Si acum, un cuvant despre post, frati crestini. In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu în perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la un drum lung, se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri în ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, însa facem o calatorie în duh, pe un drum care merge mereu la deal, un drum obositor… Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom întalni cu Domnul Iisus — Iisus care merge cu crucea în spate, plin de rane, plin de sange, mereu blestemat si înjurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor începem noi sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.

Ce  este  postul? Postul înseamna în primul rand înfranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai încalcat postul. […]

De asemenea, va atrag atentia ca cel ce posteste de bucate, posteste zadarnic daca postul lui nu este însotit si de postul celalalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de pacate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pilda, daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci.

Cine osandeste pe altul, acela e mai vinovat decat cel care nu posteste, pentru ca intra în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Parintii ne îndeamna mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, paza gurii mele“[3]. O vorba odata spusa, nu mai poti fi stapan pe ea. Zboara de la tine si este mereu comentata si rastalmacita în toate chipurile. De aceea, tine-ti-o pe loc, mai ales cand e vorba de un cuvant rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca de asta sunt dintii si buzele în fata limbii, ca doar-doar vom putea înfrana aceasta limba si Doamne, Doamne, cat venin si cat viclesug stie ea sa verse de multe ori! Cititi în seara asta epistola sfantului Iacov, sa vedeti ce ne îndeamna el sa facem ca sa ne tinem in frau limba plina de rautate. Limba clevetitoare pe multi a lipsit de plata ostenelilor lor — e bine sa nu uitati aceasta.

Tot asa gandurile,  imaginile,  aducerile  aminte  de pacat, toate acestea ataca postul si-l strica. Asa ca va îndemn sa fiti foarte atenti si la postul simturilor, adica sa închidem toate usile prin care poate intra pacatul în noi, pentru ca acesta este rostul postului, frati crestini: sa închidem usile prin care intra pacatul, sa starpim adica tot raul din noi.

Si mai este înca un lucru. Evanghelia de astazi ne-a vorbit despre post[4]. Si Iisus spune asa:

„Daca nu veti ierta oamenilor gresalele lor, nici Tatal vostru cel din cer nu va ierta voua gresalele voastre”[5].

Simplu si precis, conditionat. Postul si toate nevointele, toata truda noastra pentru mantuire este primita cu aceasta conditie: sa fim, interior, în pace; în pace cu Dumnezeu, cu semenii si cu noi însine. Imi spunea odata un parinte batran din muntii Neamtului:

„Parinte, nu se poate face rugaciune cu ciuda”.

Adica atunci cand în loc sa te rogi, esti mereu în dialog cu cel ce ti-a facut un rau si te certi cu el si îl urasti în inima ta, degeaba te rogi si degeaba postesti, nu ai parte de iertare. In rugaciunea Tatal nostru, ne angajam noi însine: „Doamne, iarta-ne, precum si noi iertam”. Si daca noi nu iertam, nici Dumnezeu nu ne iarta pe noi, Iisus ne spune foarte precis acest lucru. Trebuie sa fim în pace cu toti, daca vrem ca postul nostru sa fie bine primit de Dumnezeu si sa avem iertare.

Postul este întemeiat de Dumnezeu odata cu lumea, frati crestini: primii oameni au primit porunca postului. Toti sfintii din Vechiul Testament si toti sfintii din Noul Testament au împlinit aceasta porunca a postului. Iisus însusi posteste si El. Postul este cu adevarat un dar ceresc, nu o povara. Postul era pentru sfinti o mare bucurie — si asa ar trebui sa fie si pentru noi. Bolnavii, daca postesc, se vindeca mai usor, este un fapt recunoscut si de medicina. Batranii care postesc duc o viata mai senina. Copiii care postesc se dezvolta altfel, capata mai multa întelepciune — desi copiii, batranii si bolnavii au dezlegare din partea Bisericii, sunt scutiti de post. Dar si ei pot posti, le va prinde bine.

Era la noi un doctor, vestit pe aici… Postea el însusi si vindeca pe cei bolnavi prin post: 40 de zile de post. Si vindeca boli de ficat, boli de inima, mai ales boli de nervi. Venea lumea la el ca la o minune. Si el îi punea pe toti la post. 40 de zile de post si se vindecau oamenii si nimeni nu se mai ducea la medici, la farmacisti. Si prin asta si-a facut o ceata de dusmani teribili, mai ales ca el nu lua bani, iar celorlalti nimeni nu le mai deschidea usa. A fost invitat la Academia Franceza sa tina o conferinta, sa vorbeasca despre post si în noaptea dinaintea conferintei “i-au facut de petrecanie”, cum spune romanul. Confratii sai — sa ma ierte medicii care sunt aici — au avut grija ca geamurile si usa sa fie ermetic închise la hotelul unde era el cazat; si a murit a doua zi pe la 10, în ziua cand trebuia sa-si expuna principiile sale de vindecare. Asa a murit un om care a vindecat foarte multa lume. Gelozia, invidia este cea mai cumplita otrava, frati crestini.

Asadar, postul ajuta si la vindecarea noastra trupeasca. Vindeca foarte multe boli trupesti. Noi ne temem de post, dar de regimul medical nu ne temem. Cum spune sfantul Ioan Scararul:

„Oamenii se tem mai mult de caini, decat de Dumnezeu. Cine pleaca la furat, nu se teme de Dumnezeu, dar tremura daca latra un caine“[6].

Nu asa, frati crestini. Postul este o regula de aur pentru buna noastra oranduire, si trupeasca si sufleteasca. E regula regulilor. Noi avem nevoie mai ales de vindecarea sufletului – de aceea, este de mare folos sa postim. Si cei vechi au postit. Cititi cartea lui Iona, sa vedeti cat de aspru era postul pagan. Cand au postit cei din Ninive, au postit de la împarat pana la ultimul animal – si animalele posteau. Si cand a vazut Dumnezeu asa ceva, s-a milostivit îndata de cetate. Si ei erau pagani, iar noi, crestini de doua mii de ani, ne revoltam, ocaram: „Iar post? Iar n-am voie sa mananc cutare sau cutare? Ce-i cu atata post?! Daca postesti, slabesti, ai dureri de cap, nu poti munci”.

Nu-i chiar asa, frati crestini! Sfantul Teodosie cel Mare 30 de ani n-a mancat decat paine din sfanta Impartasanie si a trait 107 ani! Cand manca si putine zarzavaturi, era sarbatoare. Si avea grija de manastire si avea în curtea manastirii trei spitale, de care trebuia sa se îngrijeasca. Noi nu ne putem închipui cat de usor si cat de placut si cu cata bucurie posteau acesti sfinti! Si astazi sunt foarte multi calugari care postesc cate o saptamana întreaga, altii postesc cate 40 de zile si nu traiesc decat cu sfanta Impartasanie. Dar nu numai calugarii. A venit odata la mine, într-o Joi Mare, un muncitor, sa se împartaseasca. L-am întrebat: „Ai postit ceva”? Mi-a raspuns: „Parinte, de luni pana acum, n-am mancat nimic”. „Lucrezi”? „Da”. „Unde lucrezi”? „Incarc vagoane cu piatra”. Si nu man­case nimic, de luni.

Asa ca, frati crestini, nu va revoltati împotriva postului. Maica Domnului a postit si toti apostolii si toti sfintii din calendar au fost mari postitori – si pentru post total, al sufletului si al trupului, ei au avut niste bucurii extraordinare. Stiti cum e cu postul? Primele trei zile e mai greu — e un fel de greva a organismului — dar pe urma aproape uiti ca postesti si începi sa simti efectul binefacator. Simti cum se repara în tine toate madularele betegite, pentru ca daca te îmbuibi prea mult, chiar si cu mancare de post, simti cum se razbuna organismul tau si încet-încet, depui armele, te doare ba ici, ba colo…

In randuiala noastra, copiii, batranii, bolnavii si cei ce lucreaza în medii toxice nu sunt obligati sa posteasca. Este aceasta libertate: cum vor ei, sa posteasca sau sa nu posteasca. Dar daca nu vor sa posteasca, sa spuna la spovedanie, ca sa ia binecuvantare, pentru ca binecuvantarea le va spori puterea. Biserica nu este tiran si Dumnezeu nu vrea sa ne ucida cu postul, ci sa strunim în noi aceste apucaturi rele. Si totodata, ne reparam si sanatatea noastra. Biserica este numita si spital pentru bolile sufletesti. Fiecare boala fizica are un substrat sufletesc. Oboselile nervoase, spaimele,  abuzurile, mania, mandria, toate acestea ne ataca profund în launtrul nostru, se varsa aceste toxine în fiinta noastra si ne amarasc viata cea dinlauntru. De aceea, postul dumneavoastra trebuie sa fie complet. Un post de mancare, dar si post de toata aceasta rautate omeneasca.

Fiti foarte atenti ca nu cumva prin postul acesta fizic sa-l pierdem pe cel sufletesc. Paziti-va, sa postiti si cu inima si cu aceasta hotarare de a va curati pe dinauntru. Mai ales gura si ochii si limba sa posteasca, altfel pierdem toata osteneala postului. Paziti-va de aceste rautati ale gurii si ale inimii, care spurca omul cel dinlauntru. Unul nu mananca de dulce, dar îl mananca pe celalalt, îl sfasie ca un lup. Altul posteste, dar nu vorbeste ani de zile cu vecinul sau cu colegul de la serviciu. Nu asa. Impacarea e prima fapta buna pentru post. Impacati-va unii cu altii. Nu asa: „Cum, sa ma plec eu? El mi-a facut, el mi-a zis…”. Nu, nu asa! Pleaca-te tu, smereste-te tu, calca-ti tu pe inima, ca va fi spre folosul tau. Impacarea este o conditie dumnezeiasca, fara de care postul ramane o osteneala zadarnica si suntem pierduti, frati crestini.

Postul înseamna mai ales aceasta abtinere de la orice fapta rea, de la orice gand pacatos. Suntem temple ale Duhului Sfant, fiinta omeneasca este biserica, este o biserica extraordinar de pretioasa si aceste rautati ne spurca, frati crestini. Spune undeva sfantul Pavel:

„De va batjocori cineva acest templu, îl va sfarama Dumnezeu pe el…“[7].

Acest templu este trupul nostru. Sa ne pazim de aceasta sfaramare a noastra si sa postim cu umilinta, cu dorinta de a fi mai buni, mai curati, mai iertatori. Sa fim noi însine ca niste lumini — ca sa ne putem apropia de marea lumina a Invierii, sa fim niste locasuri curate, în care sa aiba loc Dumnezeu în noi.

Foarte multi încalca acest post. Sunt parinti care nu postesc si nu-i lasa nici pe copii sa posteasca: „Te-ai prostit, cum sa postesti? Nu mai poti, pierzi examenele”! Nu-i asa. Dimpotriva, postul lumineaza mintea, postul e o mare bucurie pentru trupul nostru. Daca ne abtinem sa mancam de cate ori vrea gura, se reînnoieste organismul. Chiar daca ne este foame, mai rabdam putin. Pentru ca postul este porunca, frati crestini. Si trebuie sa plinim aceste porunci.

Daca încalci postul, îl încalci în contul tau. Pentru ca orice fapta buna sau rea este înscrisa undeva de Cel care tine „contabilitatea” vietii noastre, Acela care ne-a spus ca în ziua judecatii, omul va fi tras la raspundere pentru orice cuvant rostit în desert, prostii, spurcaciuni, murdarii si orice cuvant desert. Si e cumplit, frati crestini! Daca vom da seama pentru fiecare cuvant desert, desigur si celelalte fapte vor fi surprinse undeva, într-o „contabilitate” foarte precisa: orice fapta, fie buna, fie rea. Nu vom putea scapa, frati crestini, de acest examen de la sfarsitul vietii noastre — si nu stim cand va veni acest examen. Il dam în fata unei comisii cumplite, în care Judecatorul suprem este Insusi Dumnezeu, Cel care le stie pe toate. Iar în Imparatia luminii, binele nu poate fi amestecat cu raul.

Postul înseamna în primul rand cumpatare continua, frati crestini, cumpatare. Eu, de pilda, am învatat de la un cal cum se poate posti de bautura. I-am umplut ciutura de mai multe ori si-i plecam capul în ciutura, rugandu-l sa bea si n-a mai vrut sa bea cu nici un chip. Adica ceea ce este saturatie peste masura, aceasta este pacat. Sa te înveti sa mananci simplu, sa ai doar strictul necesar pentru viata ta. Plusul de orice fel, e pacat; luxul de care te poti lipsi, e pacat. Adica satiul vostru sa nu depaseasca masura bunei cuviinte. Asta vrea Iisus sa ne spuna.

Nimeni sa nu flamanzeasca pentru saturarea ta. Eu mananc si ma ghiftuiesc, iar altul rabda de foame. Totdeauna sa ne gandim si la altul, pentru ca daca toti ne rugam cu Tatal nostru, [atunci] ne socotim toti frati, avand fiecare dragoste si grija de fratele lui, grija de parinte pentru fiecare din semenii lui. Mantuitorul Hristos, în Evanghelie, staruie asupra acestei griji exagerate pentru existenta noastra. Pentru existenta aceasta pamanteasca, noi avem nevoie de foarte putine lucruri. Si este nevoie de cumpatare în viata — aceasta era si întelepciunea celor vechi: sa te scoli putin flamand de la masa — ca sa fie loc pentru a mai manca.

Sfantul Eftimie cel Mare manca în fiecare zi, dar manca foarte putin. El nu postea ca sfantul Macarie, dar avea aceeasi smerenie adanca. El spunea asa:

„Daca postesti mult, mai ales fara blagoslovenie, se poate ascunde în tine acel fariseu fatarnic, care nu-i place lui Dumnezeu si plata ta o înghite mandria din tine”.

Adica, în toate, sa mergi pe calea de mijloc. Acest discernamant sa-l ai întotdeauna. De pilda: sa nu dai totul la saraci, daca plang de foame copiii tai – dar pe ei sa nu-i îmbuibi, bineînteles. Sau postesti pana esti gata sa mori de foame, dar judeci pe altul care nu posteste. Este foarte gresit. Postul este foarte bun, dar numai daca e smerit, altfel poti sa mori de foame, tot degeaba. Diavolul nu mananca deloc, dar e diavol, pentru ca nu are smerenie. Smerenia este mai mare decat postul.

Asadar, frati crestini, sa retinem mai ales aceasta dreapta socoteala, sa nu gresim nici prin caderile de-a stanga, în pacatele murdare care manjesc viata noastra, nici prin caderile de-a dreapta, de exemplu prin trufie sau printr-un post fara socoteala dreapta. Faceti asa, frati crestini. Cine posteste tot postul, pana la Pasti, e tare buna mancarea de Pasti… Cine nu posteste, parca nu are nici o bucurie la sarbatoarea cea mare a Invierii.

Grijiti-va de viata dumneavoastra launtrica, pentru ca nu stim zilele în care Dumnezeu ne va chema pe fiecare si în ceea ce ne va gasi, în aceea vom fi judecati. Lucrati la mantuirea dumneavoastra, cu dragoste de Dumnezeu si cu scarba pentru pacate, caci „diavolul ca un leu se misca prin vazduh, cautand pe cine sa înghita“[8]. Poruncile lui Hristos nu sunt imposibile pentru noi, de vreme ce le-au împlinit sfintii – acesti titani ai vietii duhovnicesti, smeriti cu duhul, dar atat de înalti prin smerenia vietii lor. Si trebuie sa plinim si noi aceste porunci, altfel ne înraim si devenim ca niste fiare, daca nu ne straduim sa mergem pe calea sfintilor Parinti, cu duh de bunatate, de dragoste, de pace, duhul pacii crestine, fara de care pamantul acesta devine un adevarat iad. Sa postim asadar, post bine placut Domnului, post de mancare, post de bautura, post de orice rautate. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu! Amin.

***

Legat de acest post, nu uitati, frati crestini, porunca iertarii vrajmasilor. Sunt multi care postesc si vin sa plateasca niste pomelnice aici, la noi, sa ne rugam noi „sa-l trasneasca Dumnezeu pe cutare”. Noi nu putem face asta. Porunca este sa-i iertam pe dusmanii nostri si sa ne rugam pentru ei. Sfintii au împlinit la adanc aceasta porunca, se rugau chiar si pentru cei care-i junghiau. Daca ne laudam ca suntem crestini, trebuie sa împlinim neaparat aceasta porunca, sa stim sa ne asumam aceste înfrangeri personale, acest sacrificiu launtric, aceste virtuti care ni s-au transmis de la sfintii Parinti. Sfintii acestia, dupa ce s-au biruit pe ei însisi, au ramas ca niste exemple demne de urmat pentru noi, cei de azi.

Cand ierti un dusman, el este cel umilit, pentru ca a fost rau cu tine, nu tu. Tu esti cel castigat, pentru ca ai castigat cu adevarat pe dinlauntru, în sufletul tau. Daca nu-l ierti, esti mereu în dialog cu el, chiar si la rugaciune, te certi cu el, în loc sa te gandesti la Dumnezeu, te chinuieste acest dialog launtric. Daca îl ierti, castigi un har din partea lui Dumnezeu si scapi si de acest zbucium grozav.

Numai clipa de fata este a noastra, frati crestini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat. Numai clipa de fata e a noastra. Doamne fereste, nu stim cand ne asteapta sfarsitul. Iesim afara si cadem de un atac de inima. Toti murim, frati crestini. Sa ne împacam de aici cu Dumnezeu, ca El ne va judeca. Doamne fereste, sa nu ajungem sa auzim: „Nu va cunosc pe voi”[9]. Amintiti-va de acel Dismas, talharul de pe cruce, care s-a umilit si s-a mantuit. Asta ne trebuie si noua, aceasta umilinta sincera, acest regret ca suntem asa de ticalosi si sa facem tot ce putem ca sa ne schimbam cu adevarat. Sa ne smerim si trupul acesta, punandu-l la cazna, la rugaciune, la matanii, la post. Pentru ca gresim si cu trupul, nu numai cu sufletul.

Rostul omului pe pamant este sa faca cat mai multa bucurie celuilalt. Orice bucurie facuta altuia se întoarce asupra ta. Dumnezeu nu ramane dator niciodata. La fel, orice rau facut altuia se întoarce asupra ta. Fiecare e liber sa-si traiasca viata cum doreste, dar Dumnezeu rasplateste fiecaruia dupa fapta. Raul duce la rau si binele la bine. Nu e fapta fara rasplata, chiar daca ni se spune ca nimeni nu stie nimic de faptele noastre. In ziua cea mare a Judecatii — si nu e departe aceasta zi, e ziua cand toti murim si cand toti ne vom întalni cu aceste realitati – vom da seama de toate faptele noastre, pana si de gandul desert. E cumplit, frati crestini!

Sunt unii care încep de maine un post foarte nevoitor, una, doua, trei zile nu mananca nimic. Dar aveti grija ca acest post sa fie însotit de rugaciune, de cumpatare si de abtinere de la toate formele raului. Daca postesti, dar te manii, esti nervos, nu ai castigat nimic din postul tau. Te-a atins cineva in metrou si esti gata sa-l plesnesti pe loc. Sau se întampla în tramvaie sa te calce cineva pe picior, din greseala — dar suntem toti foarte suspiciosi, foarte nervosi, foarte greu de convins sa iertam.

