„Revolta metafizică este actul prin care un om se răzvrăteşte împotriva condiţiei sale şi împotriva întregii creaţii. Ea este metafizică prin faptul că tăgăduieşte sensul omului şi scopul creaţiei. (…) Omul revoltat se situează într-un stadiu fie premergător, fie posterior omului religios, revendicând o ordine omenească în care toate răspunsurile să fie omeneşti. (…). Ar fi astfel posibil de dovedit că nu pot exista pentru cugetul omenesc decât două universuri posibile, cel al religiei (sau, în limbaj creştin, al mântuirii), şi cel al revoltei. ”

Tendinţa de a se împotrivi şi de a se răzvrăti este o trăsătură generală constitutivă a naturii omeneşti, la fel ca şi conştiinţa şi inteligenţa. Aşa încât am putea spune, parafrazându-l pe Descartes: „Mă revolt, deci sunt” – „deci suntem”[…], scrie Camus, într-atât revolta i se pare a fi fundamentală pentru a defini ansamblul comunităţii omeneşti:

„[…] revolta joacă acelaşi rol cu „cogito” pe planul gândirii : ea este prima  evidenţă.”

Într-adevăr, istoria omenirii căzută în păcat începe cu un act de neascultare şi de revoltă împotriva voinţei Tatălui ceresc.

Omul revoltat se află sub înrâurirea duhului de învrăjbire şi răzvrătire al şarpelui, care, aducând dezbinarea între fiinţa omenească şi Creatorul ei, îl aţâţă pe om la „revoluţie” împotriva puterii „ tiranice” a lui Dumnezeu, pentru a deveni el însuşi propriul lui dumnezeu. Aceeaşi mişcare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu,  extinsă la scară planetară, se află la originea societăţilor moderne: „Problema revoltei este de actualitate prin faptul că societăţi întregi au voit să se îndepărteze de religie. Trăim într-o istorie desacralizată” (A. Camus – „ Omul revoltat”).

Revolta a devenit o virtute, o valoare fundamentală şi un fel de religie a omului modern, aşa cum ne-o arată în mod vădit istoria ultimelor două secole, care nu a fost decât o înlănţuire, pe cât de haotică, pe atât de dezastruoasă, de revoluţii, răzmeriţe, războaie şi tiranii sângeroase, ale căror dictatori şi-au atribuit puterile nelimitate ale unui dumnezeu (aşa numitul cult al personalităţii este o trăsătură comună a celor mai celebri făuritori, ideologici sau politici, ai istoriei moderne – Napoleon, Nietzsche, Marx, Lenin, Hitler, Stalin, Mao-Ţe-Tung, şi nenumăraţii lor imitatori, printre care Ceauşescu).

Astfel revolta modernă „[…] se confundă cu istoria contemporană a sentimentului religios”: „Sclavul începe prin a cere dreptate şi sfârşeşte prin a râvni la tronul regelui. El doreşte să devină la rândul lui stăpân. Revolta împotriva condiţiei lui se preschimbă într-o ofensivă fără măsură împotriva Cerului, pentru a-l arunca pe rege în temniţă, a-l destitui şi apoi a-l condamna la moarte… Răzmeriţa omenească se transformă în cele din urmă în revoluţie metafizică. (…) Tronul lui Dumnezeu fiind răsturnat, răzvrătitul va trebui să admită că acea dreptate, acea ordine, acea unitate pe care le căuta în zadar în fosta lui condiţie, trebuie acum să le făurească cu propriile sale mâini. (…) Atunci va începe efortul disperat de a întemeia, cu preţul crimei dacă este necesar, imperiul oamenilor” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Dar această nouă dreptate, această nouă ordine şi unitate a omului cu lumea, pe care ni le anunţă de două secole încoace profeţii a ceea Mircea Eliade numea „teologia morţii lui Dumnezeu”, nu s-au realizat nicidecum şi niciunde pe pământ. Dimpotrivă, urgiile totalitare şi dezastrele planetare din secolul trecut au arătat în mod vădit că imperiul oamenilor fără Dumnezeu a zămislit monştri inumani şi societăţi nebune, tot mai greu de organizat şi de guvernat: nedreptatea zămisleşte mereu o nouă nedreptate, dezordinea, o nouă dezordine, dezechilibrul, un nou dezechilibru, şi o nouă criză urmează celei precedente, atât în lume cât şi în cugetul şi în sufletul omului… Şi fiecare nedreptate, dezordine, dezechilibru, criză, stârneşte în mod inevitabil noi dezbinări, conflicte şi răzmeriţe…

