunea ne este sovaielnica, gandurile ratacesc ca la oamenii beti. Gemem si suspinam, dar mintea nu mai poate sa-si afle drumul de mai inainte si, cu cat incearca sa se inalte catre Dumnezeu, cu atat mai mult aluneca si rataceste si intr-atat este de pustiita si-i lipseste rodul duhovnicesc, incat nici dorul de unparatia cerurilor, nici frica de gheena n-o pot trezi din acest somn de moarte.”

Sfantul Isaac Sirul, lasand deoparte starea harica a sufletului, isi indreapta atentia spre starea de parasire, pe care o arata ca vreme de mare intunecare si tulburare a sufletului: “Iar in vremea in care ne aflam in intunecime, sa nu ne tulburam, mai ales daca pricina acesteia nu e de la noi. Atunci pune-o pe seama purtarii de grija a lui Dumnezeu, pentru pricini pe care singur El le stie. Caci in cate o vreme oarecare sufletul nostru se afla ca sugrumat si se scufunda in valuri. Fie ca citeste cineva din Scriptura, fie ca liturghiseste, fie ca se apropie de orice alt lucru vine peste el intuneric peste intuneric. Si atunci paraseste lucrul si de multe ori nici nu doreste macar sa se mai apropie de el. Si nu mai crede nicidecum ca se va mai intampla cu el vreo schimbare si ca va mai dobandi pacea, in acest ceas s-a umplut de deznadejde si de frica; si nadejdea in Dumnezeu, si mangaierea credintei sunt scoase cu totul din sufletul lui. Si se umple intreg de indoiala si de frica.“

In continuare, Sfantul Isaac spune ca sufletul aflat in aceasta stare, pe care o aseamana cu akedia, este supus la multe ispite. El arata ca “acestei ispite ii sunt supusi mai ales cei ce doresc sa petreaca intr-o vietuire potrivita mintii si-si cauta mangaierea credintei pe aceasta cale” si de aceea “ceasul acesta le pricinuieste chin si suferinta mai ales acestora, prin indoiala adusa in cuget”. Insa adauga: “Dumnezeu nu lasa sufletul in acestea o zi intreaga, pentru ca altfel s-ar fi pierdut nadejdea crestinilor, ci face degraba sfarsit acestei stari.” In sfarsit, el indeamna: “Iar de staruie mai mult tulburarea acestei bezne, asteapta totusi schimbarea vietii, care va veni repede chiar din mijlocul ei”, aratand astfel urmarile binecuvantate ale acestei suferinte, pentru care a si ingaduit pronia lui Dumnezeu ca sufletul sa o indure.

In vreme ce Sfantul Isaac arata si rostul binecuvantat pe care intr-un sfarsit poate sa-l aiba o asemenea experienta, desigur in masura in care omul nu staruie in pacat si lasa in grija lui Dumnezeu, Sfantul Dorotei de Gaza vorbeste despre o experienta asemanatoare, pe care a trait-o el insusi, zugravind-o in culori foarte intunecate: “Pe cand ma aflam inca in manastirea de obste (a avvei Serid), mi s-a intamplat odata o mare si de nesuportat intristare si ma aflam intr-o astfel de durere si stramtorare, ca eram aproape sa-mi dau si sufletul.” Putin mai jos, o descrie chiar in amanunt: “E o ispita foarte grea, intunecata, nemangaiata, nelasand nici o clipa de odihna. E o stramtorare din toate partile, o inabusire din toate partile”, aratand si pricina ei: “Iar necazul acela imi venise din uneltirea dracilor, caci o astfel de ispita e adusa din pizma lor. E foarte grea […], dar vine repede in suflet harul lui Dumnezeu, pentru ca altfel nimenea n-ar putea s-o indure.” In alta parte, avva Dorotei arata ca o asemenea ispita vine fie din lipsa de grija, fie din delasarea din viata duhovniceasca, dar mai ales din pricina cugetelor de mandrie: “Pentru ca, precum am zis despre samanta, ca si dupa odraslire si crestere, daca nu vine iarasi ploaie in continuare, nu face rod, ci se usuca si se pierde, asa e si cu omul. Daca, facand acestea, isi departeaza Dumnezeu putin acoperamantul Lui si-l paraseste, se pierde. Iar parasirea omului se intampla cand face lucruri potrivnice starii lui. De pilda: daca cineva e evlavios si se face nepasator, sau e smerit si se face indraznet si mandru.”

