Interviu cu Părintele Ciprian Negreanu

– In primul rând, e nevoie să se spovedească pentru a se reînnoi, pentru a-şi curăţi sufletul printr-un nou Botez — un Botez al lacrimilor, care să scoată la iveală toate darurile pe care le-am primit la Botez şi pe care ni le-am acoperit cu păcate şi cu greşeli. Ne spovedim ca să ne vedem din nou sufletul curat, ca să ni-l regăsim, dezlegat din legăturile păcatelor, să dăm la o parte mizeriile şi toate care acopereau cumva darurile mari ale Botezului. Părintele Arsenie Boca spunea că oricine, oricât de puţini talanţi ar avea, unul tot are, care e Botezul. El aşa socotea, că cel care are un talant e cel care are Botezul — dar care e un talant mare.

După aceea, ne spovedim pentru că nu există om care să nu-şi simtă conştiinţa mur­dărită, neîmpăcată, neliniştită şi căutăm răspuns la Dumnezeu, dezlegare de la Dum­nezeu — şi asta numai prin preot, numai aşa găsim dezlegare. Şi atunci, ne spovedim sau căutăm să ne spovedim pentru că ne mustră conştiinţa.

E „pârâşul de pe cale”, despre care ne vorbeşte Mântuitorul: „Impacă-te cu pârâşul tău pe cale”, căci altfel va trebui să plătim până la ultimul bănuţ, dacă nu ne împăcăm cu el. Şi eu aş zice: minunat ar fi să ajungem să fim prieteni cu pârâşul nostru, care este conştiinţa adică să ne sfatuiască, iar noi să-i urmăm sfaturile. Adică spovedania să fie împrietenirea cu „pârâşul”; nu numai o împăcare formală, ci o împrietenire. Ne spovedim în principal din aceste două motive şi din al treilea, aş zice, care tot principal este: ne spovedim pentru că ne dăm seama că doar prin sfatuirea unui duhovnic, unuia mai înaintat pe Cale, unui cunoscător bun al învăţăturilor de credinţă, a vieţuirii duhovniceşti, al luptei nevăzute, doar prin sfatuirea lui putem să învăţăm şi noi cum să luptăm, cum să ne biruim pe noi înşine, cum să ne biruim patimile. Spovedania să nu se rezume numai la mărturisire, ci şi la sfatuirea duhovnicească, la duhovnicie.

– Pentru că vorbim despre îndrumare, cum ar trebui să fie relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnicesc?

– Sunt oameni pe care îi cunoşti de ani de zile, vin şi se spovedesc şi… doar se spovedesc. Spun rapid păcatele şi se rezumă doar la atât. Nu au o relaţie vie cu duhovnicul. Simt că se dezleagă păcatele, dacă au pocăinţă — dar sunt ca nişte oameni care intră într-o grădină şi culeg numai o floare, deşi ar putea să ia braţe de flori. Şi cred că relaţia cu duhovnicul ar putea fi mult mai folositoare dacă nu s-ar rezuma numai la a-ţi mărturisi rapid păcatele şi a pleca, fără măcar cu un sfat, sau cu un canon. Incă se şi miră unii când îi opreşti şi le spui ce ar trebui să facă. Cum zicea Părintele Teofil, e nevoie să-l vezi pe duhovnic ca pe un prieten, ca pe un tată şi un frate şi să poţi merge la el ca la un prieten, oricând. Să nu-ţi fie ruşine. Aşa cum un prieten te poate ajuta oricând şi la orice oră, fără să te judece, ci să te înţeleagă întotdeauna şi să fie de partea ta. Pe de altă parte, să fie ca un frate care îţi sare în ajutor în orice clipă şi care te mai şi mustră câteodată şi-ţi bate obrazul că „nu aşa se face”, dar şi ca un tată care uneori să aibă şi cuvinte mai aspre dacă e nevoie, dar şi multă, multă blândeţe şi înţelegere.

– Ce înseamnă să faci o spovedanie bună? Când se spovedeşte omul cu adevărat şi bine?

