“Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat in crucea Domnului nostru Iisus Hristos”

Cum a ajuns acest Sfant Apostol la o astfel de stare, ca nu voia sa se laude cu nimic, decat cu crucea lui Hristos? Crucea inseamna tot felul de suferinte, stramtorari, umilinte; cum sa te lauzi cu ea? Dar iata ca Apostolul Pavel se lauda cu ea. Impreuna cu el se laudau, desigur, si ceilalti apostoli, si, urmandu-le lor, si toti ceilalti purtatori ai crucii.

De ce, oare? Caci au inteles barbatii cei inteleptiti de Dumnezeu adanca semnificatie a crucii, au pretuit-o profund si se laudau ca s-au invrednicit sa o poarte. Ei vedeau in cruce, in loc de stramtorare, deschidere, in loc de amaraciune, dulceata, in loc de umilire, inaltare, in loc de necinste, slava; si se laudau cu ea, asa cum se lauda altii cu vreo podoaba minunata sau cu vreo distinctie.

O, de ne-ar darui Domnul si noua o asemenea intelegere si o astfel de stare, incat sa pricepem si sa simtim puterea crucii si sa ne laudam cu ea!

Semnificatia Crucii

Iata o scurta explicatie generala a semnificatiei crucii. Domnul a plinit mantuirea noastra prin moartea Sa pe Cruce; pe Cruce, El a rupt zapisul pacatelor noastre; prin Cruce, ne-a impacat cu Dumnezeu si cu Tatal; prin Cruce a pogorat peste noi darurile harului si toate binecuvantarile Cerului. Asa este Crucea Domnului prin ea insasi. Fiecare dintre noi se face insa partas puterii ei mantuitoare numai prin propria sa cruce.

Crucea personala a fiecaruia, cand se uneste cu Crucea lui Hristos, atunci puterea, lucrarea acesteia din urma trece asupra noastra, devenind un fel de canal prin care, din Crucea lui Hristos, se revarsa asupra noastra orice binefacere si orice dar desavarsit.

Prin urmare, crucile personale ale fiecaruia sunt la fel de necesare in lucrarea mantuirii pe cat este si Crucea lui Hristos. Nu veti intalni nici un mantuit care sa nu fi fost purtator de cruce. De aceea, fiecare este inconjurat din toate partile de cruci, ca sa nu se osteneasca cautandu-si crucea si ca sa fie aproape de puterea mantuitoare a Crucii lui Hristos. Putem spune si asa: uita-te in jurul tau si inlauntrul tau, descopera-ti crucea, poart-o cum se cuvine, unita cu Crucea lui Hristos, si vei fi mantuit.

Cu toate ca fiecare isi poarta crucea si fara sa vrea si, de cele mai multe ori, crucea nu este usoara, ci anevoie de purtat, totusi nu fiecare o priveste in lumina Crucii lui Hristos; nu fiecare o pune in slujba lucrarii mantuirii sale; de aceea, crucea nu este mantuitoare pentru fiecare. Sa luam la rand toate crucile posibile si sa vedem cum trebuie sa o purtam pe fiecare dintre ele, pentru ca ea sa capete putere mantuitoare.

Felurile crucilor

Sunt multe cruci, dar felurile lor sunt trei: primele sunt crucile exterioare, alcatuite din suferinte si necazuri si, in general, dintr-o nefericita soarta pamanteasca; a doua categorie o reprezinta crucile interioare, nascute din lupta cu patimile si cu poftele, pentru a castiga virtutile; a treia categorie o reprezinta crucile harice (de duh si de har), care sunt primite prin totala predare in voia lui Dumnezeu.

Va voi spune acum cateva cuvinte despre crucile exterioare. Acestea sunt cele mai complexe si mai diverse cruci. Ele sunt raspandite pe toate drumurile noastre si se intalnesc aproape la fiece pas. Aici putem include supararile, necazurile, nenorocirile, bolile, pierderea celor apropiati, necazurile de la serviciu, tot felul de privatiuni si de pagube, neplacerile familiale, relatiile nefavorabile cu lumea, jignirile, supararile, pierderile si, in general, soarta pamanteasca, mai mult sau mai putin anevoioasa pentru fiecare.

Cine nu are vreuna dintre aceste cruci? Nici nu se poate altfel. Nici celebritatea, nici bogatia, nici slava, nici marirea pamanteasca nu ne scutesc de ele. Ele s-au impletit cu viata noastra pamanteasca din clipa in care s-a inchis raiul pamantesc si nu se vor desprinde de ea, pana cand nu se va deschide raiul ceresc.

De vrei ca aceste cruci sa-ti fie mantuitoare, foloseste-te de ele asa cum le-a randuit Dumnezeu pentru mantuirea omului, in general, si a ta, in particular. De ce a randuit Domnul ca nimeni sa nu se afle pe pamant fara necazuri si stramtorari? Pentru ca omul sa nu uite ca este un exilat, ca sa nu traiasca pe pamant ca un bastinas in patria sa, ci ca un calator si ca un venetic intr-o tara straina si sa caute intoarcerea in adevarata sa patrie.

Cand omul a pacatuit, a fost imediat izgonit din rai si, in afara raiului, a fost inconjurat de necazuri si de lipsuri si de tot felul de greutati, ca sa tina minte ca nu se afla la locul sau, ci este pedepsit, si ca sa se ingrijeasca sa caute miluire si revenire la rangul sau.

Astfel, nu te mira vazand necazuri, nenorociri si lacrimi, ci rabda fara sa te necajesti. Nu ii sade bine criminalului si neascultatorului deplina bunastare si fericire. Primeste acest gand in inima si poarta-ti soarta cu seninatate.

“Dar de ce mie mi s-a dat mai mult, iar altuia mai putin?” – vei spune. “De ce pe mine ma stramtoreaza necazurile, iar altuia ii merge bine aproape in toate? De ce eu ma frang de durere, iar altul se mangaie? Daca aceasta este soarta tuturor, macar sa se imparta in mod egal fiecaruia, fara exceptii“. Dar chiar asa se imparte. Uita-te mai bine si vei vedea.

Tie ti-e greu acum, iar altuia i-a fost greu ieri sau ii va fi maine, iar astazi ii ingaduie Domnul sa se odihneasca. De ce te uiti la ceasuri si la zile? Priveste intreaga viata, de la inceput pana la sfarsit, si vei vedea ca tuturor le este greu, chiar foarte greu. Gaseste pe unul care sa jubileze de bucurie intreaga viata! Pana si regii adesea nu dorm noptile din pricina greutatii ce la apasa inima.

Ti-e greu acum, dar inainte n-ai avut parte de bucurie?! Dumnezeu iti va mai da si vei vedea si alte zile de bucurie. Rabda, deci! Cerul se va lumina si asupra ta. In viata este ca in natura, sunt ba zile intunecoase, ba zile senine. S-a intamplat vreodata ca un nor de furtuna sa nu treaca?! Si este cineva pe lume care sa creada ca nu va trece?! Gandeste si tu la fel despre supararea ta si te vei mangaia de buna nadajduire.

Iti este greu. Dar este, oare, aceasta o intamplare fara motiv? Pleaca-ti cat de cat capul si adu-ti aminte ca exista Dumnezeu, care se ingrijeste de tine ca un parinte si nu te scapa din ochi. De te-a ajuns nenorocirea, nu s-a intamplat decat cu ingaduinta si cu voia Lui. Nimeni altul decat El ti-a trimis-o. Iar El stie foarte bine ce, cui si cand sa-i trimita; si cand trimite, trimite spre binele aceluia care primeste suferinta. Asadar, uita-te in jurul tau si vei vedea, in nenorocirea care te-a ajuns, planul cel bun al lui Dumnezeu pentru tine.

Dumnezeu vrea sa-ti curete vreun pacat sau sa te indeparteze de vreo treaba pacatoasa sau, printr-un necaz mai mic, sa te fereasca de un altul mai mare, ori vrea sa-ti dea ocazia sa-ti arati rabdarea si credinta in El, pentru ca apoi sa-Si arate in tine slava milostivirii Sale. Desigur ca ceva dintre acestea ti se potriveste. Cauta deci ceea ce ti se potriveste si oblojeste-ti cu aceea rana, asa cum folosesti un plasture, si se va racori arsura ei.

De altfel, daca nu vei vedea clar ce anume vrea sa-ti daruiasca Domnul prin nenorocirea care te-a ajuns, pune-ti in inima credinta generala si neiscoditoare ca tot ce vine de la Domnul este spre binele nostru, si talcuieste-i sufletului tulburat: asa a binevoit Dumnezeu. Rabda! Pe cine pedepseste Dumnezeu, acela-I este ca un fiu!