Sfantul Ioan Casian crede si el ca delasarea sufletului si ispita demonilor sunt cele doua pricini de capetenie ale parasirii: “Obarsia acestei secete sufletesti despre care vorbiti este sau nepasarea noastra sau imboldirea diavolului […]. Din nepasare, cand noi insine fara sa ne ingrijim sau sa ne preocupam de ceva serios, dar lasandu-ne prada trandaviei si gandurilor primejdioase, facem sa rasara pe ogorul inimii noastre spini si maracini, iar acestia, crescand si inmultindu-se in ea, ne fac la randul lor sterpi si neinstare de con templare si roada duhovniceasca. Din imboldirea diavolului, cand, chiar daca suntem cateodata stapaniti de preocupari inalte, ganduri potrivnice patrunzand cu iscusinta si viclenie in mintea noastra, fara stirea sau voia noastra, suntem rapiti de langa bunatatile cele mai mari.“

Experientele descrise de Sfintii Isaac si Dorotei, extrem de inrudite, ne amintesc de suferintele pe care le-a indurat Sfantul Siluan din pricina diavolilor, in primele luni de manastire, mai inainte de vederea lui Hristos viu, ca si la putina vreme dupa aceea. In anumite privinte, ele amintesc si de simtirea iadului de catre Sfantul Siluan, care insa a fost mai puternica si mai staruitoare decat vederea demonilor de mai inainte sau decat starile descrise de Parintii pomeniti mai sus. Totusi aceste experiente par legate, prin formele si manifestarile lor, mai mult decat acelea, de o stare patimasa. Pe de alta parte, ele par foarte indepartate de starea de parasire pe care a trait-o Sfantul Siluan de-a lungul multor ani si pe care o descrie in insemnarile sale: durerea si nelinistea despre care ne vorbesc si el, si cei doi Parinti, nu sunt de aceeasi natura.

Intotdeauna parasirea este traita de Sfantul Siluan in stransa legatura cu dorirea si iubirea lui Dumnezeu, pe care de altfel ea le starneste si mai mult in sufletul sau. Rostul si intelesul binecuvantat sunt mult mai limpede exprimate decat in experientele celor doi. Alta deosebire este aceea ca mai inainte de parasire, asa cum a experimentat-o Sfantul Siluan timp de multi ani de-a lungul vietii sate a existat o simtire nemasurat de mare a harului, ceea ce nu pare sa fie cazul experientelor descrise de avva Dorotei si Sfantul Isaac Sirul. Cei doi privesc harul drept o pavaza, care fereste de loviturile raului, in vreme ce Sfantul Siluan il traieste pe o treapta mai inalta, ca dragoste, blandete, pace a Duhului Sfant. Avva Dorotei si Siluan au in comun faptul ca amandoi indica mandria ca pricina de pierdere a harului, si smerenia, ca pazitoare a lui.