Duhul revoltei este într-atât de înrădăcinat în inima, cugetul şi obiceiurile omului modern, încât el ne însoţeşte ca o umbră, în orice împrejurare şi de-a lungul întregii zile, fără să-l mai remarcăm… Avem într-adevăr tendinţa – atât de constantă încât trece de cele mai multe ori neobservată – de a protesta şi de a ne revolta de îndată ce un anume lucru sau o anume persoană vine în contradicţie câtuşi de puţin cu voinţa, dorinţele sau ideile noastre. De aici provine acea stare quasi permanentă de nemulţumire, nervozitate şi nelinişte care a devenit o trăsătură dominantă a psihologiei omului de azi: „Vedeţi pe cel care-şi iubeşte voinţa proprie: sufletul său nu-şi află niciodată pacea; el este întotdeauna nesatisfăcut şi nemulţumit” (Sf. Siluan). Căci „[…] niciodată nu se stârneşte în tine o tulburare care să nu-şi afle rădăcina în voinţa proprie, cu sau fără ştiinţa noastră ” (Meister Eckhart).

Revolta, sub orice formă şi oricare ar fi obiectul ei, este întotdeauna expresia propriei noastre voinţe şi a judecăţii noastre personale, ce se substituie voinţei şi înţelepciunii infinite a lui Dumnezeu, care – din raţiuni pe care mintea noastră mărginită nu le poate cuprinde – a îngăduit existenţa acelui lucru sau a acelei persoane împotriva cărora ne revoltăm:

„[…] nimic nu se întâmplă fără ajutor de la Dumnezeu” iar „ceea ce Dumnezeu rostuieşte nu este nici întâmplător nici nesăbuit”, căci „[…] nimic din cele săvârşite de Cuvânt nu este lipsit de raţiune, nimic din ceea ce făptuieşte înţeleptul nu este lipsit de înţelepciune, iar cel care este binele şi adevărul nu ar putea nicidecum îngădui ceea ce nu este nici bine, nici adevăr” (Sf. Grigore de Nyssa).

Raţiunile lui Dumnezeu sunt prin definiţie infinit mai bune şi mai drepte decât raţiunile omeneşti. Această simplă evidenţă ar trebui să stingă odată pentru totdeauna focul răzvrătirii din inima omului, dat fiind că Binele absolut nu poate săvârşi nici îngădui nimic rău: „În nemărginita sa înţelepciune, Dumnezeu ştie să preschimbe răul în unealtă a binelui” […] (Sf. Grigore de Nyssa).

Trebuie oare, prin urmare, să ne supunem orbeşte împrejurărilor exterioare şi voinţei celuilalt, chiar dacă ea este în mod vădit nedreaptă şi rătăcită, sub pretextul că aşa a voit Dumnezeu? Nicidecum. Supunerea oarbă şi ascultarea lipsită de discernământ sunt tot atât de nefaste ca şi tendinţa modernă a revoltei sistematice: „Înainte de a ne pleca grumazul şi de a ne încredinţa altui om întru Domnul (…), va trebui să cercetăm, să observăm, să punem, ca să zicem aşa, la încercare pe căpitanul nostru, de teamă că el ar putea fi un simplu marinar şi nu un căpitan, un bolnav şi nu un medic, un om robit patimilor şi nu un despătimit, şi că aflându-ne în largul mării şi nu în port, ne-am putea îndrepta către un naufragiu asigurat” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a patra: Despre ascultare”).

Este necesar, şi chiar esenţial, să ştim să spunem „nu” la tot ceea ce este contrar conştiinţei noastre şi adevărurilor creştine. Dar o putem face fără acea aprindere de mânie şi vrajbă, fără acea voinţă agresivă de a domina şi de a distruge adversarul, care constituie substratul diavolesc al revoltei, ce se ascunde deseori îndărătul unui discurs ideologic – moral, umanitar, politic, sau chiar teologic :

„Cuvântul vostru să fie: da ce este da, nu ce este nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”. (Matei 5, 37).