Iertarea aceasta, daca nu se întampla îndata dupa cearta, e foarte greu de împlinit mai tarziu. O suparare veche e ca o boala cronica. Cu cat trece mai mult timp, cu atat se adanceste mai mult ura si dusmania. Cand sunteti împricinati cu cineva, e bine sa va împacati îndata, frati crestini. „Sa nu apuna soarele în mania voastra”[10], cum spune sfanta Scriptura. Iertarea aceasta sa fie nu ca pe hartie, ci sincera, din inima, altfel nu ajuta la nimic. Iar daca sunt oameni straini de Dumnezeu, luati-i cu binisorul si cu limbajul pe care-l folositi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneti-i „scuza-ma, draga”, ca poate de iertare nu stie, întelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeste-i pe limba lui.

Se spune ca cineva purta pe umar un bat de care legase doua desagi. In fata avea desaga cu pacatele altora, iar în spate era desaga cu pacatele lui. Si el lua pacatele din desaga din fata si le împrastia peste tot, toti erau pacatosi, numai el nu, pentru ca desaga lui era în spate si nu-si vedea pacatele lui. Fiecare avem saracia noastra, frati crestini, sa nu uitam acest lucru. Mandrul se predica pe el (toti au defecte, numai el nu), iar smeritul se vede pe el însusi mai înnegrit decat toti, pentru ca îsi vede numai pacatele sale. Noi stim ce e smerenia, dar numai teoretic; practic, cadem la acest mare examen al smereniei. Sa învatam sa fim smeriti cu inima. Nu plecaciosi si plini de cuvinte dulci, dar plini de falsitate si de orgoliu pe dinauntru, ci smeriti cu inima, blanzi, o smerenie autentica si atunci nici cuvantul tau nu o sa fie aspru si taios. Cand spui ceva, chiar un cuvant de folos, cu ton poruncitor, cu autoritate [agresiva], nu poti fi ascultat. Lucrul care este al lui Dumnezeu, e cu blandete, cu smerenie, cu rugaminte.

“Exemplele atrag” – spuneau cei vechi, romanii. Sunt învataturi foarte puternice, fara cuvinte. Noi, de obicei, scoatem asa, din fiecare buzunar, cate un sfat — bineînteles pentru celalalt. Dar nu uitati ca diavolul e cel mai mare teolog.

„Te stiu cine esti: esti Fiul lui Dumnezeu”[11]

– dar tot diavol ramane. In Evanghelie, Mantuitorul ne spune limpede:

„Nu cel ce stie, ci cel care face, mare se va chema în Imparatia lui Dumnezeu“[12] .

Tot Patericul este bazat pe fapte, frati crestini. Cel de la cina, care n-avea haina curata, a fost scos afara si pedepsit. Sa fim foarte atenti la viata noastra!

Noua ni se pare de multe ori ca suntem asa, de capul nostru, pe pamant, dar nu-i deloc asa. Acest examen din urma va fi categoric si definitiv si fara ocolisuri, nu ca la examenele acestea pamantesti. Acolo se va vedea omul foarte exact, ceea ce este el. Si daca pentru fiecare gand desert vom da seama înaintea lui Dumnezeu, d-apoi pentru toate faptele si ticalosiile pe care le facem de-a lungul vietii noastre! Sfantul Pavel spune undeva un cuvant foarte îngrijorator: „Nu va înselati, fratilor, în Imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra”. Sa lucram mereu la aceasta haina a sufletului nostru, ca s-o curatim pe cat se poate. Nu va îngrijiti chiar asa de mult de ziua de maine. Sa nu uitam pe bogatul din Evanghelie care si-a pierdut sufletul, în schimbul bogatiilor lui.

Orice om cu adevarat mare se caracterizeaza în primul rand prin umilinta fata de Dumnezeu si prin smerenie fata de semeni. Nu uitati ca vamesul, primind batjocura, s-a dezbracat de toate pacatele sale. Sunt unii care, dupa foarte multe osteneli, cad într-o mandrie cumplita. Daca harul lui Dumnezeu îi ajuta sa se trezeasca din caderea lor, sunt salvati. Sau daca gasesc un duhovnic care sa-i ajute sa scape de aceasta ispita, sunt salvati. O sa vedeti la Sucevita pictata „Scara”, dupa Scara sfantului Ioan Scararul — si multi cad din varful scarii din pricina acestei mandrii. O sa vedeti acolo, aceasta imagine. Si o sa mai vedeti în partea dreapta o multime de îngeri care vin în zbor si se opresc sa asiste la aceasta lupta crancena, dintre noi si diavoli – sunt diavoli cu niste tepusi, care cauta sa ne îndemne mereu la patimi.

In timpul acesta, cat stati aici si va asteptati randul la miruit, sau stati la alte cozi, nu pierdeti timpul, frati crestini. Ganditi-va la ceea ce ati auzit aici si mai ales rugati-va în taina inimii dumneavoastra, pentru ca numai astfel timpul trece repede si cu folos. Sa ne învatam sa ne rugam mai mult, pentru ca rugandu-ne, intram în dialog cu Cineva care ne poate ajuta cu adevarat. Spuneti rugaciunile pe care le stiti pe de rost si mai ales spuneti aceasta rugaciune scurta si foarte cuprinzatoare:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul” (sau „pacatoasa”).

Iar acasa, puneti mana pe Noul Testament si începeti a citi din Evanghelie, ca sa cunoasteti bine viata lui Iisus si învataturile Lui. Si nu numai asa, doar sa le cunoasteti, ci sa va însusiti ca pe niste principii aceste sfaturi si porunci ale Lui, adica sa le traiti. Cititi, frati crestini, pentru ca omul are nevoie si de niste temeiuri intelectuale, ca sa stie pentru ce crede asa, pentru ce traieste asa, pentru ce se înfraneaza de la anumite lucruri.

Cum va spuneam, exista o randuiala a acestui post. Postul e recomandat pentru toata lumea, dar de obicei sunt scutiti batranii, bolnavii si copiii. Insa care vor sa posteasca dintre ei, nu gresesc, e foarte bine. Au aceasta dezlegare, dar daca postesc, nu gresesc. Sunt si unii care lucreaza în medii toxice si folosesc unele alimente, de pilda laptele, ca pe un medicament. Mai bine sa ai blagoslovenia duhovnicului si sa mananci lapte, decat sa te îmbolnavesti si sa cartesti; poti lua acest aliment ca pe un medicament care te apara de un accident pulmonar sau de o alta boala.

Faceti asa, frati crestini, si Dumnezeu le va randui pe toate celelalte spre folosul nostru, cu adevarat”.

Iubitii mei frati, pentru că suntem aici si monahi si credinciosi, voi vorbi pentru ambele părti, că scopul nostru este să ne întărim acum la începutul postului cu un cuvânt.

Sigur că mănăstirea noastră nu este mănăstire nesfătuită. Totdeauna personalul de aici si poporul din biserică aud cuvintele Sfintilor Părinti, aud cazania, aud cântările Bisericii, aud paremiile, proorociile, si din toate se poate învăta adevărul. Dar acum la începutul postului este un cuvânt cu deosebire pentru ceea ce ne stă înainte.

Iată că citea acum fratele cuvânt de la Sfântul Teodor Studitul. Această carte a Sfântului Teodor Studitul, cu slovă veche, care mai este azi în inventarul bibliotecii noastre, este neagră la file. Ale cui mânute au umblat pe ea? Ale vestitului nostru staret Ioanichie. Zeci de ani a citit în capul mesei pe Sfântul Teodor Studitul. Zeci de ani! Că eu o stiu pe de rost cartea asta, numai de câte ori am ascultat-o.

Bătrânul a făcut douăzeci de ani la altar aproape singur. Si el nu venea să mănânce la masă, el venea să ne citească cuvântul. El trăia numai cu Sfânta Împărtăsanie si mânca numai sâmbăta si Duminica, iar atunci numai oleacă de grâu fiert sau oleacă de varză murată. Iar în celălalt timp staretul nostru venea să ne destepte pe noi păcătosii si supusii ucenici ai lui, cu această minunată carte.

Această carte este cea mai bună carte pentru viata de obste la monahi. Cuvinte scurte si foarte cuprinzătoare. Dacă ati fi avut urechi sau poate ati avut si ati tinut minte, ati văzut cu ce a început cuvântul acesta. Adevăratul post este tăierea voii si supunerea monahului întru toate.

Mare lucru este tăierea voii! Auzi ce spune Duhul Sfânt: Socotitu-ne-am ca niste oi de junghiere, Doamne, că întru Tine ne junghiem toată ziua. De câte ori călugărul îsi taie voia si are răbdare unde-i trimis la ascultare, de atâtea ori este mucenic pentru Hristos. De atâtea ori se junghie el pentru Iisus Hristos si nu-si dă seama că duce o mucenicie permanentă în viata lui!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos când a venit în lume, n-a arătat viata pustnicească întâi, nici cea stâlpnicească de pe stâlp, nici cea idioritmică, să trăiască omul de capul lui, adică de sine. Viata de obste a arătat-o. A venit în lume să facă ascultare Părintelui Ceresc până la moarte si moarte pe cruce, iar viata Lui, de când a iesit la propovăduire, timp de trei ani si jumătate, a dus-o de obste cu ucenicii Săi. Aveau o pungă, o masă si o biserică, după cum stiti că a fost la Cina de Taină, când a fost vândut de Iuda, unul din ucenicii Lui.

Dar viata de obste, cum spune marele Vasile, este o viată îngerească, dacă se tine în hotarele ei canonice. O pungă, o masă si o biserică, iar ceilalti să fie toti ascultători, ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri, supunându-se staretului, economului si la cei care sunt pusi de Dumnezeu să conducă. Oriunde este ascultătorul, face Liturghie!

Să nu-mi spui mie: “Dar eu mă duc pe câmp, eu mă duc la oi, eu mă duc la vaci, eu fac ascultare, mă apuc să mătur în ogradă, sau sunt la trapeză, sau sunt bucătar, sau sunt în altă parte“. Auzi ce spune despre aceasta Sfântul Teodor Studitul: “Cel ce face ascultare cu dragoste, liturghie săvârseste“.

Iar marele Vasile în regulile mari, în regula a 55-a, zice asa: Călugărul în viata de obste este jertfă si jertfitor. În mănăstirea cu viata de obste, după cum arată Sfântul Pahomie cel Mare, călugărul este călător fără de povară. Călugărul în viata de obste nu are voie să aibă mai mult de două haine, una de purtat si una pentru biserică; să aibă urechi de ascultat si vointă tare de a face serviciu unde este trimis, cu mare dragoste si cu mare sinceritate.

Dar tineti minte, părintilor! Întâi cu sfintiile voastre vorbesc. Adevăratul călugăr este mort de viu. Auzi pe Apostolul Pavel ce spune: În toate zilele mor. Cum poate muri omul si să trăiască? Să moară fată de păcat. Să moară într-însul păcatul, viciul. Să moară fată de betie, să moară fată de lăcomie, să moară fată de lenevie, să moară fată de trândăvie, să moară fată de cârtire, să moară fată de nesimtire, de nepăsare. Să moară fată de trufie, de semetie, de ură, de zavistie, de pizmă, de invidie, de răutate. Să moară fată de tinerea minte de rău, de dorinta de a se răzbuna, de a se mânia. Să moară vorbirea de rău într-însul, clevetirea. Să moară iubirea de arătare, trufia, fătărnicia, viclenia, lăudărosia, minciuna, iubirea de sine, plăcerea de sine, încrederea în sine, rezemarea pe sine, nesimtirea, împietrirea inimii. Să moară în călugăr greseala cu vederea, cu auzul, cu mirosul, cu gustul, cu pipăirea.

Deci iată moartea de sine! Să moară adică păcatului si să vieze dreptătii. Si aceasta nu se cere numai monahilor, ci si tuturor crestinilor care au Sfântul Botez din mâinile Preasfintei si de viată făcătoarei Treimi, pentru că Apostolul Pavel n-a zis cuvântul acesta către călugări, căci monahismul nu era încă întemeiat. Rânduielile monahale sunt întemeiate în secolul I si II după Hristos.

Părintilor si fratilor, viata noastră este umbră si vis. Unde sunt părintii nostri cei vechi? Eu cu mila Preasfintei Treimi am aici 54 de ani. Îmi aduc aminte, când am intrat aici în mănăstirea aceasta, nimeni nu avea pat în chilie. Toti dormeau pe scaune. Cei mai râvnitori dormeau noaptea în sicrie.

Dumnezeu să-i odihnească pe Gherasim, pe Constandie Uricaru si pe ceilalti. Toată noaptea plângeau si se rugau, stiau Psaltirea toată pe de rost, dormeau două-trei ore pe noapte, făceau mii de metanii. Unde sunt acum cei ce nu mai sunt? În ceruri.

Fericiti, de trei ori fericiti sunt aceia care s-au nevoit în putina asta viată, care este umbră si vis. De ce să ne legăm cu mintea de cele de aici, care vrând sau nevrând, ne lasă pe noi?

Ia gânditi-vă, când moare omul si se duce la Domnul, de-ar avea munti de aur de aici si până la marginea lumii, la ce i-ar folosi? Îi ia cu dânsul? Nimic nu ia cu el. Doamne fereste, să nu moară si sufletul odată cu trupul nostru! Fiinta sufletului nu moare niciodată. Dar care este moartea sufletului? Păcatul. Ce-a zis dumnezeiescul Apostol Pavel? Plata păcatului este moartea.

Vai de acel om care a trăit nepocăit pe pământ si odată cu trupul a murit si sufletul lui. Trupul s-a dus să-l mănânce viermii, să se facă pământ, iar sufletul s-a dus în gheena. Aceea-i moartea sufletului, cum zice la Apocalipsă, moartea a doua, că omul se va munci în vecii vecilor.

A trăit patriarhul Matusalem 969 de ani; mai mult decât toti oamenii din lume. Dar fată de vesnicie…! Si chiar dacă ar trăi omul 10.000 de ani, nu este nici cât o picătură din Oceanul Pacific. Pentru ce? În comparatie cu vesnicia.

Vai de noi! Tare ne înselăm, si noi monahii si voi mirenii, dacă punem mare bază pe viata aceasta! Să trăim aici pentru viata cea vesnică. Să trăim pe pământ pentru ceruri. Să trăim aici pentru rai, pentru bucuria cea fără de margini care ne asteaptă dincolo de mormânt. Vai de noi dacă punem bază în hoitul ăsta de trup, în blestematul ăsta vrăjmas, care se luptă cu noi până la moarte! N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Grija trupului să nu o faceti spre pofte. Adică să-i dăm trupului mâncare cu ratiune, si băutură si odihnă, dar cu cumpătare.

Ati auzit mai înainte un cuvânt al Sfântului Asterie al Amasiei, ce se întâmplă din mâncarea si băutura multă: se întâmplă scleroză, din cauză că sângele se îngroasă si se încheagă pe vine, si îl vezi pe om sclerozat, îl vezi paralizat, boala lui Parkinson, boală de stomac, ulcer duodenal, ulcer stomacal, auzi si cancer, ciroză si asa mai departe.

Iată ce facem noi cu trupul nostru dacă îl îngreunăm cu mâncări! Mâncările grase sunt toxice: ouăle, carnea, brânzeturile, grăsimea, si ele vatămă organismul nostru si ne facem vrăjmasi ai vietii noastre.

Sfântul Vasile cel Mare spune asa: “Omule, vrei să trăiesti mult, posteste mult!” Postul este maica sănătătii si lungimea vietii. Iar în cuvântul IV în Hexaimeron zice pentru post: “Bucatele cele multe si bucatele cele grase, neputând să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului si înfrânării, pururea îi urmează sănătatea“.

Dacă nu crezi sfintilor, crede doctorilor, că-ti spun ei! Ai făcut abuz de mâncări, de băuturi, te-ai trezit cu cancer, cu ulcer, te-ai trezit sclerozat. De ce? Toate trebuie să fie cu măsură. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: “Pe tot lucru îl împodobeste măsura în viată“. Cum ai trecut cântarul cu mâncare multă, sau băutură, sau somn mult, sau îti permiti multe altele, cum ai stricat si trupul, ai stricat si sufletul si te pierzi pentru vesnicie. Ce spun dumnezeiestii Părinti? “Marginile, extremele, sunt ale diavolilor, iar mijlocul este al lui Hristos, calea împărătească“. Ce spune Scriptura? Nu te abate, omule, nici la dreapta, nici la stânga. Mergi pe calea împărătească, dacă vrei să mergi cu Împăratul Hristos! Adică să ne folosim de toate, de hrană, de odihnă, de băutură, dar cu ratiune.

Staretul nostru ne citea aici mereu cartea aceasta, scrisă după regulile marelui Vasile, si ne spunea că Sfântul Teodor Studitul în Studion, în Constantinopol, a făcut optsprezece ani de închisoare si bătăi pentru sfintele icoane. De aceea îi spune “Mărturisitorul”, că a suferit multe bătăi si chinuri pentru sfintele icoane.

L-au băgat la închisoare, legându-l în lanturi, iar ighemonul priveghea pe ai lui în închisoare si-i dădea câte o sută de lovituri în fiecare zi. Se rupsese carnea de pe el, iar ucenicul lui, Nicolae Studitul, putrezind carnea pe Sfântul Teodor si căzând bucăti, o tăia cu briciul si-l ungea cu untdelemn si cu vin să-l vindece.

Au fost multi călugări care au pătimit martiriul pentru sfintele icoane, cum au fost: Sfântul Iosif, Navcratie, Eftimie si multi altii.

Asa au răbdat sfintii pentru Împărătia cerurilor împotriva împăratilor iconoclasti, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o sută de ani, că au fost mai multi împărati iconoclasti: Leon Isaurul, Constantin Copronim, Leon al IV-lea, Leon Armeanul si Teofil, până la anul 842.

Vedeti ce au răbdat sfintii si ce răbdăm noi? Ne-a zis unul un cuvânt, ne supărăm. Vai de noi! Vrem să fim cu sfintii, dar nu vrem să răbdăm cum au răbdat ei.

Dar să revenim la viata noastră. Intrăm în post. Să intrăm cu mare umilintă, cu mare frică de Dumnezeu si împăcati cu toti. Dacă nu-i o picătură de dragoste în inima fiecăruia, nu ne putem mântui. Dacă are cineva care de minte, dar n-are un dram de dragoste, nu se poate mântui.

Auzi? Dacă vrei să ai pacea, să-i vezi pe toti îngeri si pe tine să te vezi diavol. Toti să fie îngeri în fata ta, sfinti, si pe tine să te vezi ca un diavol de păcătos. Atunci ai pozitia cea mai ortodoxă. Atunci ai ajuns la ceea ce spune proorocul: că fărădelegea mea eu o cunosc si păcatul meu înaintea mea este pururea.

Deci avem rânduială dumnezeiască în Biserica lui Hristos, rugăciunea sobornicească a Sfântului Efrem Sirul, care de acum merge si până în Miercurea Scumpă. Ati auzit ce zice? Doamne si Stăpânul vietii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire si al grăirii în desert nu mi-l da mie.

Iar duhul curătiei, al gândului smerit, al răbdă-rii si al dragostei, dăruieste-l mie, slugii Tale.