– Această problemă am văzut că se pune din ce în ce mai des în ultima vreme. Am discutat-o şi eu, văzând că există concepţia că ai putea detalia atât de mult păcatele, încât, dacă le-ai spune pe toate în nuanţele cele mai fine, ai face o spovedanie bună. Şi tot mai mult încerc şi eu să le spun oamenilor că nu în asta constă o spovedanie bună, lucru pe care învăţătura ortodoxă ni-l spune de mult timp: detalierea păcatelor prea mare, mai ales a celor legate de desfrânare, nu este folositoare nici pentru cel ce se spovedeşte, nici pentru cel ce spovedeşte. Şi tot mai mult mi se adevereşte că o spovedanie bună nu înseamnă detalierea în mii şi mii de nuanţe a fiecărui păcat şi atenţia la tot felul de detalii foarte subţiri, ci pocăinţa adevărată. Omul să creadă cu sinceritate că este păcătos. Să ştie că e păcătos, să-şi ştie păcatele sale, cum zicea Părintele Arsenie Boca: „Ajunge să-ţi aduci aminte o dată de păcatele tale, le-ai trecut o dată prin mintea ta, apoi uită-le!”  Uită-le, aducându-ţi aminte întotdeauna că eşti un desfrânat — dar nu în detalii, nu în nuanţe, nu în fineţuri. Nu foloseşte sufletului omenesc.

Povestea un părinte că era odată la Locu­rile Sfinte şi a venit o femeie în biserică să se spovedească la el şi zece minute a plâns neîn­cetat, în hohote, neputând să rostească nici un cuvânt, iar părintele, după zece minute, s-a ridicat şi a dezlegat-o de toate păcatele. Adică, fără ca ea să fi zis nimic. Pentru că a vă­zut sinceritate şi părere de rău cu adevărat de păcatele sale şi hotărâre de a nu mai face acele păcate — şi cred că asta face ca o spovedanie să fie bună.

In primul şi primul rând, să crezi sincer că eşti păcătos, să-ţi cunoşti cât de cât păcatele, să nu mai vrei să le faci niciodată, să le urăşti, să urăşti felul tău de a fi în păcat…

– Şi să le mărturiseşti…

– Şi să le mărturiseşti, da. Foarte mulţi vin la sfârşit şi zic: „Ştiţi, cred că eu nu m-am spovedit bine, că încă mi-aduc aminte de ele”. Dar e firesc! Dumnezeu când le şterge, nu şterge şi amintirea păcatului. Dacă ar şterge cu totul amintirea păcatelor, am face neîncetat aceleaşi păcate. Şi am zice că „lasă — iar le fac, iar mă spovedesc şi iar uit de ele, şi trăiesc liniştit, cu conştiinţa împăcată”.

Nu! Amintirea păcatelor rămâne, şi bine face că rămâne, şi Dumnezeu bine face că o ţine în continuare, ca un paznic, ca să nu mai facem.

Oamenii cred că dacă îşi mai aduc aminte de păcate, trebuie să le detalieze şi mai mult. Cine ştie ce lucruri să mai spună, şi mai tainice! Or nu este cazul, nu asta este pricina pentru care îşi aduc ei aminte de păcat.

– Părinte, v-aţi confruntat ine­vitabil cu problema asta mare, aproa­pe generalizată, a omului de astăzi — si anume cu depresia, cu oameni depresivi, care ajung la de multe ori la deznădejde. Cum îi poate ajuta duhovnicul?

– Intr-adevăr, am văzut că, în afară de cei care au suferit trau­me foarte mari (accidente, moar­tea celor apropiaţi, violuri, homo­sexualitate) sunt foarte mulţi care sunt depresivi neavând nici una dintre aceste traume…

– Aceştia devin depresivi datorită modului lor de viaţă.

– Da. Chiar dacă ei, din afară, par altora că ar avea o viaţă de dorit. Adică ceilalţi îi invidiază: au de toate, nu le lipseşte nimic, chiar şi Dumnezeu i-a împodobit cu calităţi excepţionale. Oameni care par de invidiat, dar ei sunt într-o depresie! Şi foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, sunt depresivi.

Ce-ar putea face duhovnicul? Eu, cel puţin, am văzut că depresia atâtor tineri şi atâtor suflete este pornită de la mândrie, de la păcatul principal al sufletelor noastre, mândria. Ori de la complexe de inferioritate. Eşti complexat că nu ai, că nu eşti ca celălalt, că nu arăţi ca celălalt, că nu ai mintea celuilalt, că n-ai averea celuilalt – orice. Porneşti şi tu dintr-o mândrie, pentru că vrei să fii ca ceilalţi, vrei să fii mai mult ca ceilalţi, vrei să fii slăvit, vrei să fii lăudat, vrei să fii primit în cercurile lor. Nu-L ai pe Dumnezeu în vedere, porneşti şi de la o necredinţă. Că, dacă te-ar interesa Dumnezeu şi L-ai cunoaşte pe Dumnezeu şi L-ai căuta cu sinceritate pe Dumnezeu, ţi-ar ajunge El. Pentru că Mântuitorul spune, şi acest lucru îl văd toţi: „Cel ce lasă pentru Mine masă, casă, părinţi, fraţi, rude, va primi în veacul acesta de o sută de ori mai mult, case, mese, părinţi, fraţi, rude şi în veacul viitor împărăţia” (Marcu 10:29,30).