Şi aici, ca întotdeauna, călăuza noastră cea mai sigură este exemplul lui Hristos, care nu s-a revoltat în niciun moment atunci când a fost acuzat, condamnat, batjocorit, lovit şi răstignit pe nedrept:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc […].” (Matei 5, 44).

Nu numai că revolta nu ne poate slobozi din lanţuri, dar ea ne leagă şi mai strâns de cele lumeşti şi ne ţine în robia voinţei noastre rătăcite, a judecăţii noastre părtinitoare şi înguste, a patimilor şi slăbiciunilor noastre omeneşti. Dimpotrivă, iubirea celor ce ne sunt, sau ne par a fi, vrăjmaşi – adică orice lucru, eveniment sau persoană care se împotriveşte dorinţelor, nădejdilor sau ideilor noastre – ne ajută să sfărâmăm lanţurile voinţei proprii şi zidurile înguste ale dorinţelor lumeşti şi ale inimii noastre împietrite. În acest fel, creşterea noastră lăuntrică va putea continua la infinit, căci, contrar revoltei, dragostea nu cunoaşte niciun obstacol şi niciun duşman, şi ne permite astfel să refacem unitatea primordială a omului cu lumea şi cu Dumnezeu, alianţă ruptă prin căderea omului sub puterea duhului de dezbinare şi vrajbă a celui rău.

Contrar revoltei, care izvorăşte dintr-o inimă nestăpânită, pătimaşă şi pizmaşă, însetată de putere şi plină de trufie, care caută prin orice mijloc să-şi impună voinţa şi să-şi zdrobească adversarii, şi care neputând să-i biruie pe toţi – căci tot ce nu sunt eu devine atunci vrăjmaşul meu –, [omul revoltat] se lasă deseori pradă mâhnirii şi disperării, „dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă; nu se laudă, nu se trufeşte. (…) Toate le suferă, toate le crede,  toate le nădăjduieşte,  toate le rabdă ” (I Cor. 13, 4-10).

(“Omul revoltat” – autorul articolului: Viorel Ştefăneanu)

sursa: Revista de spiritualitate ortodoxa si informare www.apostolia.eu

Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.

„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.

Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.

Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).

Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul. Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.

Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.

Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.

Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.

De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi alte răni şi să nu le adâncim pe cele pe care le-a făcut diavolul. Să nu îi răsplătim cu răul. Mă vei întreba: „Dar ce, e rău să înjur pe cineva care mi-a făcut rău?” Este rău tocmai pentru faptul că nu este socotit un rău atât de mare. Dispreţuim cu uşurinţă ceea ce ni se pare mic. Şi cu cât dispreţuim mai mult un lucru mic, cu atât el se face mai mare, până când nu mai are leac.

Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.

Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).

Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?

Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).

Sfântul Ioan Gura de Aur – Din cartea “Problemele vietii“, Ed. Egumenita

Alte articole pe aceeasi tema:

• Despre patima mâniei şi tămăduirea ei (Sf. Ioan Casian)

