„Revolta metafizică este actul prin care un om se răzvrăteşte împotriva condiţiei sale şi împotriva întregii creaţii. Ea este metafizică prin faptul că tăgăduieşte sensul omului şi scopul creaţiei. (…) Omul revoltat se situează într-un stadiu fie premergător, fie posterior omului religios, revendicând o ordine omenească în care toate răspunsurile să fie omeneşti. (…). Ar fi astfel posibil de dovedit că nu pot exista pentru cugetul omenesc decât două universuri posibile, cel al religiei (sau, în limbaj creştin, al mântuirii), şi cel al revoltei. ” (A. Camus – „Omul revoltat”)

Tendinţa de a se împotrivi şi de a se răzvrăti este o trăsătură generală constitutivă a naturii omeneşti, la fel ca şi conştiinţa şi inteligenţa. Aşa încât am putea spune, parafrazându-l pe Descartes: „Mă revolt, deci sunt” – „deci suntem”[…], scrie Camus, într-atât revolta i se pare a fi fundamentală pentru a defini ansamblul comunităţii omeneşti:

„[…] revolta joacă acelaşi rol cu „cogito” pe planul gândirii : ea este prima  evidenţă.”

Într-adevăr, istoria omenirii căzută în păcat începe cu un act de neascultare şi de revoltă împotriva voinţei Tatălui ceresc.

Omul revoltat se află sub înrâurirea duhului de învrăjbire şi răzvrătire al şarpelui, care, aducând dezbinarea între fiinţa omenească şi Creatorul ei, îl aţâţă pe om la „revoluţie” împotriva puterii „ tiranice” a lui Dumnezeu, pentru a deveni el însuşi propriul lui dumnezeu. Aceeaşi mişcare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu,  extinsă la scară planetară, se află la originea societăţilor moderne: „Problema revoltei este de actualitate prin faptul că societăţi întregi au voit să se îndepărteze de religie. Trăim într-o istorie desacralizată” (A. Camus – „ Omul revoltat”).

Revolta a devenit o virtute, o valoare fundamentală şi un fel de religie a omului modern, aşa cum ne-o arată în mod vădit istoria ultimelor două secole, care nu a fost decât o înlănţuire, pe cât de haotică, pe atât de dezastruoasă, de revoluţii, răzmeriţe, războaie şi tiranii sângeroase, ale căror dictatori şi-au atribuit puterile nelimitate ale unui dumnezeu (aşa numitul cult al personalităţii este o trăsătură comună a celor mai celebri făuritori, ideologici sau politici, ai istoriei moderne – Napoleon, Nietzsche, Marx, Lenin, Hitler, Stalin, Mao-Ţe-Tung, şi nenumăraţii lor imitatori, printre care Ceauşescu).

Astfel revolta modernă „[…] se confundă cu istoria contemporană a sentimentului religios”: „Sclavul începe prin a cere dreptate şi sfârşeşte prin a râvni la tronul regelui. El doreşte să devină la rândul lui stăpân. Revolta împotriva condiţiei lui se preschimbă într-o ofensivă fără măsură împotriva Cerului, pentru a-l arunca pe rege în temniţă, a-l destitui şi apoi a-l condamna la moarte… Răzmeriţa omenească se transformă în cele din urmă în revoluţie metafizică. (…) Tronul lui Dumnezeu fiind răsturnat, răzvrătitul va trebui să admită că acea dreptate, acea ordine, acea unitate pe care le căuta în zadar în fosta lui condiţie, trebuie acum să le făurească cu propriile sale mâini. (…) Atunci va începe efortul disperat de a întemeia, cu preţul crimei dacă este necesar, imperiul oamenilor” (A. Camus – „Omul revoltat”).

Dar această nouă dreptate, această nouă ordine şi unitate a omului cu lumea, pe care ni le anunţă de două secole încoace profeţii a ceea Mircea Eliade numea „teologia morţii lui Dumnezeu”, nu s-au realizat nicidecum şi niciunde pe pământ. Dimpotrivă, urgiile totalitare şi dezastrele planetare din secolul trecut au arătat în mod vădit că imperiul oamenilor fără Dumnezeu a zămislit monştri inumani şi societăţi nebune, tot mai greu de organizat şi de guvernat: nedreptatea zămisleşte mereu o nouă nedreptate, dezordinea, o nouă dezordine, dezechilibrul, un nou dezechilibru, şi o nouă criză urmează celei precedente, atât în lume cât şi în cugetul şi în sufletul omului… Şi fiecare nedreptate, dezordine, dezechilibru, criză, stârneşte în mod inevitabil noi dezbinări, conflicte şi răzmeriţe…

Duhul revoltei este într-atât de înrădăcinat în inima, cugetul şi obiceiurile omului modern, încât el ne însoţeşte ca o umbră, în orice împrejurare şi de-a lungul întregii zile, fără să-l mai remarcăm… Avem într-adevăr tendinţa – atât de constantă încât trece de cele mai multe ori neobservată – de a protesta şi de a ne revolta de îndată ce un anume lucru sau o anume persoană vine în contradicţie câtuşi de puţin cu voinţa, dorinţele sau ideile noastre. De aici provine acea stare quasi permanentă de nemulţumire, nervozitate şi nelinişte care a devenit o trăsătură dominantă a psihologiei omului de azi: „Vedeţi pe cel care-şi iubeşte voinţa proprie: sufletul său nu-şi află niciodată pacea; el este întotdeauna nesatisfăcut şi nemulţumit” (Sf. Siluan). Căci „[…] niciodată nu se stârneşte în tine o tulburare care să nu-şi afle rădăcina în voinţa proprie, cu sau fără ştiinţa noastră ” (Meister Eckhart).