Mai bine opreste-ti privirea la starea ta morala si la starea din vesnicie care ii corespunde. Daca esti pacatos – cum esti, de altfel – bucura-te ca a venit focul napastei care-ti va arde pacatele. Tu privesti suferinta numai dinspre pamant. Dar muta-te cu gandul la cealalta viata. Treci de partea Judecatii. Priveste focul cel vesnic, pregatit pentru pacatele noastre. Si, de acolo, priveste-ti suferinta. Daca acolo vei fi osandit, cate necazuri nu ti-ai dori sa fi suportat aici, numai ca sa nu fi cazut sub acea osandire?!

Spuneti in sinea ta: “Dupa pacatele mele imi sunt trimise aceste lovituri” si multumeste-I Domnului ca bunatatea Lui te indruma spre pocainta. Apoi, in loc sa te intristezi fara rost, afla care-ti este pacatul, pocaieste-te si nu mai pacatui. Cand vei cugeta astfel, vei spune, desigur: “Inca este putin ceea ce am primit! Caci, dupa pacatele mele, mult mai rau merit“.

Asadar, indiferent de porti soarta amara a tuturor, ori suferintele si necazurile personale, rabda-le cu inima impacata, primindu-le cu recunostinta din mainile Domnului, ca pe un leac impotriva pacatelor, ori ca pe o cheie care deschide usa in imparatia Cereasca.

Nu cârti, nu invidia pe altul si nu te lasa prada tanguirii zadarnice. Caci asa se intampla in nenorocire: unul incepe sa se tanguiasca si sa carteasca, altul se pierde de tot cu firea si cade in deznadejde, iar altul se cufunda in necazul sau si doar sufera, fara a se misca cu mintea si fara sa-si inalte suferinta inimii spre Dumnezeu. Toti acestia nu se folosesc cum se cuvine de crucile care le sunt trimise si pierd, astfel, momentul prielnic si ziua mantuirii.

Domnul le da in maini conlucrarea mantuirii, iar ei o resping. I-a ajuns necazul si suferinta. Oricum, iti porti deja crucea. Fa, asadar, ca aceasta purtare sa-ti fie spre mantuire, iar nu spre pierzanie. Pentru aceasta nu trebuie sa muti muntii din loc, ci sa aduci o mica schimbare in miscarea gandurilor si in starile inimii tale.

Desteapta-ti recunostinta, smereste-te sub mana puternica, pocaieste-te, indrepteaza-ti viata. Daca te-a parasit credinta in pronia Lui Dumnezeu, readu-ti-o in suflet si vei saruta dreapta lui dumnezeu. Daca ti-ai pierdut simtul legaturii cu propriile pacate, ascute-ti ochiul constiintei si le vei vedea, vei plati pacatul si vei umezi uscaciunea necazului cu lacrimile pocaintei.

Daca ai uitat ca amarul soartei pamantesti rascumpara si mai amarnica soarta vesnica, inviaza-ti in minte acest gand si, cu inima impacata iti vei dori suferinte, pentru ca, pentru micile suferinte de aici, sa te intampine acolo milostivirea vesnica a Domnului.

Este mult oare? Este greu? Dar, in acelasi timp, aceste ganduri si sentimente sunt legaturile care leaga crucea noastra de Crucea lui Hristos, din care se revarsa pentru noi puteri mantuitoare. Fara acestea, crucea ramane tot in spatele nostru si ne apasa, dar nu are putere mantuitoare, fiind despartita de Crucea lui Hristos. Atunci nu mai suntem purtatorii de cruce care se mantuiesc si nu ne mai putem lauda in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.

Spunand putine despre crucile din afara, va invit, fratilor, sa umblati in intelepciune, rascumparand timpul suferintei si al necazurilor printr-o senina, multumitoare si pocaita rabdare. Atunci vom simti puterea mantuitoare a crucilor suferintelor noastre si ne vom bucura, supunandu-ne lor, intrevazand prin ele lumina slavei, si vom invata sa ne laudam cu ele nu numai pentru roadele lor viitoare, ci si pentru cele de acum.

Al doilea fel de cruci sunt crucile launtrice. Pe acestea le intalnim in timpul luptei cu patimile si cu poftele. Spune Sfantul Apostol: “Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele“(Gal. 5, 24). Si l-au rastignit? Asadar, este vorba de o cruce pe care si-au rastignit aceste patimi si pofte.

Care este crucea aceasta? Este lupta cu ele. A rastigni patimile inseamna a le face neputincioase, a le strivi, a le dezradacina. De va infrange omul vreo patima de cateva ori, o va face neputincioasa; de o va mai infrange de cateva ori, o va strivi; daca inca o va infrange, atunci o va dezradacina cu totul, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Si fiindca ceasta lupta este anevoioasa, amara si dureroasa, ea este cu adevarat o cruce implantata inlauntrul nostru. Cel ce lupta cu patimile, uneori parca are mainile tintuite, parca i se pune pe frunte cununa de spini, inima ii este strapunsa de vie. Atat este de greu si de dureros.

Fara osteneala si fara durere nu se poate, pentru ca patimile, desi, venind din afara, ne sunt straine, asa de tare s-au lipit de trupul si de sufletul nostru, incat au patruns cu radacinile in toate madularele sufletesti si in toate puterile noastre. Daca te vei apuca sa le dezradacinezi, doare. Doare, dar este mantuitor, si aceasta izbavire nu se obtine altfel decat prin durere.

Cand ne dor polipii, un corp strain se naste in corpul nostru, creste si da radacini. Daca nu-i retezi, nu te poti vindeca, iar retezarea este dureroasa. Mai bine sa doara, dar aceasta durere sa inapoieze sanatatea. Iar daca ii lasi si nu-i tai, tot vor durea, insa aceasta durere nu va mai fi spre sanatate, ci inspre intetirea durerii, si poate chiar spre moarte.

Stii cum se vindeca boala siberiana? Se taie si se scoate afara buba, se arde locul si se mai unge cu o otrava si se freaca cu ea. Doare, dar este spre vindecare. Iar daca o lasi asa, durerea va ramane durere, dar de moarte nu scapi.

La fel este si in lupta cu patimile sau cu dezradacinarea lor: este dureroasa, dar mantuitoare. Iar daca lasi patimile si nu le dezradacinezi, te vor stramtora in continuare, iti vor pricinui durere, suferinta, dar nu spre mantuire, ci spre pieirea si moartea spirituala, caci plata pacatului este moartea (Rom. 6, 23).

Care patima nu este dureroasa? Mania arde, invidia usuca, pofta trupeasca vlaguieste, zgarcenia nu te lasa sa mananci si sa dormi, mandria jignita roade ucigator inima; si orice alta patima – ura, suspiciunea, galceava, dorinta de a fi pe placul oamenilor, atractia pentru anumite lucruri si persoane – ne pricinuieste, fiecare, suferinta ei, astfel incat a trai in patimi este acelasi lucru cu a merge descult pe lame de cutit sau pe carbuni aprinsi, sau a fi in situatia omului caruia serpii ii invenineaza sangele.

Si iarasi, cine nu este lipsit de patimi? Toata lumea le are. Cata vreme exista mandrie, exista toate patimile, caci aceasta este mama patimilor si nu umbla fara fiicele ei. Dar ca nu fiecare le are pe toate in aceeasi masura: la unul precumpaneste una, la altul alta, care le da tonul celorlalte. Iar daca fiecare are patimi, inseamna ca se si chinuieste din pricina lor. Fiecare este chinuit si rastignit de patimi, insa nu spre mantuire, ci spre pierzanie.

Astfel, purtand patimile, te sfasii cu ele si pieri. Nu este oare mai bine sa-ti produci singur suferinta inlauntrul tau tot din pricina patimilor, insa nu spre pierzanie, ci spre mantuire? Este de ajuns sa schimbi directia cutitului si, in loc sa te tai pe tine cu el, spre satisfactia patimilor, sa tai cu el patimile, pornind la lupta cu ele si impotrivindu-te lor in toate. Si aici va fi durere si suferinta a inimii, dar durerea va fi tamaduitoare, va fi imediat urmata de o linistire imbucuratoare, asa cum se intampla cand rana este acoperita cu un plasture tamaduitor.

Daca te supara, de pilda, cineva, este greu sa-ti depasesti mania si nu-ti place; daca o biruiesti, te linistesti, dar daca ii dai satisfactie, multa vreme te vei framanta. De a fost cineva jignit, greu ii este sa se biruiasca pe sine si sa ierte; daca iarta, pace dobandeste, iar de se razbuna, nu va avea liniste. Daca s-a aprins o pasiune, greu este de stins; de o stingi, vei vedea lumina lui Dumnezeu, iar de nu, vei umbla ca ucis.