Din aceasta ultima invatatura, comuna de altfel tuturor Parintilor, rezulta ca omul are datoria sa vegheze. Asupra trezviei insista Sfantul Isihie Sinaitul atunci cand vorbeste despre parasire, subliniind rostul pedagogic pe care-l are parasirea in castigarea trezviei: “Frica indoita, parasirile din partea lui Dumnezeu si intamplarile povatuitoare ale incercarilor dau nastere trezviei, ca supraveghetoare continua in mintea omului, care incearca astfel sa astupe izvorul gandurilor si faptelor rele. Pentru ea sunt deci si parasirile, si incercarile neasteptate din partea lui Dumnezeu, pentru indreptarea vietii noastre. Si mai ales pentru cei ce au gustat odihna acestei bunatati, dar pe urma sunt fara grija.“ Fara indoiala, Sfantul Siluan, care se invinuieste pe sine ca n-a fost indeajuns de veghetor, este de acord intru totul cu aceasta chemare la trezvie. Totusi, parasirea despre care vorbeste Sfantul Isihie Sinaitul sta pe o treapta mai putin inalta decat cea pe care a indurat-o Siluan, pentru ca este pusa intre incercarile povatuitoare si spre inteleptire, rostul ei fiind doar acela de dobandire a trezviei si de indreptare a vietii. Aici nu se vorbeste, propriu-zis, despre o initiala imbelsugare de har, care mai apoi se pierde.

Aceasta idee, care nu transpare din textele patristice citate mai sus, apare totusi la unii Parinti. Ei arata ca, la inceputul unei vietuiri duhovnicesti mai profunde (atunci cand devine in chip constient crestin ca urmare a unei convertiri si hotarari facute din inima sau atunci cand intra in viata monahala etc), crestinul primeste o revarsare mai mare de har si simte cu mai multa putere efectele lui bucuria, pacea, blandetea, ravna duhovniceasca, dar ca aceasta stare exceptionala nu dureaza mult timp. Harul din el incepe sa se micsoreze, sa slabeasca si chiar sa se stinga, lasand sufletul pustiu, intunecat, secatuit, intristat, chiar deznadajduit, cu sentimentul ca a fost parasit cu totul si uitat de Dumnezeu.

Multe din aceste consideratii le aflam intr-o scrisoare a avvei Ammona: “Sa stiti ca in lucrarea cea duhovniceasca, la inceput, Duhul da bucurie (credinciosilor), cand vede ca inima lor este curata. Apoi, dupa ce le-a daruit bucuria si dulceata Sa, pleaca si-i paraseste. Si acesta este un semn al Sau. Caci asa face el cu tot sufletul care-L cauta pe Dumnezeu, la inceput. Pleaca si-i paraseste pe oameni, ca sa vada daca-L cauta cu adevarat pe Dumnezeu.

Si sunt unii care, atunci cand Duhul a plecat de la ei si i-a lasat, se ingreuneaza si nu se straduiesc sa iasa din lancezeala si nu se roaga la Dumnezeu sa le ia povara si sa le trimita iar bucuria si dulceata de mai inainte si, asa, din pricina negrijii si cu voia lor se instraineaza de bunatatea lui Dumnezeu. Pentru aceasta ajung trupesti si, chiar daca poarta haina calugareasca, s-au lepadat de virtutile monahului. Acestia sunt orbi in toata viata lor si nu pricep lucrarea lui Dumnezeu. Iar daca simtind o ingreunare neobisnuita si potrivnica bucuriei de mai inainte il roaga pe Dumnezeu cu lacrimi si postiri, atunci Dumnezeu cel atotbun, vazandu-i cum cer de la El intru dreptate si din toata inima, taindu-si voia lor, le [daruieste] o bucurie mai mare ca cea dintai si-i intareste si mai mult. Si asa face el cu tot sufletul care-L cauta.”