Şi să ştiţi că aşa se întâmplă. Cei ce-L caută pe Hristos cu sinceritate (şi probabil că sunt plânşi de ceilalţi, sau nu sunt primiţi în nici un fel în grupurile lor, în laudele lor, în mândriile lor, nu sunt cot la cot cu ceilalţi) totuşi nu vor rămâne singuri, Il vor avea pe Hristos, dacă vor crede Lui. Şi vor avea multă dragoste şi vor simţi multă dragoste de la Dumnezeu şi preţuire, că Dumnezeu nu a dispreţuit pe nimeni, cum zice Sfântul Simeon Noul Teolog, niciodată nu a dispreţuit pe nimeni. Şi aceşti oameni vor descoperi în jur pe mulţi alţii pe care îi vor preţui tocmai pentru că cred în Hristos, pentru că Il caută pe Hristos, pentru că sunt altfel decât ceilalţi. Aceste sute de fraţi, mame, taţi, de care zicea Mântuitorul, totdeauna sunt aproape. Nu-i vedem acum, n-am pus încă mâinile pe plug sau nu ne-am raportat încă sincer la Hristos, ca să-i putem descoperi şi pe aceştia.

(Revista “Familia ortodoxa“, nr. 2 (37)/ februarie 2012)

Sursa: cuvantul-ortodox.ro

 * * *

Protos. Hrisostom de la Putna:

„Spovedania – declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Există unele abordări ale Tainei  Sfintei  Spovedanii pe care noi nu luăm seamă, la care nu ne gândim. Cum ar fi dacă, de exemplu, am înlocui problema păcatelor cu cea a împăcării? Cum ar fi dacă ne-am duce la Dumnezeu ca la Cel pe care-L iubim cel mai mult și față de care ne-am cam răcit, dar dorim mai presus de orice să ne împăcăm cu El? Taina Sfintei Spovedanii  este  o  întâlnire cât se poate de reală cu Dumnezeu. Și, ca orice întâlnire, pentru a fi reușită, are nevoie numaidecât de o pregătire. Cum? Cu maximă sinceritate și onestitate și… cu o declarație de dragoste. Să-I spunem lui Dumnezeu că-L iubim. Așa ne îndeamnă protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna. Vă invit să lecturați câteva cuvinte ale sfinției sale care să constituie un îndemn pentru viitoarele noastre întâlniri cu Dumnezeu.

„Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos”

În calitate de duhovnic, mă întâlnesc de multe ori la Spovedanie cu o situație destul de neplăcută, în care oamenii vin foarte timorați, foarte apăsați, și ies cumva și mai timorați. 70-80% dintre ei îmi vine să-i chem înapoi și să-i pun să mai stea puțin în genunchi, că mi se pare mie că nu pleacă ei așa cum ar trebui să plece.

Problema este că nu venim așa cum trebuie la Spovedanie. Nu cerem ceea ce trebuie să cerem. Spovedania este una dintre cele mai intime taine; taină nu înseamnă nimic ascuns, taină înseamnă mai profund decât poate mintea noastră să perceapă la un anumit moment; dar va pricepe până la sfârșit. Taina întotdeauna invită pe om să exploreze mai mult adâncimile ei.

Noi va trebui să ne petrecem veșnicia alături de Hristos și e foarte greu să-ți petreci viața aceasta, darămite veșnicia lângă un străin. Avem o mulțime de ocazii în care am putea să strângem relația cu Dumnezeu și n-o facem, și cel mai bun prilej este Spovedania.