Asa stau lucrurile cu orice patima. Si patima te chinuieste, dar si lupta cu ea iti pricinuieste suferinta. Insa prima te ucide, iar a doua te vindeca si te izbaveste. Oricarui patimas trebuie sa i se spuna: “Mori pe crucea patimilor tale”. Rupe aceasta cruce si construieste-ti o alta: crucea luptelor cu ele. Si iti va fi rastignirea pe aceasta cruce spre mantuire.

Toate acestea sunt limpezi ca lumina zilei, si alegerea ar trebui sa fie foarte usoara. Totusi, faptele nu o indreptatesc intotdeauna. Trebuie sa ne miram de orbirea noastra. Sufera unul de cate o patima, dar tot ii da apa la moara. Vede ca, dandu-i satisfactie, isi face din ce in ce mai rau, dar tot nu se lasa. Avem o dusmanie inexplicabila fata de noi insine! Altul chiar se pregateste de lupta cu patima, dar imediat ce patima se trezeste cu cererile ei, o urmeaza numaidecat. Iar porneste si iar ii cedeaza. Face de cateva ori asa, si rezultatul este acelasi.

Suferim de o inexplicabila vlaguire a puterii morale! In ce constau amagirea si inselarea? In faptul ca patima, prin satisfacerea ei, promite o gramada de placeri, iar lupta cu ea nu promite nimic. Dar de cate ori nu s-a verificat, oare, ca satisfacerea patimei aduce nu fericire si liniste, ci chin si intristare? Ea promite multe, dar nu da nimic; iar lupta nu promite nimic, dar da totul.

Daca nu ai trait aceasta experienta, traieste-o si vei vedea. Dar aici este nenorocirea noastra, ca nu ne hotaram s-o traim. Motivul ar fi ca ne este mila de noi insine. Autocompatimirea este cel mai lingusitor tradator si cel mai mare dusman al nostru, este primul plod al mandrei. Ne este mila de noi insine si ne ucidem cu mana noastra. Credem ca ne facem bine, dar ne facem rau; si cu cat mai rau ne facem, cu atat mai mult vrem sa ne facem rau. Astfel, raul creste si ne apropie de pieirea finala.

Sa ne insufletim, asadar, fratilor, si sa ne urcam cu curaj pe crucea rastignirii de sine, prin rastignirea si dezradacinarea patimilor si a poftelor. Sa respingem mila de noi insine si sa incalzim ravna trudirii de sine. Sa avem o mana de doctor, care si celor pe care-i iubeste, si celor de vaza, la nevoie, le administreaza taieturi si arsuri dureroase.

Nu va voi indica metoda si intreaga desfasurare a luptei. Apucati-va de treaba, si ea va va arata singura si va va lnvata totul. Inchipuiti-va linistea, bucuria si lumina care se vor instaura in inima dupa biruirea patimilor si cu aceasta incalziti-va ravna ridicarii impotriva lor. Lumina si bucuria se nasc chiar de la inceputul pornirii acestei lupte si tot cresc si se inalta, pana cand, la sfarsit, se vor implini prin linistirea inimii, in care se odihneste Dumnezeu. Dumnezeul pacii traieste cu adevarat, de-a pururi in acela care a ajuns la aceasta masura. Atunci se adevereste pe deplin ca, intr-adevar, crucea este pomul vietii.

Pomul vietii cel din rai a ramas in rai. In locul lui, pe pamant este inaltat pomul crucii. Rostul acestuia este unul singur: va gusta omul si va fi viu. Apropie-te, lipeste-ti buzele de el si bea din el viata. Te vei lipi de cruce cand respingand mila de sine, vei ravni la rastignirea de sine iar viata vei incepe sa bei din ea cand vei porni la lupta cu patimile. Fiecare biruire a patimii va fi ca primirea unor sucuri de viata datatoare din crucea purtatoare de viata. Indeseste biruintele si te vei satura mai repede si te vei umple de viata.

Minunata este insusirea rastignirii de sine! Parca iti ia, dar, luandu-ti, iti da; parca reteaza, dar, retezand, inradacineaza; parca omoara dar, omorand, inviaza. Este exact Crucea lui Hristos, care a calcat moartea, viata daruind. Cata fericire!

Dar mare este, oare, osteneala? Primul pas este destul de anevoios – prima biruire a sinelui, prima hotarare de lupta; apoi insa, cu fiecare inclestare in lupta, devine tot mai usor. Ravna se va aprinde mai tare, si stiinta de a lupta va creste si dusmanul va slabi. Asa cum in lupta obisnuita, ostasilor le este frica numai de inceput, iar apoi nu se mai tem de nimic, totul le vine usor si la indemana, la fel este si in lupta duhovniceasca: numai sa incepi, apoi lupta se va infierbanta de la sine si te va usura. Si apoi, cu cat mai zeloase si mai aprige sunt inclestarile, cu atat mai aproape este sfarsitul luptei si pacea.

N-ai putere sa incepi? Roaga-te. Domnul iti va trimite. Inconjoara-te de gandul primejdiei de a ramane in patimi si astfel te vei smulge din intunericul lor, spre lumina eliberarii de ele. Dar, mai ales, marturisindu-ti neputinta in fata Domnului, stai si bate la usa milostivirii Sale, chemandu-L in ajutor. Iti va veni ajutor! Domnul va cauta spre tine si lumina ochilor Sai iti va arde autocompatimirea si iti va aprinde ravna de a te inarma cu barbatie impotriva patimilor. Iar daca Domnul este cu noi, cine-i impotriva noastra?

Doamne, incepatorul nevointei, Cel ce ne-ai insufletit cu ravna de a porni nevointa luptei cu patimile, Tu insuti la-ne putere sa rezistam in lupta, ca sub semnul Crucii Tale sa luptam lupta cea buna, privind catre Tine, Incepatorul si Plinitorul credintei noastre, Cel ce prin Cruce ne-ai randuit mantuire si ne-ai daruit viata prin ea!

Cel de-al treilea fel al crucii mantuitoare pentru noi este crucea predarii de sine in voia lui Dumnezeu. Va voi spune si despre ea vreo doua vorbe, pentru ca invatatura intreaga imi depaseste puterile. Pe aceasta cruce se ridica crestinii cei mai desavarsiti. Ei sunt cei ce o cunosc si ar putea vorbi limpede despre ea, pe larg si cu putere. Cum ar putea altii sa vorbeasca asa? Dar nu se poate sa o trecem cu vederea, ca nu cumva cineva dintre voi, biruind vreo doua patimi si linistindu-se cat de cat de framantarea lor dinauntru, sa creada ca a facut deja tot ce trebuie si se asteapta de la crestini.

Nu, nici in aceasta situatie nu a facut inca totul. Chiar si cel ce s-a curatat pe deplin de patimi nu a facut inca cea mai importanta fapta crestina, ci doar s-a pregatit pentru ea. Daca te-ai curatat de patimi, preda-te, curat, ca jertfa curata si neprihanita lui Dumnezeu, caci numai o astfel de jertfa I se cuvine Neprihanitului.

Priveste Golgota. Acolo, crucea talharului intelept este crucea curatirii de patimi, iar Crucea Domnului este crucea jertfei curate si neprihanite. Ea este rodul predarii in voia lui Dumnezeu – neconditionata, deplina, fara intoarcere.

Ce L-a urcat Cruce pe Mantuitorul nostru? Aceasta predare de sine in gradina Ghetsimani! Domnul nostru Iisus Hristos se ruga sa treaca de la El paharul acesta, dar iata cum rosti hotararea definitiva: “Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Mt. 26, 39).

De la cuvantul “Eu sunt” cad cei ce venisera sa-L lege. Dar apoi tot ei il leaga. De ce? Pentru ca El insusi se legase mai inainte, predandu-Se in voia lui Dumnezeu. Sub Cruce, intreaga faptura se cutremura si mortii inviau, iar El statea nemiscat pe Cruce, caci isi predase duhul lui Dumnezeu.

Astfel sunt toti cei ajunsi la masura barbatului desavarsit, cei ce au atins masura varstei plinirii lui Hristos. Acestia sunt cu totii, ca sa spunem asa, rastigniti pe crucea voii lui Dumnezeu. Pe ea este tintuita orice miscare voluntara a lor, orice gand si orice dorinta. Sau, mai bine zis, pe acestea din urma, in intelesul si sub forma lor obisnuita, nici nu le mai au: tot ce este al lor a murit pentru ei, fiind jertfit voii lui Dumnezeu. Mana lui Dumnezeu este cea care ii misca, inspiratia lui Dumnezeu, care, pecetluindu-se in inima lor printr-un mod numai de ei cunoscut, le determina toata activitatea.

Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre sine, exprima astfel aceasta stare: “M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20). Imediat ce s-a rastignit impreuna cu Hristos – el, apostolul, barbatul desavarsit – a incetat sa mai traiasca prin el insusi si Hristos a inceput sa traiasca in el. Sau a trecut intr-o stare despre care scrie asa in alta parte: “Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti, si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa (Fii. 2, 13).

Aceasta este culmea desavarsirii crestine, la care este omul in stare sa ajunga. Ea este inceputul starii viitoare, de dupa inviere, cand Dumnezeu va fi prezent pe de-a-ntregul in toti. De aceea, toti cei ce s-au invrednicit sa atinga ceasta stare se pun adesea in contradictie cu toate randuielile vietii pamantesti si ori sufera prigoane si chinuri, ori devin si sunt considerati nebuni intru Hristos, ori se retrag in pustie. Dar cu toate aceste aspecte ale vietii lor exterioare, launtrul lor este unul: sunt uniti cu Dumnezeu, traind in inima numai cu Dumnezeu. Numai prin El, Unicul, traiesc si lucreaza, ascunzandu-se in cea mai adanca si mai tainuita tacere, intr-o totala lipsire de orice miscare.

Se spune ca sus, la limita atmosferei noastre, se opreste orice miscare a stihiilor pamantesti. Acolo troneaza linistita numai stihia universala. Acesta este modelul celor rastigniti impreuna cu Hristos, care au incetat sa mai traiasca prin viata lor si au inceput sa traiasca numai in Hristos sau, altfel spus, al celor care s-au urcat pe crucea predarii in voia lui Dumnezeu, singura care le da valoare si lucreaza in ei, respingand orice socoteli si actiuni personale.

Nu mai am nimic sa va spun despre aceasta. Si pe acestea vi le-am spus numai ca sa va sugerez unde se afla sfarsitul, unde trebuie sa fim si sa ajungem si pentru ca, stiind, sa intelegeti cu totii ca, orice ati avea sau ati face bun, sa-l socotiti drept nimic, daca nu ati ajuns pana la aceasta inaltime a vietii duhovnicesti, care ne-a fost menita si care este asteaptata de la noi.

Multi cred ca viata crestina este la fel ca si alte feluri de a trai; nu este asa. Ea incepe prin pocainta, se continua prin lupta cu patimile si se incheie prin rastignirea impreuna cu Hristos a omului launtric curatit de patimi si prin cufundarea in Dumnezeu. “Ati murit – spune Apostolul – si viata voastra este ascunsa cu Hristos intru Dumnezeu” (Col. 3, 3). Aici, totul se savarseste inlauntru, este nevazut pentru ochii oamenilor, fiind cunoscut doar constiintei si lui Dumnezeu. Cele din afara sunt aici nimic. Desigur ca ele sunt un ambalaj cuviincios, dar nu sunt un martor hotarator si, cu atat mai putin, nu le nasc pe cele dinauntru. Atat de adesea, comportamentul exterior cuviincios nu este decat superbul ambalaj al unui mormant plin de oase!

Stiind acestea, sa stam, fratilor, pe Golgota, in fata crucilor, si sa incepem sa ne masuram cu ele si pe ele cu noi, fiecaruia care i se potriveste. Simon Cirineul, cel ce a purtat Crucea Domnului, este modelul acelor purtatori de cruce care sufera necazuri si privatiuni exterioare.Tocmai v-am spus inainte pe cine reprezinta talharul cel intelept rastignit, si pe cine, Domnul pe Cruce: primul, pe cel ce se lupta cu patimile, iar Domnul, pe barbatii desavarsiti, rastigniti prin predarea in voia lui Dumnezeu.

Dar crucea talharului celui rau pe cine reprezinta? Pe aceia care lucreaza patimilor. Patimile ii chinuiesc, ii sfasie, ii rastignesc de moarte, nedandu-le nici o bucurie si nici un fel de speranta. Dupa aceste semnalmente, masoara-te cu fiecare dintre aceste cruci si, dupa ele, afla cine esti: Simon Cirineul, talharul cel intelept sau cel ce il imita pe Domnul Hristos, sau talharul cel rau, din pricina patimilor ce te consuma?

Asa cum te vei gasi, asa sa-ti astepti sfarsitul. Voi adauga numai: scoateti-va afara din minte cum ca am putea, pe calea unei vieti tihnite, sa devenim cei ce se cuvine sa fim intru Hristos! La crestinii adevarati, daca au cate o mangaiere, aceasta este cu totul intamplatoare; trasatura cea mai definitorie a vietii lor o formeaza suferintele si durerile, launtrice si din afara, de voie si de nevoie.

Prin multe suferinte se cuvine sa intram in imparatie, inclusiv in cea launtrica. Primul pas facut aici – frangerea voii dinspre rau inspre bine, alcatuind inima pocaintei – se reflecta intr-o durere de moarte pricinuita ranei produse de frangerea voii, care va sangera, apoi, pe toata perioada luptei cu patimile si care se va inchide abia dupa dobandirea neprihanirii, care il ridica pe crestin pe crucea impreuna-rastignirii cu Hristos, in voia lui Dumnezeu. Totul este suferinta, durere, stramtorare. Putem spune ca tihna este semnul drumului gresit, iar suferinta, cel al drumului drept.

Cugetand la aceasta, bucurati-va, purtatori ai crucii! Iar voua ce va pasa, cei se stati in tihna si in mangaieri? Cuvantul lui Avraam catre cel bogat este in pilda despre Lazar si bogatul nemilostiv. Aici va mangaiati, iar altii sufera pentru Hristos si pentru sfanta Sa Lege; iar in cealalta lume va fi invers: cei ce au mers pe drumul crucii se vor mangaia, iar cei ce s-au mangaiat vor suferi.

Voi spuneti, de obicei: “Ce, nu avem voie nici macar sa ne distram sau sa ne permitem vreo placere?“. Faceti intai ce este mai important, iar apoi permiteti-va si aceasta. Unii n-au alte treburi decat: azi sa mearga la un bal, maine la teatru, poimaine la plimbari, apoi la lecturi si la conversatii mondene si la fel de fel de alte distractii, trecand de la unele placeri la altele. Iar la ce este mai important, la cum sa ajunga ceea ce trebuie sa fie fiecare crestin, nici nu se gandesc.

Ce fel de roade sa astepti de la o astfel de viata? Credeti ca raportarea noastra launtrica la Dumnezeu, prin Hristos, va creste de la sine, indiferent de aceste neoranduieli din afara?! Cum sa creasca? Arde oare lumanarea in vant? Se plineste, oare, viata de la otrava? Nu.

Daca vrei sa-ti fie bine, lasa mangaierile, porneste pe drumul crucii si al pocaintei, mistuieste-te in focul rastignirii de sine, caleste-te in lacrimile frangerii inimii si vei deveni aur sau argint sau piatra pretioasa si, la timpul potrivit, vei fi luat de Stapanul ceresc pentru infrumusetarea prea-luminoaselor si prealinistitelor Sale lacasuri. Amin !

Sfantul Teofan Zavoratul

sursa: biserica-sfantulvasile.ro

Puterea pocaintei si indelunga rabdare a lui Dumnezeu

Un frate biruindu-se de curvie, in toate zilele se afla savarsind pacatul si in toate zilele il imblanzea pe Stapanul sau cu lacrimi si cu rugaciuni. Si asa facand, amagandu-se de obiceiul cel rau, savarsea pacatul. Apoi iarasi, dupa savarsirea pacatului, se ducea la biserica. Si vazand Cinstitul Chip al Domnului nostru Iisus Hristos, se arunca inaintea lui cu amare lacrimi, zicand: miluieste-ma, Doamne, si ridica de la mine aceasta vicleana ispita, ca ma trudeste cumplit si ma raneste cu amaraciunea desmierdarilor ! Ca nu am obraz, Stapane, a cauta si a vedea Chipul Tau cei sfant si mai stralucit decat soarele, ca sa se indulceasca inima mea si sa se veseleasca.

Acestea zicand si iesind din biserica, cadea in noroi, dar nu se deznadajduia de mantuirea sa. Caci de la pacat intorcandu-se la biserica, striga catre iubitorul de oameni, Dumnezeu, zicand : pe Tine, Doamne, Te pun chezas de acum ca nu voi mai face pacatul acesta ! Numai iarta-mi mie, Prea Bunule, cele ce dintru inceput si pana in ceasul acesta Ti-am gresit !