Aceste minunate cuvinte ne apropie mult mai mult decat celelalte de experienta si marturia Sfantului Siluan, nu doar pentru faptul ca se intemeiaza pe o simtire dintru inceput puternica a harului, ci si pentru ca aceasta experienta este personalizata, fiind prezentata ca lucrare a Duhului Sfant, si pentru ca-L arata pe Acesta ca pe Datatorul bucuriei si blandetei duhovnicesti, insusiri si puteri asupra carora Sfantul Siluan staruie in chip deosebit. Sfantul Ammona spune ca unii oameni nu stiu sa se foloseasca de acest dar minunat. Intamplator, Sfantul Siluan face si el aceeasi remarca: “Parintele Stratonic mi-a povestit ca in Caucaz intalnise sapte barbati care gustasera harul Duhului Sfant, dar unii din ei nu cunosteau calea Domnului, nu stiau cum povatuieste Domnul sufletele si de aceea au slabit in ea mai apoi.” Ca si ceilalti Parinti, avva Ammona arata rostul pedagogic al parasirii, dar subliniind, ca si Sfantul Siluan, ca aceasta se face spre incercarea voii omului, ca el sa arate in chip liber cat de mult il iubeste pe Dumnezeu. Apoi, avva Ammona, ca si Sfantul Siluan, vorbeste despre rugaciunea, postul si plansul celui care, pierzandu-L pe Dumnezeu, vrea sa-L regaseasca; si, desi in putine cuvinte, vorbeste despre aceasta cu o fina simtire si intelegere a relatiei personale cu Dumnezeu, foarte trudite cu cele ale staretului. In sfarsit, exista la avva Ammona, ca si la Sfantul Siluan, o puternica nadejde si chiar o deplina incredintare ca Dumnezeu, in nesfarsita a bunatate, va da celui care-L cauta nu numai harul pierit, ci asupra de har.

Referirea la o experiere puternica a harului la inceputul vietii duhovnicesti, la pierderea lui din pricina mandriei, la retragerea lui Dumnezeu ca incercare a vointei omului de a-L cauta si ca indemn la mai multa ravna in cautarea Lui, ca si la sarguinta omului de a redobandi, prin rugaciune, strapungere a inimii si lacrimi, harul pierdut, o aflam la Sfantul Macarie Egipteanul, insa mai pe scurt mai putin personala si mai mult simbolica, in acest scurt pasaj din Omilia XXVII: “Multora dintre cei ce au cautat pe Dumnezeu, li s-a deschis poarta, au vazut comoara si s-au indreptat catre ea. Dar, pe cand strigau plini de bucurie: Am aflat o comoara!, poarta s-a inchis inaintea lor, iar ei au inceput iarasi s-o caute si sa strige, coplesiti de tristete: Am aflat o comoara, dar am pierdut-o! Cu un anume rost se imputineaza harul, ca noi cu si mai mult zel sa-l cautam, ca tezaurul se arata ca sa ne indemne sa-l cautam.“ Din textele citate mai inainte vedem insa ca aceasta observatie corespunde unei experiente situate pe o treapta inalta, a vederii luminii celei dumnezeiesti, pe care Sfantul Macarie a trait-o el insusi.

Sfantul Diadoh al Foticeei vorbeste si el despre o simtire dintru inceput a harului, aratand ca Dumnezeu vrea ca omul sa descopere astfel inaltimea la care se cuvine sa ajunga si cat de mari sunt ostenelile pentru a urca la ea; vorbeste apoi de retragerea harului, spre smerirea omului, de suferinta pe care o are sufletul amintindu-si de gustarea lui; in sfarsit, despre indemnul pe care-l capata astfel omul, de a se nevoi ca sa-l afle din nou. Pentru toate acestea si mai ales pentru staruinta cu care vorbeste despre “dulceata lui Dumnezeu” pe care o gusta sufletul si despre rostul esential al iubirii in atingerea desavarsirii, putem spune ca Sfantul Diadoh ne ofera o marturie foarte apropiata de cea a Sfantului Siluan. “La inceputul inaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Prea Sfantul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si incredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavarsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca, si de vom implini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, intrucat nu avem inca dragostea sfanta ca deprindere. […] Din pricina aceasta, sufletul se intristeaza si mai mult, purtand in el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputand-o dobandi in simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavarsite. E trebuinta deci sa ne silim sa o implinim, ca sa ajungem la gustarea ei intru toata simtirea si incredintarea.“