„La Spovedanie, duhovnicul este acolo ca prieten al Mirelui, nu ca un simplu martor”

Adeseori venim la Spovedanie ca la un tribunal și plecăm de acolo achitați și cu un sentiment de ușurare. Dar atenție: să nu ne păcălească acest sentiment, pentru că nu este cel pe care îl căutăm noi, pe care îl dorește sufletul nostru. În acel moment ne gândim: „Pfiu, bine c-am scăpat…” Acest sentiment este însoțit de multe ori de un gând parșiv, care spune că de-acum ai putea să faci cam orice. Iarăși, ești liber să faci orice. Deci nu este ușurarea de care avem nevoie.

Noi ar trebui să plecăm de la Spovedanie zburând, să simțim cum sufletul nostru revine în cele ale lui, adică în cele cerești, și nu se întâmplă lucrul acesta. De ce? Pentru că uităm ce se întâmplă la Spovedanie. Uităm că la acel moment iau parte trei persoane, nu simboluri: Hristos, duhovnicul și ucenicul. Din aceste trei persoane, una singură are dreptul și își și permite să judece. Pe toți pe care i-am întrebat mi-au răspuns că Hristos este acea persoană. Ei…, greșit. Hristos a spus de nenumărate ori că El nu a venit să judece. Și chiar dacă judecata Lui este dreaptă, nu va face lucrul acesta, ci ne-a invitat pe noi să o facem, spunând că cine se va judeca pe sine, nu va mai veni la judecată. Iar duhovnicul ar trebui să-și permită cel mai puțin să judece, pentru că el este acolo ca să-L reprezinte pe Hristos. El este acolo ca prieten al Mirelui, iar nu ca un simplu martor. Este foarte important să înțelegem acest lucru.

„Eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”

Prietenul Mirelui este cel care face orice ca cei doi (Mirele și mireasa/ucenicul) să se poată bucura deplin unul de celălalt. Și se străduiește spre acest lucru până când îi vede pe cei doi împreună. Mai apoi, se retrage discret, ca să se împlinească acel cuvânt spus de cel care a fost numit de Mântuitorul – prieten al Mirelui –Sfântul Ioan Botezătorul: „eu trebuie să scad și Acela trebuie să crească”.

Rămâne deci ca ucenicul să-și fie singurul judecător, însă, judecata aceasta personală pe care și-o face – să fie în cadrul cel mai intim cu putință. Judecată înseamnă să compari două elemente până ajung să aibă relația pe care ar fi trebuit s-o aibă de la început. Dacă noi venim la Dumnezeu nu ca la un judecător, și nu pentru a fi achitați, nu pentru a ne curăța cazierul, ci venim la Persoana cu care trebuie să ne petrecem veșnicia, înțelegem că e nevoie de o abordare puțin mai personală, puțin mai intimă. Și atunci, tot ceea ce se întâmplă în cadrul Spovedaniei  trebuie  privit ca atare.

„Spovedania – declarații de dragoste, în esență, și vărsarea inimii în fața Celuilalt”

Ceea ce voi spune eu la Spovedanie și ceea ce voi auzi la Spovedanie nu sunt și n-ar trebui să fie decât declarații de dragoste, în esență, vărsarea inimii în fața Celuilalt. Eu mă duc și îmi vărs sufletul în fața Celuilalt, mi-l ofer, așa cum este. Că este murdar, neputincios și cu lipsuri, este altceva. Dar așa cum este, pe tot îl vărs.

Ni se pare adesea că, cu cât avem mai multe păcate scrise pe listă, cu atât Spovedania va fi mai eficientă. Dar nu-i așa. Atunci când mergem la întâlnire cu cineva, ce ne  propunem  noi? Oare să spunem ce avem mai rău în noi sau să descoperim ce are acela rău, ca să terminăm odată pentru totdeauna cu bănuielile? Nu. Scopul nostru este să ne împărtășim într-un mod cât mai deplin de celălalt. Eu mă duc la întâlnire cu cineva ca să mă unesc cu el, să fiu cu acel cineva. Și dacă este ceva ce lovește în prietenia aceasta a noastră, atunci acele lucruri le voi spune. De acele lucruri voi încerca să scap.

„Mai presus decât  bucuria Raiului este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”

Spune  Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Epistola către Romani că „mai presus decât izbăvirea de chinurile iadului,  mai presus decât bucuria  Raiului, mai presus decât toată Împărăția cerurilor este să-L iubești pe Dumnezeu și să fii iubit de El”.

Dacă înțelegem lucrul acesta, suntem cu mulți pași înainte față de ieri. Nimic nu se poate întâmpla bun înafara unei relații; relația este aceea care salvează tot. Și Dumnezeu este Persoană reală, concretă, Care mă iubește și pe Care o iubesc. Cu cât știu să-mi exprim mai profund și mai des această iubire, cu atât sunt mai aproape de El.