Si încheie asa la a treia metanie: Asa, Doamne, Împărate, dăruieste-mi ca să-mi văd greselile mele si să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.

Vai si amar de noi, dacă nu ne vedem acum păcatele, că în vremea sfârsitului, la iesirea sufletului, vin atâtia diavoli, câte păcate a făcut omul, si atâtia îngeri buni, câte fapte bune a făcut. Acolo ne întâlnim cu faptele noastre. Si când vede bietul suflet ce-l asteaptă, unii se sperie si vor să fugă, altuia i se leagă limba de frică si nu poate spune tainele care le vede; altuia îi dă Dumnezeu să poată spune ce vede; este constient până ce-si dă sufletul.

Vai de noi si de noi! De aceea vă spun si vouă crestinilor si vouă monahilor. Mare lucru este spovedania. Când vei vedea în familie că unul s-a îmbolnăvit, tata, mama, copilul, fratele, sora, sotul, sotia, cel mai iubit prieten, si chiar si cine ti-a fost vrăjmas, căci si pe el trebuie să-l iubesti, fă-i cel mai mare bine din lume, pe care poti să-l faci. Adu repede duhovnicul să-l mărturisească. Spovedania curată este al doilea botez.

Deunăzi am vorbit despre Taina Pocăintei la o conferintă, si îmi spuneau preotii că ei au în parohie pocăiti; si le-am zis: “Întrebati-i pe dânsii, părintilor, cum pot ei să se pocăiască fără Biserică?” Taina Pocăintei nu-i a fiecăruia. Este a Bisericii; este asezată de Hristos în Biserică, când a suflat asupra apostolilor si a zis: Luati Duh Sfânt, cărora veti ierta păcatele, iertate vor fi, si cărora le veti tine, vor fi tinute. Si ce veti lega voi pe pământ, va fi legat si în ceruri; si ce veti dezlega voi aici, este dezlegat si acolo.

Deci vedeti că Taina Pocăintei este în mâna preotilor! Si le-am arătat cele patru părti ale pocăintei. Întâi este durerea inimii si părerea de rău a celui ce a gresit; al doilea este spovedania prin viu grai la duhovnic; al treilea este primirea canonului si al patrulea este punerea mâinilor pe capul celui ce se spovedeste, că atunci vine Duhul Sfânt să ierte păcatele.

După cum atunci când arhiereul pune mâna pe cel hirotonit, atunci proheriseste si vine Duhul Sfânt pe cel ce se hirotoneste, tot asa vine prin mâna duhovnicului Duhul Sfânt si-l iartă pe cel ce s-a mărturisit. Dar le-am arătat preotilor că n-au voie să dezlege pe nimeni, până nu făgăduieste că face canonul, pentru că spune Sfântul Nicodim Aghioritul: “Dacă ai dezlegat pe om, fără a promite că-si face canonul, toate păcatele trec asupra preotului“.

Le-am arătat cum se cearcă păcatul la mărturisire cu cele sapte pricini: Cine? Ce? Pentru ce? În ce fel? În ce vreme? În ce loc? Si suma păcatului. Ne interesăm, că ce este mintea duhovnicului? Trebuie să fie ca un serafim si ca un heruvim. Să privească toate ascunsurile fiintei omenesti.

Părintilor si fratilor, a rânduit Dumnezeu ca mănăstirea aceasta să aibă si gospodărie mare. Vă rog din suflet si vă aduc aminte un cuvânt al staretului meu, nu stiu dacă voi mai vorbi vreodată, că eu sufăr cu inima si poate într-o clipă am să mă duc de aici. Staretul nostru bătrân, Dumnezeu să-l odihnească, 34 de ani a stăretit aici, de prin 1910 până în 1944. El ne chema la capul lui, când pe mine, când pe Părintele Ioil, care nu poate fi aici săracul că cu boala lui stă acasă acum, si care a stăretit după mine 12 ani. Eu am plecat la Mănăstirea Slatina si el a rămas pe post de egumen aici, că am avut pe capul meu opt mănăstiri atunci: sase de călugări si două de maici – “Obstea Sfântul Teodor Studitul” , că a trebuit să le conduc sapte ani de zile cu multe jertfe si necazuri.

Ce se întâmplă? Bătrânul ne chema pe noi la patul lui, după ce l-au bătut tâlharii si i-au scos ochiul drept si au dat foc mănăstirii. “Măi băieti, orice ati face, orice n-ati face, biserica, dragii mei să n-o lăsati. Că dacă veti tine biserica, Dumnezeu are să ridice locul acesta mult mai frumos de cum a fost mai înainte de a arde. Iar dacă nu, se va pustii”.

Astea sunt cuvintele staretului meu, care n-a mai trăit decât câteva luni si s-a dus la Domnul. Cea mai sfântă grijă a avut de biserică. Iată, mănăstirea are gospodărie, are vite multe, are grădini, are de toate. De toate ne bucurăm, că-s ale mănăstirii, nu-s ale noastre. Sunt spre folosul obstesc. Vedeti că aici se face asistentă socială. Aici vin la masă atâtea mii de oameni tot timpul, că avem la sărbători mari si patru cinci rânduri de mese. De aceea trebuie să avem si prisos, nu pentru noi, ci spre binele obstesc al poporului.

Dar băgati de seamă, a trimis Maica Domnului aici niste frătiori buni, niste călugări, să-i tinem cât mai aproape de biserică… Se începuse oleacă de scoală monahală si s-a sistat; nu s-a mai făcut. Dar cea mai mare scoală din lume este biserica. Ei acolo învată si cântările, să pună troparele si condacele; aud proorociile, sunt sfătuiti.

Să stăm lângă biserică, că de la biserică se tin toate în mănăstirea asta. Cu banul bisericii puneti mireni la vite, la grădini; puneti oameni, care n-au sotii, n-au grijă. Călugărul săracul trebuie să postească, să se roage, nu poate să facă ascultările grele. Si ceilalti adunati-vă lângă biserică. Să tineti sfatul bătrânului staret Ioanichie, că eu nu sunt nimica, si vedeti că de la biserică, cu darul lui Hristos, se tin toate.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să trecem cu pocăintă curgerea Sfântului si Marelui Post si să ajungem cu bucurie la slăvita Înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Ieromonah Ilie Cleopa

(Cuvant tinut la inceputul Postului Mare in 1983)

sursa: sfaturiortodoxe.ro

Noi însă, prefăcând litera în duh, vom face să vă răsune vouă acum în chip duhovnicesc, şi mai cu seamă în timpul postului, atunci când fiare văzute şi nevăzute ne asaltează cu îndârjire. Fiarele văzute sunt lăcomia pântecelui şi beţiile şi celelalte de acest fel; iar alte fiare într-ascuns stau la pândă: slava deşartă şi îngâmfarea şi buna părere despre sine şi făţărnicia. Dar [cuvintele] acestea sunt sunetul şi scăparea înaintea unor asemenea fiare, şi paza temeinică a celor ce se nevoiesc postind.

Aşadar postul şi neînfrânarea sunt potrivnice între ele, precum potrivnice sunt viaţa şi moartea. Iar postul este o poruncă a vieţii, de o vârstă cu firea omenească, întrucât obârşia şi-o trage din rai, dat fiind de către Dumnezeu lui Adam, drept pază a vieţii şi a harului celui dumnezeiesc. Iar neînfrânarea este chip al morţii trupului şi a sufletului, fiind dată de către diavol lui Adam în Eden, cu viclenie, prin Eva, spre căderea de la viaţa de veci şi spre înstrăinarea de la harul cel dumnezeiesc. Fiindcă Dumnezeu nu a făcut moartea, nici nu se bucură de pieirea celor vii. Vrea cineva să găsească viaţă şi har în Dumnezeu şi de la Dumnezeu? Să fugă atunci de neînfrânarea aducătoare de moarte şi să vină degrabă la postul cel dumnezeiesc şi la cumpătare, ca să se întoarcă el întru bucuria raiului.

Moise, postind patruzeci de zile pe munte, s-a înălţat spre culmea vederii lui Dumnezeu şi a primit tablele cuvioşiei. Poporul iudeilor, jos, îmbătându-se, a alunecat către nelegiuire, căci au făcut, topind aur, un idol în chip de viţel, asemenea zeului Apis al egiptenilor, iar dacă Moise nu ar fi stat [rugător] înaintea lui Dumnezeu, milostivindu-se mai înainte din pricina uciderii celei fără de milă a celor de acelaşi neam, nu i-ar fi cruţat câtuşi de puţin pe ei [Ieşirea 32].

Aşadar, dacă şi noi avem trebuinţă de milostivi­rea lui Dumnezeu, să nu ne îmbătăm cu vin, nici să nu ne îmbuibăm peste măsură, căci de aici se trag desfrâul şi nelegiuirea. Văzător al lui Dumnezeu a fost şi Ilie, dar mai înainte s-a curăţit şi el prin post. A dobândit şi Daniel vederea lui Dumnezeu şi arătarea unuia dintre arhangheli, înfăţişând ce i-a desluşit lui cele ce aveau să fie, dar mai întâi a rămas în post şi nemâncare douăzeci de zile întregi [Daniel 10:2]. Iar alt prooroc a fost ucis de un leu, dar el a mâncat împotriva poruncii lui Dumnezeu. Cunoaşteţi cu toţii pe Isav, fiul lui Isaac, care din pricina lăcomiei pântecelui a pierdut şi celelalte drepturi ale celor dintâi născuţi, şi binecuvântarea părintească. Să ne temem şi noi ca nu cumva, dedându-ne la această lăcomie a pântecelui, să cădem de la binecuvânta­rea aceea făgăduită nouă şi de la moştenirea Tatălui celui Prea înalt. Şi să vă amintiţi spre pildă de cei trei tineri care, învrednicindu-se cu postul, au călcat în picioare, cu tălpile goale şi nevătămate, focul de şapte ori aprins în Babilon împotriva lor.

Dacă şi noi ne vom osteni cu postul cel adevărat, şi vom călca în picioare jăratecul patimilor, şi-l vom stinge, şi vom străbate nevătămaţi cuptorul încins ce va să fie, când focul va pune la încercare lucrarea fiecăruia dintre noi, ce va spune oare Domnul Dumnezeul proorocilor, Cel Care, luând trup pentru noi, S-a făcut om, arătându-ne nouă chipul biruinţei împotriva diavolului, căci postind pe deplin l-a biruit pe acela, deşi diavolul îl îmboldise cu tot felul de ispite? Grăit-a Domnul către ucenicii Săi, cu privire la demonul acela surd şi mut: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” [Marcu 9:29; vezi şi Omilia 12].

Dar vă voi arăta acum vouă, fraţilor, care este postul cel plăcut lui Dumnezeu şi adevărat. Pe acesta se cuvine să-l cunoaşteţi, ca să nu aducem noi la-udă postului celui trupesc în sine şi pentru sine, ci să-l lăudăm ca lucrător pentru alte virtuţi, de folos sufletului. Pentru că şi dumnezeiescul Pavel spune că osteneala trupească este de puţin folos [I Timotei 4:8]. De aceea şi Părinţii cei purtători de Dumnezeu, care grăiesc din cele trăite de ei, nu îngăduie posturile prea îndelungate, ci ei socotesc că este mai de cinste şi mai bine primit a mânca o singură dată pe zi şi a nu se sătura. Şi pe acesta îl numesc post măsurat şi cumpănit, ceea ce spune şi Sfânta Scriptură: „să nu fim înşelaţi de saturarea pântecului şi de plăcerea gâtlejului”, ci să ne lepădăm de dorinţa de a mai mânca şi alte bucate, ca să fie cantitatea şi calitatea hranei potrivite puterii şi constituţiei celui hrănit, spre a se păstra, pe cât este cu putinţă, sănătatea sa. Căci, dacă se hrăneşte cu măsură cel slăbit din bucatele ce i se aşează înainte, şi care să fie pe potriva slăbiciunii sale, atunci fapta aceasta nu înlătură sfinţenia lui. Cel slăbit nu va adăuga la bucatele neapărat trebuincioase altele ce sunt foarte de prisos, ci el trebuie să caute hrana şi nu trufia, potolirea setei şi nu beţia, folosul cumpănit al hranei şi nu lipsa de măsură, şi neînfrânarea, şi abuzul de hrană.

Aşadar acesta este începutul postului celui adevărat şi plăcut lui Dumnezeu, iar rostul pentru care a fost rânduit creştinilor şi cinstit de către ei este curăţirea sufletului. Care este folosul lepădării de hrana trupească, dacă eşti biruit de cugetări şi de patimi trupeşti? Care este folosul să te abţii de la vin şi să fii chinuit de sete, dacă chiar neînbătându-te cu vin – după cuvântul celui ce spune: „Vai de cei ce nu se îmbată cu vin!” – ai sufletul tulburat de invidie şi de mânie? Care este folosul să te înfrânezi de la o masă plăcută şi bogată, dar să ai sufletul lipsit de smerenie? Sau care este folosul să-ţi ungi trupul cu untdelemn, dar să nu-ţi smereşti sufletul cu post, după cuvântul lui David? Care este folosul să fugim de mireasma împrăştiată din multe mâncăruri, dar să avem mintea păgubită prin gânduri şi cugetări de­şarte, şi să fim lipsiţi de folosul rugăciunilor noastre către Dumnezeu?

Din această pricină este un post bun acela săvârşit spre slăbirea poftei, pentru smerirea sufletului, pentru abaterea urii, pentru stingerea mâniei, pentru ştergerea ţinerii de minte a răului, pentru lucrarea curată a minţii şi a rugăciunii. Dacă ai de toate şi eşti avut, să dai tu din prisosul hranei tale pen­tru mângâierea celor lipsiţi şi nevoiaşi. De vei posti în felul acesta, nu numai că vei muri lumii cu Hristos, dar împreună cu El vei învia şi vei împăraţi în veacul veacurilor. Căci vei avea aceeaşi fire cu El printr-un astfel de post, asemănându-te morţii Lui, dar făcându-te părtaş şi învierii Lui, spre moştenirea vieţii întru El.

Cel ce posteşte, dacă este ispitit, biruieste pe ispititor. Dacă nu este ispitit însă, păstrează pacea sufletului şi a trupului său, dar, după Pavel, el îşi răneşte trupul, chinuindu-l şi supunându-1 robiei [I Corinteni 9:27], din teama ca nu cumva să fie nepus la încercare. Iar dacă Pavel se teme, nu se cuvine oare cu atât mai mult să ne înfricoşăm noi?

Deci acela care posteşte supune robiei trupul său şi face să fie încercat sufletul său; iar cel ce îngraşă trupul său, care după puţin timp va fi nimicit, nemâncând ca să trăiască, ci mai degrabă trăind ca să mănânce, precum vieţuitoarele cele necuvântătoare pregătite pentru junghiere, şi acela care adaugă celor neapărat trebuincioase ceea ce prisoseşte, sau acela care mânat de pofte îşi aţâţă trupul, sau pur şi simplu îl dă iubirii de plăcere cuibărite în trupurile omeneşti, acela nu face nimic altceva decât să pregătească viermilor din pământ o hrană mai îmbelşugată. Aşadar bine cântă şi David în Psalmi: „Ce folos ai de sângele meu, de mă cobor în stricăciune?” [Psalmi 29:9].

Prin urmare, postind şi hrănindu-te cu înfrânare, fără să pui deoparte pentru mâine ceea ce prisoseşte azi, şi precum Domnul sărăcind ne-a făcut pe noi bogaţi, tot astfel şi tu, cititorule, flămânzind în chip nesilit, să saturi pe cel ce este flămând fără de voia sa. Atunci postul îţi va fi ca un porumbel ce poartă o ramură de măslin şi care binevesteşte sufletului tău izbăvirea din potop. Căci aşa grăieşte marele proo­roc Isaia: „Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire; dacă dai pâinea ta celui flămând şi saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” [Isaia 58:9-10].

Dacă nu vrei să dai cele ce sunt ale tale, măcar, abţine-te să iei cele străine şi să nu dobândeşti lucruri care nu îţi aparţin, răpind şi strângând, în chip potrivnic Legii, de la cei săraci, ca nu cumva să auzi că ţi se spune, pe bună dreptate, de către Prooroc: „Este oare acesta un post care îmi place?”, zice Domnul. „Să-şi plece capul ca o trestie, oare acesta se cheamă post? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” [prescurtare după Isaia 58:5-8].

Prin urmare, dacă nu vei da din ale tale celui sărac, deşi ale tale îţi prisosesc, cel puţin să nu le răpeşti pe acestea de la cel sărac. Pentru că Stăpânul tuturor, Hristos, trimiţând foc peste cei puşi de-a stânga Sa şi părăsindu-i blestemului, nu îi osândeşte totuşi pe aceştia ca răpitori, ci ca pe unii care,deşi sunt datornici, nu dau ce datorează. Aşadar răpitorii şi cei nedrepţi nu se vor înfăţişa la judecată şi nu-i vor sta înainte [Judecătorului], ci vor merge pe dată la osândă foarte mare, ca unii ce nici aici, pe cât se pare, n-au prea stat înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă spune Scriptura: „Cei ce mănâncă pe poporul Meu ca pâinea, pe Domnul nu L-au chemat” [Psalmi 13:4].

Cel bogat, căruia i-a rodit ţarina, şi cel ce este înveşmântat în porfiră şi în vizon [cei bogaţi şi nemilostivi -n.a.], vor fi osândiţi, pe bună dreptate, nu ca unii ce au nedreptăţit pe cineva, şi ca unii care nu au împărţit celor săraci cele dobândite. Pentru că cele adunate în vistierii sunt obşteşti, din hambarele rapturilor lui Dumnezeu. Cum să nu fie hrăpăreţ şi nesăţios cel ce acaparează cele obşteşti, chiar dacă nu este precum acela ce fură cele ce sunt ale altora în chip vădit? Dacă cel dintâi va răbda ca un slujitor rău împărţirea înfricoşătoare, cel de al doilea – vai! – va fi supus unor pe­depse mai cumplite şi mai grele încă, şi nici unul dintre ei nu va fi în stare să scape de acestea, de nu vor primi, în chip prietenesc, pe cei săraci; de cel dintâi nu va administra bine cele încredinţate lui de către Dumnezeu, şi de celălalt nu va cheltui bine cele adunate în chip mârşav.

Marele Pavel, scriind tesalonicenilor (ce sunt negreşit strămoşi ai noştri) cu privire la iubirea de fraţi, spune: „Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru că voi înşivă sunteţi învă­ţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul” [I Tesaloniceni 4:9].

Domnul a grăit aşadar către unii: „Dacă aţi fi fii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam” [Ioan 8:39]. Să ne temem şi noi înşine de cuvântul aces­ta, care aici nu este grăit către noi, ci cu privire la ziua aceea înfricoşătoare, care să nu se ivească, zi în care înrudirea se judecă din asemănarea celor săvârşite. Când toţi cei care au îndrăgit sărăcia întru Hristos sau pe cei săraci, cei care au dispreţuit slava, cei care au îndrăgit înfrânarea, cei care au fost nu doar ascultători ai poruncilor din Evanghelii, ci şi împlinitori ai lor, aceia vor fi una, în chip minunat, căci spune Scriptura: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem” [Ioan 17:22]. Atunci, în chip lămurit, sabia cea drept judecătoare a Duhului va despărţi pe fiu de tatăl său şi pe fiică de mama sa, şi va face să fie separaţi de cei ce nu sunt asemănători prin purtările şi năravurile lor.