Sfantul Ioan Casian subliniaza si el faptul ca Dumnezeu voieste printr-o parasire pedagogica sa-l intelepteasca pe om, aratand pe larg ce mare prilej de sporire duhovniceasca este ea pentru suflet, pentru ca-i inteteste nevoin-fele si ravna cautarii harului. In acelasi timp, el insista asupra caracterului cu totul gratuit al harului, care, cu acelasi rost pedagogic, ii poate fi dat omului fara ca acesta sa fie catusi de putin vrednic de el, dupa cum tot asa ii poate fi luat inapoi, ca sa recunoasca smerit ca i-a fost daruit din marea bunatate a lui Dumnezeu, iar nu pentru sarguinta sa: “Aceasta incercare poate veni din ingaduinta lui Dumnezeu. Iar cauza ingaduintei si a incercarii este . Prima este aceea ca, parasiti intrucatva de Domnul si vazandu-ne mintea slabita si coborata din curatia de mai inainte, pe care o aveam cand El era cu noi, nu ne mai putem inalta in nici un fel.

Primim astfel marturie ca nici prin gemetele, nici prin priceperea noastra nu ne este cu putinta sa redobandim acea stare de bucurie si de curatie si ca voiosia pierduta a inimii trebuie sa cerem sa ne-o dea nu prin sarguinta noastra, ci prin voia Lui, intarita cu harul si cu lumina Lui. A doua cauza este cea a punerii la incercare; anume ni se incearca staruinta, statornicia mintii si a dragostei de Dumnezeu, ni se cere sa aratam cu ce incordare a mintii si a rugaciunilor cautam ocrotirea Duhului Sfant cand ne paraseste, pentru ca, stiind cu cata truda am redobandit-o, bucurosi sa ne straduim a o pastra cu cea mai mare grija. Fiindca de obicei nu se pastreaza cu luare-aminte ceea ce se crede ca poate fi usor redobandit.“ “Prin aceasta se vede bine ca harul si mila lui Dumnezeu lucreaza totdeauna in noi pentru cele bune. Daca ele ne parasesc, oricat ne-am stradui cu ostenelile si mintea noastra, nu putem redobandi starea de mai inainte fara ajutorul Lui, implinindu-se intotdeauna cu noi cuvintele: “Nu este in puterea celui ce vrea, nici a celui ce alearga, ci in puterea lui Dumnezeu este mila” (Rom. 9, 16). Ci, dimpotriva, uneori acest har nu numai ca nu refuza sa ocroteasca pe cei nepasatori si dezlegati de aceasta insuflare, pe care o numiti sfanta, si de belsugul de cugetari duhovnicesti, dar chiar ii insufla pe cei nevrednici, trezeste pe cei ce dorm si lumineaza pe cei stapaniti de orbirea nestiintei. El ne cearta cu blandete si ne dojeneste, raspandindu-se in inimile noastre pentru ca astfel, treziti de lucrarea Lui, sa ne ridicam din somnu nepasarii.

In sfarsit, adesea simtim pe neasteptate mirea ma prezentei Sale, a carui suavitate e mai presus de orice poate face mana omeneasca, iar mintea, plina de desfatare, rapita, isi iese din sine si uita ca locuieste in trup.” Din toate cele aratate mai sus reiese ca marturia si experienta Sfantului Siluan se apropie cel mai mult de cele ce invata Sfintii Ammona, Macarie Egipteanul, Diadoh al Foticeei si Ioan Casian. Iar aceasta nu este o simpla intamplare: toti acesti Sfinti Parinti au fost vase alese ale Sfantului Duh, marturisind simtirea vie a harului Sau in inimile lor. Laitmotivul invataturii Sfantului Ammona, ucenic al avvei Antonie cel Mare, este ca desavarsirea vietii duhovnicesti se lucreaza prin primirea “puterii” Duhului Sfant, numita de el “puterea lui Dumnezeu”, “putere dumnezeiasca”, “putere a harului”, care este insusi Duhul cel Sfant, Duhul lui Dumnezeu, Duhul adevarului, Duhul blandetii, Duh de foc .