Si dupa ce facea el aceste infricosate fagaduinte iarasi se afla intru acel pacat rau. Si se vedea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, cea prea dulce si nemarginita Lui bunatate, ca suferea in toate zilele calcarea si necunostinta fratelui cea neindreptata si rea. Din multa mila cauta si astepta pocainta si intoarcerea lui. Ca nu un an a facut aceasta, nici doi, nici trei, ci zece ani si mai mult.

Vedeti, fratilor, rabdarea cea nemasurata si iubirea de oameni cea nemarginita a Stapanului, cum totdeauna indelung rabda, suferind faradelegile si pacatele noastre cele cumplite ! Ca de acel lucru trebuie sa ne inspaimantam si sa ne minunam: de indurarile cele bogate ale lui Dumnezeu, ca fagaduindu-se fratele ca nu va mai face altadata pacatul, se afla mincinos.

Deci, intr-una din zile, facand fratele pacatul, a alergat la biserica, plangand, suspinand, tanguindu-se si silind indurarile Prea Bunului Stapan ca sa se milostiveasca spre dansul sa scape de noroiul inversunarii. Si cum il ruga el pe iubitorul de oameni, Dumnezeu, vazand incepatorul rautatii si pierzatorul sufletelor noastre, diavolul, ca nimic nu foloseste, ci cele ce el prin pacat alcatuia fratele prin pocainta le risipea, nerusinandu-se, i s-a aratat de fata, cautand in obrazul lui si strigand catre cinstita icoana a Domnului nostru Iisus Hristos :

o, ce-mi este mie si Tie Iisuse Hristoase ? Milostivirea Ta cea nemarginita ma biruieste si ma surpa, caci primeste pe acest curvar, care in toate zilele minte inaintea Ta, defaimand stapanirea Ta ! Pentru ce nu-l arzi, ci indelung rabzi si suferi ? Caci Tu vei judeca pe curvari, pe preacurvari si pe toti pacatosii o sa-i pierzi. Cu adevarat, nu esti Drept Judecator, ci unde vrea stapanirea Ta, treci cu vederea si pe mine pentru o mica calcare a inaltarii, din ceruri m-ai aruncat jos. Iar acestuia mincinos fiind si curvar, fiindca zace inaintea Fetei Tale, usor ii daruiesti blandetea Ta. Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine Judecator Drept ? Precum vad si Tu primesti fapturi din multa Ta bunatate si treci cu vederea dreptatea. Si acestea zicea diavolul iutindu-se de multa amaraciune si para de foc scotand din nari, apoi a tacut.

Si s-a facut glas ca de la jertfelnic, zicand : o, balaure prea viclean si pierzatoruie, nu te-ai saturat de socoteala ta cea rea, ca ai sorbit lumea, iar pe cel ce a venit la mila cea nespusa te silesti sa-l hranesti si sa-l sorbi ? Ai atatea greseli ca sa pui si sa traga intocmai cu Sangele cel scump, pe care l-am varsat pe Cruce pentru dansul ? Iata Junghierea Mea si Moartea Mea a afundat faradelegile lui. Cand pacatuieste, nu il gonesti, ci il primesti cu bucurie si nu-l opresti, nadajduind sa-l dobandesti si Eu Cel atat de milostiv si iubitor de oameni, care am poruncit verhovnicului Meu, lui Petru apostolul, sa ierte celui ce greseste in fiecare zi pana la saptezeci de ori cate sapte, oare nu il voi ierta pe el, oare nu-l voi milui ? Asadar, cu adevarat, de vreme ce alearga la Mine, nu Ma voi intoarce de la el, pana ce il voi mosteni. Caci pentru pacatosi M-am rastignit si preacuratele Mele patimi pentru dansii le-am intins, ca cel ce va voi sa se mantuiasca, sa alerge si sa se mantuiasca. De la nimeni nu ma intorc, pe nimeni nu alung, macar de va gresi de nenumarate ori intr-o zi si de tot atatea ori va veni catre Mine, nu va iesi afara scarbit. Caci nu am venit sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta.

Si auzindu-se glasul acesta, diavolul sta tremurand si neputand sa fuga. Apoi iarasi s-a facut glas, zicand : asculta, amagitorule, pentru ce zici ca sunt nedrept ? Caci Eu eu cu toti sunt drept. In ceea ce aflu pe cineva, in aceea il judec. Iata deci, pe acesta l-am aflat stand inaintea picioarelor Mele si biruitor peste tine aratandu-se. Il voi lua si-i voi mantui sufletul, fiindca n-a deznadajduit de mantuire. Iar tu vezi cinstea lui si crapa de zavistie si rusineaza-te.

Fratele stand cu fata in jos si tanguindu-se, si-a dat duhul. Si indata urgie mare, ca focul a cazut peste satana si l-a mistuit. De aici sa cunoastem, fratilor, milostivirea si iubirea de oameni cea nemasurata a lui Dumnezeu si niciodata sa nu deznadajduim de mantuirea noastra.

* * *

Sa nu ne descurajam din pricina multimii pacatelor noastre

Un frate cazand in ispita, din intristare a pierdut randuiala calugareasca. Si vrand sa puna inceput, din cauza mahnirii se oprea, zicandu-si : cand am sa mai fiu cum am fost odata ? Si pregetand, nu putea sa faca inceput de lucru calugaresc. De aceea, a venit la un batran, si i-a povestit cele despre sine. Auzind batranul scarba lui, i-a povestit o pilda ca aceasta:

Un om avea o tarina si din lenea lui s-a intelenit si s-a umpiut de spini si de ciulini. Iar mai pe urma a socotit sa o lucreze. Si a zis fiului sau: mergi de curateste tarina ! Fiul sau mergand sa o curete, a vazut multimea spinilor si s-a descurajat, zicandu-si: cand voi putea sa smulg eu toate acestea si sa curatesc tarina ? Si culcandu-se, a adormit.

Apoi s-a desteptat si cautand din nou la multimea spinilor si trandavindu-se, a petrecut zacand. Uneori se culca, alteori intorcandu-se ici si colo, ca usa in tatana, precum zice Scriptura, a cheltuit fara lucru multe zile.

Dupa acestea a venit tatal lui, sa vada ce-a facut. Si l-a gasit ca nimic n-a lucrat si i-a zis : pentru ce n-ai lucrat nimic pana acum ? Iar el i-a spus : tata, cum veneam sa lucrez, vazand multimea spinilor, ma slabanogeam si de scarba ma culcam si dormeam. De aceea nimic n-am lucrat.

Atunci i-a zis lui tatal : fiule, atata cat tine asternutul tau, fa in toate zilele. Si asa sporeste-ti lucrul si nu slabi. Iar tanarul a facut asa. Si in putina vrerne a curatit tarina.

Asadar si tu frate, cate putin lucreaza si nu te descuraja. Caci Dumnezeu cu darul Sau iarasi te aseaza la randuiala cea dintai. Iar fratele auzind, sezand cu rabdare, facea cum l-a invatat batranul. Si cu darul lui Dumnezeu a aflat odihna.

* * *

Alt frate sedea singur, aparte, in manastirea Monidriilor zicand aceasta rugaciune neincetat catre Dumnezeu : Doamne, nu ma tem de Tine ! Pentru aceasta, trimite-mi sageata de fulger, sau alt chin, sau boala, sau drac, ca asa macar sufletul meu cel impietrit sa capete frica !

Rugandu-se iarasi, zicea : stiu ca multe am gresit Tie, Stapane, si nenumarate sunt greselile mele. Pentru aceea nu indraznesc sa zic sa ma ierti, ci de se poate, pentru indurarile Taie, iarta-ma! Iar de nu se poate, pedepseste-ma aici si nu ma pedepsi acolo ! Daca si aceasta este cu neputinta, rasplateste-mi aici o parte din chin si acolo imi fa mai usor chinul! Numai sa incepi de acum sa ma pedepsesti, insa cu mila si nu cu mania Ta, Stapane.

Asa, un an intreg pocaindu-se si acestea cu lacrimi fierbinti din tot sufletul cerand si zdrobindu-si trupul cu post si cu priveghere si in cealalta rea patimire si sufletul sau smerindu-si, intr-o zi sta el jos si plangea dupa obicei, tare tanguindu-se. Din multa suparare i-a venit lui dormitare si a adormit.