Dar, dacă acolo va fi aşa, cu atât mai mult va fi aici, unde Cel ce pe toate le ştie spune: „Nu vă cunosc pe voi”, grăind către cei ce nu se aseamănă cu El prin virtute. Pentru că ei nu se învrednicesc, pe cât se pare, de chipul Celui ceresc. Ei nu se fac milostivi, precum este Tatăl tuturor; ei nu pun laolaltă cele ce le aparţin cu cei lipsiţi şi săraci, precum Acela Care dă tuturor în dar bunătăţile Sale. Ei nu s-au făcut binefăcători celor apropiaţi lor, nici nu i-au făcut pe cei îndepărtaţi de ei, prin facerea de bine, să le devină apropiaţi; şi, din pricina acestei deosebiri, Cel bun nici nu îi cunoaşte, nici nu locuieşte în cei asemenea lor. Dacă Acela este aşa, la fel sunt şi cei ce vieţuiesc aici potrivit cu El, iar cei care împărătesc cu El acolo vor grăi desigur aceleaşi cuvinte, chiar şi celor înrudiţi după sânge, dacă aceia nu li se vor vădi apropiaţi prin virtute.

Deci dacă cineva ar spune: „Eu sunt copilul tău”, sau „Acelaşi tată avem”, sau „Eu sunt frate cu tine”, atunci acel cineva ar auzi, vai, că fratele nu este răscumpărat şi izbăvit [doar pentru că este rudă de sânge] şi că tată nu e nimeni altul decât Unul Dumnezeu! Dacă ai fi copil al meu, mi-ai urma mie; acum însă eşti al acelui tată ale cărui pofte le lucrezi; pleacă şi rămâi cu el în veacul veacurilor, căci eu nu te cunosc pe tine, pentru că toate ale lui Dumnezeu sunt ale mele, însă tu nu eşti al lui Dumnezeu!

Aceste vorbe, „ale mele” şi „ale tale”, sunt izgonite dintru cele de aici, iar noi le-am urât pentru tot restul vieţii, drept care am şi devenit moştenitori ai împărăţiei acesteia. Deoarece acest fel de a vorbi, după părerea dumnezeieştilor Părinţi, este rece, lipsit de legătura dragostei, ca unul din care Hristos a fost izgonit. Şi celor stăpâniţi de patima aceasta [a posesiei], ea le pricinuia atunci iubirea de sine, iubirea de arginţi, ura faţă de fraţi şi tot soiul de alte răutăţi, iar acum îi dă de ruşine.

Să ne temem, fraţilor, rogu-vă, de asemenea fapte; căci sunt cu adevărat înfricoşătoare! Să ne îngrijim de cele ale noastre după cum este plăcut lui Dumnezeu; să le părăsim, ca să fim iertaţi, să fim milostivi, ca însutit să fim miluiţi. Căci Acela Care pentru noi a sărăcit până la capăt, primind milostivirea pentru Sine, fiind El plin de cele mai mari daruri, a înmulţit mult darul hărăzit nouă ca răsplată. Aşadar să fie cineva sărac precum a fost El şi să trăiască împreună cu El, sau să se facă părtaş cu săracii cei pentru El şi să se mântuiască prin aceştia.

Să dobândim milostivirea, dând de bună voie şi de la noi semn şi mărturie de dragoste frăţească şi de mulţumire faţă de Tatăl nostru şi Stăpânul nostru obştesc. Căci nu va găsi nimeni un răstimp mai potrivit decât zilele acestea de post pentru asemenea mulţumiri. Căci legând milostivirea sa de post, tot păcatul va fi şters, creştinul se va închina de bună voie patimilor celor mântuitoare ale Domnului şi se va bucura împreună cu toţi de învierea lui Hristos, şi va avea parte de izbăvirea cea veşnică.

Pe care fie ca noi toţi să o dobândim întru Hristos însuşi, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Prea Sfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Său Duh, acum şi puru­rea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Grigorie Palama

„Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 181-191.

sursa: pemptousia.ro

“Iar tu postind, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti”

Iubiţi credincioşi,

Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mântuirea neamului omenesc, scoţându-l din robia diavolului şi a morţii. În toată Evanghelia El a învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mântuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lângă alte învăţături, ne arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre: Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).

Dar Mântuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6).

Iată, fraţii mei, cum ne-a învăţat Mântuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mândriei şi al slavei deşarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.

Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune şi în ascuns şi la arătare, când nu vom putea să le ascundem. Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Că zice Mântuitorul nostru Iisus Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).

Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învaţă şi vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicând: De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. (I Corinteni 10, 31).

Dumnezeieştii Părinţi ne arată că fapta are trup şi suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră şi, pe lângă faptul că pierdem osteneala săvârşirii ei, ne facem vinovaţi de osândă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună.

Acest adevăr ni-l arată şi dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: “În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop” (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat şi cinstit de oameni, altul, ca să câştige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate şi dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele şi vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune şi cu multă răbdare şi smerenie îşi duce crucea vieţii având în vedere numai scopul sfânt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a câştiga milă şi îndurare în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi ca să-şi mântuiască sufletul. Fericit şi de trei ori fericit este asemenea om care nu doreşte altceva în viaţă decât mântuirea sufletului său.

Oare câţi din sfinţi, urând slava de la oameni, au fugit de lume şi au slujit lui Dumnezeu prin pustietăţi şi prin stâncile pământului! Iar unii, spre a fi urâţi şi batjocoriţi de oameni, s-au făcut nebuni pentru Hristos, precum au fost sfinţii Andrei şi Simon. Alţii, având în vedere prăpastia slavei deşarte, se sileau mai mult a ascunde faptele bune decât a le lucra.

Aşa vedem pe acel bătrân care se depărta totdeauna întru adâncul pustiului şi acolo îşi petrecea viaţa lui în tăcere, în linişte şi rugăciune. Odată l-a întrebat ucenicul lui, zicând: “Pentru ce, părinte, totdeauna fugi de noi şi te depărtezi în adâncul pustiului? Nu este mai bine să trăieşti aproape de oameni, ca văzând ei nevoinţa şi viaţa ta bună, să se folosească şi alţii, şi tu vei avea mai mare plată de la Dumnezeu?”

Răspuns-a bătrânul: “Crede-mă, fiule, că măcar de ar fi cineva asemenea cu Sfântul şi Marele Prooroc al lui Dumnezeu Moise şi ar trăi împreună cu oamenii, nu poate să se cheme fiu al lui Dumnezeu după dar şi să-şi folosească sufletul său nicidecum. Că eu sunt fiu al lui Adam, şi precum Adam părintele meu, văzând roada frumoasă şi bună la gust, n-a răbdat să nu guste, prin care a murit, aşa şi eu, când văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, prin care luând şi gustând mor. Pentru aceea, Preacuvioşii noştri Părinţi, fugeau din lume la pustie, ca să-şi omoare patimile şi poftele dulceţilor căci acolo nu aflau mâncare care naşte poftele păcatului” (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. Despre smerenie).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi se lasă sec de brânză, iar de mâine începe Sfântul şi Marele post al Paştelui, care durează şapte săptămâni. Primele şase săptămâni formează postul propriu-zis, iar ultima săptămână de la Florii până la Învierea Domnului, postim şapte zile în cinstea Sfintelor şi mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos.

De felul cum trebuie să postim ne învaţă Însuşi Mântuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia, dar în taină şi cu bucurie, iar nu cu tristeţe, căci sunt o parte din creştini care spun: “Eu nu pot posti că sunt bolnav!” Sau dacă totuşi postesc o zi, două se arată trişti, indispuşi şi chiar agitaţi. În această privinţă, fraţii mei, trebuie să ştiţi că “Biserica nu este omorâtoare de oameni ci de patimi”. Postul de mâncare de dulce şi chiar de vin este rânduit de Biserică pentru toţi, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor tineri, ca să-i oprească de la păcate şi de la patimile trupeşti. Iar dacă cineva este bolnav, bătrân sau neputincios să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cât poate.

Să ştiţi şi aceasta, că postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea. Al doilea, este postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mâinilor să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrânarea minţii de la imaginaţii şi gânduri pătimaşe, a inimii de la pofte şi tot felul de răutăţi “care ies din inimă” şi a voinţei ca să nu accepte săvârşirea vreunui păcat.

Iată deci, cele două feluri de posturi. Numai cine posteşte cu amândouă felurile de post, adică şi cu trupul şi cu sufletul, numai acela ţine post întreg şi adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrâneze de la mâncare după putere, dar să postească de mânie, de tutun, de beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de gânduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de păcate urâte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul. Că mai mare este postul sufletesc de gânduri şi de faptele rele, decât postul trupesc de mâncare. Cine se înfrânează de la toate aceste răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrâna şi de la mâncare şi băutură.

Poate întreba cineva de vechimea postului, crezând că postul a fost rânduit de Biserică mult mai târziu. Aici vă amintesc cuvintele Sfântului Vasile cel Mare care spunea că postul este una din cele mai vechi porunci, fiind rânduit chiar din rai. Căci a poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrânare după puterea trupească şi sufletească. Iar când nu putem sau nu ştim cum să postim să urmăm sfatul preotului nostru.

Iubiţi credincioşi,

Postul se respecta şi în Legea Veche. Iudeii posteau lunea şi joia şi în anumite zile după rânduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului, Sfinţii Părinţi, pornind de la cultul iudaic, au rânduit două zile de post săptămânal obligatoriu: miercurea, în amintirea vânzării Domnului de către Iuda şi vinerea, în cinstea răstignirii Lui pe cruce. Mai târziu s-a rânduit şi lunea zi de post, mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate Biserica creştină faţă de cultul iudaic. Apoi s-au rânduit şi celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important pentru pocăinţa şi creşterea noastră duhovnicească este Postul Mare.

În acest sfânt post creştinii se înfrânează de la mâncare de dulce, merg cât mai regulat la biserică, se împacă unii cu alţii, soţii ţin definitiv curăţenie trupească. Apoi toţi se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii şi milostenie după putere, se spovedesc şi se împărtăşesc în post de două ori, sau măcar odată până la Sfintele Paşti, renunţă la judecăţi, la certuri şi distracţii care robesc mintea şi înşeală pe mulţi.

Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte bune cu sfânta rugăciune şi cu milostenia. Rugăciunea şi postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura până la Hristos, iar amândouă unite cu milostenia ne duc până în faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi scurtă scară de mântuire pentru creştini. O scară numai cu trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuţi împreună cu Adam, până sus, în Împărăţia Cerurilor. Să iubim aceste trei virtuţi şi să le lucrăm toată viaţa, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paşti. Postul este jertfa trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa dragostei în Hristos.

Să postim cu dragoste şi să urcăm scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinând, “că pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu”. Adam a căzut călcând porunca postului. De aceea se şi numeşte Duminica de astăzi “a Izgonirii lui Adam din rai”. Noi însă să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercând cu post, cu rugăciune şi cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui Post, crescând duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în nădejdea mântuirii, până vom ajunge înaintea lui Hristos înviat şi în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.

În seara aceasta se citeşte la vecernie o rugăciune de iertare şi se iartă, acasă şi în biserică, toţi credincioşii din fiecare sat, parohie, familie, ca şi cei din mănăstiri. Fără iertare nu putem începe postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos.

Iar începând de mâine, timp de patru zile se citeşte, în fiecare biserică, “Canonul Mare” al Sfântului Andrei Criteanul, o prea frumoasă rugăciune de pocăinţă. Care puteţi, luaţi parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeşte patru zile. Acasă citiţi cărţi de rugăciuni şi cărţi creştineşti, după timp şi putere faceţi metanii şi, mai ales, citiţi Psaltirea până la Sfintele Paşti, că mare putere au psalmii.

Cu aceste scurte învăţături duhovniceşti, încheiem predica de azi şi rugăm pe bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi slăvitei Sale Învieri. Amin.

Par. Ilie Cleopa

Vedeţi şi:

● Inceputul Postului Mare – Predica parintelui Ilie Cleopa despre post

Sfântul Vasile cel Mare defineşte postul ca înstrăinare de rele, spunând: „Binele postului nu izvorăşte de pe urma înfrânării de la mâncăruri numai; pentru că adevăratul post înseamnă alungarea şi înfierarea relelor; dezleagă orice legătură pe care o ai cu nedreptatea; renunţă la a-ţi întrista aproapele; iartă-i datoriile [pe care le are faţă de tine]; nu posti numai în împrejurări grele şi când te afli în duşmănie [cu aproapele]; nu mănânci carne, dar îţi mănânci [de viu] fratele; te abţii de la vin, dar nu şi de la injurii; aştepţi să te împărtăşeşti [când vine] seara, dar îţi petreci ziua în tribunale“; şi iarăşi: „Postul înseamnă înfrânarea limbii, stăpânirea mâniei, îndepărtarea de pofte, calomnie, minciună, jurăminte [strâmbe]; întru acestea, aşadar, este postirea cea bună.”

Isidor Pelusiotul remarcă: „Postul de la mâncăruri nu aduce nici un folos celor care nu postesc [toate] simţurile: pentru că nevoitorul se înfrânează de la toate.”

Iar Sfântul Chiril al Alexandriei constată: „Adevăratul mod de a posti înseamnă putinţa de a săvârşi lucruri cu adevărat mari, care nu se află decât în faptul de a nu-ţi hrăni mintea cu plăceri desfrânate…”

Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur spune despre post: „Postul este o harismă dumnezeiască, este hrana îngerilor, prietenul fecioarelor, sporul în cele ale casei; postul este apărătorul celor ce se pocăiesc, însoţitorul rugăciunii, începutul bogăţiei [duhovniceşti], mângâierea celor săraci, ajutorul celor în necazuri; postul alungă somnul şi aduce cântarea de imnuri, postul este apa care ne răcoreşte, pregătindu-ne [să bem] din izvorul nemuririi.”

Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă despre post acestea: „Postul este pacea de obşte atât a sufletului, cât şi a trupului, viaţa lipsită de tulburare, vieţuirea în statornicie, viaţa bine-plăcută lui Dumnezeu şi care întristează vrăjmaşul.”

Şi Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Postul păzeşte pruncii, aduce cumpătare tânărului, îl face vrednic de respect pe cel aflat la vârsta senectuţii. Pentru că bătrâneţile împodobite de post sunt [mult] mai vrednice de cinste. Pentru femei este cea mai potrivită podoabă, pentru cei în floarea vârstei este frâu, este pavăza celor nuntiţi şi hrănitoare a fecioriei.” Şi iarăşi: „Postul este asemănarea cu îngerii; el este cel care ne sălăşluieşte în acelaşi cort cu drepţii şi cumpătarea de care viaţa are trebuinţă.”

Iar Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Postul este urmarea vieţuirii îngereşti, izvor al cumpătării, începutul înfrânării, nimicirea iubirii de plăceri.”

Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre post următoarele: „Postul, dacă n-o are alături pe sora lui, milostenia, nu urcă la cer; pentru că nu alcătuieşte împreună cu ea doar o pereche, ci un [întreg] atelaj.”

Severian remarcă: „Postul are două aripi, rugăciunea şi milostenia, fără de care nu este cu putinţă să se pună în mişcare.”

Sfântul Vasile cel Mare afirmă despre puterea postului: „Postul naşte profeţi, îi întăreşte [şi mai mult] pe cei puternici, îi înţelepţeşte pe legiuitori, este pavăza cea bună a sufletului, însoţitorul cel sigur al lui, armă a celor [ce vor să fie] desăvârşiţi, exersare [necesară] a atleţilor; postirea învinge ispitele, pregăteşte calea evlaviei, păşind alături de trezvie, obârşie a cumpătării; în războaie săvârşeşte fapte de bărbăţie, iar în vremuri de pace aduce liniştire. Postul trimite rugăciunea la ceruri, fiind asemenea unei aripi pe calea spre înălţimi; postul este maica sănătăţii, dascăl al tinereţilor, podoabă a vârstnicilor, bunul însoţitor al celor aflaţi în călătorii, tovarăşul sigur al celor ce locuiesc împreună.”

Simeon Metafrasul spune: „Postul este un mare bun: nimiceşte [vindecând] rănile păcătoşilor; înmoaie şi domoleşte aprinderile patimilor trupeşti; este ţarina cea bună care dă rodul veseliei şi prietenul plin de îndrăzneală împotriva vrăjmaşilor.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, povăţuind despre post, spune: „Să iubim postul, pentru că este maica cumpătării şi izvorul a toată iubirea de înţelepciune.”

In cel de-al doilea cuvânt despre post, Sfântul Gură de Aur afirmă: „Iubite, să nu respingi postul – maica virtuţilor, rădăcina celor bune, izvorul cumpătării, paznicul evlaviei, însoţitorul sfinţilor, împreună-locuitorul îngerilor, duşmanul diavolului, prietenul Duhului; prin mijlocirea postirii, plăcerile fug de noi, demonii se retrag, mânia slăbeşte, pofta este mortificată, virtuţile prind viaţă şi strălucesc în noi; prin post patimile se domolesc şi tulburarea plăcerilor se astâmpără, iar mintea pluteşte întru seninătate, străbătând cu bine furtunile iernii răutăţii şi conducându-şi corabia la limanul virtuţii” cu ajutorul ei;

„Ce este postul, dacă nu încununarea nevoinţelor, înfăptuitorul răsplăţilor şi cale spre mântuire? Postul ne mută de la sclavie la libertate, ne întoarce din robie în patrie; postul vindecă rănile sufletului; înnoieşte sufletul stricat de păcate, dă sufletului vigoare, îmbărbătează cugetul, zămisleşte frica de Dumnezeu, supune patimile, aduce cugetelor liniştire. In zilele de post, plăcerile se sting şi virtuţile înfloresc, frumuseţea cumpătării se arată preacurată şi trupul urmează sufletul, ajungând duhovnicesc şi mai presus de fire. Bucură-te de post şi nu te întrista, aşa cum făţarnicii îşi smolesc feţele spre a fi văzuţi de oameni, pierzându-şi răsplata pentru postire. Pentru că acesta este cuvântul Mântuitorului: Atunci când posteşti, unge-ţi capul tău, spală-ţi faţa întru faceri de bine, străluceşte în virtuţi, ca să-Mi arăţi numai Mie, Cel care văd cele ascunse, că posteşti”;

Şi iarăşi: „Postul pune demonii pe fugă şi nimiceşte tirania diavolului, mai ales dacă are ca însoţitoare rugăciunea; postul şi rugăciunea l-au înălţat la cer pe Ilie, iar pe niniviteni i-a izbăvit de moarte; postul l-a păzit nevătămat pe Daniel de la faţa leilor; postul l-a învrednicit pe Moise de slava cea mai presus de vedere, iar pe Elisei l-a arătat ca mai mare peste profeţi.”