“A patra lupta o avem de dat impotriva maniei, care trebuie alungata cu totul din suflet pentru otrava ei ucigatoare. Cat timp staruie in inimi, orbindu-ne mintea cu vatamatoarele ei intunecimi, nu vom putea ajunge nici sa judecam cu dreapta chibzuinta, nici sa ne bucuram de vazul unei sublime contemplatii si nici sa dam sfaturi intelepte altora. Nici partasi la viata adevarata si pastratori statornici ai dreptatii nu vom mai ramane, dar sa mai incapa in noi lumina duhului si a adevarului! Caci zice Scriptura: “Tulburatu-s-a de manie ochiul meu” (Ps. 30, 9). Nici parte de adevarata intelepciune nu vom avea, chiar de am trece de intelepti in ochii tuturora, “Pentru ca mania salasluieste in sanul celor nebuni” (Ecclesiast 7, 8), dar nici viata fara de moarte nu vom putea dobandi, oricat de prevazatori s-ar parea ca suntem judecati de oameni: “Caci mania ii pierde chiar pe cei prevazatori” (Pilde 15, 1). Nu vom fi in stare sa pastram nici carma dreptatii ajutati de un ascutit discernamant al mintii, oricat de desavarsiti si vrednici de respect am fi socotiti de toata lumea: “Caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o intalnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem in nici un chip castiga, oricat de nobili si cinstiti am fi prin privilegiul nasterii, “caci barbatul manios este necinstit” (Pilde 11, 25). Nici la un sfat intelept nu vom fi in stare sa ne ridicam vreodata, oricat de severi si plini de adanca stiinta am parea, fiindca “cel iute la manie savarseste nebunii” (Pilde 14, 7). Nici la adapost de tulburari primejdioase si feriti de pacate nu vom putea fi, chiar daca nici o neliniste nu ne vine din partea altora, fiindca “un om manios atata cearta si cel aprig savarseste multe pacate” (Pilde 29, 12)”.  – din “Așezămintele Sfinților Apostoli” (Αποςτολικαι Διαταγαι), cartea a VIII-a, cap. l, p. 211-212)

“…Fericitul Apostol… dupa ce a zis: “Maniati-va, dar nu gresiti“, adauga indata: “Soarele sa nu apuna peste mania voastra, nici sa dati loc diavolului” (Efeseni 4,26-27). Daca este vatamator sa apuna soarele peste mania voastra si daca, maniindu-ne dam indata loc in inima noastra diavolului, cum ne-a dat porunca sa ne maniem, zicand: “Maniati-va, dar nu gresiti”! Oare nu este limpede ca acest lucru, adica maniati-va impotriva viciilor si furiei voastre, ca nu cumva voi, inchizand ochii, soarele dreptatii, Iisus, din cauza maniilor voastre, să înceapă să apună peste minţile voastre întunecate, şi, plecând El, să faceţi loc în inimile voastre diavolului? Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însă pentru cei păcătoşi,… pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel puţin, după semnul figurat, spiritul, sau raţiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile şi ascunzişurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând raţiunea, întunericul patimilor şi diavolul, autorul acestora, ar pune stăpânire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am mai şti ce să facem”. (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)

Combaterea celor care-si îndreptăţesc aprinderea la mânie

„Am auzit pe unii care, încercând să aducă îndreptăţire acestei foarte primejdioase boli sufleteşti, se grăbesc să-i micşoreze vina, printr-o neîngăduită interpretare a Scripturilor. De pildă, susţin că nu este greşit a ne mânia pe fraţii care cad în vreo greşeală, de vreme ce se spune că însuşi Dumnezeu Se înfurie şi Se mânie, fie împotriva celor ce nu vor să-L ştie, fie contra celor care, cunoscându-L îl dispreţuiesc, cum este acel pasaj: «Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. 105, 40), sau când se roagă profetul, zicând: «Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi» (Ps. 6, 1). Ei nu înţeleg că, vrând să li se îngăduie oamenilor o aşa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine şi fântânii întregii curaţii jignirea unei patimi trupeşti…
Când citim despre mânia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să înţelegem trupeşte, adică după josnica patimă omenească, ci într-un chip demn de Dumnezeu, Care-i străin de orice patimă, în felul acesta, îl putem considera drept judecătorul şi osânditorul tuturor faptelor rele din această lume şi, luându-ne după înţelesul acestor cuvinte, să ne temem de înfricoşătorul platnic al faptelor noastre şi să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.

Intr-adevar, omul intotdeauna s-a temut de cei despre care stie ca se manie si de aceea se fereste sa-i supere. Asa, in fata unor foarte drepti judecatori, de obicei se tem de mania lor pedepsitoare cei a caror constiinta este apasata de vreo vinovatie, si asta nu pentru ca s-ar afla vreo pornire de razbunare in sufletele celor care au sa dea o sentinta dreapta, ci pentru ca acesta este sentimentul ce-l incearca cei ce se tem chiar in fata celui ce aplica legile, dupa o examinare si cumpanire dreapta. Oricat de mari ar fi blandetea si bunatatea cu care este facuta judecata, ea este socotita ca izvorand dintr-o grea si foarte pornita manie de catre cei ce au trebuit sa fie supusi din vina lor osandei.