Atunci a aparut de fata Hristos, zicand cu glas bland: ce ai omule? De ce plangi asa? Iar el cunoscandu-L pe Iisus cine este, a raspuns inspaimantat: am gresit, Doamne! Iisus i-a zis: scoala-te! Cel ce plangea raspunde: nu pot, Stapane, de nu-mi vei da mana. Si intinzand mana si apucandu-l Iisus, l-a sculat. Dar sculandu-se, foarte tare plangea. I-a zis iarasi Cel ce s-a aratat tot cu glas lin si bland: de ce plangi, omule? De ce te mahnesti? Raspuns-a fratele: nu vrei, Doamne, sa plang si sa ma mahnesc, caci cu atatea Te-am suparat, eu cel ce am dobandit de la Tine atatea bunatati? Iar Acela intinzandu-Si din nou mana a pus-o pe capul fratelui si i-a zis : de acum nu te mai intrista, ca de vreme ce tu te-ai intristat pentru Mine, nu ma voi mai scarbi asupra ta ! Caci daca Sangele Meu L-am dat pentru tine, cu mult mai vartos iti voi da iertare si tie si la tot sufletul care se pocaieste curat.

Venindu-si in sine fratele, din acea vedere si-a aflat inima plina de toata bucuria. Asa s-a incredintat ca a facut Dumnezeu mila cu dansul. De atunci a petrecut totdeauna in multa smerenie, multumindu-i Lui.

Din “Pateric” – Edit. Reintregirea 2004

Fragmente preluate de pe Razbointrucuvant.ro

“Sfanta Biserica este cel mai mare, cel mai sfant, cel mai bun, mai intelept, mai nea­parat trebuincios asezamant al lui Dumnezeu pe pamant. Este adevaratul cort al lui Dumnezeu, pe care l-a zidit Domnul, nu omul – nu Luther, nu Calvin, sau Mahomed, sau Buddha, sau Confucius si altii ca ei, oameni pacatosi, patimasi.

Biserica este unirea randuita de Dumnezeu a oa­menilor legati intre ei prin credinta, prin inva­tatura, prin sfintita ierarhie si Taine; este oastea duhovniceasca a lui Hristos, inarmata cu pano­plia duhovniceasca impotriva nenumaratei cete diavolesti, pentru ca lupta noastra nu este impotri­va trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intu­nericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh (Efes. 6,12).

Ea e Spitalul duhovnicesc, unde omenirea bol­nava de pacat se trateaza cu medicamentele harice date de Dumnezeu: Pocainta si Impartasirea Sfintelor lui Hristos Taine – cu Trupul si cu Sange­le lui Hristos – si Cuvantul lui Dumnezeu, invataturile, sfaturile si mangaierile pastorilor turmei cuvantatoare a lui Hristos; este baia de obste a cu­ratirii, a renasterii si sfintirii; este altarul lui Dum­nezeu, in care toti sunt sfintiti de Duhul Sfant prin Botez, Mirungere si celelalte ierurgii si slujbe bisericesti; este soare duhovnicesc in lume, ce lumi­neaza si inviaza pe toti cei care sed in intuneric si in umbra mortii si sunt omorati de pacate.

[…]

Lumea este una, Dumnezeu este unul si Biserica lui Dum­nezeu este una, deoarece Capul Ei este Hristos Dumnezeu, iar Povatuitor, Care insufleteste in­treg trupul Bisericii, este Duhul lui Dumnezeu Cel de viata facator, Care umple tot universul si-i da viata.

De cata purtare de grija minunata, prea-gingasa, preaimbelsugata in dragoste a invrednicit Tatal Ceresc neamul omenesc, ce pie­re in pacate; ce mijloc extraordinar le-a fost da­ruit oamenilor spre mantuire de pacate, de bles­tem si de pierzarea vesnica! Ce minunat, ce pu­ternic Razboinic (Hristos) a fost trimis din cer pe pamant impotriva puternicului, vicleanului, atotraului luptator cu neamul omenesc – diavo­lul! Ce Biserica a fost intemeiata pe pamant, care nu poate fi infranta de nici o putere a raului, for­tareata in care pot scapa de primejdie toti cei ce cred cu adevarat si sunt devotati acestei Biserici! Ce Taine mantuitoare ne-au fost date! Ce si cate unelte rationale si cate canale ale harului dum­nezeiesc n-au fost lasate de Dumnezeu in aceas­ta Biserica pentru oameni? Dar ce prinos sunt datori oamenii sa-I aduca Domnului in schim­bul multei Lui purtari de grija pentru mantuirea lor? Credinta lor, osteneala lor, pocainta lor, le­padarea lor de sine, lupta din rasputeri impotri­va pacatului, exersarea in lucrurile virtutii, desa­varsita supunere fata de Domnul si fata de Bise­rica Lui cea Sfanta.

Biserica este una; Capul ei este unul; turma este una; trupul este unul, cu multe madulare. Fara Cap – Hristos – Biserica nu este Biserica, ci adunare samavolnica: asa sunt luteranii, rascolnicii rusi si sectantii.

Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Mt. 28, 20). Domnul Insusi este intotdeauna in Biserica Sa – si atunci, ce nevoie avem de papa ca loctiitor? De altfel, poate, oare, un om pacatos sa fie loctiitor al Domnului? Nu poate. Loctiitor al imparatului, loctiitor al patri­arhului poate fi si se intampla sa fie, insa loctii­tor al Domnului, al Imparatului Fara de inceput si Capului Bisericii, nimeni nu poate fi. Fara in­doiala, catolicii sunt in ratacire. Da-le, Doamne, insuflare ca sa priceapa cat sunt de neghiobi cei ce sustin asa ceva, si ca sunt cuprinsi de mandrie ca giuvaerul in montura lui!

Cel mai vatamator lucru in crestinism – in aceasta religie cereasca, descoperita lumii de Dumnezeu – este primatul unui om in Bise­rica – de exemplu, al papei – si paruta lui infailibilitate. Tocmai in infailibilitatea lui dogmatica consta cea mai mare greseala, fiindca papa este om pacatos, si vai de el daca va incepe sa i se na­zareasca despre sine ca este fara de pacat! Cate greseli dintre cele mai mari, pierzatoare pentru sufletele omenesti, nu a nascocit Biserica Catoli­ca, papista, in dogme, in ritualuri, in randuielile canonice, in slujbe, in atitudinea plina de rautate a catolicilor fata de ortodocsi, in hulele si cleve­tirile impotriva Bisericii Ortodoxe, in batjocurile indreptate asupra Bisericii Ortodoxe si asupra crestinilor ortodocsi! Si pentru toate acestea este vinovat papa cel „infailibil”, este vinovata doc­trina lui si a iezuitilor, duhul lor de minciuna, de fatarnicie si mijloacele nedrepte de tot felul ad majorem Dei gloriam („spre mai marea slava a lui Dumnezeu”).

Noi suntem madulare ale Bisericii Orto­doxe, madulare ale Trupului lui Hristos, al carui Cap este Hristos Insusi si ale carui madulare suntem fiecare in parte; Hristos – Ca­pul Trupului – este Sfant – si madularele trebuie sa fie sfinte.

Crestinii sunt madulare ale Bisericii, iar Bi­serica este Trupul lui Hristos, al carui Cap este Hristos Insusi si al carui Luminator este Duhul Sfant.

Hristos a iubit Biserica si S-a dat pe Si­ne pentru ea… ca s-o infatiseze Siesi Biserica slavi­ta, neavand pata sau zbarcitura, ori altceva de acest fel, ci ca sa fie sfanta si fara de prihana (Efes. 5, 25; 27).

Voi sunteti turma sfanta si aleasa, voi sunteti madulare ale Sfintei, Sobornicesti si Apostolesti Biserici. Si atunci, ce se cere de la voi?! Ce sfintenie, ce dreptate! Ce luare-aminte la sine! Ce con­templatie duhovniceasca si ce lucrare de taina! Ce obiceiuri, ce virtuti, ce credinta, ce nadejde, ce dragoste!; Ce infranare, ce milostivire, ce gri­ja frateasca, ce indemnare a unuia de catre altul la virtute!

Dupa pogorarea Sfantului Duh asupra Apostolilor, care este descrisa in cartea Faptelor lor, este amintita adeseori lucrarea atotpurtatoare de grija a Duhului Celui Sfant in Bi­serica, atotstapanitoarea indrumare de catre El a Apostolilor, a mantuitoarei lor propovaduiri si a lucrarilor din Biserica. Tocmai acesta este celalalt Mangaietor (v. In 14,16), Atotbun si Atotadevarat, pe Care a fagaduit ca il va trimite Apostoli­lor Domnul Iisus Hristos.

[…]

Puternica, atotputernica este mijlocirea inaintea lui Dumnezeu a Sfintei Biserici, care este imbracata cu merite, cu putere, cu drep­tate si cu marirea Fiului lui Dumnezeu, atotbunei si atotputernicei Lui slave. Mijlocirea ei poate orice. O asemenea putere de mijlocire nu are nici o Biserica eterodoxa, fiindca nu cugeta drept, fi­indca n-are Cap.