Sfantul Nectarie din Eghina

(din vol. “Cunoaste-te pe tine insuti”, Editura Sophia)

sursa: crestinortodox.ro

Buna este rugaciunea

Trupul nostru – filosofeaza Preacuviosul Marcu – este luat din pamant si prin firea sa se aseamana pamantului: are nevoie sa fie lucrat. Precum semintele semanate in tarina nelucrata cu uneltele plugaresti pier fara sa aduca nici o roada, asa si rugaciunea ramane fara roada daca trupul, daca inima nu sunt pregatite pentru ea prin postire. Imprastierea si ingreunarea gandurilor, raceala si impietrirea inimii, visarile desarte si pacatoase care apar mereu in inchipuire nimicesc rugaciunea celui imbuibat. Si dimpotriva: precum in tarina lucrata osardnic cu uneltele plugaresti, insa nesemanata cu seminte folositoare, cresc cu deosebita putere neghinele, asa si in inima postitorului, daca acesta se multumeste doar cu nevointa trupeasca si nu isi ingradeste mintea cu nevointa duhovniceasca, cu rugaciunea adica, cresc des si cu putere neghinele parerii de sine si semetei cugetari. Semeata cugetare si parerea de sine sunt in postitorul lipsit de dreapta socotinta si impietrit impreunate totdeauna cu defaimarea si osandirea aproapelui, cu o deosebita inclinare spre sminteala – in fine, cu amagirea de sine, trufia, pierzarea.

Postul, aceasta arma puternica, devine pentru nevoitor arma a sinuciderii atunci cand este lasat de sine statator si din arma se preface in scop al vietii, spre slava desarta. Post ca acesta posteau fariseii – si posteau mult, posteau spre vatamarea lor (Matei 9, 14). Nu acest post am ales Eu… de ti-ai si stramba ca un cerc grumazul tau si ai asterne sub tine sac si cenusa, nici asa nu veti chema post primit. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul: ci dezleaga toata legatura nedreptatii, dezleaga datoriile cele cu sila facute, lasa pe cei prinsi intru slobozenie si rupe tot zapisul cel cu nedreptate. Frange celui flamand painea si pe saracii cei fara de casa adu-i in casa ta; de vezi pe cel gol imbraca-l si nu trece cu vederea pe cei ce sunt din samanta neamului tau. Atunci va iesi de dimineata lumina ta, si sanatatea ta curand va rasari, si va merge inaintea ta dreptatea ta, si slava lui Dumnezeu te va inconjura. Atunci vei striga si Dumnezeu te va auzi, si inca graind tu rugaciunea ta va zice: aici sunt (Is. 58, 5-9). Prorocul cere ca milostenia sa mearga inaintea postului si sa il intovaraseasca; el da fagaduinta ca rugaciunea nevoitorului care imbina postul cu milostenia va fi ascultata fara intarziere, ca un asemenea nevoitor se va invrednici de cercetarea harica a lui Dumnezeu.

Si pretutindeni Sfantul Duh legiuieste imbinarea postului cu rugaciunea, intoarceti-va la Mine din toata inima voastra, ii cheama Domnul pe pacatosi prin gura unui alt Proroc, indemnandu-i si imbarbatandu-i la pocainta, cu post, cu plangere si cu tanguire, si va rupeti inimile voastre, iar nu hainele voastre, si va intoarceti la Domnul Dumnezeul vostru… Trambitati cu trambita in Sion, sfintiti post, vestiti vindecare (Ioil 2, 12-13, 15). Ninivitenii care s-au pocait au facut cunostinta cu puterea postului si a rugaciunii. Dumnezeu rostise deja hotararea asupra lor, ea le fusese vestita de Prorocul Iona; deja Prorocul, ce se indepartase de cetate, o privea tinta si astepta din clipa in clipa sa se implineasca prorocia cea amenintatoare.

Insa, ninivitenii au folosit pocainta, aratand ca nu sunt fatarnici prin parasirea faptelor viclene, prin postul aspru, prin rugaciunea osardnica – si I-a parut rau lui Dumnezeu pentru raul pe care a zis sa le faca lor si n-a facut (Iona 3, 10). In Noul Legamant, Domnul a vestit ca postul va deveni o nevointa de obste a tuturor ucenicilor Lui cand Se va lua Mirele Ceresc – Domnul – de la dansii prin inaltarea la cer (Luca 5, 35). Si cum sa nu posteasca pe pamant ucenicii Domnului Iisus, cum sa nu-L planga pe El, cum sa nu se imbrace in haina intristarii, de vreme ce calea catre Domnul este preaplina de greutati, este pandit de talhari infricosatori atat ca numar, cat si ca rautate!

Toti sfintii lui Dumnezeu si-au petrecut viata pamanteasca in post si rugaciune. Astfel, potrivit marturiei Evangheliei, Sfanta Ana prorocita, fiica lui Fanuil, nu se departa de templu, slujind lui Dumnezeu in post si rugaciuni ziua si noaptea (Luca 2, 37). Despre marea Iudita Scriptura povesteste ca postea in toate zilele vaduviei sale, avea intelegerea din cercare a rugaciunii, stia puterea ei, ajunsese prin rugaciune sa dobandeasca credinta vie in Dumnezeu si a savarsit prin credinta o minunata nevointa (Iudita 8). Acoperit-am cu post sufletul meu (Ps. 68, 12), spune de Dumnezeu insuflatul David – asa puternica este aceasta nevointa! Smerit-am cu post sufletul meu (Ps. 34, 12) – asa se impotriveste aceasta nevointa multumirii de sine si ingamfarii, care apar din imbuibare! Prin mijlocirea postului, rugaciunea mea in sanul meu se va intoarce; fara post, ea este jertfa jalnica a imprastierii mintii, care este nedespartita de imbuibare.

Sfantul Apostol Pavel, insirand semnele adevaratilor slujitori ai lui Dumnezeu, aminteste intre aceste semne petrecerea in post (II Cor. 6, 5) si rugaciune (Romani 12, 12; Col. 4, 2). Despre sine el marturiseste ca si-a petrecut viata pamanteasca in necurmate nevointe, lipsuri si necazuri; el aminteste foamea si setea in care l-au aruncat imprejurarile, precum si necurmata postire de buna voie prin care isi chinuia trupul si-l supunea robiei (II Cor. 11, 27; I Cor. 9, 27).

Evanghelistul Luca, zugravind in cartea Faptelor impreuna petrecerea in Ierusalim a Sfintilor Apostoli dupa inaltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare si celelalte femei care au urmat Domnului in vremea calatoriei Lui pamantesti, spune: Acestia toti erau asteptand cu un cuget in rugaciune si in cerere (Fapte l, 14). Din cuvintele acestea se vede limpede ca rugaciunile lor erau foarte lungi, neincetate – lucru cu neputinta fara ajutorul postului. Asa traiau Apostolii! Asa traiau Mucenicii! Asa traiau Cuviosii!

Viata lor a fost si este imbinare a rugaciunii neincetate cu postirea de totdeauna. Mila si dragostea lor fata de frati, fata de cei ce ii iubeau si cei ce ii urau, erau dumnezeiesti, fiindca erau mai presus de firea omeneasca, fiindca erau luate din sanul Domnului insusi. Ei nu numai ca impreuna-patimeau cu toti cei nevoiasi sufleteste si trupeste, nu numai ca iertau toate greselile si cele mai grele jigniri ale aproapelui: ei isi puneau cu bucurie sufletul pentru mantuirea aproapelui, pentru mantuirea vrajmasilor lor.

In imprejurarile insemnate ale vietii si in greutati, inainte de a incepe o lucrare mare, la venirea unor mari necazuri, sfintii lui Dumnezeu posteau si se rugau indoit. Pilda de acest fapt ne-a aratat Mantuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos. Inainte de a iesi sa propovaduiasca si sa mantuiasca omenirea, Domnul a plecat in pustie, petrecand acolo in post patruzeci de zile si patruzeci de nopti. „El a postit”, spune Fericitul Teofilact, „binevoind sa ne arate ca postul este o mare arma si in vremea ispitelor si impotriva dracilor. Precum inmultirea mancarii slujeste drept temei a tot pacatul, asa si infranarea slujeste drept temei a toata fapta buna”.

Calauza in nevointa postului si in nevointa impotriva diavolului este Duhul Sfant. Inaintea alegerii celor doisprezece Apostoli care erau meniti sa pescuiasca lumea spre credinta si mantuire, Domnul S-a suit pe un munte insingurat si a petrecut intreaga noapte in rugaciune (Luca 6, 12); inainte de invierea lui Lazar, Domnul a dat multumita Tatalui pentru ascultarea rugaciunii Sale. Eu stiam, a grait El, ca pururea Ma asculti, fiindca voia Tatalui si a Fiului este o singura voie dumnezeiasca; ci pentru norodul care sta imprejur am zis, ca sa creada ca Tu M-ai trimis (Ioan 11, 42).

La fel si inainte de alegerea Apostolilor: Domnul nu avea nevoie de rugaciune, dar a purces la rugaciune si a petrecut in rugaciune intreaga noapte ca sa dea prin faptele Sale – asa inteleg Sfintii Parinti cele intamplate atunci – pilda de faptuire, ca sa ne arate ca Dumnezeu primeste si o scurta rugaciune a noastra, dar ca inainte de intamplarile si hotararile insemnate avem neaparata nevoie de rugaciune prelungita si deosebit de incordata.

Inainte de patimi si de moartea pe cruce, carora Domnul a binevoit a li Se supune pentru rascumpararea omenirii, El a mers in gradina Ghetsimani, in locul unde trebuia sa se savarseasca vanzarea, aratandu-Se jertfa de buna voie, adusa dupa voia cea una si nedespartita a Tatalui si a Fiului. Prin aceasta, El ne-a aratat ca suntem datori sa primim toate incercarile trimise noua de sus ca pe ceva care ni se cuvine, sa le primim cu lepadare de sine, cu supunere inaintea voii lui Dumnezeu, cu credinta in Dumnezeu Cel atotputernic, Care vegheaza neadormit asupra noastra, la Care sunt numarati toti perii nostri, de Care nu s-a ascuns osul meu, precum a zis Prorocul, pe care l-ai facut intr-ascuns, si statul meu intru cele mai de jos ale pamantului (Ps. 138, 15).

Domnul ne-a aratat mijlocul prin care putem si suntem datori sa intarim neputinta firii omenesti atunci cand vin necazurile. El S-a rugat cu osardie. Ucenicilor biruiti de somn le-a poruncit: Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita (Matei 26, 41). Ca necazul venit sa nu puna stapanire pe el, sa nu-l inghita, este neaparata nevoie de rugaciune. Este neaparata nevoie in vremea necazului de acea putere duhovniceasca, de acea pace dumnezeiasca pe care le aduce rugaciunea. Pentru a-l birui pe satana, ce nazuieste ca prin gandurile de intristare si deznadejde sa-l clatine si sa il piarda pe omul supus necazului cu ingaduinta lui Dumnezeu, pentru a nu se imputina credinta noastra in vremea necazului, este nevoie de rugaciune. Avem nevoie de ea ca in chiar mijlocul necazului sa putem simti, dupa spusa Apostolului, toata bucuria pe care ne-a poruncit el s-o avem cand cadem in multe feluri de ispite (Iac. l, 2).

Mangaierea harica ce vine din rugaciune poate fi primita doar de cel curatit prin post si poate fi pastrata numai de cel ce sprijina prin post curatia sa. Pildei Domnului i-au urmat si ii urmeaza adevaratii robi ai Domnului. Inca pe vremea Vechiul Legamant, Sfantul David, manat de Duhul lui Hristos, isi sporea postul si rugaciunile in imprejurarile grele ale vietii (II Imp. 12, 16; Ps. 34, 12). Asemenea lui, Prorocul Daniil, intelegand din cartea Prorocului Ieremia ca se implinise numarul anilor randuiti de Dumnezeu pentru petrecerea iudeilor robiti in Babilon, ca venise vremea intoarcerii lor in Ierusalim, s-a intors spre Dumnezeu cu rugaciune incordata pentru izbavirea iudeilor, intarindu-si rugaciunea prin post: Dat-am fata mea catre Domnul Dumnezeu, spune el, ca sa cerc cu cerere, cu rugaciune, cu posturi, cu sac si cu cenusa; si m-am rugat catre Domnul Dumnezeul meu, si m-am marturisit (Dan. 9, 3-4). Starea in care il aduc pe om postul si rugaciunea este deosebit de buna pentru primirea binefacerilor dumnezeiesti si a descoperirilor dumnezeiesti.

Astfel, de pilda, milosteniile, rugaciunile si posturile sutasului Cornelie au ajuns inaintea lui Dumnezeu si i-au adus cel mai mare bine: cunoasterea lui Hristos. Eram postind si rugandu-ma intru al noualea ceas in casa mea, ii povestea sutasul despre sine Apostolului Petru, si iata un barbat a statut inaintea mea in haina luminata. Acela era un inger (Fapte 10, 30). De asemenea, Apostolului Petru, care postea si flamanzea, i s-a aratat o fata de masa mare, pogorata din ceruri, care inchipuia lumea pagana, primita de Dumnezeu la credinta in Hristos si la mantuirea intru Hristos (Fapte 10, 11); Apostolilor, care slujeau Domnului si posteau (Fapte 13, 2), Sfantul Duh le-a descoperit ca alesese pe Pavel si pe Varnava pentru a propovadui crestinismul paganilor, le-a poruncit sa-i osebeasca si sa-i trimita la aceasta slujire. Apostolii, auzind in vremea rugaciunii si postirii porunca Sfantului Duh, mai inainte de a o implini postesc si se roaga iar, pentru ca porunca primita cu impreuna-lucrarea postului si a rugaciunii sa fie implinita tot cu impreuna-lucrarea lor. Atunci, postind si rugandu-se si punandu-si pe ei mainile, i-au slobozit (Fapte 13, 3), graieste scriitorul Faptelor Apostolilor.

Toata lumea stie ce izbanzi au incununat slujirea lui Pavel si a lui Varnava! Ea a fost incununata de sadirea crestinismului in toata lumea cunoscuta pe atunci. Nenumarate sunt marturiile si pildele faptului ca toti bineplacutii lui Dumnezeu se invrednicesc de dumnezeiestile descoperiri tocmai atunci cand prin post se desfac de materie, iar prin rugaciunea curata, cu mintile goale, neintinate de nici o inchipuire, neimprastiate de nici un gand strain, se infatiseaza intru adanca evlavie si pace lui Dumnezeu, Celui nevazut si nepatruns cu mintea.

Iubiti frati! Dupa ce am cunoscut insemnatatea si puterea armelor duhovnicesti care sunt milostenia, postul si rugaciunea, sa ne grabim a ne incinge cu aceste arme! Sa dobandim mila, sa ne imbracam in bunatate, dupa povata si indemnul Apostolului (Coloseni 3, 12).

Trasatura aparte a caracterului nostru, trasatura aparte de totdeauna a purtarii noastre sa fie milostivirea. In afara milostivirii sa nu cautam dreptate. Mila ce vine din firea omeneasca vatamata de cadere este potrivnica dreptatii: mila ce se revarsa din poruncile Evangheliei se afla, cu toata imbelsugarea sa, in legatura nedespartita cu dreptatea dumnezeiasca, ce se si arata prin ea (Ps. 84, 11-14; 88, 15).

Nu numai pe timpul sfintelor posturi randuite de Sfanta Biserica sa ne smerim trupurile prin intrebuintarea cu masura a mancarii – mai ales a mancarii de un anumit fel – ci si in restul timpului sa intrebuintam mancarea cu intelepciune, potrivit nevoilor noastre adevarate, pentru a ne pastra puterile trupesti si sanatatea trupeasca. Dupa ce ne vom fi robit trupul duhului prin postire, dupa ce ne vom fi facut duhul asemanator ingerilor prin bunatate, sa il inaripam cu rugaciunea: fie ca duhul nostru sa dobandeasca fericita deprindere de a se inalta in zbor repede si ades catre Dumnezeu si de a cere binecuvantarea lui Dumnezeu in intreprinderile noastre! Nu vom intarzia sa il vedem pe Dumnezeu ca ajutator si carmuitor al lucrarii noastre. Si nu numai atat! inaltandu-ne des cu gandul la Dumnezeu, putin cate putin vom curati calea obiceiurilor noastre de toata faradelegea – nu numai de cea grosolana, ci si de cea subtire, savarsita cu gandurile si simtamintele.

Cine va cuteza sa-L cheme pe Dumnezeu in ajutor la o fapta pacatoasa? Cine, infatisandu-si cererea imparatului imparatilor, nu se va ingriji mai intai ca cererea sa fie vrednica de privirea imparateasca si dumnezeiasca, ce patrunde in ascunzisurile inimii si vede la fel de limpede toate cele vazute si nevazute? De vom cere ceva dupa voia Lui, doar atunci ne va asculta (I Ioan 5, 14), a spus Apostolul.

Cine, intorcandu-se mereu catre Dumnezeu, nu va dobandi incredintarea si simtamantul ca traieste sub ochii lui Dumnezeu, ca fiecare fapta a sa, fiecare miscare a sufletului sau este vazuta de Atotvazatorul si Pretutindenea Fiitorul Dumnezeu? Aceasta incredintare si acest simtamant au drept urmare neaparata sporirea duhovniceasca a crestinului. Sa ne daruiasca Milostivul nostru Domn aceasta sporire, intru slava numelui Sau si spre mantuirea noastra! Amin.

Sf. Ignatie Briancianinov

(din Predici la Triod şi Penticostar)

sursa: crestinortodox.ro

Despre icoane. Ce este o icoana? De ce sunt cinstite icoanele în Biserica Ortodoxă? Cine a pictat prima icoana? Cum arăta Iisus Hristos în realitate?

– Invatatura de credinta ortodoxa

Intrucat despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durata s-a scris detaliat si limpede iar parerile teologilor romani cu privire la readaptarea dispozitiilor care reglementeaza postul au fost pre­zentate pe larg, vom infatisa punctul de vedere ortodox care a devenit normativ in orientarea actuala referitoare la post. Sa vedem mai intai fundamentarea scripturistica si teologica a postului.

1. Marturii scripturistice

Postul, ca abtinere totala sau partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i : “Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit” (Fa­cerea 2, 16-17). Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa afirme ca “postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat Paradis”.

Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lu­nii a saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post (Levitic 16, 29 si 23, 32). La acestea s-au adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi (Luca 18, 12).

Vechiul Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari triste din viata poporului evreu sau pentru inlaturarea unor pedepse divine (Judecatori 20, 26 ; Estera 4, 13; Ieremia 36, 9; Ioil 2, 12).

De asemenea, in Vechiul Testa­ment se practica si postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile (Iesire 24, 28), al lui Daniil in Babilon, de trei sapta­mani (Daniel 10, 2-3), al regelui David (Psalmii 34:12 si 108:23, 68:12), al pro­orocului Ilie (III Regi 19, 8) si al proorocitei Ana (Luca 2, 36-37).

Atat posturile generale cat si cele particulare erau insotite de acte de poca­inta, postul urmarind smerenia in fata lui Dumnezeu si diminuarea pof­telor trupesti.

Mantuitorul Iisus Hristos a postit si El inainte de inceputul activita­tii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala (Matei 4, 1-21). El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma (Matei 6, 16-18):

“16. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua, si-au luat plata lor.
17. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala,
18. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.”

De asemenea, El a aratat ca postul trebuie in­sotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor diavolului

“Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post.” (Matei 17, 21)

De altfel, in multe locuri din Noul Testa­ment, postul este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spiri­tuala si de pocainta.