Ar fi lunga insirarea si nepotrivita cu scopul lucrarii daca am sta sa lamurim toate cate s-au spus in sens figurat in Scripturi despre Dumnezeu asemanat cu faptura omeneasca. Pentru trebuinta de acum ar fi de ajuns cele ce am spus…, pentru ca nimeni sa nu-si mai traga prilej de boala si moarte vesnica tocmai de acolo unde se cauta sfintenie si nemurire, tamaduirea vietii si nemurirea”. (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)

Mania mantuitoare si mania pierzatoare

“Negresit avem sadita in noi mania spre o destul de buna slujire, la care este folositor si sanatos sa recurgem numai atunci cand fierbem de manie impotriva pornirilor ticaloase ale inimii noastre si ne indignam ca cele, de care ne rusinam a le face sau vorbi in fata oamenilor, s-au furisat in ascunzisurile inimii noastre. Fireste, prezenta ingerilor si a lui Dumnezeu insusi, Care patrunde cu vederea pretutindeni si in toate si Caruia nu-i pot ramane ascunse in nici un chip tainele constiintei noastre, ne cutremura de spaima.

Tot astfel, ne aduce buna slujire cand ne pornim impotriva maniei insasi, care s-a furisat in noi contra fratelui si alungam intai toate imboldirile ei ucigase, fara a-i ingadui sa aiba lacas in adancul inimii noastre. La fel ne invata sa ne maniem chiar profetul, care o alungase intr-atat din simturile lui, incat nici propriilor lui dusmani n-a voit sa le raspunda dupa legea talionului, zicandu-le: “Maniati-va, dar nu gresiti” (Efeseni 4,26).

Prin urmare, ni se porunceste sa ne maniem cu folos impotriva noastra insine si impotriva imboldirilor ticaloase ce se starnesc in noi si sa nu gresim impingandu-le pe acestea spre fapte vatamatoare. In sfarsit, acelasi sens il lamureste mai deplin versetul urmator: “De cele ce ziceti in inimile voastre caiti-va in asternuturile voastre” (Ps. 4, 5), adica tot ce ganditi in inimile voastre sub navala neasteptata a imboldirilor ticaloase, indreptati si lecuiti prin cumpanita chibzuinta si alungati, printr-o foarte fierbinte cainta, toata izbucnirea furiei patimase, ca si cum ati fi gata de culcare”. (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)

“Insa ce trebuie sa mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fara sa rosesc eu insumi, a caror inversunare nici la apusul soarelui nu-si afla potolire, ci si-o prelungesc timp de multe zile? O ura ascunsa ii roade impotriva celor pe care le-a casunat, si oricat ar tagadui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cat sunt de coplesiti de ea. Nici nu li se mai adreseaza cu grai bland, dar sa mai stea de vorba cu obisnuita bunatate; si cu toate astea socotesc ca nu savarsesc nici un pacat daca pornirea lor nu cauta razbunare. Totusi, daca din lipsa de curaj ori, sigur, din neputinta n-o dau pe fata si n-o pun in lucrare, atunci, intorcand otrava maniei asupra lor insisi, spre propria pierzanie, o clocesc multi in inimi si o rumega pe tacute in ei; in loc sa alunge indata otrava supararii prin puterea virtutii, ei o mistuiesc zi de zi“. (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)

Tamaduirea patimii maniei

Impacarea cu semenii

“Or, cum sa ingaduie Domnul sa pastram in noi mania, fie chiar pentru o clipa, El, Care nu admite sa-I fie oferite nici macar jertfele spirituale ale rugilor noastre, daca stim ca cineva are vreun necaz pe noi? “Deci, zice El, daca-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom ingadui sa pastram suparare impotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar pana la apusul soarelui, daca nici macar, cand este suparat fratele pe noi, nu ne este ingaduit sa adresam rugaciuni Domnului? Or, Apostolul ne indeamna: “Rugati-va neincetat” (I Tesaloniceni 5, 17) si “in tot locul, ridicand maini sfinte, fara manie si fara sovaieli” (I Timotei 2, 3).