Revolta, sub orice formă şi oricare ar fi obiectul ei, este întotdeauna expresia propriei noastre voinţe şi a judecăţii noastre personale, ce se substituie voinţei şi înţelepciunii infinite a lui Dumnezeu, care – din raţiuni pe care mintea noastră mărginită nu le poate cuprinde – a îngăduit existenţa acelui lucru sau a acelei persoane împotriva cărora ne revoltăm:

„[…] nimic nu se întâmplă fără ajutor de la Dumnezeu” iar „ceea ce Dumnezeu rostuieşte nu este nici întâmplător nici nesăbuit”, căci „[…] nimic din cele săvârşite de Cuvânt nu este lipsit de raţiune, nimic din ceea ce făptuieşte înţeleptul nu este lipsit de înţelepciune, iar cel care este binele şi adevărul nu ar putea nicidecum îngădui ceea ce nu este nici bine, nici adevăr” (Sf. Grigore de Nyssa).

Raţiunile lui Dumnezeu sunt prin definiţie infinit mai bune şi mai drepte decât raţiunile omeneşti. Această simplă evidenţă ar trebui să stingă odată pentru totdeauna focul răzvrătirii din inima omului, dat fiind că Binele absolut nu poate săvârşi nici îngădui nimic rău: „În nemărginita sa înţelepciune, Dumnezeu ştie să preschimbe răul în unealtă a binelui” […] (Sf. Grigore de Nyssa).

Trebuie oare, prin urmare, să ne supunem orbeşte împrejurărilor exterioare şi voinţei celuilalt, chiar dacă ea este în mod vădit nedreaptă şi rătăcită, sub pretextul că aşa a voit Dumnezeu? Nicidecum. Supunerea oarbă şi ascultarea lipsită de discernământ sunt tot atât de nefaste ca şi tendinţa modernă a revoltei sistematice: „Înainte de a ne pleca grumazul şi de a ne încredinţa altui om întru Domnul (…), va trebui să cercetăm, să observăm, să punem, ca să zicem aşa, la încercare pe căpitanul nostru, de teamă că el ar putea fi un simplu marinar şi nu un căpitan, un bolnav şi nu un medic, un om robit patimilor şi nu un despătimit, şi că aflându-ne în largul mării şi nu în port, ne-am putea îndrepta către un naufragiu asigurat” (Sf. Ioan Scărarul – „Scara – Treapta a patra: Despre ascultare”).

Este necesar, şi chiar esenţial, să ştim să spunem „nu” la tot ceea ce este contrar conştiinţei noastre şi adevărurilor creştine. Dar o putem face fără acea aprindere de mânie şi vrajbă, fără acea voinţă agresivă de a domina şi de a distruge adversarul, care constituie substratul diavolesc al revoltei, ce se ascunde deseori îndărătul unui discurs ideologic – moral, umanitar, politic, sau chiar teologic :

„Cuvântul vostru să fie: da ce este da, nu ce este nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”. (Matei 5, 37).

Şi aici, ca întotdeauna, călăuza noastră cea mai sigură este exemplul lui Hristos, care nu s-a revoltat în niciun moment atunci când a fost acuzat, condamnat, batjocorit, lovit şi răstignit pe nedrept:

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc […].” (Matei 5, 44).

Nu numai că revolta nu ne poate slobozi din lanţuri, dar ea ne leagă şi mai strâns de cele lumeşti şi ne ţine în robia voinţei noastre rătăcite, a judecăţii noastre părtinitoare şi înguste, a patimilor şi slăbiciunilor noastre omeneşti. Dimpotrivă, iubirea celor ce ne sunt, sau ne par a fi, vrăjmaşi – adică orice lucru, eveniment sau persoană care se împotriveşte dorinţelor, nădejdilor sau ideilor noastre – ne ajută să sfărâmăm lanţurile voinţei proprii şi zidurile înguste ale dorinţelor lumeşti şi ale inimii noastre împietrite. În acest fel, creşterea noastră lăuntrică va putea continua la infinit, căci, contrar revoltei, dragostea nu cunoaşte niciun obstacol şi niciun duşman, şi ne permite astfel să refacem unitatea primordială a omului cu lumea şi cu Dumnezeu, alianţă ruptă prin căderea omului sub puterea duhului de dezbinare şi vrajbă a celui rău.

Contrar revoltei, care izvorăşte dintr-o inimă nestăpânită, pătimaşă şi pizmaşă, însetată de putere şi plină de trufie, care caută prin orice mijloc să-şi impună voinţa şi să-şi zdrobească adversarii, şi care neputând să-i biruie pe toţi – căci tot ce nu sunt eu devine atunci vrăjmaşul meu –, [omul revoltat] se lasă deseori pradă mâhnirii şi disperării, „dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă; nu se laudă, nu se trufeşte. (…) Toate le suferă, toate le crede,  toate le nădăjduieşte,  toate le rabdă ” (I Cor. 13, 4-10).

(“Omul revoltat” – autorul articolului: Viorel Ştefăneanu)

sursa: Revista de spiritualitate ortodoxa si informare www.apostolia.eu