“Si pe cand slujeau Domnului si posteau, Duhul Sfant a zis: Osebiti-mi pe Barnaba si pe Saul, pentru lucrul la care i-am chemat.
Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece.” (Fapte 13,2-3)

Si hirotonindu-le preoti in fiecare biserica, rugandu-se cu postiri, i-au incredintat pe ei Domnului in Care crezusera. (Fapte 14, 23)

Dupa exemplul Mantuitorului, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Si au postit si au invatat si pe ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea

“Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea, si iarasi sa fiti impreuna, ca sa nu va ispiteasca satana, din pricina neinfranarii voastre.” (I Cor. 7, 5)

[4. Ci in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari]
5. In batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi; (II Cor. 6,5).

2. Marturii traditionale

Dupa perioada apostolica, literatura teologica a parintilor si scriito­rilor bisericesti infatiseaza mentiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoii arata ca crestinii trebuie sa posteasca miercurea si vinerea, in amintirea evenimentelor triste din viata Mantuitorului : prinderea si rastignirea Sa pe cruce. Sfantul Cle­ment Romanul, in a doua Epistola catre Corinteni, vorbind de legatura dintre rugaciune si post, arata ca “mai bun este postul decat rugaciu­nea“. Incepand din epoca apostolica si post apostolica, postul de miercuri si de vineri, ca si cel al Pastelui, (Postul Mare) au devenit pen­tru crestini o institutie sfanta si venerabila. Astfel, canonul 69 apostolic accentueaza porunca postului pentru membrii Bisericii : “Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca… iar daca va fi laic sa se afuriseasca“.

Marturii despre post in aceasta perioada, gasim la parintii si scrii­tori bisericesti : Barnaba, Sf. Iustin Martirul si Filozoful, Sf. Policarp, Hernia (Pastorul), Clement Alexandrinul, iar din secolul al IV-lea mar­turiile sunt tot mai numeroase.

Cat priveste Postul Mare, acesta era respectat cu toata strictetea chiar de la inceput. Modul si timpul postirii insa, difereau: unii posteau complet zilnic, iar seara mancau, altii posteau mai multe zile in sir, ajungandu-se cu vremea pana la sase saptamani. Dupa secolul al IV-lea, Bise­rica a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani.

Celelalte posturi, respectate de Biserica Ortodoxa sunt de date mai noi, dar hotararile bisericesti privitoare la observarea lor nu fac alt­ceva decat sa consfinteasca practici care erau de mult in uz, foarte ba­zate pe porunca divina a postului pastrata in Sfanta Scriptura.

Astfel, Postul Craciunului este pomenit din secolele IV-V, iar sinodul local din Constantinopol (1166) nu face altceva decat sa uniformizeze durata acestui post, practicat de mult. Postul Sfintilor Apostoli este amintit de Constitutiile Apostolice (cartea a V-a, cap. 20).

Postul Adormirii Maicii Domnului este cel mai nou dintre cele patru posturi de durata, originea lui fiind in legatura cu dezvoltarea cultului Maicii Domnului dupa seco­lul V. Intrucat la inceput, nici timpul din cursul anului, nici durata si nici felul postirii nu erau uniforme, data si durata postului au fost uniformi­zate in secolul XII, pentru intreaga Ortodoxie.

In jurul secolului IX, avem insemnari si cu privire la anumite posturi deosebite, cum este cel din ziua inaltarii Sfintei Cruci sau din ajunul Bobotezei.

Fixate definitiv de autoritatea bisericeasca, pe baza pomenirii Man­tuitorului si a practicii indelungate a Bisericii, posturile au constituit o realitate vie in viata duhovniceasca a crestinilor. Aceasta practica a devenit obligatorie pentru orice bun crestin, asa cum arata porunca a doua bisericeasca : “Sa tinem toate posturile de peste an”, postul fiind socotit ca un mijloc de desavarsire morala si de mantuire. Cu vremea insa, o parte dintre crestini, incepand cu cei protestanti, au abandonat aceasta practica veche, iar in Biserica Romano-Catolica zilele de post s-au redus, usurandu-se si exigentele privitoare la felul postirii, spre deosebire de Biserica Ortodoxa care a ramas la practica ei traditionala.

3. Postul in zilele noastre

In vremea noastra, insa, respectarea posturilor a devenit o problema mai grea datorita noilor conditii de munca si de viata si transformarilor care au intervenit in viata societatii si in lume.

In aceasta situatie, duhovnicii trebuie sa faca uz de iconomie in apli­carea dispozitiilor, privitoare la post, care conditioneaza si primirea Sfin­tei impartasanii. De aceea, s-a nascut ideea adaptarii prescriptiilor bise­ricesti privitoare la postire, in functie de conditiile de viata, clima si zona geografica unde traiesc credinciosii. Asa se face ca, chiar de la prima Conferinta panortodoxa de la Rhodos (1961), care a stabilit lista problemelor de discutat la un viitor sinod panortodox, tema aceasta este prezenta cu urmatoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor cu privire la posturile bisericesti la. necesitatile epocii contemporane.

Apoi, pe lista temelor stabilite de a patra Conferinta panortodoxa de la Chambesy (8-16 iunie 1968), intre cele sase figureaza si tema noastra cu ur­matoarea formulare: Readaptarea dispozitiilor bisericesti despre post, in conformitate cu cerintele epocii actuale. Ea a fost incredintata Bisericii Ortodoxe Sarbe, spre studiere si, pe baza studiului intocmit de aceasta, Comisia interortodoxa pregatitoare a Marelui Sinod Ortodox, din 1971, a elaborat un referat in care se propun unele adaptari sau mai precis unele prescurtari si indulciri in ceea ce priveste modul postirii, dand mai multa putere duhovnicilor de a dezlega postul. Intre aceste masuri mentionam: dezlegarea anumitor alimente, ca untdelemn si peste, in zi­lele de miercuri si vineri, afara de cele din timpul postului sau din zilele de ajunare, sa se posteasca numai prima si ultima saptamana din Postul Mare, iar in rest, sa se permita dezlegare la peste si untdelemn, cu ex­ceptia zilelor de miercuri si vineri, Postul Craciunului sa fie redus la jumatate si sa se ingaduie dezlegarea la peste si untdelemn, in afara de ultimele cinci zile sau sa ramina postul in intregime, facandu-se dezle­gare in toate zilele cu exceptia primelor si ultimelor zile; Postul Sfintilor Apostoli sa fie de opt zile si sa se permita dezlegarea in toate zilele cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, iar cel al Adormirii Maicii Domnului sa ramana intreg, ingaduindu-se aceeasi dezlegare, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri.

Referatul acesta, impreuna cu cele ale celorlalte teme, a capatat o forma aproape definitiva si a fost trimis Bisericilor Ortodoxe spre eva­luare.

Discutarea in continuare a temelor pentru Marele Sinod Ortodox si diversele propuneri survenite pe parcurs, n-au inlaturat insa tema postu­lui ; ea a ramas in picioare pe agenda de lucru. Prima Conferinta presinodala, din 1976, care a fixat definitiv lista celor zece teme de discutat la viitorul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, problema postului a fost mentinuta cu aceeasi formulare. Ea a fost incredintata spre studiere Bisericilor : Antiohiei, Serbiei, Bulgariei, Ciprului, Greciei si Poloniei.

Cea de a doua Conferinta presinodala, intrunita in septembrie 1982, a dezbatut intre cele trei teme stabilite dinainte si pe cea a postului. Dupa discutiile si dezbaterile care au avut loc pe comisii s-au prezentat plenului Conferintei argumentele cuprinse in pozitia Bisericii Ortodoxe Romane pentru pastrarea neschimbata a postului.

Postul este o lege dumnezeiasca si este legat de pocainta, el este o randuiala sfanta care asigura stapanirea duhului asupra patimilor trupesti. Postul este o jertfa liber consimtita de, credincios pentru progresul sau duhovnicesc ; este o negare de buna voie a tot ceea ce inrobeste sufletul; el este mijloc de supunere, intarire a vointei, este cea mai mare contributie a omului pe calea sfintirii lui. De asemenea, este un mijloc de binefacere sociala. El are o importanta deosebita in anul liturgic, pentru pregatirea sarbato­rilor, in privinta aplicarii iconomiei, privitor la post, se lasa la aprecie­rea Bisericilor locale, a episcopului locului si a imputernicitului acestuia, duhovnicul.

In concluzie, tema a fost amanata pentru a fi dezbatuta la o alta Conferinta presinodala pregatitoare pe motivul ca pregatirea facuta pana in prezent este insuficienta pentru ca Ortodoxia sa se poata exprima in unanimitate, Bisericile Ortodoxe urmand sa trimita observatiile lor in legatura cu acest punct, evitandu-se astfel luarea unei hotarari pripite si lasand Bisericilor Ortodoxe locale posibilitatea de a pregati pe credin­cios, in spiritul adevaratei traditii, pentru aceasta schimbare. Conferinta a doua presinodala a hotarat ca practica existenta sa ramana in vigoare pana cand Sfantul si Marele Sinod va examina problema pe baza propu­nerilor unei Conferinte panortodoxe presinodale insarcinata cu istudierea acestei probleme.

4. Punctul de vedere ortodox referitor la post

Acesta este stadiul in care ne aflam in momentul de fata, in legatura cu tema postului. Precum vedem, punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane, insusit si de celelalte Biserici Ortodoxe surori, este acela ca postul este o institutie sfanta a Bisericii la care nu putem si nu trebuie sa renuntam cu atata usurinta, schimband, adoptand si micsorand prescrip­tiile canonice, referitoare la el. Acest punct de vedere se intemeiaza pe insemnatatea pe care postul o are in viata credinciosilor si a Bisericii. El este si ramane un mijloc de mantuire si de desavarsire morala. Postul potoleste poftele trupesti si tine aprinsa flacara castitatii, deprinde si in­tareste vointa, facand-o sa domine lacomia pantecelui, socotita ca incepu­tul tuturor pacatelor : betia, lenea, desfranarea, furtul, inselaciunea, avaritia, invidia. Pentru ca, asa cum subliniaza unii Sfinti Parinti, “hrana tre­buie data trupului nu pentru satisfacerea placerii, ci spre satisfacerea slabiciunii“, caci “cei care se impartasesc din mancari din alte pricini, se vor osandi ca cei care s-au dedat desfatarii“. Sau, asa cum spune si cunoscutul dicton “nu traim ca sa mancam, ci mancam ca sa traim”.

Postul este un mijloc de elevatie sufleteasca, de dominare a sufletu­lui asupra patimilor trupesti. Postul il debaraseaza si-l usureaza pe cres­tin de toate ispitele, de balastul si povara uneltirilor celui viclean care aduc “intunecare gandurilor si tulburare cugetelor”. El este o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocainta pentru pacatele savarsite si un exercitiu care pune inceput virtutilor de tot felul. Pentru crestinul ortodox, postul este con­ditie pentru dobandirea sfinteniei. In conceptia ortodoxa intre post si sfin­tenie exista o corelatie stransa. Ea este exprimata si in felul in care re­prezentam pe sfinti in iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate si transfigurate, datorita postului. Postul este o caracte­ristica prin excelenta a Ortodoxiei si o amprenta a crestinismului orto­dox, in mentalitatea ortodoxa populara cel care nu posteste este consi­derat spurcat si pagan.

Se intelege, insa, de la sine ca postul, ca abtinere de la mancare, bautura si pofte trupesti, nu este singurul mijloc de desavarsire si cea mai importanta datorie crestineasca. Postul trupesc trebuie dublat negresit de cel sufletesc, de rugaciune, de milostenie si de orice fapta de caritate. Numai asa el este un post deplin. Din acest punct de vedere, putem spune ca postul are o importanta sociala, constituind un mijloc si o forta de progres, de intrajutorare. Sub aceasta forma el este strans legat de o alta virtute si anume de cumpatare, care cere omului sa foloseasca din bunurile pe care Dumnezeu i le da, numai atat cat ii trebuie. Prin intre­buintarea rationala si echilibrata a bunurilor materiale, prin renuntarea de buna voie la consumarea indreptatita a lor, crestinul poate oferi si celui care nu are posibilitatea de intretinere si de existenta.

Pentru Biserica Ortodoxa postul are insa o mare importanta in ceea ce priveste anul liturgic sau bisericesc, fiind legat strans de marile sarba­tori crestine. Nu putem sa concepem invierea (Pastele), Craciunul (Nas­terea Domnului), Adormirea Maicii Domnului sau sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel fara post. Insemnatatea acestor mari sarbatori crestine, ca si a altora cum sunt: Inaltarea Sfintei Cruci, Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul sau Boboteaza, nu poate fi sesizata si apreciata fara postul care le precede sau cu care se praznuiesc. Bucuria acestor sarbatori, cu rol central in viata credinciosilor, nu ar putea fi gustata din plin fara post. Asa cum, la capatul unui urcus anevoios pe un munte, ne apare frumusetea incantatoare a panoramei vailor si imprejurimilor, la fel apar bucuriile marilor praznice bisericesti dupa perioadele de urcus duhovnicesc ale posturilor.

A desfiinta, a diminua sau a nu da impor­tanta acestor posturi inseamna a nu socoti sarbatorile insele, de care sunt legate, inseamna a strica un echilibru deja stabilit intre post si sarba­toare. La acestea se adauga si faptul ca de posturi sunt legate unele randuieli specifice de cult inserate in cartile de ritual intrebuintate in aceste perioade, ceea ce ar presupune si o modificare sau o adaptare a lor.

Mai mult chiar, in viata crestinilor ortodocsi posturile care preced marile sarbatori au o importanta cu totul deosebita pentru ca de ele este legat unul din actele centrale pe care ei le indeplinesc in biserica, si anume impartasirea cu Sfantul Trup si Sange al Domnului, Taina cea mai importanta prin care noi primim pe insusi Mantuitorul Hristos in fiinta noastra. Pentru crestinul ortodox nu se poate concepe impartasire fara post. Respectarea postului este o conditie esentiala pentru impartasirea cu vrednicie. Ea este si o obligatie prescrisa de porunca a patra biseri­ceasca prin care ni se cere “sa ne spovedim si sa ne cuminecam in fie­care din cele patru posturi mari de peste an, ori daca nu putem, cel putin o data pe an, in postul Sfintelor Pasti”. Nu ne putem impartasi decat cu respectarea acestor posturi. Post, pocainta, impartasire sunt trei acte care se intregesc si se conditioneaza reciproc.

Iata de ce Biserica Ortodoxa ramane credincioasa randuielilor ei tra­ditionale privitoare la post, acordandu-i acestuia importanta cuvenita in viata credinciosilor. Nu se poate si nu trebuie sacrificata sau atinsa o institutie bimilenara a Bisericii pentru motivul ca numarul postitorilor s-a imputinat. A incerca si a opera o reforma a randuielilor privitoare la post inseamna a schimba una din institutiile si practicile care confera Ortodoxiei o nota specifica. Asa cum randuielile si formele de cult, care exprima dogma sau adevarurile de credinta, nu pot isi nu trebuie schim­bate, la fel nu pot si nu trebuie schimbate nici cele privitoare la post. Ele fac parte din tezaurul traditional milenar al Bisericii, care isi justifica si locul si importanta.

In concluzie, prescriptiile bisericesti privitoare la post trebuie pas­trate asa cum sunt ele, fara sa se introduca in ele vreo modificare. Pentru cazurile in care crestinii nu pot sa respecte aceste prescriptii, pe motiv de boala sau datorita unor conditii deosebite de clima, imposibilitatii pro­curarii alimentelor de post sau contextului social, in care traiesc si mun­cesc, sa se lase la latitudinea Bisericilor Ortodoxe locale sa stabileasca limitele si modul aplicarii iconomiei cu care ierarhii si preotii duhovnici trebuie sa lucreze in situatiile speciale, generale sau particulare, pentru ca institutia postului sa ramina cu importanta pe care a avut-o intot­deauna in viata Bisericii.

Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula

Sursa: crestinortodox.ro

Fraţi creştini,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne învaţă trei lucruri mari, trei fapte mari şi bune: nepomenirea răului, postul şi milostenia.

Nu fără înţelepciune s-a pus această Evanghelie la începutul Postului Mare, ci cu mare înţelepciune şi cu scop preabun, ca să ne înveţe pe noi când este primit postul nostru, care-i postul cel adevărat, şi de ce anume trebuie însoţit postul nostru, ca să fie bine primit înaintea lui Dumnezeu. Aţi auzit ce zice dumnezeiasca Evanghelie: „De veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, vă va ierta şi vouă greşalele Tatăl vostru care este în cer. Iar de nu veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre”. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu arătată în Evanghelia de astăzi! El nici nu porunceşte, nici nu legiuieşte, ci face o tocmeală cu oamenii, ca un Părinte preabun cu fiii Săi. E ca şi cum ar zice tatăl către fecior: “Dragul tatii, dacă ai să ierţi pe fraţii tăi, te iert şi eu pe tine, iar dacă nu, nici eu nu te iert”. Deci n-a zis Dumnezeu: “Vă poruncesc să iertaţi pe fraţi!”, sau “Vă dau lege”, sau “Vă ameninţ cu moartea”. Nimic din toate acestea nu vedem în Evanghelia de astăzi.

Cu foarte multă dragoste ne învaţă Prea Bunul Dumnezeu în Evanghelia aceasta cum trebuie să facem spre a fi iertaţi de El. Şi ce ne învaţă? Să iertăm păcatele fraţilor noştri, ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Ea este o condiţie a iertării noastre şi una dintre cele şapte cereri din Rugăciunea Domnească. Aţi auzit spunându-se şi acolo: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Deci în măsura în care vom ierta noi pe fratele nostru, să aşteptăm şi noi mila şi iertarea de la Dumnezeu. În această rugăciune ne spune din nou că, de vom ierta greşalele fraţilor noştri, şi Tatăl nostru ne va ierta nouă; iar dacă noi nu iertăm, nici El nu ne iartă. Iar după ce ne-a dat această prea mare învăţătură a nepomenirii răului, adică să nu ţinem mânie şi supărare pe fraţii noştri care ne-au greşit şi să-i iertăm, a adăugat în Evanghelia de astăzi şi o altă învăţătură, zicând: „Şi când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii care, când postesc, îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin vă zic vouă că-şi iau plata lor”.

Pe vremea Mântuitorului exista tagma fariseilor, arhie­reilor şi cărturarilor, care, deşi posteau, nu aveau ca scop mântuirea, nici dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, ci toate le făceau cu scopul de a fi văzuţi de oameni, ca să fie lăudaţi de ei. Şi voind Prea Bunul nostru Mântuitor ca să scoată din rădăcină această rea dorinţă a lor şi această făţărnicie a cugetului, le spune: „Când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii”. Pentru că aceia când posteau îşi smoleau faţa lor şi se arătau scârbiţi, slabi şi întristaţi, ca să ştie toată lumea că ei postesc. Făcând ei aşa, ce spune oare Mântuitorul? „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”.