Deci ramane ca: sau sa nu ne mai rugam, cat timp pastram in inimi o astfel de otrava, si atunci ne facem vinovati de calcarea acestei porunci apostolice si evanghelice, dupa care ni se cere sa ne rugam neincetat si in tot locul; sau, daca inchizand ochii la aceasta interzicere, cutezam sa-I inaltam rugaciuni, sa tinem seama ca nu rugi ii adresam Domnului, ci sfidarea noastra cu duh de razvratire.

Si fiindca de cele mai multe ori noi le aratam desconsiderare fratilor pe care i-am jignit si intristat, sau, cel putin privindu-i de sus, pretindem ca nu noi ne facem vinovati de asta, Doctorul sufletelor si Cunoscatorul celor ascunse dinla-untrul nostru a voit sa inlature cu totul orice prilej de manie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceste nu numai sa-i iertam pe fratii nostri care ne-au suparat si sa ne impacam cu ei, alungand din minte toata jignirea sau intristarea pricinuita de ei, dar mai mult: daca stim ca ei au vreo pornire dreapta sau nedreapta impotriva-ne, la fel ne impune sa lasam darul nostru, adica sa intrerupem ruga si sa ne grabim mai intai a-i impaca. Dupa ce le-am potolit mania, putem inalta nepatate darurile rugaciunilor noastre. Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I impacat sa-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobandit printr-unul sa piarda prin celalalt stapanit de suparare. Cel ce doreste si asteapta mantuirea tuturor robilor Sai sufera o paguba la fel daca a pierdut pe cineva. De aceea, daca fratele are manie impotriva noastra, rugaciunea ne va fi tot atat de nefolositoare de parca noi am pastra-o in sufletul umflat de indignare impotriva acestuia“. (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)

Izgonirea patimii din inima si sadirea, in loc, a virtutii rabdarii

“Mania trebuie oprita nu doar de la fapta, ci mai ales alungata din ascunzisurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiti de intunecimile ei sa nu mai fim in stare sa primim nici lumina unui sfat sanatos, nici a stiintei si, drept urmare, sa nu mai devenim templul Duhului Sfant, daca duhul cel rau si-a gasit salas in noi. Aceasta manie inchisa in inima poate sa nu faca suparare oamenilor din jur, dar respinge stralucitoarea lumina a Duhului Sfant, ca si cum ar impinge-o in afara“. (Ibidem, cap. 12, p. 217)

“Legea Veche… ne pune in vedere acelasi lucru: “Sa nu dusmanesti, zice, pe fratele tau in inima ta” (Levitic 19, 17), si iarasi: “Sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau” (Levitic 19, 18) si tot asa: “Drumurile celor care-si amintesc de fapta rea duc spre moarte” (Pilde 12, 28). Deci si acolo observi ca este indepartata rautatea nu numai de la fapta, dar chiar din gand, o data ce se cere alungata cu totul ura si razbunarea pana si din minte, dar din inima?…

Indreptarea si linistea noastra deplina nu trebuie sa se bazeze pe o bunavointa straina, ceea ce nu sta, dealtfel, in putinta noastra, ci mai degraba in taria noastra. De asemenea, nici inabusirea maniei nu e bine sa atarne de desavarsirea morala a altuia, ci sa coboare din forta noastra spirituala, care se dobandeste nu prin rabdarea semenilor, ci prin propria noastra indelunga – rabdare. Uneori, biruiti de orgoliu sau de lipsa de rabdare, nu vrem sa ne indreptam purtarile neasezate si neintelepte si de plangem ca avem nevoie de singuratate, ca si cand acolo, nemaifiind nimeni care sa ne tulbure, vom afla virtutea rabdarii. Acoperindu-ne in acest fel lipsa noastra de zel, pretindem ca nu din nerabdarea noastra, ci din vina semenilor izvorasc cauzele supararilor. Tot dand pe altii vina propriilor greseli, nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata rabdare si desavarsire… Caci singuratatea, pe cat e in masura sa descuie poarta spre cea mai sublima contemplatie celor ce si-au curatat viata, iar prin vederea cea mai neintinata sa patrunda la cunoasterea tainelor spirituale, tot asa celor ce nu si-au indreptat-o indeajuns, nu numai ca le pastreaza intregi patimile, dar chiar le sporeste.