Invatatura lui arata pe Duhul Sfant, Care vine sa Se salasluiasca in suflet, ca fiind izvor de lumina, de bucurie si de nespusa dulceata. Pentru Sfantul Macarie, a carui invatatura duhovniceasca se aseamana cu cea a Sfantului Ammona, scopul vietii crestine este comuniunea omului cu Dumnezeu, care se savarseste in experierea constienta a Duhului Sfant, a Carui prezenta in suflet se manifesta mai ales ca lumina, blandete, bucurie. Sfantul Macarie vorbeste de simtire, gustare, de incredintare launtrica deplina, de putere si de energie sau de lucrare. Sfantul Ioan Casian, in ceea ce-l priveste, ne pune inainte invataturile culese de pe buzele monahilor imbunatatiti, in timpul sederii sale in pustiul egiptean, mai ales de la cei dintai ucenici ai Sfantului Macarie, pe care el il socoteste “un mare barbat duhovnicesc“. Sfantul Diadoh al Foticeei preia in esenta invatatura Sfantului Macarie, punand-o astfel la adapost de orice invinuire de mesalianism. Pentru el, de asemenea, desavarsirea vietii crestine sta in simtirea cu credinta deplina a harului Duhului Sfant, care se face vazut in lumina si-i daruieste sufletului in care Se salasluieste pacea, blandetea si bunatatea dumnezeiasca.

Jean-Calude Larchet

sursa: crestinortodox.ro

Puterea pocaintei si indelunga rabdare a lui Dumnezeu

Un frate biruindu-se de curvie, in toate zilele se afla savarsind pacatul si in toate zilele il imblanzea pe Stapanul sau cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand, amagandu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica. Si vazand Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea lui cu amare lacrimi, zicand: miluieste-ma, Doamne, si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea desmierdarilor ! Ca nu am obraz, Stapane, a cauta si a vedea Chipul Tau cei sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca.

Acestea zicand si iesind din biserica, cadea in noroi, dar nu se deznadajduia de mantuirea sa. Caci de la pacat intorcandu-se la biserica, striga catre iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicand : pe Tine, Doamne, Te pun chezas de acum ca nu voi mai face pacatul acesta ! Numai iarta-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit !

Si dupa ce facea el aceste infricosate fagaduinte iarasi se afla intru acel pacat rau. Si se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea prea dulce si nemarginita Lui bunatate, ca suferea in toate zilele calcarea si necunostinta fratelui cea neindreptata si rea. Din multa mila cauta si astepta pocainta si intoarcerea lui. Ca nu un an a facut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani si mai mult.

Vedeti, fratilor, rabdarea cea nemasurata si iubirea de oameni cea nemarginita a Stapanului, cum totdeauna indelung rabda, suferind faradelegile si pacatele noastre cele cumplite ! Ca de acel lucru trebuie sa ne inspaimantam si sa ne minunam: de indurarile cele bogate ale lui Dumnezeu, ca fagaduindu-se fratele ca nu va mai face altadata pacatul, se afla mincinos.

Deci, intr-una din zile, facand fratele pacatul, a alergat la biserica, plangand, suspinand, tanguindu-se si silind indurarile Prea Bunului Stapan ca sa se milostiveasca spre dansul sa scape de noroiul inversunarii. Si cum il ruga el pe iubitorul de oameni, Dumnezeu, vazand incepatorul rautatii si pierzatorul sufletelor noastre, diavolul, ca nimic nu foloseste, ci cele ce el prin pacat alcatuia fratele prin pocainta le risipea, nerusinandu-se, i s-a aratat de fata, cautand in obrazul lui si strigand catre cinstita icoana a Domnului nostru Iisus Hristos :