Fraţilor, fapta cea bună aduce răsplătire, iar dreptatea lui Dumnezeu răsplăteşte fapta bună. Dar vai de noi dacă ne luăm plata aici! Căci atunci ce mai aşteptăm dincolo? Fapta bună aduce răsplătire de la Dumnezeu. Iată pilda cu bogatul şi cu săracul Lazăr. Ce i-a spus bogatului Avraam? “Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune în viaţa ta”. Care au fost cele bune luate de bogatul cel nemilostiv în viaţa aceasta? Cât de rău a fost bogatul acela, oricât se desfăta el, oricât se îmbrăca el în porfiră şi vizon, oricât bea vin, asculta muzică, oricât n-avea el grijă de Lazăr cel sărac, totuşi avea şi el poate o faptă bună, sau poate mai multe. Şi pentru acelea, Dumnezeu i-a dat viaţă lungă, i-a dat bogăţie, casă îndestulată, ca să aibă de unde bea şi mânca. Şi când a vrut să mai ceară de la Avraam răsplătire şi a nădăjduit să o ia şi dincolo, Avraam i-a spus adevărul: „Adu-ţi aminte, fiule, că ţi-ai luat cele bune în viaţa ta”. Aceasta o ştia şi bogatul. El s-a gândit: „Doamne, rău am fost, dar am făcut şi ceva bine”. Poate o faptă de milostenie, poate o faptă de dreptate. Dar auzi ce i se spune pentru cele puţine bune făcute de el: „Ţi-ai luat plata ta”. A luat-o aici, căci i-a dat Dumnezeu viaţă lungă, petrecere, bogăţie, cinste şi celelalte, câte s-au spus în Evanghelie.

Prin urmare, Dumnezeu e drept şi preadrept, plăteşte totdeauna fapta bună. Aşa şi fariseii din Evanghelia de azi: posteau, dar dacă posteau voiau să ştie toată lumea că ei postesc şi să se arate la toţi că sunt mari postitori. Dar atunci cu ce folos s-au ales din postul lor? Zice Mântuitorul: „Amin zic vouă, că-şi iau plata lor”. De la cine? Nu de la Dumnezeu, ci de la oameni. Că-i ştia toată lumea şi-i lăuda că sunt mari postitori.

Să ne ferească Dumnezeu de asemenea post! Să nu postim cu scopul de a plăcea oamenilor, de a ne ieşi vestea de postitori. Căci atunci ne luăm plata aici, pe pământ, şi ne ducem dincolo cu mâinile goale.

Şi ca să ne arate Mântuitorul ce trebuie să facem ca să ne ferim de făţărnicie şi de postul acesta fals, ne spune: „Iar tu când posteşti, unge-ţi capul tău şi spală-ţi faţa ta, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti şi Tatăl, Care ştie nevoinţa postului întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Când? Fapta cea bună pe care o face omul în ascuns aici, se va arăta acolo, la Judecata de apoi, înaintea tuturor miriadelor de îngeri şi a tuturor popoarelor lumii. De aceea ne-a şi învăţat altădată despre milostenie, cum să o facem, căci a zis: „Ce face dreapta ta, să nu ştie stânga…” şi celelalte. Sau: „Tu, când te rogi, intră în cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede cele în ascuns, îţi va răsplăti la arătare”. Iată cum ne-a învăţat ca şi postul, şi milostenia, şi rugăciunea să le facem în ascuns.

Dar veţi zice, după dreptate: ”Cum să postesc, părinte, în ascuns? Doar e un post legiuit de Biserică, deci trebuie să-l ţin, şi aceasta o ştie toată lumea. Cum să mă rog în ascuns, dacă stau la Liturghie în biserică şi dacă mă închin lui Dumnezeu când trec pe lângă o biserică?”. ”Cum să fac milostenie în ascuns? Dacă mă duc la târg, un sărac cere de la mine milostenie, şi ca să o fac numai în ascuns, ar trebui să nu-i dau atunci nimic, ci să mă duc acasă la el, să-i dau în ascuns”. De aceea să ascultaţi tâlcuirea Evangheliei de astăzi.

Fapta bună are trup şi suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Deci ori că posteşti, ori că te rogi, ori că priveghezi, ori că faci milostenie, ori că ajuţi, ori că primeşti pe cel străin, ori că îngrijeşti de bolnavi, sau orice faptă bună vei face, acestea sunt trupul faptei bune. Dar fapta bună are şi suflet, şi la acest suflet caută Evanghelia de astăzi. Care-i sufletul faptei bune, care e viaţa ei? Scopul pentru care o faci. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul: „Când mintea va părăsi scopul bunei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc la nimic”.

Auzi ce spune şi Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul, marele filosof şi coroana teologiei greceşti din secolul al VII-lea: „Este o postire, o milostenie şi o rugăciune care sunt urâciune la Dumnezeu, când acestea au căzut de la scopul bunei credinţe şi al slavei lui Dumnezeu”, când adică nu se fac după voia lui Dumnezeu, după plăcerea Lui. Dar veţi întreba: “Cum să fac eu, părinte, faptă bună, ca să fie după voia lui Dumnezeu şi spre slava Lui?”. Iată cum: când ai să faci o faptă bună, cercetează mai întâi scopul. Oare pentru ce fac eu fapta bună? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt mare postitor, sau mare milostiv, sau mare primitor de săraci? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt om mare, dacă fac cutare clădire pentru folosul public, sau cutare biserică, sau cutare pod, sau cutare fântână, sau orice binefacere pentru folosul obştei? Şi dacă vezi în tine acest gând, nu trebuie să te opreşti de la fapta bună şi să n-o mai faci. Nu, Doamne fereşte! Căci atunci ar trebui să nu mai lucrăm fapta cea bună. Ci să schimbăm scopul. Iar mijlocul de a izgoni slava deşartă este să îndesim rugăciunea şi să facem fapta bună cât mai în ascuns. Şi mijlocul de a goni mândria, care este maica slavei deşarte, este de a pune toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Deci, pot să postesc, pot să mă rog, pot să fac milostenie, pot să primesc străini, să fac orice faptă bună, dar toate isprăvile acestea să le pun pe seama lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu mi-a ajutat să le fac: nu le-am făcut eu, ci Dumnezeu prin mine. Căci zice Pavel: –„Toate le pot în Hristos, Cel ce mă întăreşte, dar nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine”.

Deci, luaţi seama, Evanghelia de azi cere să faci fapta bună în ascuns, să posteşti în ascuns, dar altădată te învaţă altfel: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Ai auzit? Aici te învaţă să faci fapta bună la arătare, ba chiar să lumineze fapta ta cea bună tuturor, s-o vadă toţi, ca să Se slăvească de toţi Dumnezeu cel din ceruri. Dar auzi care e scopul? Slava lui Dumnezeu. S-o faci cu scopul ca Dumnezeu să fie slăvit, nu tu. Iar în altă parte zice: „Nimenea, aprinzând lumina, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze în toată casa” (Matei 5, 15). Aici iarăşi ne învaţă să facem fapta cea bună la arătare. Dar atunci cum să împăcăm noi o Evanghelie cu cealaltă? Oare se contrazice Evanghelia? Doamne fereşte! Hristos nu Se contrazice cu El Însuşi, căci El e Adevărul. Dar de ce îmi cere aici să nu ştie stânga mea ce face dreapta mea şi când mă rog să mă încui în cămară, şi când postesc să nu mă smolesc, ca să nu ştie nimenea că postesc, iar dincolo mă învaţă să fac fapta bună la arătare, să vadă oamenii ce fac eu, ca să facă şi ei la fel şi să Se slăvească Dumnezeu?

Cum trebuie să împăcăm aceste două Evanghelii? Căutând calea de mijloc, calea împărătească.

Fapta bună s-o facem deci şi în ascuns, şi la arătare, să ne rugăm şi în ascuns, şi la arătare, să facem milostenie şi în ascuns, şi la arătare. Să facem fapta bună, dar să nu pierdem din vedere scopul adevărat. Când facem fapta bună, scopul nostru să fie numai slava lui Dumnezeu. Şi după ce am ales acest scop, facem fapta bună fără frică şi fără grijă, că nu o strică pe ea nici slava deşartă, nici dracii. Eu să fac orice faptă bună pentru că mă tem de Dumnezeu că mă va duce în munca iadului, dacă n-o fac. Şi dacă o fac îmi va răsplăti mila lui Dumnezeu în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dacă vezi aceasta în mintea ta şi faci fapta bună, fă-o fie la arătare, fie în ascuns.

Dar oare ce înseamnă cuvântul din Evanghelia de azi: „Tu când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”? Oare ne cere cu adevărat să ne ungem pe cap şi să ne spălăm? Căci Hristos n­u a făcut aceasta. Nu găsim în Evanghelii ştirea că Şi-a pieptănat mereu părul şi l-a uns cu mirodenii, nici că şi-a dat cu pudră pe faţă. Deci ce vrea să zică prin aceasta? Să nu luăm partea exterioară a Evangheliei, căci slova omoară, iar Duhul dă viaţă. Să luăm partea duhovnicească a Evangheliei, care se ascunde sub slovă. Înţelegerea cea duhovnicească a cuvântului este alta, nu ca să mă pieptăn pe cap şi să mă spăl. Nu aceasta o cere postul. Nu! Aici capul este mintea. După cum capul e cel mai mare dintre toate mădularele trupului, aşa mintea este cea mai mare împărăteasă peste toate faptele bune. Şi a unge capul înseamnă a unge gândurile minţii. Dar cu ce? Cu lucrarea Duhului Sfânt. Ce a spus Iisus în altă Evanghelie? „Că şi perii capului vostru sunt număraţi de Dumnezeu”.

Credeţi voi că aici e vorba de părul văzut? Fără îndoială că şi pe acesta îl ştie Dumnezeu, dar perii capului înseamnă aici gândurile minţii. Câte gânduri răsar în mintea noastră, şi bune şi rele, toate sunt cunoscute de Dumnezeu. De aceea să fim foarte atenţi în toată vremea ce gândim, ca gândurile noastre să răsară din inimă curată şi să placă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă aici „unge capul tău”: să ungem mintea noastră cu înţelegerile duhovniceşti, cu lucrarea Sfântului Duh, s-o ungem cu mila faţă de aproapele nostru şi cu mare şi neţărmurită dragoste faţă de Dumnezeu.

Iar când spune: „spală faţa ta”, prin faţă înţelegem lucrarea din afară. Faţa noastră este purtarea din afară în viaţă, purtarea faţă de fratele meu, apoi mâncarea, băutura, îmbrăcămintea. În toate să avem dragoste, smerenie, ascultare, milostivire, facere de bine, bunătate. Toate acestea arată starea dinăuntru a unui suflet în purtarea lui din afară. Căci a zis Mântuitorul în altă parte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Care roade? N-a zis de cele dinăuntru, că pe acelea nimenea nu le cunoaşte, ci de cele din afară. Un om bun se vede din purtarea lui, se cunoaşte din lucrarea cea din afară. Din acestea se vede ce aşezare duhovnicească are în inima lui. Deci, faţa omului este lucrarea şi viaţa cea din afară a omului, sau arătarea omului prin purtarea lui de fiecare minut şi de fiecare zi. Aşa se înţelege „unge-ţi capul tău şi spală faţa ta”. Mintea noastră să fie unsă pururea cu înţelegeri duhovniceşti, iar viaţa noastră în toate zilele să fie spălată, adică purtarea noastră să fie curată şi fără vicleşug în toate împrejurările vieţii, prin lucrarea faptelor bune (Kiriacodromion, 1857, p. 668).

Dar dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne mai dă în continuare şi o altă învăţătură. Până aici, ne-a învăţat nepomenirea răului, sau, altfel spus, cum să iertăm pe aproapele nostru, ca să fim şi noi, la rândul nostru, iertaţi de Dumnezeu; şi [ne-a mai învăţat] cum să postim, care e a doua faptă bună.

A treia faptă bună pe care o aduce în mijloc Evanghelia de astăzi este milostenia. Şi ce spune Hristos despre ea? „Nu vă adunaţi vouă comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică, unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le strică, nici furii nu le sapă şi nu le fură”. Deci, după ce ne-a învăţat mai întâi nepomenirea răului, nerăutatea şi cum să postim, acum ne învaţă şi cel mai mare lucru, milostenia. Căci milostenia şi postul sunt aripile rugăciu­nii. Niciodată rugăciunea noastră nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată de post şi de milostenie.

Aţi auzit de Cornelie sutaşul, primul convertit dintre păgâni, prin iluminare şi prin har, fiind chemat la botez prin descoperirea apostolului Petru. Cornelie postise până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiaza), când în timp ce se ruga i-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-i: „Rugăciunile tale şi milosteniile tale sunt întru pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10, 4). Postul nu-l păzeau, deci, numai iudeii, ci şi păgânii. Şi de niniviteni, n-aţi auzit ce post au ţinut? Şi erau păgâni. Şi tăierea-împrejur nu era înainte de Hristos numai la evrei, ci era şi la păgâni, la egipteni şi la etiopieni, care până astăzi păstrează tăierea-împrejur, şi la asirieni şi la multe alte popoare se răspândise de la Avraam această poruncă a tăierii-împrejur.

Evanghelia de astăzi, învăţându-ne despre milostenie, arată unde să punem comoara. Două locuri sunt unde putem să punem comoara: ori pe pământ, ori în cer. Şi dacă o aduni pe pământ, vai de tine, omule, că se leagă inima ta de dânsa! Căci auzi ce spune mai încolo: „Că unde va fi comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Ţi-ai adunat bani, haine, casă, grădini, feciori, nepoţi şi strănepoţi, cu multe bogăţii, ţi-ai adunat argint, vite, oi, stare multă materială – inima ta se leagă de acestea. Inima se învârteşte mereu în jurul lor până moare. Ca piatra de moară, spune Sfântul Ioan Scărarul, se învârte mintea lui în jurul averii lui şi inima lui este mereu în jurul ei.

Iar cel înţelept, cel cu frică de Dumnezeu, care-şi trimite comoara în cer, nu mai are grijă de nimic. Cela ce are comoară pe pământ, când s-a făcut seară, zice: „Măi femeie, pune zăvorul la uşă şi adă pistolul să-l pun sub cap! Du-te şi vezi, sunt încuiate vitele în grajd? Vezi, legaţi-s câinii? Vezi, furca de fier e la îndemână? Vezi, cuţitul e aci? Dacă vin hoţii, să ne apărăm”. Mare grijă are el! De ce? Să nu vie hoţii să-i ia averea. „Caută, femeie, în lăzile acelea, mai pune naftalină, că acolo ai atâtea paltoane, să nu putrezească! Vezi, mai unge încălţările cele multe, că se strică! Ia vezi unde-s banii, ai grijă unde i-ai pus, în cutia aceea, în lădiţa aceea! Ia seama să nu vadă copiii, să nu ştie cineva! Vezi să nu se strice mobila! Vezi catrinţa cutare şi cojocul cutare, nu cumva au pătruns în ele moliile?!”. Vai de el! Aşa-i grija omului care strânge aici averi: se teme de molii, se teme de hoţi, se teme să nu-l prade, pentru că inima lui e legată aici de multe, de averea câtă o are şi vrea să şi-o păzească. Dar nu-i aşa cu cel ce are comoară în cer.

Cel ce are comoară în cer, n-are grijă de hoţi. Ştie că acolo nu le mai fură nimenea, că acolo molia nu le strică şi rugina nu are nici o putere să roadă aurul şi argintul lui. Le-a dat lui Dumnezeu şi le va lua însutit, că toate au devenit duhovniceşti şi mai presus de minte. Aşa face omul înţelept: îşi adună comoara în cer, să nu aibă grijă nici de tâlhari, nici de rugină şi nici de molii. Iar cel ce şi-a adunat-o pe pământ, până la moarte e legat de ea. Acel ce a trimis-o în cer i se pare că n-a făcut nimic şi mereu face milostenie, post, primire de străini, facere de bine, ajută văduvele, face casă sau cumpără vacă la cutare şi face orice ar putea să mai adauge la comoara lui din ceruri, că acolo-i sigur că nu i le mai ia nimenea. Şi, de fapt, cine să le mai ia din mâna lui Dumnezeu?! Cine poate să scoată din mâna lui Dumnezeu ceva, fără de ştirea şi voia Lui?!

Deci, fraţilor, Mântuitorul ne-a spus că unde-i comoara noastră, acolo-i şi inima noastră. Dacă Dumnezeu o spune, nimenea nu poate să spună că nu-i aşa. Aşa a spus Hristos şi aşa-i în vecii vecilor. Ferice, deci, de trei ori ferice de omul care începe să-şi adune comoara în ceruri şi în fiecare zi trimite ceva acolo, căci în ziua morţii şi în vremea Judecăţii va găsi acolo, înmiit şi duhovniceşte, bogăţii care în veacul veacului îl vor desfăta şi-l vor bucura pe dânsul!

Dar, iubiţi credincioşi, să mai vorbim de post, căci de el n-am vorbit cât trebuie. Suntem în preajma Postului Mare. Ce zic creştinii din ziua de azi? “Ce atâta post?”. Ce zice cel slab în credinţă? “Mă tem că voi muri de atâta post, că am să-mi scurtez viaţa”. El se teme că va muri, că va scădea la kilograme. “Dacă am să mănânc de post, am să scad atâtea kilograme în postul acesta”. Dar oare mântuirea stă în a pune pe tine mereu kilograme, să fii greu la cântar? Dar ce zice celălalt necredincios, care nu se teme numai de aceasta, ci nici nu crede? El zice: „Postul nu e poruncă, căci s-a scris că nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură”. Aşa zic sectarii, şi rătăciţii, şi oamenii uşuratici, oamenii ce se răzvrătesc împotriva adevărului. Dar te întreb: nu-i poruncă postul? Cine ţi-a spus că nu-i poruncă? Şi cine altul ţi-a spus că nu-i porunca cea mai veche decât toate, decât numai satana, care urăşte postul? Care poruncă credeţi că e mai veche decât postul? Nici una. Pentru ce a fost scos tot neamul omenesc din rai? Oare nu pentru că n-a postit? Căci a zis Dumnezeu către strămoşii noştri Adam şi Eva: „Adame, din toţi pomii raiului ai să mănânci, iar din pomul cu­noştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”. Deci i-a dat Prea Bunul Dumnezeu lui Adam poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Aşadar postul e porunca cea dintâi a lui Dumnezeu. Căci ce înseamnă porunca să nu mănânce, decât că l-a oprit de la o mâncare, i-a dat să postească? „Ai să mănânci din toţi, dar din acela n-ai să mănânci.” I-a dat un post chiar în rai. Înainte de a fi boala, i-a dat vindecarea; înainte de rană, i-a dat doctoria firii omeneşti. Ce spune marele Vasile? „Pentru că n-am postit, am ieşit din rai şi am fost izgoniţi afară. Să postim, ca iarăşi să intrăm în rai!” (Hexaimeron, 4). Deci, să luăm seama că cea mai veche poruncă şi cea dintâi a fost porunca postului. Postul a fost pus încă din rai, deodată cu lumea, deodată cu neamul omenesc. Dar va zice cel iscoditor, şi mai ales sectarul: „În decalog, în cele zece porunci, nu există porunca postului. De ce n-a mai dat-o Dumnezeu şi pe Muntele Sinai?”. Dar tăierea-împrejur există în cele zece porunci? Nu. Şi nu este poruncă şi aceea? Porunca postului i-a dat-o Dumnezeu lui Adam, iar porunca tăierii-împrejur lui Avraam, după un timp îndelungat de la zidirea lumii. Dar de ce nu s-a pus în decalog, sau în cele zece porunci, nici una, nici alta? De ce n-a mai pus postul? N-a fost nevoie să le mai pună, că ştiau toţi patriarhii şi toţi proorocii că aceste două porunci, adică tăierea-împrejur şi postul, erau cele mai vechi porunci; întâi postul şi apoi tăierea-împrejur. Dar veţi zice: „Părinte, tăierea-împrejur nu mai este la creştini, deci nici postul nu mai trebuie să fie”. Ba este. Cine ţi-a spus că nu este? Ea va dăinui până la sfârşitul lumii, dar nu tăierea-împrejur cea după trup. Auzi ce zice Pavel: „Voi aveţi tăierea-împrejur nu cea trupească, ci tăierea inimii în duh, sunteţi tăiaţi împrejur cu tăiere nefăcută de mână” (Romani 2, 27-29). Aţi auzit că această tăiere-împrejur a inimii în duh, prin care tăiem toate gândurile cele rele de la mintea şi de la inima noastră, rămâne veşnică? Căci zice: „Câţi aţi primit tăierea-împrejur cea în duh, v-aţi îngropat cu Hristos prin botez”. Câtă vreme avem botezul, care se face la opt zile, întocmai ca tăierea-împrejur în Legea Veche, avem tăierea-împrejur dinspre toate lucrurile satanei. Ce-am zis la botez, la lepădări? „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!”. „N-am zis de una sau de două – cum spune Sfântul Efrem Sirul – ci de toate”. De care toate? De desfrâu, de beţie, de furtişag, de zavistie, de lăcomie, de ţinerea minte a răului, de iubirea de argint, de trufie, de semeţie, de lenevie, de toate lucrurile satanei. Iată tăierea-împrejur cea nouă, în duh. Le-a tăiat pe toate de la botez şi trebuie să ţinem această nouă tăiere-împrejur şi făgăduinţă până la moarte, că toţi am făgăduit aceasta la botez, la tăierea-împrejur cea duhovnicească.