Crestinul trebuie sa se ingrijeasca neabatut de educatia sa duhovniceasca, pentru ca­re a si fost renascut in sfanta scaldatoare a Bote­zului de catre Duhul Sfant si a primit nasterea cea de-a doua, duhovniceasca, si a fost pecetlu­it cu mir, cu pecetea Duhului Celui Sfant, si s-a invrednicit de dreptul impartasirii cu Preacura­tul Sange al lui Hristos. Potrivit planului dumnezeiesc, Sfanta Biserica este prima si cea mai legiuita educatoare a sufletelor crestinesti. Nu este lucru mai important decat educatia crestineasca. Judecati si pricepeti singuri cat de scumpe sunt pentru Dumnezeu aceste suflete rationale, ne­muritoare, rascumparate cu Sangele Insusi Fi­ului lui Dumnezeu, chemate de Domnul Insusi din intunericul nestiintei la lumina cunostintei de Dumnezeu, logodite si insotite cu Domnul ca niste fecioare curate cu Mirele Preacurat!

[…]

Intrebati: „Ce rost au in Biserica Tainele cutare si cutare? Ce rost au pre­otia si pastorirea, ce rost au bisericile, ce rost au slujbele, ce rost are propovaduirea neincetata a Cuvantului Dumnezeiesc? Ce rost are pocainta, ce rost are impartasirea Sfintelor Taine?“ De toa­te acestea este neaparata nevoie spre rezidirea, luminarea, calauzirea, intarirea omului cazut, spurcat, stricat, care piere. In acelasi scop este nevoie si de harul Botezului, al rezidirii, al nas­terii a doua si al innoirii celei de la Duhul Sfant.Ai fost cinstit, omule, cu cea mai mare dintre cinstiri: ai fost menit sa fii purtator al Dumnezeirii. Ai auzit, oare, de Parintii cei purtatori de Dumnezeu, care-L aveau in sine fara incetare pe Dumnezeu ca in niste temple vii, nefacute de mana? Si tu trebuie sa fii purtator de Dumnezeu la fel ca ei. De asta ti s-a dat sa te impartasesti cu Trupul si cu Sangele Dumnezeului-Om Hristos, ca in tine sa petreaca intotdeauna Domnul, potrivit spusei si fagaduintei Sale: cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine, si Eu intru el (In 6, 56).

Sf. Ioan de Kronstadt

(citeste tot articolul)

Aceasta: Pocaieste-te, si fii intarit de puterea harului din Sfintele Taine, paseste pe calea poruncilor dumnezeiesti, sub indrumarea pe care Sfanta Biserica ti-o da prin preotia ei dumnezeiasca. Toate acestea trebuie facute in duhul credintei sincere, fara nici o indoiala.

Atunci ce este credinta?

Credinta este marturisirea sincera ca Dumnezeu, Caruia ne inchinam, Treimea, Cel care este ziditorul si datatorul a toate, ne mantuieste pe noi cei cazuti, prin puterea mortii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel intrupat, cu harul Prea Sfantului Duh in Sfanta Sa Biserica. Inceputurile reinnoirii, care sunt puse in viata aceasta, vor aparea in intreaga lor slava in veacul ce va veni, intr-un fel pe care mintea nu il poate intelege, nici limba glasui.

O, Dumnezeul nostru, cat de marete sunt fagaduintele tale!

Cum poate atunci cineva sa paseasca pe calea poruncilor fara sa se abata din drum?

Nu se poate raspunde la aceasta cu un singur cuvant, caci viata este un subiect lipsit de simplitate. Iata ceea ce este trebuincios:

a) Pocaieste-te si intoarce-te catre Domnul, recunoaste-ti pacatele, plangi pentru ele, cu strangere de inima, si marturiseste-le in fata parintelui duhovnicesc. [Hotareste] cu vorba si cu inima inaintea fetei Domnului sa nu il mai superi de acum inainte cu pacatele tale.

b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu in minte si in inima, nazuieste sa implinesti in trup indatoririle si treburile pe care sederea in aceasta viata ti le impune.

c) In aceasta nevointa mai ales sa iti pazesti inima de cugetele si simtirile cele rele – mandria, slava desarta, mania, judecarea celorlalti, ura, invidia, dispretul, deznadejdea, atasamentul fata de lucruri si de oameni, ganduri imprastiate, neliniste, toate placerile simturilor si tot ceea ce desparte mintea si inima de Dumnezeu.

d) Pentru a rezista in nevointa aceasta, hotaraste inainte de toate sa nu te retragi din ceea ce recunosti ca este trebuincios, chiar de ar insemna moartea. Pentru a dobandi aceasta, cand te-ai hotarat sa faci astfel, daruieste-ti viata lui Dumnezeu pentru a nu mai trai de dragul tau, ci doar pentru Dumnezeu.

e) Sustinerea unei vieti dusa astfel este o jertfa smerita a sinelui catre vointa lui Dumnezeu, si a nebizuirii pe sine; arena duhovniceasca in care aceasta viata se savarseste este rabdarea sau sederea neabatuta in randul vietii rascumparate, cu indurarea plina de bucurie a tuturor nevointelor si neplacerilor care sunt legate de aceasta.

f) O temelie pentru rabdare este credinta, sau convingerea ca, nevoindu-te in acest fel pentru Dumnezeu, esti sluga Sa si El este Stapanul tau, Care iti vede stradaniile, se bucura de ele si le pretuieste; nadejdea ca ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteste pururea, este mereu pregatit si asteptandu-te, si se va pogori asupra ta la vreme de trebuinta, ca Dumnezeu nu te va parasi la sfarsitul vietii tale, si pastrandu-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va calauzi prin moarte la vesnica Sa Imparatie; dragostea, care cugeta zi si noapte asupra Domnului iubit, in toate felurile straduindu-se sa faca numai ceea ce este placut Lui, si sa evite tot ceea ce L-ar putea supara cu gandul, cu vorba sau cu fapta.

g) Armele unei astfel de vieti sunt: rugaciunile in biserica si acasa, mai ales rugaciunea mintii, postirea pe masura puterii fiecaruia si a randuielilor Bisericii, trezvia, singuratatea, muncile fizice, marturisirea deasa a pacatelor, Sfanta Impartasanie, citirea Cuvantului lui Dumnezeu si a scrierilor Sfintilor Parinti, discutii cu oameni tematori de Dumnezeu, cercetarea deasa a parintelui duhovnicesc asupra tuturor intamplarilor vietii launtrice si exterioare. Temelia tuturor acestor nevointe in masura, vreme si loc este intelepciunea, cu povata celor experimentati.

h) Pazeste-te cu teama. Pentru aceasta adu-ti aminte de sfarsit – moartea, judecata, iadul, Imparatia cerurilor. Mai ales, fii cu bagare de seama la tine: pastreaza-ti mintea treaza si inima netulburata.

i) Aseaza-ti ca tel din urma aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc sa arda intru inima ta si, strangandu-ti toate puterile laolalta, sa inceapa a-ti zidi omul launtric si, in cele din urma, sa arda neghina pacatelor si patimilor tale.

Randuieste-ti viata in acest chip si, cu harul lui Dumnezeu, te vei mantui.

Sfantul Teofan Zavoratul

Mântuirea… Un cuvânt pe care îl auzim încontinuu în slujbele Bisericii şi despre care vorbim adesea. Felul în care înţelegem acest cuvânt ne determină în mod fundamental perspectiva asupra vieţii. Exprimarea sa în diferite limbi ne ajută să întrezărim deja acest lucru: în româneşte spun „vreau să mă mântuiesc”, accentuând astfel participarea mea activă ca persoană la procesul de mântuire; aceeaşi expresie în limba franceză, „je veux être sauvé” („vreau să fiu mântuit”), pare însă a comunica o anumită pasivit

„Mă mântuiesc” înseamna oare că obţin mântuirea prin propriile mele puteri? Dacă ar fi aşa, atunci ce nevoie aş mai avea de Hristos? Prin „je suis sauvé” („sunt mântuit”) înţeleg un fel de mântuire automată, în care eu nu am niciun rol?

“Darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinţă. Iar această credinţă nu e doar un ataşament raţional faţă de anumite idei, ci este o relaţie personală de iubire cu însăşi persoana Mântuitorului.”