o, ce-mi este mie si Tie Iisuse Hristoase ? Milostivirea Ta cea nemarginita ma biruieste si ma surpa, caci primeste pe acest curvar, care in toate zilele minte inaintea Ta, defaimand stapanirea Ta ! Pentru ce nu-l arzi, ci indelung rabzi si suferi ? Caci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari si pe toti pacatosii o sa-i pierzi. Cu adevarat, nu esti Drept Judecator, ci unde vrea stapanirea Ta, treci cu vederea si pe mine pentru o mica calcare a inaltarii, din ceruri m-ai aruncat jos. Iar acestuia mincinos fiind si curvar, fiindca zace inaintea Fetei Tale, usor ii daruiesti blandetea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecator Drept ? Precum vad si Tu primesti fapturi din multa Ta bunatate si treci cu vederea dreptatea. Si acestea zicea diavolul iutindu-se de multa amaraciune si para de foc scotand din nari, apoi a tacut.

Si s-a facut glas ca de la jertfelnic, zicand : o, balaure prea viclean si pierzatoruie, nu te-ai saturat de socoteala ta cea rea, ca ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusa te silesti sa-l hranesti si sa-l sorbi ? Ai atatea greseli ca sa pui si sa traga intocmai cu Sangele cel scump, pe care l-am varsat pe Cruce pentru dansul ? Iata Junghierea Mea si Moartea Mea a afundat faradelegile lui. Cand pacatuieste, nu il gonesti, ci il primesti cu bucurie si nu-l opresti, nadajduind sa-l dobandesti si Eu Cel atat de milostiv si iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, sa ierte celui ce greseste in fiecare zi pana la saptezeci de ori cate sapte, oare nu il voi ierta pe el, oare nu-l voi milui ? Asadar, cu adevarat, de vreme ce alearga la Mine, nu Ma voi intoarce de la el, pana ce il voi mosteni. Caci pentru pacatosi M-am rastignit si preacuratele Mele patimi pentru dansii le-am intins, ca cel ce va voi sa se mantuiasca, sa alerge si sa se mantuiasca. De la nimeni nu ma intorc, pe nimeni nu alung, macar de va gresi de nenumarate ori intr-o zi si de tot atatea ori va veni catre Mine, nu va iesi afara scarbit. Caci nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta.

Si auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurand si neputand sa fuga. Apoi iarasi s-a facut glas, zicand : asculta, amagitorule, pentru ce zici ca sunt nedrept ? Caci Eu eu cu toti sunt drept. In ceea ce aflu pe cineva, in aceea il judec. Iata deci, pe acesta l-am aflat stand inaintea picioarelor Mele si biruitor peste tine aratandu-se. Il voi lua si-i voi mantui sufletul, fiindca n-a deznadajduit de mantuire. Iar tu vezi cinstea lui si crapa de zavistie si rusineaza-te.

Fratele stand cu fata in jos si tanguindu-se, si-a dat duhul. Si indata urgie mare, ca focul a cazut peste satana si l-a mistuit. De aici sa cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni cea nemasurata a lui Dumnezeu si niciodata sa nu deznadajduim de mantuirea noastra.

* * *

Sa nu ne descurajam din pricina multimii pacatelor noastre

Un frate cazand in ispita, din intristare a pierdut randuiala calugareasca. Si vrand sa puna inceput, din cauza mahnirii se oprea, zicandu-si : cand am sa mai fiu cum am fost odata ? Si pregetand, nu putea sa faca inceput de lucru calugaresc. De aceea, a venit la un batran, si i-a povestit cele despre sine. Auzind batranul scarba lui, i-a povestit o pilda ca aceasta:

Un om avea o tarina si din lenea lui s-a intelenit si s-a umpiut de spini si de ciulini. Iar mai pe urma a socotit sa o lucreze. Si a zis fiului sau: mergi de curateste tarina ! Fiul sau mergand sa o curete, a vazut multimea spinilor si s-a descurajat, zicandu-si: cand voi putea sa smulg eu toate acestea si sa curatesc tarina ? Si culcandu-se, a adormit.