Cate un om pare rabdator si sfios pana s-a intovarasit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de inainte. Viciile ce stateau ascunse au si erupt ca niste cai fara zabala, care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din boxe la alergari, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii, si mai mult se aprind in noi patimile, daca n-au fost sugrumate de mai inainte. Lenevia pe care o hraneste lipsa de griji ne face sa pierdem chiar si umbra de rabdare, pe care parea sa o avem pentru moment…

Ca si cand toate neamurile de serpi veninosi si de fiare n-ar continua sa ramana primejdiosi chiar daca stau retrasi in vizuinile lor; daca deocamdata nu vatama pe nimeni, nu inseamna prin asta ca nu sunt periculosi, caci nu blandetea, ci izolarea lor ii face nevatamatori. De aceea, pentru cei ce cauta desavarsirea, nu-i de ajuns sa nu se manie contra unui om… nu va fi de ajuns sa lipseasca oamenii impotriva carora sa se aprinda mania. Daca nu vom dobandi mai intai virtutea rabdarii, ea se poate porni chiar impotriva lucrurilor mute, caci, afland lacas in inimile noastre, nu ne ingaduie nici sa ne bucuram de o continua liniste, nici sa fim la adapost de alte patimi…

De aceea, daca ravnim sa ajungem la acea inalta rasplata divina, despre care se spune: “Fericiti cei curati cu inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), trebuie sa suprimam mania nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negresit, nu ne va fi de nici un folos sa inabusim manifestarea in cuvant sau in fapta a pornirii noastre manioase, daca Dumnezeu, Caruia nu-I raman nestiute cele ascunse ale inimii, o gaseste cuibarita acolo.

Cuvantul Evangheliei ne porunceste sa starpim mai degraba radacinile viciilor decat roadele, care fara indoiala vor disparea dupa ce le-a fost nimicita vatra. Cand acestea vor fi alungate, nu de la suprafata faptelor noastre, ci din adancul gandurilor noastre, mintea ne va putea ramane necontenit intr-o rabdare si sfintenie deplina. De aceea, ca sa nu se savarseasca omoruri, este suprimata mania si ura, fara de care in nici un chip nu se va putea intampla vreo ucidere: “Caci, oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 22) si “Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15). Adica, dorind in inima lui sa-l ucida pe fratele sau,… numai pentru patima maniei este declarat el ucigas de Domnul Care va da fiecaruia rasplata sau osanda cuvenita, nu numai pentru savarsirea faptului in sine, dar chiar pentru a-l fi voit si dorit. Este tocmai ceea ce insusi Domnul spune prin gura profetului: “Eu insa faptele si gandurile acelora vin sa le strang la un loc cu toate popoarele si toate limbile” (Isaia 66, 18), si iarasi “care (fapte si ganduri) ii invinovatesc sau ii si apara intre ei in ziua cand Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor“” (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)

“Tamaduirea deplina de aceasta boala va cere mai intai sa credem ca nu este ingaduit in niciun chip a ne mania, pentru cauze drepte sau nedrepte, stiind ca vom pierde indata lumina judecatii, taria unui sfat sanatos, si insasi cinstea si spiritul dreptatii, dupa ce partea cea mai intima a inimii noastre va fi orbita de intunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburandu-se si duhul maniei avand lacas in noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfant. In cele din urma, trebuie sa cugetam ca nu ne este in niciun chip ingaduit sa ne rugam si nici sa-L imploram pe Dumnezeu, daca mania ne stapaneste, si mai presus de toate, avand zilnic in fata ochilor starea schimbatoare a conditiei omenesti, trebuie sa credem sa vom pleca din trup si nu ne va fi de niciun folos nici castitatea, nici lepadarea de toate bunurile, nici sila de bogatii, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza maniei si urii ni se fagaduieste de catre Judecatorul lumii osanda vegnica“. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

Sfantul Ioan Casian – “Tamaduirea sufletului de patima maniei”