„Tineri de toate vârstele” s-au adunat pe 13 şi 14 martie (2010) la Catedrala Mitropolitană Română Sfinții Arhangheli de la Paris, la invitaţia revistei Apostolia şi a Frăţiei Nepsis Arhiepiscopie, pentru a medita asupra acestor întrebări împreună cu Preasfinţitul Marc, episcop vicar şi părintele Jacob Langhart, stareţul mănăstirii Născătoarei de Dumnezeu şi Sfântului Martin, din Cantauque, colaborator permanent al revistei Apostolia. Cei mai mulţi participanţi au venit din Franţa (francezi, georgieni şi români), dar şi din alte ţări ale Arhiepiscopiei (Belgia, Irlanda, Olanda), ca şi din Episcopia Italiei. O bucurie deosebită ne-au făcut cei câţiva participanţi din München şi Tübingen, membri ai Asociaţiei Tinerilor Ortodocşi Români din Germania (ATORG), fiind prima dată când tineri din cele două Mitropolii Ortodoxe ale românilor din vestul Europei s-au întânit la o manifestare organizată de ATORG sau Nepsis.

După o scurtă introducere a Preasfinţitului, părintele Jacob, în cuvinte pline de miez ne-a antrenat într-o adevarată aventură de descoperire a vieţii creştine care a continuat cu un dialog dinamic şi dens cu cei doi invitaţi.

Deci, ce este mântuirea?

Cum spunea Preasfinţitul Marc „este într-adevăr întrebarea fundamentală, singura întrebare… Este o întrebare care I s-a pus foarte des Domnului Hristos: Învăţătorule bun, ce să fac ca să mă mântuiesc, ce să fac ca să dobândesc viaţa veşnică? Iar răspunsul pe care Domnul ni-l dă nu are nimic de-a face cu morala, nu are nimic de-a face cu filosofia, ci se referă pur şi simplu la Viaţă, căci Hristos Domnul e Viaţa însăşi”.

Iar părintele Jacob a continuat: „De fapt creştinismul nu e o înţelepciune de tip filosofic aşa cum sunt diferitele curente ale filosofiei antice sau taoismul, nu e nici o înţelepciune a iluminării aşa cum sunt budismul sau hinduismul; în creştinism mântuirea nu e un ritual care se face pentru a îmblânzi anumite forţe oculte – puterile divine, nici un cod a ceea ce ce este permis sau nepermis, aşa cum găsim, de exemplu, în islam. Iar chiar dacă legea morală este importantă în creştinism, ea nu este caracteristica lui esenţială, aşa cum e, de exemplu, în iudaism. Creştinismul este credinţa într-o mântuire gratuită dăruită omului de către Dumnezeu, în persoana lui Hristos cel înviat.”

De ce este nevoie de această mântuire?

„În creştinism vorbim de mântuire pentru că ştim că totul e pierdut. A vorbi de mântuirea dată de Dumnezeu şi a nega, în acelaşi timp, situaţia tragică a omului, e ca şi cum am lipsi mântuirea de sensul ei, de necesitatea ei imediată. Din păcate mi se pare că aceasta este tendinţa unui anumit discurs creştin contemporan care preferă să evidenţieze pozitivul şi să ne îndemne la optimism, pentru a „prinde” mai bine: lucrurile se vor aranja, totul va fi bine. Personal, cred că acest lucru e o deviere, poate chiar o greşeală. Contemporanii noştri, mai ales tinerii, simt foarte puternic, chiar dacă oarecum confuz, tragicul existenţei: războaiele care se repetă, regimurile opresive, violenţa care domneşte peste tot, foametea, epidemiile, dragostea care e dispreţuită, inocenţa care e călcată în picioare şi, peste toate acestea, trecerea timpului, boala şi apoi moartea. Avem tendinţa de-a vrea să uităm, iar civilizaţia noastră încearcă din răsputeri să uite de tragicul existenţei. Suntem invitaţi să ne angajăm în tot felul de distracţii şi, într-un fel, putem înţelege acest lucru, căci a privi realitatea în faţă este foarte dureros. Cred că trebuie să fim conştienţi de tragicul existenţei şi al vieţii noastre. Pentru că dacă nu avem nicio problemă, atunci nici nu avem nevoie de mântuire. Astfel, dacă această conştiinţă a tragicului ne e slăbită, atunci va slăbi şi dorinţa noastră de mântuire.”

Reacţia la aceste cuvinte a fost imediată:

E mântuirea condiţionată de starea căzută a lumii? Dacă omul nu ar fi păcătuit, s-ar mai fi întrupat Hristos?

„Da, dar n-ar mai fi fost vorba de mântuire, ci de o împlinire a procesului de creaţie. Căci toată făptura avea menirea să fie îndumnezeită.”

De aceea, Biserica nu se poate limita la a fi o instituţie caritabilă sau un port drapel al unei ideologii de construire a unei lumi mai bune, la a fi un sponsor pentru bunăstarea materială sau succesul personal al creştinilor. Este adevărat că Mântuitorul Însuşi şi Sfinţii Apostoli au manifestat o atenţie deosebită faţă de nevoile imediate ale oamenilor – i-au vindecat pe cei neputincioşi şi le-au redat vederea orbilor – şi de aceea Biserica are datoria de a face la fel. Însă, toate aceste minuni nu au fost decât pregustări ale vindecării definitive şi integrale a omului, a mântuirii din păcat pe care a venit sa ne-o aducă Domnul Hristos, a mântuirii care nu este altceva decât anihilarea stării de separare între Dumnezeu şi om. Iar vocaţia Bisericii este să fie locul unde se petrece această vindecare, locul reîntâlnirii între Dumnezeu şi om.

Însă cum ajungem să ne împărtăşim de această vindecare?

„În mod spontan ne gândim că vom realiza acest lucru ducând o viaţă cinstită şi virtuoasă, fiind oameni de treabă şi făcând fapte bune. Însă ne înşelăm amarnic. A gândi că pot să obţin mântuirea datorită faptelor mele bune e ca şi cum aş gândi că pot să merit mântuirea, că pot s-o câştig ca pe un trofeu, ca şi cum aş lua un examen. Trebuie s-o spunem, cu riscul de a şoca sau chiar scandaliza, felul acesta de gândire e un creştinism inversat. Sfântul Pavel o spune clar: darul mântuirii este gratuit, nu putem fi vrednici de el, putem doar să beneficiem de el prin credinţă. Iar această credinţă nu e doar un ataşament raţional faţă de anumite idei, ci este o relaţie personală de iubire cu însăşi persoana Mântuitorului.

Din acel moment, devin ucenic. Devin creştin nu pentru că aparţin unei naţii sau unei societăţi creştine, ci pentru că m-am dăruit lui Hristos. Iar cel care se dăruieşte lui Hristos, se dăruieşte Celui Viu, devine o făptură nouă, e mântuit! Da, e atât de simplu! Trebuie să îndrăznim să o spunem. De aceea e o greşeală imensă să neglijăm această mântuire care ne e la îndemâna inimii. De aceea suntem în rătăcire atunci când ne străduim să avem o viaţă cinstită, morală, virtuoasă, în loc să întreţinem această relaţie pe care Hristos ne-a permis să o avem cu El. Iar din această relaţie va rezulta o viaţă virtuoasă. Atunci credinţa va izvorî faptele bune. Căci, dacă Sfântul Pavel spune că nu faptele ne mântuiesc, apostolul Iacov se întreabă la ce foloseşte credinţa celui care fapte nu are? Căci credinţa fără fapte, moartă este. Astfel, faptele bune vor da mărturie că credinţa mea e vie.”

Când uit de chemarea la această intimitate cu Domnul Hristos, ies din cadrul mântuirii şi încep să păcătuiesc. Astfel „primul meu păcat este uitarea. Pentru a nu păcătui trebuie să-mi aduc aminte mereu de darul lui Dumnezeu, iar aceasta este este o lucrare permanentă, este modul concret de a mă pocăi, de a mă converti, de a mă întoarce la Domnul în fiecare moment al vieţii mele, fără încetare.”

Dumnezeu nu îşi ia înapoi darul mântuirii, eu sunt cel care mă îndepărtez de el. Şi, întocmai ca fiul risipitor, trebuie să mă întorc la Tatăl milostiv, care îi caută pe cei păcătoşi, nu pentru a-i pedepsi, ci pentru a-i îmbrăţişa, pentru a-i ierta, pentru a-i mântui.

Manastirea Cantauque
      

Părintele Jacob ne-a îndemnat să ne eliberăm de ideea Dumnezeului terorist, care stă mereu cu ochii pe noi şi aşteaptă să ne pedepsească la fiecare mişcare greşită. „Din momentul în care devii conştient de dragostea lui Dumnezeu pentru tine, de faptul că Dumnezeu te ia aşa cum eşti, chiar dacă eşti cel mai rău dintre toţi, cred că din acel moment toate se aşează la locul lor. Şi să nu credem cumva că această conştientizare a dragostei lui Dumnezeu deschide calea către laxism. Dragostea este extrem de exigentă, cu siguranţă aţi experimentat acest lucru în viaţa voastră”. (…)

Sursa: apostolia.eu