Apoi s-a desteptat si cautand din nou la multimea spinilor si trandavindu-se, a petrecut zacand. Uneori se culca, alteori intorcandu-se ici si colo, ca usa in tatana, precum zice Scriptura, a cheltuit fara lucru multe zile.

Dupa acestea a venit tatal lui, sa vada ce-a facut. Si l-a gasit ca nimic n-a lucrat si i-a zis : pentru ce n-ai lucrat nimic pana acum ? Iar el i-a spus : tata, cum veneam sa lucrez, vazand multimea spinilor, ma slabanogeam si de scarba ma culcam si dormeam. De aceea nimic n-am lucrat.

Atunci i-a zis lui tatal : fiule, atata cat tine asternutul tau, fa in toate zilele. Si asa sporeste-ti lucrul si nu slabi. Iar tanarul a facut asa. Si in putina vrerne a curatit tarina.

Asadar si tu frate, cate putin lucreaza si nu te descuraja. Caci Dumnezeu cu darul Sau iarasi te aseaza la randuiala cea dintai. Iar fratele auzind, sezand cu rabdare, facea cum l-a invatat batranul. Si cu darul lui Dumnezeu a aflat odihna.

* * *

Alt frate sedea singur, aparte, in manastirea Monidriilor zicand aceasta rugaciune neincetat catre Dumnezeu : Doamne, nu ma tem de Tine ! Pentru aceasta, trimite-mi sageata de fulger, sau alt chin, sau boala, sau drac, ca asa macar sufletul meu cel impietrit sa capete frica !

Rugandu-se iarasi, zicea : stiu ca multe am gresit Tie, Stapane, si nenumarate sunt greselile mele. Pentru aceea nu indraznesc sa zic sa ma ierti, ci de se poate, pentru indurarile Taie, iarta-ma! Iar de nu se poate, pedepseste-ma aici si nu ma pedepsi acolo ! Daca si aceasta este cu neputinta, rasplateste-mi aici o parte din chin si acolo imi fa mai usor chinul! Numai sa incepi de acum sa ma pedepsesti, insa cu mila si nu cu mania Ta, Stapane.

Asa, un an intreg pocaindu-se si acestea cu lacrimi fierbinti din tot sufletul cerand si zdrobindu-si trupul cu post si cu priveghere si in cealalta rea patimire si sufletul sau smerindu-si, intr-o zi sta el jos si plangea dupa obicei, tare tanguindu-se. Din multa suparare i-a venit lui dormitare si a adormit.

Atunci a aparut de fata Hristos, zicand cu glas bland: ce ai omule? De ce plangi asa? Iar el cunoscandu-L pe Iisus cine este, a raspuns inspaimantat: am gresit, Doamne! Iisus i-a zis: scoala-te! Cel ce plangea raspunde: nu pot, Stapane, de nu-mi vei da mana. Si intinzand mana si apucandu-l Iisus, l-a sculat. Dar sculandu-se, foarte tare plangea. I-a zis iarasi Cel ce s-a aratat tot cu glas lin si bland: de ce plangi, omule? De ce te mahnesti? Raspuns-a fratele: nu vrei, Doamne, sa plang si sa ma mahnesc, caci cu atatea Te-am suparat, eu cel ce am dobandit de la Tine atatea bunatati? Iar Acela intinzandu-Si din nou mana a pus-o pe capul fratelui si i-a zis : de acum nu te mai intrista, ca de vreme ce tu te-ai intristat pentru Mine, nu ma voi mai scarbi asupra ta ! Caci daca Sangele Meu L-am dat pentru tine, cu mult mai vartos iti voi da iertare si tie si la tot sufletul care se pocaieste curat.

Venindu-si in sine fratele, din acea vedere si-a aflat inima plina de toata bucuria. Asa s-a incredintat ca a facut Dumnezeu mila cu dansul. De atunci a petrecut totdeauna in multa smerenie, multumindu-i Lui.

Din “Pateric” – Edit. Reintregirea 2004