Nu greșim dacă pornim de la experiențele noastre omenești. Putem să tratăm Spovedania și toată viața voastră ca o întâlnire, ca o relație cu Dumnezeu – pentru că asta va fi până la urmă: relație veșnică cu Dumnezeu, relație de iubire în care vom evolua  neîncetat. Nu simbol, ci realitate. Dumnezeu este prezent, vorbesc cu El, și nu este oricine, ci Cel care mă iubește atât de mult, încât S-ar răstigni doar pentru mine, așa spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Însă ce înseamnă El pentru mine? Ce rol are El în viața mea? N-are El niciun rol? Dă-i un rol. Adu-L în viața ta, fă-L părtaș vieții tale, că altminteri cum să te facă și El părtaș vieții Lui? Și atunci, dacă Îl vezi așa cum este, cum Se și prezintă, ca Cel care te iubește mai presus de orice, atunci vei ști și cum să-I mulțumești.

 „Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie”

Rugăciunile dinainte de Împărtășanie pun în balanță nevrednicia noastră și inima cu care venim la Hristos. „Știu că sunt nevrednic Doamne, dar și zidirea Ta sunt”, adică dacă mă iubești, nu mă lași așa. Iar în altă parte zicem: „Știu că vin cu nevrednicie, dar nu vin la Tine ca un nepăsător, ci ca nu cumva fiind lipsit prea mult de Împărtășirea Ta, să fiu lipsit și de îndumnezeitoarele Tale cuvinte și să fiu prins de lupul cel înțelegător”. La Spovedanie  tocmai asta tratezi cu Dumnezeu: să treacă peste nevrednicia ta. De ce? Pentru că vă iubiți.

Tu ce ai fi în stare să-i treci cu vederea iubitei tale, soției tale, copilului tău? Ce criterii, ce limite îi pui în a se apropia de tine?  De un singur lucru trebuie însă să ne asigurăm: că Îl iubim sincer pe Dumnezeu și nu mergem la El ca niște nepăsători. Și avem nevoie numaidecât de Spovedanie înainte de Împărtășanie pentru că Împărtășania va consfinți înțelegerea pe care am făcut-o la Spovedanie.

sursa: doxologia.ro

* * *

„La Spovedanie nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dacă vom înlocui problema păcatelor la Taina Spovedaniei cu problema împăcării, vom observa că o  greșeală este mare doar în măsura în care ea ne-a îndepărtat pe noi de Dumnezeu. Și mai presus de greșelile săvârșite contează cele bune pe care nu le-am făcut, faptul că I-am înșelat lui Dumnezeu așteptările, că puteam să fim mai frumoși, mai buni, mai mult împreună cu El – și n-am fost, scuzându-ne că avem altele de făcut. Vă invităm să lecturați partea a doua a abordării Tainei Sfintei Spovedanii pe care ne-o propune  protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna.

„Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa?”

Personal, consider că două sunt întrebările la care ar trebui să răspundă cineva înainte să vină la Spovedanie. Prima: ce crezi că te ține pe tine pe loc și nu te lasă să alergi către Dumnezeu cu brațele deschise, asemeni unui copil către tatăl lui?

A doua întrebare: dacă Hristos ar veni aici, acum, în fața ta, ce crezi că te-ar face să-ți pleci rușinat ochii în jos, fără să poți să te uiți în ochii Lui și să-I zici că-L iubești? Dacă răspundem la întrebările acestea, restul sunt detalii.

Dacă eu vreau să mă unesc cu Hristos și unirea aceasta o vreau cât mai intimă, atunci trebuie numaidecât să mă pregătesc înainte de a mă duce la întâlnire cu El. Îmi voi pleca genunchiul și prima întrebare pe care o voi pune în această întâlnire a mea dinainte de Spovedanie va fi aceasta: Ce s-a întâmplat, Doamne, cu noi? De ce ne-am răcit așa? De ce nu mai suntem cum eram? De ce nu suntem cum am vrea să fim? Eu cu Dumnezeu am discuția aceasta. După aceea, trebuie să-I declar lui Dumnezeu că-L iubesc. Dumnezeu are nevoie de acest lucru.