În altă parte se spune despre ea: „În ziua Judecăţii ni se va cere haină curată ca la botez”. Deci, după cum tăierea-împrejur, fiind o poruncă veche, în Hristos s-a desăvârşit, s-a făcut duhovnicească şi a încetat tăierea-împrejur care era o umbră în Legea Veche, tot astfel porunca postului, care e mai veche cu mii de ani decât porunca tăierii-împrejur, rămâne veşnică. Căci toţi patriarhii şi toţi proorocii au postit. Şi apostolii au postit când au plecat la propovăduire, şi Însuşi Mântuitorul lumii a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în Muntele Carantania, unde I s-au dat cele trei atacuri sau ispite de către diavol.

Deci, iată, fraţilor, porunca postului este cea dintâi şi cea mai veche; pentru aceea a postit şi Moise de două ori câte 40 de zile, ca şi Ilie şi Daniil (Ieşirea 34, 28; Deuteronomul 9, 18; Daniel 9, 3).

Dar vei zice: „Nu pot, părinte, să postesc, că mâncarea-i slabă şi pic jos, şi nu mai pot, şi dac-oi posti, mor înainte de vreme!”. Cine altul ţi-a spus aceasta, decât diavolul şi necredinţa? Ce spune Marele Vasile: „Cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”. Postul este maica sănătăţii. Auzi ce spune în Hexaimeron (Cuv. 4) Marele Vasile: „Bucatele cele grase şi bucatele cele de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume. Iar înfrânării şi postului pururea îi urmează sănătatea”.

Du-te la doctor, să te înveţe el postul! Ai mâncat mereu carne, care-i plină de toxine, ai mâncat mâncări grase, murături, mâncări grele, ţi-ai stricat ficatul, şi stomacul, şi mintea, şi sufletul. Pentru ce? Pentru că n-ai mâncat raţional, ca un om, ci te-ai lăcomit ca un dobitoc, ba chiar mai rău ca el. Ce ţi se întâmplă acum? Păcatul te trimite la doctor. Auzi ce spune prea înţeleptul Isus Sirah: „Dumnezeu i-a dat şi doctorului ştiinţa, iar omul înţelept nu se va sminti de doctor. Dar să ştie una ca aceasta, că cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în mâinile doctorului” (38, 15).

Ai auzit de ce ajungem la doctor: pentru păcatele noastre. L-am mâniat pe Dumnezeu şi ne trimite la un doctor să ne taie, să ne opereze, să ne scoată dinţii, să ne facă toate necazurile. De ce? Că am supărat pe Doctorul cel Mare din cer.

Dar nu există mai mare doctorie pentru trup ca postul. Cel mai mare doctor al trupului este postul, numai să ţinem postul cu măsură, cum spune Marele Vasile. Iar măsura înfrânării şi a postului se ia după măsura puterii trupului. Cea mai mare doctorie pentru toată omenirea este postul, căci Dumnezeu nu l-a pus degeaba. Mâncarea de post e cea mai uşoară şi cea mai sănătoasă. Dar ţie nu-ţi place mâncarea de post. Şi ştii de ce? Pentru că e stomacul îmbuibat cu alte mâncări. Dar când nu ţi-o plăcea ceva de post, fă precum cel din Pateric, care pusese de gând să postească până la ceasul al nouălea (3 după-amiază); dar atunci nu-i plăcea mâncarea. Şi a zis atunci: „Te las să mai rabzi vreo trei ceasuri”. După trecerea acestora i se părea că-i e foame, dar zise: „Mai stai trei ceasuri”. Şi seara, cele ce i se păreau mai devreme că n-au gust i se părură cozonac!

Nu mânca o zi-două, şi când vei mânca, mănâncă puţin, să nu te saturi. Vei vedea că ai să mănânci şi vreascuri. Pâinea goală şi cu apă ţi se va părea că-i cozonac. Căci pricina pentru care n-ai gust de mâncare este îmbuibarea, fiindcă zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Una din pedepsele lui Dumnezeu pentru cel lacom cu pântecele este că pierde gustul mâncării”. De ce n­-are gust de mâncare? Fiindcă a încărcat stomacul peste măsură, a stricat râşniţa stomacului, s-a îmbuibat peste măsură. Cel ce posteşte ştie ce spun; lui îi pare mămăliga cu ceapă sau cu usturoi sau cu murături, când o mănâncă seara, ca un cozonac. N-aţi păţit aşa ceva? Când posteşti, e bună mâncarea; de aceea, când n-ai gust de mâncare, ia postul în ajutor şi te face doctor pentru stomacul tău, căci când vei mânca cu plăcere mâncarea cea mai uşoară, te-ai făcut sănătos. Dar cel mai mulţumit e altcineva: e sufletul.

Ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul? „N-ajută nici o doctorie trupului, cât îi ajută mulţumirea sufletului”. Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi eşti în pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nici o supărare. Mulţumirea sufletească te întăreşte, ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă şi în acelaşi timp să fii uşor şi la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce stau numai cu cârnaţi şi cu carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima omului cu mâncare, ci cu harul. Ce spune Apostolul? „Bine este a se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările” (Evrei 132, 9). Tăria cea din mâncări e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, iar tăria cea din duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericire vremelnică şi veşnică.

Aţi auzit de proorocul Daniil şi de cei trei coconi din Vavilon, aflaţi în robie? Erau de neam împărătesc din Ierusalim, oameni gingaşi, crescuţi în palate, pe timpul regelui Ioachim. Dar au fost în robie în Vavilon şi fiindcă erau tineri şi frumoşi şi foarte înţelepţi, i-a pus la curtea împăratului Nabucodonosor mai mari peste toţi chaldeii şi filosofii de atunci, iar pe Daniil, mare sfetnic al lui Nabucodonosor. Acest Nabucodonosor era un împărat avan, pus de Dumnezeu peste multe popoare ale pământului; el stăpânea 127 de ţări şi era închinător la idoli. La masa lui erau cărnurile cele mai bune şi băuturile cele mai alese, ca la unul ce era cel mai mare împărat de pe faţa pământului (Daniel 4, 19).

Şi când i-a adus pe aceşti tineri la palat şi a poruncit împăratul să-i hrănească de la masa lui, ei au spus că nu mănâncă carne şi mai bine vor muri decât să mănânce cele jertfite la idoli. Iar mai marele famenilor le-a spus: „Iată, dacă nu veţi mânca bucate şi carne de la masa împăratului, veţi slăbi şi împăratul va înţelege pricina şi îmi va tăia capul şi mie şi vouă”. Iar ei au răspuns: „Dă celorlalţi tineri câţi are împăratul cărnuri şi băuturi de la masa lui, iar noi zece zile vom mânca fructe şi seminţe, şi apoi să ne pui faţă în faţă cu aceia, să vedem dacă ei vor fi mai frumoşi pentru că mănâncă bucate alese şi cărnuri, şi noi mai slabi pentru că ne hrănim cu seminţe şi fructe”. Şi s-a făcut aşa. Iar când i-a scos în faţa împăratului, erau mult mai frumoşi decât ceilalţi, aşa cum auziţi în fiecare zi la rugăciunea colivei: „… Care pe cei trei tineri şi pe Daniil, care se hrăneau cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei ce se hrăneau cu multe desfătări” (Daniel 1, 15). Dar de ce erau mai frumoşi? Pentru că nu şi-au întărit inima cu carne şi băuturi, ci au întărit-o cu Duhul lui Dumnezeu, cu rugăciune şi cu curăţenia vieţii lor. Şi a zis împăratul să rămână lângă el, şi ei au rămas, şi ştiţi minunile pe care le-au făcut. Căci Daniil a fost aruncat în groapa cu lei de două ori şi a rămas nevătămat, iar cei trei coconi au stat în cuptorul cel ars de şapte ori şi nu i-a atins para focului care se revărsase afară din cuptor de 49 de coţi. Ei stăteau în cuptorul cel de foc ca în duh de rouă şi aduceau slavă Sfintei Treimi. De ce? Pentru că postul şi rugăciunea i-au scăpat pe ei de foc, iar Daniil cu postul şi rugăciunea a astupat gurile leilor. Postul face mari minuni. A făcut în trecut şi va face în vecii vecilor. El nu ne lasă să slăbănogim când postim. Să nu credeţi că aceasta-i totul, să mâncăm bine şi să bem bine, până murim. Asta e deviza epicurienilor, a acelor filosofi care aveau pântecele drept Dumnezeu. Dar veţi zice: „Părinte, cutare e bolnav tare, a slăbit de boală, a paralizat şi dacă-i mai dai de post, moare”. La aceasta îţi răspund: Biserica nu omoară trupurile oamenilor. Biserica e omorâtoare de patimi şi nu de trupuri. Canonul apostolic spune clar: „Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau citeţ, sau cântăreţ, sau creştin nu posteşte Sfântul şi Marele Post, precum şi miercurea şi vinerea, de este cleric să fie caterisit, iar de este mirean să fie afurisit…”. Iar la urmă pune o clauză: „… afară de caz de boală”. Cine-i bolnav foarte tare şi e constatat de un doctor cu frică de Dumnezeu că are nevoie de supraalimentaţie, acela să mănânce de dulce şi nici un păcat nu are (vezi Pidalionul de la Neamţ, 1844).

Dar auzi ce spune Marele Vasile: „Acela care s-a uscat de vreo boală şi stă la pat şi este rănit şi-l întoarce altul şi este constatat de doctor că are nevoie de lapte, brânză sau chiar de carne, acela poate să mănânce de dulce”. Dar nu acela pe care-l doare stomacul sau n-are gust de mâncare. Acela nu-i bolnav trupeşte, ci sufleteşte. N-a postit şi boala i-a venit de prea multă mâncare. Acesta n-are nici o dezlegare de la Dumnezeu.

Aşadar, Biserica dezleagă în cazuri cu totul excepţionale, în cazuri cu totul de nevoie, când cineva s-a uscat de vreo boală şi-l întoarce altul. Acela poate să se dezlege, dar până când? Până se va întări, şi atunci iarăşi să ia postul. Nu dezleagă aşa de uşor Biserica, după cum am auzit că se întâmplă pe la ţară, că-i dă voie preotul să postească o săptămână şi-l împărtăşeşte. Apoi iar dezlegare şi iar mâncare de dulce. Aceasta nu se poate! Nici arhiereii, nici sinodul, nimenea nu poate dezlega posturile din Biserică.

Noi trebuie să ţinem cu mare sfinţenie predania celor patru posturi, a miercurii şi a vinerii, şi ferice de creştinii care ţin şi lunea. Că lunea-i pentru sănătate şi pentru îngerii păzitori.

Fraţi creştini, înainte de a termina predica aceasta, am să vă mai spun ceva. Nu vă puneţi nădejdea numai în mâncare. Căci vai de noi şi de noi: dacă nu postim de bună voie, va voi Dumnezeu să postim fără de voie, fie aici pe pământ, fie acolo în gheenă, unde bogatul cel nemilostiv îşi dorea măcar un vârf de deget înmuiat în apă! Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de aceasta!

Să postim din dragoste şi din convingere. Căci zice Sfântul Prooroc Zaharia către poporul lui Israil: „Ascultă, Israile, va fi ţie postul al patrulea, şi al cincilea, şi al şaselea, şi al şaptelea, şi al optulea, şi al nouălea, şi al zecelea, cum ţi-au arătat proorocii din Legea Veche”. Ce înseamnă postul al patrulea şi al zecelea şi celelalte? Înseamnă lunile. Ei la fiecare zece luni aveau un anumit post, înainte de venirea Domnului. Căci mai zice: „Şi-ţi va fi ţie postul acela spre veselie şi curăţie şi mântuire, şi vei veseli pe Dumnezeu, şi va aduce peste tine sănătate şi belşug, iertare de păcate”. Ai auzit că şi înainte de Hristos erau rânduite posturile Legii vechi de patriarhi şi prooroci? N-a fost zi, de la zidirea lumii, ca un popor să n-aibă post. Aţi auzit de niniviteni, că prin trei zile de post şi de rugăciune au scăpat de urgia Domnului, ca să nu se piardă. Şi ninivitenii erau un popor păgân, care avea împărăţia lângă Eufrat. Postul a existat şi există la toate popoarele lumii, şi la chinezi, şi la indieni, şi la toate popoarele semite. Că originea postului e foarte veche, e de la începutul lumii, şi toate popoarele au crezut că trebuie să postească. Cu atât mai mult noi, creştinii, trebuie să postim.

Dar noi, creştinii, nu postim ca fachirii sau ca yoghinii indieni, nici ca bonzii din Japonia sau ca budiştii din China. Nu postim postul acela exagerat de luni de zile. Aceia nu mănâncă până ce taie carne din ei şi nu mai curge sânge, ca să intre în Nirvana, raiul lor şi al lui Brahma. Nu, noi postim cum ne învaţă Biserica, cu măsură. Mâncăm o dată sau de două ori pe zi. La început şi dacă eşti prea slab, mănâncă şi de trei ori, dar nu strica postul şi nu mânca de dulce. Şi trebuie să ştiţi că postul creştinesc nu se mărgineşte numai la mâncare. Degeaba postiţi, dacă nu ţineţi curăţenia, cei care sunteţi însuraţi. Auzi ce spune proorocul Ioil: „Vestiţi post, vestiţi vindecare, cinstiţi post, cinstiţi vindecare; să iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 15-16). Ce va să zică aceasta? În vremea postului, bărbatul şi femeia să postească, dar să păzească şi curăţenia.

Am avut o sumă de cazuri de soţii care n-au putut, săracele, să se împărtăşească, pentru că n-au păzit curăţenia, căci soţii au fost prea lacomi în privinţa asta. Ele au postit de mâncare, dar dacă n-au păzit curăţenia, nu li s-a putut da Sfânta Împărtăşanie, că nu dau voie canoanele. Deci, să păziţi curăţenia în toate posturile. Şi apoi, vă mai trebuie un post duhovnicesc. Când postim de bucate, să postească şi limba, să nu vorbească de rău, să nu spună glume, să nu cânte cântece lumeşti, să nu săvârşească desfrâuri şi răutăţi. Să postească şi ochiul, să nu privească la fărădelegi. Să postească urechea de la cântări şi de la petreceri. Căci spune Solomon: „Ochiul tău drepte să vadă şi urechea ta drepte să audă”. Să postească mâna, să nu iscălească zapise nedrepte, să nu lovească pe fratele, să nu fure cu ea nimic. Să postească piciorul, să nu meargă la adunări rele şi la baluri şi la fărădelegi în posturi. Să postească şi gustul, să guste numai bucate îngăduite de legea postului; să postească şi mirosul de mirosuri de friptură şi de prăjituri, ci doar miros de zarzavat să fie în bucătăria noastră; să postească, deci, toate simţirile.

Să postească omul cu toate cele cinci simţuri, dar să se păzească şi inima lui de răutate, să fie cu nerăutate. Acesta este postul duhovnicesc. Pe lângă acesta, dacă vrei ca postul să se ridice la cer, să fie însoţit de rugăciune şi de milostenie. Aţi auzit că ne cere să strângem comori în ceruri. Când posteşti, ceea ce nu mănânci în ziua aceea, dacă poţi, dă la săraci. Vine o babă şi spune: „Eu postesc, părinte, dar în ziua aceea nu dau nimic din casă, că am auzit că-i rău lucrul acesta”. Auzi ce-o învaţă dracul, că e rău să dea când posteşte! Iar Sfânta Carte spune invers: când posteşti, pâinea pe care n-o mănânci, să o dai la săraci în ziua aceea. În ziua în care posteşti, mai mult să faci milostenie. Pe ea a învăţat-o altă babă ca atunci când posteşte să nu dea ceva din casă, că-i face farmece. Auzi ce credinţă greşită şi rea!

Nu-i adevărat, ci mai cu seamă când posteşti să faci bine, şi cât nu mănânci tu, să dai la altul, să îndulceşti pe altul care-i mai sărac decât tine şi care ar vrea să mănânce şi n-are ce. E o obişnuinţă rea şi vicleană să nu dai din casă când posteşti. Cine a spus, care Evanghelie, care prooroc, care apostol, care din sfinţi a învăţat aşa? Doar vreo babă zăpăcită, pe care a învăţat-o alta, şi aşa mai departe. Asemenea tradiţii nu sunt deloc în duhul Bisericii.

Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci! Noi, creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în măsura în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă, dar cum am zis, întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul, îl dezleagă duhovnicul. Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla ca prin Sfânta Împărtăşanie sau pin Sfântul Maslu, sau prin alte rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără dezlegare de la post.

Să ţineţi cu mare grijă predaniile Bisericii şi posturile, că nimenea nu are putere de la sine să le dezlege. Dacă zice cineva că dezleagă, fiecare dezleagă pe socoteala lui. Noi nu putem învăţa aceasta, că n-am învăţat de nicăieri că putem dezlega sfintele posturi aşa uşor cum cred unii.

Să postim dar şi de bucate, şi de gânduri păcătoase, să postim cu ochii, cu mâinile şi cu toate simţirile, şi să ne ajute Mântuitorul ca prin acest post trupesc şi duhovnicesc să ne apropiem mai mult de El.

AMIN!

Par. Ilie Cleopa

(Predici la sărbătorile de peste an, Editura SCARA, București, 2002, pp. 45-64)

Sursa: doxologia.ro

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?
Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte.

Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.

Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte.

Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.

Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.

Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.

„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul“, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.

Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi.

Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Sfantul Ioan Gura de Aur

Sursa: ortodoxia.md