„Să-I mulțumesc pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste”

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că tot ceea ce face Dumnezeu nu face pentru alt motiv decât ca să ne determine pe noi să-L iubim. Așadar, să-I declar lui Dumnezeu iubirea mea – iubire care este mai presus de răutatea mea – și să-I mulțumesc pentru cele făcute pentru mine, nu numaidecât pentru cele pe care le-am observat mai repede sau mai greu, dar mai ales pentru cele pe care nu le-am observat a fi fost făcute din dragoste. Când îmi voi da seama că tot ce a făcut El pentru mine a făcut din dragoste, atunci cu siguranță mă voi întoarce către mine și-mi voi spune: Măi, dar oare merita Dumnezeu să-I fac una ca asta? Atâtea a făcut El pentru mine, și eu…., asta-i răsplătesc? Asta se aștepta El de la mine? Așa Îi dovedesc eu că-L iubesc?

Dacă acestea se întâmplă înainte de Spovedanie, este simplu. Spovedania s-ar putea să nu dureze mai mult de cinci minute. Foarte mulți se plâng că n-au timp, că părintele prea îi grăbește, sunt cozi interminabile în biserică. Bineînțeles, de cele mai multe ori dau vina pe faptul că sunt biserici de parohie și de aceea vin la mănăstire… Sunt pretexte, nimic altceva.

„Comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe”

Spovedania poate să dureze și-o oră; asta veți hotărî voi: tu și cu Dumnezeu. Duhovnicul nu va îndrăzni să întrerupă legătura voastră, vă promit. Dar dacă veți confunda Spovedania cu o discuție amicală sau cu o vizită la psiholog,  atunci sigur că veți avea nevoie de mai mult de cinci minute. Dacă veți confunda duhovnicul cu un confident, veți avea aceeași problemă.

Chiar dacă duhovnicul nu se grăbește, încercați să separați discuțiile de Spovedanie. Mai bine discutați înainte, decât după. Și după ce primiți răspuns la întrebările pe care le puneți, începeți Spovedania. Țineți  Spovedania în inima voastră. Nu spuneți nimic la nimeni după aceea, mai ales nu din ceea ce ați auzit, ci din ceea ce ați înțeles de acolo, căci comunicarea între Dumnezeu și ucenic se face prin înțelesuri, nu prin vorbe. Vrăjmașul aude ce se întâmplă acolo, dar nu înțelege și atunci caută prin orice fel de mijloace să vă întrebe ce ați înțeles, ca să afle și el. Țineți în inima voastră și ce s-a întâmplat la Spovedanie, și ce se va întâmpla după, și ce s-a întâmplat înainte – totul, căci altminteri Taina va fi murdărită, va fi coborâtă de la înălțimea ei.

„La Spovedanie nu tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării”

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus că icoana pocăinței este pilda fiului risipitor. În această pildă nu veți găsi nicăieri, în nicio traducere, scris „iartă-mă”. Nicăieri. „Am greșit” – da, dar „iartă-mă” – nu. De ce? Nu se pune problema. Dar ce găsim scris? „Primește-mă!” E cu totul altceva. Cuvântul acesta „primește-mă” ascunde în spate faptul că noi ne bazăm pe un lucru: pe iubirea de netăgăduit și de neschimbat a Tatălui. Noi nu mergem la Spovedanie să tranșăm problema păcatelor, ci problema împăcării. Mă duc la Dumnezeu să mă împac cu El. Drept pentru care, păcatele pe care le voi spune nu vor fi acelea din îndrumarele de spovedanie. Este una din cele mai des întâlnite greșeli.

Iei îndrumarul cu tine și îl ții sub cheie, bineînțeles, că n-apuci să ștergi mereu ce ai bifat acolo, să nu vadă cumva cineva ce ai scris. Și începi să citești ce ai însemnat. Acelea nu sunt păcatele tale. Cele scrise acolo respectă foarte clar și riguros titlul de pe copertă: îndrumar. Dacă nu știi cam ce este un păcat, găsești pe-acolo ceva care să-ți arate câteva lucruri. Dar nu zice: acestea sunt păcatele tale. De ce nu zice? Pentru că n-au de unde să știe ce e între tine și Dumnezeu.

Gravitatea păcatelor nu este dată de un îndrumar, ci de relația mea cu Cel cu care vreau să mă împac. O greșeală este mare doar în măsura în care ea m-a îndepărtat pe mine de Dumnezeu. În funcție de cum lovește în relația mea cu Dumnezeu, voi ști cât de grav sau mai puțin grav este acel păcat.

Există momente în care, chiar dacă stai și te chinuiești, scotocind prin minte, n-o să găsești prea multe păcate pe care să le spui: iar mă duc la Spovedanie, ce să-i mai zic? Iar îi zic că am făcut aia și aia și aia? Păi asta am zis și data trecută, serios. Adică acum două dăți i-ai spus că ai furat un ou, data trecută i-ai zis că ai furat un ou, acum îi zici că ai furat un ou – e același păcat. Dar cum furi tu același ou, nu înțeleg. Nici același ou nu e, și nici același furăcios. Și atunci nu vorbim de același păcat.

Însă se întâmplă să nu găsești păcate: Măi, parcă n-am făcut nimic. M-a păzit Dumnezeu și n-am făcut nici aia, nici aia, bineînțeles că nici pe mama n-am omorât-o, sunt cuminte, n-am făcut nimic, nici măcar o amendă, ce să-i zic eu la Spovedanie, că trebuie să-i zic ceva, nu?

 „Nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut”

Dar dacă abordăm Taina altfel și ne punem noi în fața Persoanei iubite de care ne-am cam răcit și pe care mergem s-o împăcăm acum, veți vedeți că nu atât greșelile contează, cât cele bune pe care nu le-am făcut. Cât anume că I-am înșelat așteptările, că […] puteam să fiu mai bun și n-am fost, puteam să fiu mai mult împreună cu El și m-am cam scuzat, că am altele de făcut. Și atunci altfel mergem la Spovedanie.

E aproximativ la fel ca atunci când te întorci de la școală după ce ai luat un patru și evident că profesoara a apucat s-o înștiințeze pe mama. Și ajungi acasă și vezi pe ochii mamei că știe ce ai făcut și te întreabă cum a fost la școală. Până la urmă va trebui să-i spui. Dar ce să-i spui, doar vezi că știe? În momentul acela observi că se întâmplă ceva cu inima ta și ai o apăsare de care nu poți să scapi, apăsare pe care trebuie s-o rezolvi cu un „iartă-mă”, care vine destul de greu, dacă te gândești că mama se pregătește să te pedepsească.

Dar totuși trebuie să-i spui. Și-i spui. Și ea nu te ceartă. Nu te ceartă deloc. Te iartă fără să i-o ceri. Ei, atunci apar lacrimile pocăinței, când sentimentul vinovăției tale se întâlnește cu iertarea ei, când știi că ești vinovat, dar înțelegi că vinovăția  aceasta stă între tine și ea sau El și asta te doare cel mai mult.

Aceasta este Spovedania și nimic altceva. Și atunci când ieși de la Spovedanie, evident că ai să zbori. Astfel de ușurare căutăm. Astfel de împăcare lucrăm noi în cadrul Spovedaniei. Și toată nevoința noastră trebuie să se încadreze în efortul acesta de a strânge relația cu Dumnezeu.

Avem nevoie numaidecât să ne împrietenim cu Dumnezeu, cât mai repede și cât mai bine, altminteri vom auzi cel mai greu cuvânt pe care-l poate auzi vreun om la Judecată: acela că “nu te cunosc pe tine”.

Când omul se află în fața lui Hristos, preferă să audă „luați-l, legați-l, duceți-l în focul cel mai dinafară…”, cum zice în Scriptură – decât „nu te cunosc pe tine”, și să simtă acea tristețe din vocea lui Hristos.

Dacă aceste lucruri le vom avea noi în minte, altfel vom merge la Spovedanie și, mai ales, altfel vom ieși de acolo. Să facem tot ce putem ca să ne împrietenim, ca să ne iubim mai mult și mai profund cu Dumnezeu. […] Faceți tot ce vă vine în minte ca să strângeți relația cu Dumnezeu. Orice efort în afara acestui lucru este în zadar.

Protos. Hrisostom de la Putna

sursa: doxologia.ro

Citiţi şi:

● Pregatirea pentru o spovedanie adevarata

● Sfaturi înainte de spovedanie si împartasanie

● Despre Spovedanie (Sf. Nectarie de Eghina) – de ce este necesara si cum sa ne marturisim

● Sfantul Nectarie – Despre pocainta

● “Totdeauna recomand pocainta si marturisire. Niciodata nu recomand doar marturisire” – Cuv. Paisie Aghioritul

● Îndreptar de Spovedanie – de Par. Ilie Cleopa